CURS nr.

1 – Psihopedagogie

1.1. Psihopedagogie cu aplicaţii în activitatea de kinetoterapie

1.2. Principii didactice

1.1. Psihopedagogie cu aplicaţii în activitatea de kinetoterapie

Pedagogia și psihologia sunt științe înrudite, dar autonome în același timp. Dacă știința
presupune abordarea diferențiată, realitatea practică necesită o abordare integrată. În acest
sens, accepțiunea utilizată pentru termenul “psihopedagogie”, conform DEX-ului (2019), este
aceea că reprezintă o aplicare a metodelor psihologiei experimentale în pedagogie, menținând
specificul întregii dimensiuni psihologice și pedagogice în cadrul acestei abordări.
Psihopedagogia iși găsește aplicabilitatea în domeniul kinetoterapiei prin principiile
și metodele didactice utilizate, scopul central fiind acela de a dezvolta și eficientiza procesul
de recuperare/reeducare și contextul afectiv-motivațional în care acesta se desfășoară.
De asemenea, psihopedagogia reprezintă o disciplină cu caracter interdisciplinar, care
se centrează pe cunoaşterea, înţelegerea, educarea şi autoeducarea proceselor şi mecanismelor
psihice care condiţionează performanţa umană. Ca şi cel care o realizează, performanţa umană
este rezultatul acţiunii a trei componente: biologică, psihologică şi socială.
a. Componenta biologică – reprezintă natura biochimică, fiziologică şi somatică a
individului;
b. Componenta psihologică – cuprinde întreaga sa personalitate;
c. Componenta socială – înglobează în ea civilizaţia, tehnica, ştiinţa, cultura şi mai ales,
relaţiile interumane.
Psihopedagogia specială este o știință interdisciplinară, aflată la confluența dintre
psihologie, pedagogie, medicină și sociologie, care se ocupă de cunoașterea sistemului psihic
al persoanelor considerate neadaptate/inadaptate (cu diferite tipuri de dizabilități) pentru a
întreprinde acțiuni cu caracter corectiv, formativ (educativ) sau/și de reeducare pentru o
inserție/reinserție psihosocială eficientă.
Prin extensie, psihopedagogia specială este știința cunoașterii și normalizării
persoanelor cu cerințe speciale.
Ne vom axa incursiunea în această disciplină pe cele două afirmații devenite celebre
până în prezent, și anume:
 „Terapeutul să trateze bolnavul așa cum ar dori el să fie tratat” (Thomas Sydenham)

1
  „Cee ce aștept eu de la terapeut este să fiu tratat ca un om de către om” (Thillbon)
În activitatea sa practică, specialistul se va confrunta cu o gamă largă de situații, pe
care trebuie să le analizeze și să le resolve cu competență. Pentru obținerea unor rezultate
positive, el trebuie să fie nu numai un bun kinetoterapeut, ci și un bun psiholog.
Un element esențial al relației kinetoterapeut-pacient, rămâne comunicarea, privită nu
ca limbaj, ci ca problematică legată de cunoașterea și înțelegerea bolnavului.
Kinetoterapeutul trebuie să obțină consimțământul pacientului său, mai corect spus,
adeziunea lui la actul medical. El trebuie să respecte libertatea pacientului, motiv pentru care
trebuie să-i explice acestuia procedurile pe care le va aplica, pentru a-i obține asentimentul.
De asemenea, pacientul nu trebuie tratat cu milă, ci considerat o persoană normală,
care treptat își va relua gesturile și activitățile vieții curente. Astfel, terapeutul nu trebuie să
aibă tendința de a executa o serie de acțini în locul pacientului sau de a-l ajuta prea mult, ci va
încerca să-i dea mereu sarcini noi pe care să le îndeplinească.
Pentru o eficiență mai mare a actului kinetic, prezentăm succinct o serie de principii
din didactica generală, care își pot demonstra aplicabilitatea și în cadrul activității terapeutice.

1.2. Principii didactice

Principiile didactice s-au constituit treptat, pornind de la simple aluzii, și ajungând de-
a lungul mai multor secole, la formulări clare și categorice.
Principiile didactice sunt norme orientative, teze generale pe care se întemeiază
organizarea şi desfăşurarea procesului educațional, în vederea atingerii obiectivelor propuse.
În prezentarea lor, vom avea în vedere accepțiunea de imperative, care guvernează
(sub aspect “tehnic”) procesul de predare-învățare. De asemenea, vom particulariza aceste
principii didactice din pedagogia generală și la domeniul kinetoterapiei.

a. Principiul integrării teoriei cu practica

Acest principiu ne avertizează că tot ceea ce se însușește în activitatea educațională
este imperios necesar să se valorifice în activitățile ulterioare. Întregul conținut al învățării va
fi astfel sistematizat de profesor/kinetoterapeut încât să se raporteze la experiențele posibile
sau la interesele subiecților. Chiar și atunci când finalitatea educației nu este conștientizată
direct, prin sesizarea unor efecte imediate, subiecții trebuie ajutați să înțeleagă importanța
unor cunoștințe în contexte dintre cele mai variate.

2
 Altfel spus, principiul rezidă în prelungirea procesului de însușire a unor cunoștințe
sau deprinderi prin recurgerea la activități materiale, concrete, motrice: prelungirea lui a şti în
a şti să faci, a şti să fii, a şti să fii şi să devii.
Instruirea nu trebuie transformată în scop în sine, valorificarea practică a cunoştinţelor
teoretice trebuie să fie astfel realizată, încât să fie utilă activităţii şi vieţii subiecţilor (Lupu,
2006, p. 68).
Pentru eficienţa acestui principiu, este necesară o motivaţie optimă în efectuarea
actelor şi a acţiunilor motrice, explicarea posibilităţii utilizării practice a acestora, toate
acestea fiind condiţionate de competenţele pedagogice de care dispune specialistul implicat în
procesul educațional.

b. Principiul respectării particularităților de vârstă și individuale

Întotdeauna activitatea didactică trebuie să plece de la cunoașterea persoanei implicată
în procesul de învățare (tipul de personalitate, puncte tari, puncte slabe, limitele pe care le
impune vârsta etc.). Atunci când aceste aspecte sunt uitate sau ignorate, efectul educativ este
diminuat sau este nul. Tot ceea ce este propus pacienților trebuie dimensionat în raport cu
psihicul lor: conținuturile, relația kinetoterapeut-pacient, instrumentele și tehnologiile trebuie
să suporte adaptări în funcție de cerințele și particularitățile de dezvoltare ale pacienților.
Respectarea particularităților individuale, cea de a doua dimensiune a principiului
enunțat, propune luarea în considerare a naturii unice a individualității umane care necesită, în
consecință, un tratament individualizat. Educația nu are menirea de a uniformiza oamenii.
Kinetoterapeuții au obligația de a ține cont și de a valorifica diferențele interumane pentru
eficientizarea actului kinetic, în funcție de posibilitățile și trebuințele reale ale fiecărui
pacient.

c. Principiul accesibilităţii cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor

Acest principiu este o consecință a celui anterior și se centrează în special, pe
dimensionarea atentă a conținutului de învățat, în funcție de posibilitățile psihice de vârstă și
individuale ale subiecților. Astfel, mijloacele de acționare și dozarea lor, precizate în planul
kinetic al afecțiunii respective, trebuie astfel selecționate și utilizate încât să permită un
optimum de asimilare și valorificare de către pacienți.
Accesibilitatea nu înseamnă renunțarea la efort din partea pacienților. Fără o implicare
activă a acestora în procesul propriei reeducări motrice și recuperări, este imposibil de realizat
orice deziderat ne-am propune.

3
 În lecţia de educţie fizică, este dificil să realizăm individualizarea, deoarece timpul
afectat lecţiei este limitat şi numărul copiilor destul de mare. Dar, în procesul terapeutic, toate
acțiunile vor avea un caracter individualizat, respectându-se următoarele reguli de bază:
- dozare corespunzătoare a efortului, în funcţie de vârstă, genul biologic,
afecțiunea/deficiența pacientului;
- utilizarea unor mijloace de acţionare adecvate potenţialului real de care pacientul dispune;
- valorificarea dificultăţilor de învăţare pentru experienţe ulterioare;
- expunerea şi demonstaţia să fie adaptate nivelului de dezvoltare psihomotrică a subiectului;
- procesul de evaluare să se realizeze periodic.
Abordarea metodică a sistemelor de acţionare presupune respectarea următoarelor
reguli didactice:
 de la cunoscut la necunoscut;
 de la simplu la complex;
 de la uşor la greu.

d. Principiul sistematizării şi continuităţii în învăţare

Acest principiu se referă la necesitatea predării integrate a cunoştinţelor, prin corelarea
informaţiilor într-o manieră interdisciplinară şi transdisciplinară, având la bază experienţa
anterioară a individului. Principiul îşi găseşte aplicabilitatea în realizarea documentelor de
programare şi planificare a conţinuturilor actului terapeutic.
Acest principiu se referă la desfășurarea ordonată, logică și pedagogică a
conținuturilor programului de recuperare.
Sistematizarea cunoștințelor presupune predarea integrată a informațiilor, asigurarea
unor coordonări și conexiuni firești ale acestora. Explicațiile coerente și sistematice reflectă,
până la urmă, caracterul sistematic și coerent al lumii obiectuale și procesuale. Această
componentă se centrează pe sistematizarea etapelor din actul terapeutic.
Continuitatea presupune cerințe unitare, constante, controlate sistematic și succesiv de
către toți factorii implicați, pe măsura nivelului de înțelegere a pacientului și a posibilităților
sale.
Prin intermediul acestui principiu, vom realiza formarea abilităţii de muncă
sistematică, dezvoltarea perseverenţei, ordonarea proceselor gândirii, crescând astfel, eficienţa
activităţii.

4
e. Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract (principiul
intuiţiei)
Cunoașterea umană este rezultatul unui permanent dialog între concretul senzorial și
raportările rațional-intelective la realitate. Psihologia contemporană acreditează teza conform
căreia cunoașterea se amplifică atât pe traiectul inductiv, prin simțuri (de la concret la
abstract), cât și deductiv, prin intelect (de la abstract la concret). Astfel, este necesar ca în
actul educațional/terapeutic să fie exploatate maximal ambele căi ale cunoașterii.
Intuiţia reprezintă o treaptă senzorială în procesul de cunoaştere, presupunând
stimularea unui număr cât mai mare de analizatori (vizuali, tactili şi auditivi), pentru
înţelegerea corectă a ceea ce s-a propus spre învăţare (Badiu şi Mereuţă, 1998).
Proporţia utilizării celor două direcţii esenţiale este dependentă de capacitatea
intelectuală, experienţa motrică, particularităţile proceselor gândirii.
Sunt două modalităţi de respectare a acestui principiu (Badiu şi Mereuţă, 1998):
- prin folosirea demonstraţiei (mai ales, în faza de însuşire primară a actelor
motrice, dar şi în fazele următoare);
- prezentarea unor materiale intuitive (schiţe, planşe, grafice, filme etc.).
Materialele intuitive trebuie să fie în acord cu nivelul de înţelegere a subiecţilor şi cu
etapa de însuşire a materialului propus spre înțelegere și asimilare.

f. Principiul participării active şi conştiente a individului în activitatea de predare,

învăţare, evaluare
Activităţile de recuperare/reeducare sunt corelate cu participarea activă şi conştientă
din partea pacientului, relaţie care asigură realizarea obiectivelor actului terapeutic.
Acest principiu are un rol important în formarea capacităţii de aplicare a priceperilor şi
deprinderilor motrice, implicând pacientul în mod conştient în propria sa
recuperare/reeducare.
Kinetoterapeutul va acţiona în concordanţă cu cerinţele acestui principiu, încercând să
asigure condiţiile optime pentru ca pacientul:
- să înţeleagă precis materialul predat, necesitatea practicării sistematice a
exerciţiului fizic, efectul acestuia asupra organismului, volumul de muncă implicat
în exersare, toate acestea adaptându-se în funcţie de nivelul la care se află acesta;
- să înţeleagă structura (mecanismul) de bază a acţiunilor motrice predate;

5
 - să îşi formeze o atitudine corectă şi responsabilă faţă de modalitatea de transmitere
a materialului predat;
- să-şi evalueze corect propriul randament şi comportament motric, utilizând
informaţiile primite, care au caracter de întărire a răspunsului.
Activizarea pacienților presupune menținerea lor într-o stare de curiozitate și încordare
plăcută, de căutare a soluțiilor la o serie de situații problemă pe care kinetoterapeutul le
provoacă. A fi activ implică a gândi, a medita, a raționa. Activizarea vizează latura subiectivă
a individului, a edificărilor personale.
Nu este suficient numai să înțelegi, mai trebuie să înveți, să exprimi și să practici ceea
ce ai înțeles! (J.A. Comenius)

g. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor

Principiul se referă la însuşirea corectă şi durabilă a deprinderilor, asigurând
posibilitatea manifestării lor la un nivel superior, în condiţii de generalizare şi aplicare.
Temeinicia şi durabilitatea achiziţiilor presupune respectarea următoarelor cerinţe în
cadrul procesului de recuperare/reeducare motrică.
- în transmiterea informaţiilor să se apeleze la memoria logică, bazată pe înţelegerea
mecanismelor de acţiune;
- asigurarea unui număr optim de repetări, necesare însuşirii corecte a celor predate şi
realizării altor obiective specifice;
- exersarea continuă şi în condiţii variate asigură temeinicia formării deprinderilor şi
durabilitatea rezultatelor obţinute în celelalte planuri;
- pentru o apreciere obiectivă a nivelului de însuşire a celor predate, se impune o
verificare ritmică a pacienților.
Durabilitatea este condiționată de aderarea pacientului la un set de valori stabile, la
standarde explicative, care funcționează ca puncte de reper nu numai la situațiile critice, ci și
la manifestările și desfășurarile cotidiene. Orice achiziție, chiar în momentul formării ei, se va
realiza în perspectiva presupoziției că este valoroasă și benefică pentru individ.
Temeinicia învățării poate fi asigurată prin acțiuni care permit fixarea riguroasă a
cunoștințelor în memoria subiecților, prin reactualizări și resemnificări periodice ale
conținuturilor motrice deja învățate și prin teste de evaluare periodice.

h. Feedback-ul sau principiul conexiunii inverse

6
 Feedback-ul susţine componenta de autoreglare, sugerează o schimbare a experienţei,
soluţii noi, informaţii pe care le recepţionează kinetoterapeutul de la pacienți, dar şi invers,
contribuind la reglarea naturală a procesului terapeutic.
Funcţiile şi etapele conexiunii inverse sunt: identificarea, diagnosticarea, evaluarea,
surmontarea unor dificultăţi, întărirea imediată a rezultatelor şi a comportamentelor pozitive.
Feedback-ul se realizează în general pe baza unei comunicări de tip verbal şi
nonverbal. Din acest motiv, este foarte important ca aceste modalităţi de comunicare să fie
utilizate şi valorizate corect de către kinetoterapeuți.
Ca și concluzie, trebuie menționat faptul că principiile didactice funcționează ca un
sistem, aflându-se permanent într-o relație de interdependență. Acest aspect ne demonstrează
că ele nu pot fi delimitate în mod absolut și nici că le putem aplica izolat unele de altele.
Pentru o bună organizare, desfășurare și finalizare a actului terapeutic,
kinetoterapeutul ar trebui să respecte și să aplice corect toate principiile didactice prezentate
mai sus. Respectarea lor poate determina următoarele aspecte:
- motivarea pacientului pentru recuperare/reeducare motrică;
- înțelegerea necesității de a participa activ în actul terapeutic;
- dezvoltarea abilităților de comunicare și colaborare;
- stimularea nevoii de cunoaștere, de explorare (în special a afecțiunii, deficienței
pacientului);
- creșterea responsabilității față de propria activitate sau a grupului din care face parte.
Procesul de învățare este favorizat de atingerea unui optim motivațional, care
declanșează conștiinciozitatea și implicarea pacientului. Atingerea acestui optimum diferă de
la un individ la altul, în funcție de particularitățile acestora, de capacitatea cognitivă, de
structura temperamentală și echilibrul emoțional.