CURS nr.

2 – Psihopedagogie

2.1. Factorii dezvoltării umane: ereditatea, mediul și educația

2.2. Stadiile dezvoltării umane

2.1. Factorii dezvoltării umane: ereditatea, mediul și educația

Unul dintre importantele roluri pe care le are psihologia pentru pedagogie se
concretizează în explicația pe care o oferă atunci când ne referim la îmbinarea celor trei
factori: ereditatea, mediul și educația, fără a exagera prioritatea unuia dintre aceștia.
Pentru educație, este importantă aici distincția dintre genotip (datele înnăscute) și
fenotip (însușirile dobândite), cunoașterea a ceea ce este imposibil de transformat, prin
intervenție conștientizată (a educatorului sau prin autoeducație), de ameliorat, de compensat,
prin prevenirea sau eliminarea influențelor nocive. Din armonizarea celor două aspecte
fundamentale ale dezvoltării personalității, ca scop, a rezultat, în teoria pedagogică, problema
educabilității, ca posibilitate reală (manifestă sau latentă) a oricărui individ (chiar cu unele
nevoi speciale de educație) de a sesiza, a recepta, a analiza și prelucra informațiile, a-și însuși,
a utiliza, a adapta, a restructura, a evalua, a optimiza influențele educative ce se exercită
asupra sa (formale, nonformale, informale) (Joița, 1999, p. 133).
Pedagogia abordează problema personalității sub aspectul dezvoltării și al educației, cu
scopul de a identifica pe această bază cele mai eficace căi, metode, mijloace și procedee de
stimulare a personalității copilului.
„Dezvoltarea are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări și reveniri
aparente, cu reînoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acțiunii
contradicțiilor ce se constituie mereu între capacitățile pe care le are, la un moment dat,
copilul și cerințele din ce în ce mai complexe pe care le relevă factorii materiali și socio-
culturali cu care acesta este confruntat în devenirea sa” (Nicola, 1996, p. 76).
În cadrul dezvoltării psihice a ființei umane, caracteristicile individuale,
particularitățile diferitelor fenomene psihice imprimă o notă specifică dezvoltării, un ritm
propriu de creștere și transformare, diferit de la un individ la altul, cu nuanțe personale ce își
află originea în potențialul său biopsihic, precum și în condițiile de mediu în care trăiește.

1
 Formarea personalității copilului în ontogeneză este, deci, un proces complex, construit
ierarhic pe niveluri, cu diferențe sensibile de la o componentă la alta, dominate, însă, de o
relativă armonie, proprie fiecărui nivel.
Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii factorilor externi și interni. Cei externi
sunt constituiți din totalitatea acțiunilor și influențelor ce se exercită din exterior asupra
dezvoltării și formării personalității umane. Aceștia sunt mediul și educația. Factorii interni
sunt constituiți din totalitatea condițiilor care mijlocesc și favorizează dezvoltarea psihică, ei
circumscriind calitatea de subiect al obiectului educațional.
Factorii din cele două categorii se află într-o relație de interdependență, ponderea lor
cunoscând o mobilitate continuă de la un individ la altul și de la un stadiu al dezvoltării la
altul.

Ereditatea
Ereditatea poate fi definită ca însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la
o generaţie la alta, sub forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului şi
individului.
În acest context, remarcăm că identitatea genetică este practic imposibilă între
antecesori și descendenți.
Rezultă astfel, că din punct de vedere genetic, fiecare individ este diferit, unic şi
irepetabil în raport cu toţi ceilalţi din trecut, prezent, sau viitor, astfel încât terapeutul trebuie
să aibă permanent în vedere faptul că lucrează cu personalităţi distincte, diferite una de
cealaltă (Glava, 2009).
Conform cercetărilor, eredităţii i se datorează: însuşirile fizice generale umane şi cele
particulare: talia, formele, proporţiile, culoarea, funcţionarea organismului. Aici sunt incluse şi
particularităţile sistemului nervos, însuşirile sistemului nervos central, însuşirile activităţii
nervoase superioare, însuşirile analizatorilor; instinctele, tipare de comportament ce aparţin
tuturor indivizilor speciei umane, au deci caracter universal şi funcţionalitate adaptativă
primară, servind supravieţuirii individului şi a speciei; unele abilităţi intelectuale, de exemplu
abilităţile verbale, memoria, inteligenţa spaţială, inteligenţa generală. Se consideră, în general,
că procesele şi însuşirile psihice aparţin fenotipului (produs al interacţiunii eredităţii -
genotipului şi mediului).

2
 Patrimoniul genetic se manifestă ca potenţial, ca disponibilitate şi, în funcţie de
influenţele externe ulterioare, el va fi actualizat sau nu, dezvoltat într-un domeniu sau altul,
dobândind astfel, o anumită identitate.
Devenirea fiinţei umane se înscrie în limitele date de potenţialul ereditar, iar influenţa
mediului sau educaţia nu se exercită în vid şi nici nu-l pot anula. Factorii de mediu, inclusiv
educaţia, pot acţiona doar asupra moştenirii genetice, atât în eforturile de dezvoltare, cât şi în
cele compensatorii (Eysenck, 2000).
Caracteristi esențiale ale eredității:
- însușire fundamentală a materiei vii de a transmite de la o generație la alta, mesaje
specific sub forma codului genetic;
- moștenirea ereditară este un ansamblu de dispoziții li potențialități;
- ereditatea însușirilor biologice este mai bine cunoscută decât aceea a însușirilor
psihice;
- psihologia umană are cu siguranță și o rădăcină ereditară, dar nu se reduce la ea; unele
fenomene psihologice au un conținut ereditar mai mare decât altele (temperamental
față de caracter, de exemplu);
- ceea ce este ereditar se poate manifest ape parcursul vieții sau poate să rămână în stare
de latență în absența unui mediu activator;
- aceeași trăsătură psihică poate fi la persoane diferite, fie rodul eredității, fie rezultatul
educației.
Concluzionând, putem spune că factorul genetic este o premisă naturală a dezvoltării,
cu acţiune probabilistică, oferind fie o ereditate normală ce trebuie valorificată, fie o ereditate
necorespunzătoare pentru societate ce poate fi compensată în diverse grade.

Mediul
Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor
externe cu care individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale.
Distingem în acest context existenţa a două planuri majore în care factorii de mediu
acţionează asupra individului: planul factorilor natural-geografici şi planul factorilor de ordin
social.

3
 În rândul factorilor natural-geografici includem relieful, clima, temperatura, iar factorii
de ordin social includ alături de educaţie, familia, grupul de prieteni, contextul cultural al
existenţei individului etc. Astfel, mediul se prezintă sub o formă concretă, pentru fiecare fiinţă
umană.
Factorii de mediu nu trebuie reduşi la nivelul realităţii lor fizice, fiind necesară luarea
în calcul a semnificaţiei acordate de către subiectul uman acestora, ştiut fiind faptul că omul
nu reacţionează la evenimente, ci la modul în care acesta semnifică şi interpretează
evenimentele.
Accentul se pune astfel, nu pe simpla prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci pe
măsura şi modul de interacţiune al subiectului uman cu aceştia, în sensul că un factor de mediu
prezent dar indiferent subiectului cu care se află în contact este inert din perspectiva dezvol-
tării acestuia (Glava, 2009). Prezențele indiferente (obiecte, membri ai familiei, profesori,
kinetoterapeuți, relații sociale etc.) nu stimulează, nu transformă universul psihic al cuiva.
Chiar dacă aparţin aceleiaşi familii, copiii, fie chiar gemenii, intră în interacţiuni
specifice cu părinţii şi cu ceilalţi membri ai familiei, percep situaţia (poziţia) lor în familie şi
atitudinea părinţilor în mod diferit, valorifică în manieră personală sfaturile şi îndemnurile
parentale şi modelele comportamentale din familie.
Există în toate aceste structuri sociale câteva componente comune, a căror forţă
modelatoare este cu atât mai puternică, cu cât subiectul este mai aproape sau mai puternic
integrat în structura socială de care vorbim.
Familia reprezintă componenta dominantă a mediului imediat. Zilnic membrii familiei
interacţionează cu copilul, îi stimulează dezvoltarea abilităţilor, îi oferă modele şi reguli de
conduită. Atitudinile legate de soluţionarea problemelor, curiozitatea, interacţiunile cu semenii
sunt influenţate de calitatea relaţiilor din sistemul familial. Comportamentul părinţilor
modelează răspunsurile copilului, iar răspunsurile acestuia influenţează conduita părinţilor.
Condiţiile materiale/economice influenţează şansele de manifestare şi afirmare ale
copilului, constituindu-se ca premise favorabile, dacă au un nivel suficient de mare, sau
piedici, chiar în procesul de şcolarizare obligatorie.
O altă componentă a mediului social o constituie modelele profesionale sau
ocupaţionale cu care vine copilul în contact în cadrul socializării sau pe care mediul său de
viaţă i le poate etala.

4
 De asemenea, nivelul de civilizaţie şi nivelul cultural, modelele de conduită cotidiene,
de utilizare a obiectelor şi de practicare a unor norme, consumurile culturale influenţează
devenirea pe tot parcursul său.
În toate structurile, subiectul intră, inevitabil, în interacţiuni cu ceilalţi. El nu este un
simplu spectator al desfăşurării activităţii, ci se află în interiorul grupului unde are o anumită
poziţie, desfăşoară anumite acţiuni, primeşte şi emite mesaje, este acceptat şi simpatizat sau
marginalizat, sau respins. El va percepe modul în care îl văd ceilalţi dintr-o mulţime de indici
comportamentali pe care îi poate identifica şi interpreta, îşi va ajusta propria imagine şi
propriul comportament, se va schimba şi în plan psihic. (Neculau, Chelcea, & Mitrofan, 2004).
Caracteristici esențiale ale mediului:
- mediul reprezintă totalitatea elementelor cu care individual interacționează direct sau
indirect, pe parcursul dezvoltării sale;
- mediul poate fi natural, geografic, social, familial, de grup etc.;
- acțiunea mediului poate fi directă sau indirectă;
- din punctul de vedere al dezvoltării, accentul nu cade pe simpla prezentare a factorilor
de mediu, ci pe interacțiunea, influența lor asupra individului.
Psihologia dezvoltării a introdus sintagma “nișă de dezvoltare”, care reprezintă
totalitatea elementelor cu care un copil intră în relație la o vârstă dată. Structura unei nișe de
dezvoltare poate fi următoarea:
- obiectele și locurile accesibile copilului;
- reacțiile anturajului față de copil;
- cerințele anturjului.
Concluzionând, putem spune că acţiunea factorilor de mediu, la fel ca şi cea a
eredităţii, este şi ea una de factură aleatorie, probabilistică, putând fi în egală măsură o şansă a
dezvoltării sau un blocaj al acesteia.

Educaţia
În condițiile în care și ereditatea și mediul sunt prezențe obligatorii, dar cu contribuții
aleatoare, în raport cu procesul dezvoltării ontogenetice, societatea umană a perfecționat în
timp un mecanism special de diminuare a imprevizibilului și de creștere a controlului asupra
procesului dezvoltării individuale. Acest rol îl îndeplinește educația.

5
 Din această perspectivă putem afirma că educaţia controlează şi organizează
influenţele mediului asupra individului, adaptându-le la particularităţile de vârstă şi
individuale ale acestuia (Glava, 2009). În accepțiunea sa, „educația reprezintă activitatea
specializată, specific umană, care mijlocește și diversifică raportul dintre om și mediul său
(societate), favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societății, dar și invers”.
Educaţia aparţine vieţii sociale şi numai din raţiuni teoretice o decupăm, artificial, din
acest cadru. Dacă educaţia realizată în familie este mai puţin planificată şi sistematizată, cu
scopuri mai puţin determinate, cea realizată în instituţii se derulează într-un program, are
conţinuturi şi strategii elaborate, obiective precizate, iar cei ce o realizează au dobândit
competenţe certificate formal, în baza cărora funcţionează şi sunt recunoscuţi social.
Profesiunea de părinte se însuşeşte spontan. Deşi există tentative de a forma în mod
instituţionalizat unele atribute, mai ales materne, ele au un caracter opţional, nu realizează
evaluarea efectelor şi nici nu pot aplica măsuri corective. În consecinţă, creşterea şi educarea
copiilor în familie rămân tributare modelelor culturale tradiţionale, perpetuate de-a lungul
generaţiilor, în interiorul fiecărei culturi. Educaţia din etapele timpurii face posibilă
construirea identităţii culturale în unitate cu cea socială, pe baza cărora se va elabora
identitatea personală.
Şcoala şi celelalte instituţii îşi exercită influenţele modelatoare pe terenul celor „7 ani
de acasă” (Bonchiş, 2000).
Deși, evident dependentă de ceilalți factori, și fără a avea puteri nelimitate (nu poate
echilibra o ereditate profund afectată și nici nu poate compensa un mediu total dizarmonic
(foame – violență – incertitudine – durere), educația acționează deliberat (deci conștient) în
sensul dezvoltării individului.
Educaţiei îi revine rolul conducător în formarea şi dezvoltarea personalităţii deoarece:
educaţia organizează de o manieră optimă influenţele factorilor de mediu; educaţia depistează
predispoziţiile ereditare, le diferenţiază şi le grăbeşte intrarea în funcţiune suplimentându-le
forţa; educaţia creează premisele interne favorabile acţiunii prielnice anumitor factori externi;
formarea personalităţii este atât efect al acţiunii educative, cât şi premisă pentru derularea
acesteia (Glava, 2009).
Caracteristici esențiale ale educației:

6
 - educația este un mijloc de control și diminuare a imprevizibilului asupra influențelor
mediului și societății;
- este o activitate specializată, specific umană, care mijlocește și diversifică raportul
dintre om și mediu, favorizând dezvoltarea;
- educația este liantul dintre potențialitatea dată de ereditate și capacități;
- este dependentă de celelalte două componente.
Acțiunea educațională se află ea însăși într-un proces de continuă perfecționare, fapt
care se răsfrânge în mod inevitabil și asupra dezvoltării, prin amplificarea rolului ei în direcția
constituirii unor structuri psihice, capabile să răspundă unor solicitări și cerințe tot mai mari
din partea societății (Nicola, 1996). Aceasta ne determină să concluzionăm că, relația dintre
educație și dezvoltare cunoaște oscilații nu numai în funcție de stadiile de evoluție a copilului,
ci și în funcție de etapa istorică și de condițiile sociale pe fondul cărora se desfășoară acțiunea
educațională.

2.1. Stadiile dezvoltării umane

Psihologia vârstelor/dezvoltării este o specialitate aparte și relativ recentă în domeniul
psihologiei. Ea se ocupă de schimbările comportamentale care apar de-a lungul vieții
individului, raspunzând la întrebari cum ar fi: „Cum ne comportăm?”; „De ce?”; „Care sunt
diferențele față de același tip de comportament al aceluiași individ, aflat la un alt stadiu de
dezvoltare?”; Există modificări fundamentale în comportamentul uman?”; „Cum se manifestă
aceste modificari și ce anume se schimbă?”; ”Care sunt cauzele acestor schimbări?”; „În ce
masură schimbările sunt continue și în ce masură se structurează ca stadii mai bine sau mai
puțin bine definite în dezvoltarea umană?”. Psihologia dezvoltarii descrie modificările
comportamentelor atât în mod analitic, cât si global, de la simțuri și până la interacțiunile cu
ceilalți. Este domeniul psihologiei, care are în vedere o largă varietate a schimbărilor, cum ar
fi: schimbările fizice, cognitive, psihosociale. De aici, rezultă interdisciplinaritatea dezvoltării
umane.
Psihologia vârstelor/dezvoltării a fost multă vreme considerată ca psihologie a
copilului, copilăria fiind cel mai important și mai rodnic câmp de aplicație a descoperirilor
psihologiei dezvoltării. Și astăzi încă, domeniul copilăriei și al adolescenței este cel mai bine

7
reprezentat informațional și cel mai intens cercetat în psihologia dezvoltării. Acest lucru se
datorează, în parte, celor mai importanți teoreticieni, Freud și Piaget, care au influențat
gândirea despre dezvoltare, concentrată pâna în perioada adolescenței.
Dezvoltarea omului ca ființă bio-psiho-socio-culturală presupune conlucrarea a patru
tipuri de forțe: biologice (factorii genetici și cei care țin de sănătate), psihologice (factorii
interni: perceptivi, cognitivi, emoționali, de personalitate etc.), socioculturale (factorii
interpersonali, societali, culturali, etnici) și ciclurile vieții (în diferite momente ale vieții,
forțele biologice, psihologice și socioculturale afectează în mod diferit ființa umană, aflată în
contexte diferite).
Psihologia dezvoltării umane promovează o viziune holistică și interacționistă asupra
ființei umane.

Conceptul de dezvoltare
În general, prin dezvoltare se înțelege un proces complex de trecere de la inferior la
superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de etape, de stadii,
fiecare etapă reprezentând o unitate funcțională mai mult sau mai puțin închegată, cu un
specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulari cantitative, cât și
salturi calitative, acestea aflându-se într-o condiționare dialectică.
Dezvoltarea are caracter ascendent, asemanator unei spirale, cu stagnări și reveniri
aparente, cu reînnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acțiunii
contradicțiilor ce se constituie mereu între capacitățile pe care le are, la un moment dat, copilul
și cerințele din ce în ce mai complexe pe care le relevă factorii materiali și socioculturali cu
care acesta este confruntat în devenirea sa.
Copilul acționează pentru satisfacerea trebuințelor și aspirațiilor sale și astfel,
posibilitățile de care dispunea anterior cresc. Pe această cale, contradicțiile dintre trebuințe și
posibilități se lichidează, oferind loc altora care, la rândul lor, asteaptă o nouă rezolvare.
Conduita esențială a rezolvării șirului ascendent de contradicții este activitatea, efortul depus
de individ în mod sistematic și mereu adecvat etapei dezvoltării sale.
Există două categorii de procese care determină modificări în dezvoltare: procese
programate biologic (genetic) și procese datorate interacțiunii mediului. Dezvoltarea poate fi

8
fizică, aceasta influențând și viața interioară a individului, cognitivă (percepție, învățare,
memorie, raționament, limbaj etc.) și psihosocială (personalitate, emoții, relații cu ceilalți).

Etapele (stadiile) dezvoltării umane

A. Perioada prenatală
- aceasta se întinde de la concepție până la naștere;
- se formează structura fundamentală a corpului;
- în această perioadă vulnerabilitatea organismului la factorii de mediu este foarte
mare.
Cele mai semnificative aspecte privind stadiile dezvoltării embriologice și intrauterine
se concretizează în următoarele două criterii de descriere a fazelor dezvoltării primare ale
ființei umane: a) modul în care are loc organizarea sistemelor și organelor biologice
fundamentale ale viitorului copil; b) poziția și modul de a se hrăni al embrionului și apoi al
fătului, în condițiile embrionare și intrauterine.
B. Perioada de nou-născut și sugar
- perioadă cuprinsă între 0 și 1 an;
- are loc o creștere rapidă a abilităților motorii;
- sfârșitul perioadei este marcat de dezvoltarea atașamentului față de părinți;
- există capacitatea de învățare și memorare.
La naștere, organismul dispune de o capacitate senzorială generală relativ bine
dezvoltată, dar de o capacitate de reacții coordonate, aproape nulă. O mare parte din reacțiile
disponibile au un caracter primar, constituind forme motorii de debut ale conduitei motrice.
Creșterea este foarte intensă după naștere. Debutul vieții trebuie raportat la dezvoltarea
umană din primul an de viață. Aceasta cu atât mai mult cu cât primul an de viață este dominat
de dependența foarte mare a copilului de axa parentală, majoritatea satisfacerii trebuințelor
biologice fiind condiționate de intervenția adulților.
Între 10 și 12 luni, apr aspecte legate de dentiție. Erupțiile dentare provoacă dureri,
nervozitate, salivație abundentă și scăderea poftei de mâncare.

9
 Trebuințele de apărare (supraviețuire) devin active și încep să se exprime prin mișcare
și țipat în cazuri de disconfort și prin somn, în caz de oboseală. De asemenea, se constituie
treptat trebuințe psihologice, cum ar fi aceea de a forța prezența adulților și relaționarea cu
aceștia. La acestea se adaugă trebuința de a simți, auzi, vedea etc., trebuință ce va activa
reflexul de orientare și forma sa proprie, curiozitatea.
Trebuințele constituie expresia energiei primare (a ființelor vii), proiectarea selectiv-
expresivă a acelei laturi a existenței individuale care se află în stare critică.
Trebuințele primare au o natură pronunțată de întreținere și alimentare a
caracteristicilor biologice (foame, sete, trebuința de căldură etc.), alături de trebuințele primare
psihologice, între care „foamea” de prezența adultului. Treptat, trebuințele biologice vor
dobândi un cadru de exprimare și satisfacere consolidat ritmic (prin orarul zilei), formându-se
astfel „ceasul biologic” personal; trebuințele psihologice vor trece pe primul plan și vor
constitui terenul de întreținere a comunicării și învățării. Procesul satisfacerii acestora din
urmă va deveni complicat și va sta la baza constituirii experienței de viață, a nuanțării
exprimării trebuințelor, a constituirii dorințelor și a organizării conduitei.
Evident, există o evoluție a trebuințelor. Trebuința de hrană (foame și sete), aer,
temperatura echilibrată, somn, vocalizare, comunicare și de relaționare (socializare), sunt cele
mai importante și implicate în creștere și dezvoltare. Ele se vor socializa treptat.
În ceea ce privește dezvoltarea mișcărilor sunt semnificative cele legate de poziția
verticală și menținerea echilibrului. Spre sfârșitul primului an, când se produc primii pași, se
adoptă o poziție verticală mai corectă. Se manifestă dorința de deplasare ceea ce determină
dezvoltarea autonomiei și a inițiativei personale, fapt marcat prin perfecționarea coordonării
mișcărilor antrenate în echilibrul deplasării.
Oricum, este vizibil faptul că din momentul în care copilul este capabil să se deplaseze
singur, el vrea să fie lăsat să se plimbe peste tot și vrea să descopere singur lucrurile din jur.
Pentru evoluția copilului, comunicarea constituie unul din aspectele fundamentale ale
adaptării. Comunicarea nu se reduce numai la realizarea ei prin vorbire (limbaj), căci în
această etapă au importanță și reacțiile nonverbale (în care mimica, gestica, postura și
paralimbajul sunt deosebit de active.

C. Copilăria timpurie

10
 - se desfășoară de la 1 la 3 ani;
- se conturează conștiința propriei persoane;
- apare limbajul.
Numită și prima copilărie, perioada cuprinsă între 1 și 3 ani repezintă o etapă de
dezvoltare generală intensă a copilului. Până la 15 luni se câștigă experiența mersului, iar după
această vârstă, copilul devine deosebit de mobil și nestatornic, absorbit de necesitatea
cunoașterii mediului său în toate detaliile.
Între 18 luni și 2 ani, copilul manifestă o intensă dezvoltare a comunicării verbale,
începând chiar să-și exprime dorințele și trebuințele verbal.
Perfecționarea treptată a mersului, a capacităților de deplasare independentă
declanșează modificări psihice ce au loc în întrega periodă antepreșcolară, copilul însușindu-și
intensiv atitudini umane față de lumea nemijlocit înconjurătoare a obiectelor și persoanelor.
Copilul începe să-și dorească să își mulțumească părinții și devine anxios atunci când
ei nu sunt de acord cu el. De asemenea, el începe să învețe să își controleze comportamentul.
În această perioadă, comportamentul de atașare trebuie să fie bine stabilit. Apar explozii de
mânie, mai ales dacă nu ii sunt împlinite dorințele de explorare. Acestea nu durează mult și se
diminuează pe măsură ce copilul învață să accepte constrângerile. La sfârșitul acestei perioade,
copilul poate lega câteva cuvinte într-o propoziție.
Această etapă, de intensă expansiune subiectivă are, printre altele, urmatoarele
caracteristici diferențiale:
a) Este etapa constituirii primare coerente, a trăirii experienței de viață curentă. Copilul
începe să fie integrat în interrelațiile grupului familial și al celor ce frecventează familia.
Începe să sesizeze regulile, interdicțiile, orarul și stilul de viată al familiei, trăind conflicte și
stări de confort psihic sau de euforie condiționate de această realitate complexă.
b) Experiența de viață devine impregnată de învațarea comunicării verbale. La
începutul acestei perioade, vorbirea copilului este restrânsă, inconsistentă și încărcată de mari
dificultăți de pronunție; la 3 ani copilul vorbește relativ fluent, în propoziții inteligibile,
dispunând de un limbaj situativ bogat. El poate să formuleze impresii, dorințe, constatări,
interogații etc. Lumea devine pentru copil un spectacol în care îi place sa fie asistat de
comunicarea cu adultul.

11
 c) Copilul este angajat în perioada antepreșcolară în cautarea de mijloace de a-și
consolida autonomia prin perfecționarea deplasării, pe de o parte și, pe de alta, prin
consolidarea deprinderilor de mânuire a obiectelor. Emanciparea relativă de sub tutela mamei
și a înlocuitorilor ei este mai evidentă pe planul acțiunilor decât pe cel afectiv. Pe acesta din
urma se constituie adevărate inflații de dorințe și intenții mijlocite doar de teama de a nu
pierde afecțiunea și asistența adultului.
Activitatea formativă cea mai frecventă între 1-3 ani constă în mânuirea de obiecte. În
contextul întregii dezvoltări din perioada primei copilării pot fi desprinse trei subetape. În
prima din ele (de la 12 la 18 luni), caracteristica este consolidarea mersului și concomitent, o
mai bună percepere a mediului înconjurător. La 15 luni, copilul devine deosebit de nestatornic
și instabil, atras de toate reperele câmpului vizual, stimulat de cerințe exterioare. Deplasarea îi
oferă condiții prielnice de a cauta prin colțurile casei, explorând cu frenezie toate suprafețele
accesibile ale spațiului locativ al familiei.
A doua perioadă, între 18 și 28 luni, se caracterizează mai ales, printr-o accentuată
dezvoltare a comunicării verbale și folosirea de soluții noi în diferite situații de viată. În faza a
treia (dupa 2 ani și jumatate), se dezvoltă o mai largă conciliere cu adulții, un echilibru ușor
meditativ – copilul este preocupat de aspectele evaluative ale acțiunilor și demersurilor sale,
devine sensibil față de cei din jur, se antrenează în jocuri, uneori cu un partener.
Caracteristici ale creșterii biosomatice. Între 1 si 3 ani, ritmul creșterii este încă foarte
intens și multilateral, cu o ușoară încetinire spre limita superioară a etapei. Diferitele segmente
ale corpului au ritmuri de creștere inegale (cap, torace, membre), ceea ce contribuie la
modificări ale înfățișării generale a copilului. Creșterea ponderală (în greutate), ceva mai
influențată de sistemul de nutriție, însumeaza 4,5 kg pe întreaga perioadă.
Dezvoltarea mișcărilor este foarte activă între 1-3 ani. Acestea se efectuează și prin
imitație. La 17 luni, copilul imită modul în care citește tata o revistă sau mișcările de fumat ale
bunicului, tusea lui etc. Prin imitatie, copilul își însușește o vastă experiență.
În general, copilul dobândește un mare grad de independență prin intermediul
mișcărilor și activităților. Mișcarea și deplasarea creează o largire evidentă a cunoașterii și
utilizării caracteristicilor mediului înconjurător, fenomen vizibil în progresele ce se manifestă
la copil în ceea ce privește orientarea în mediul apropiat.

12
 D. Perioada preșcolară
- între 3 și 6 ani, crește forța fizică a copilului și apar independența și autocontrolul;
- comportamentul este egocentric;
- creativitatea și imaginația sunt mai dezvoltate.
Odată cu intrarea în gradiniță tipul de relații se nuanțează și se diversifică,
amplificându-se conduitele din cadrul colectivelor de copii. Are loc concomitent și
diferențierea conduitelor față de persoane de diferite vârste și ocupații, aflate în ambianța
cultural-socială a copilului.
Vârsta simbolică, vârsta de aur a copilăriei, vârsta micului faur reprezintă etichete
sugestive, atașate în literatura de specialitate perioadei de vârstă preșcolară. Este vârsta unor
achiziții psihocomportamentale fundamentale, a căror calitate va influența în mare măsură
nivelul de adaptare și integrare a copilului în fazele următoare ale evoluției și dezvoltării lui.
Pentru a descrie o imagine generală a vârstei de 3-6/7 ani, câteva trăsături sunt foarte
relevante.
Vârsta preșcolară este o perioadă a descoperirii. Depășind poate pentru prima dată
spațiul restrâns, familiar, al casei, copilul învață că există o lume interesantă dincolo de acesta,
dorește să se implice în cunoașterea și transformarea ei, se descoperă pe sine ca o persoană
care are abilitatea de a face să se întâmple anumite lucruri, câștigă autonomie în cunoaștere și
inițiativă.
Este perioada conturării primelor elemente ale conștiinței de sine și a socializării.
Procesul devenirii ca persoană unică, independentă și perfect funcțională își are rădăcinile în
copilăria timpurie. Lărgirea câmpului relațional ți diversificarea tipurilor de relații cu co-
vârstnicii, rudele, alți adulți îi permit copilului descoperirea de sine, cunoașterea propriilor
capacități și limite, conturarea unor capacități de reflecție intrapersonală, dezvoltarea unui
comportament social, care să respecte cerințele impuse din exterior, dar și nevoile și
caracteristicile individuale. Este prima dată când sunt învățate rolurile sociale și pattern-urile
interacționale.
Este perioada apariției competențelor și acestea țin de implicarea în explorarea,
explicarea, procesarea realității, dar și de acțiunea asupra ei.
Acest proces complex de dezvoltare presupune, pe de o parte, parcurgerea mai multor
stadii, fiecare având o serie de caracteristici specifice și, pe de altă parte, obținerea unor

13
achiziții în cadrul diferitelor laturi ale personalității (cognitivă, afectiv-emoțională,
aptitudinală, relațională).
Raportându-ne la dezvoltarea fizică, în această perioadă ritmul de creștere este
încetinit, dar apar importante progrese în coordonarea motorie și în dezvoltarea musculaturii;
de asemenea, cartilajele se osifică. Nutriția joacă un rol important în acest proces de
maturizare, ca și în dezvoltarea danturii. Băieții sunt ceva mai înalți și cântăresc mai mult
decât fetele. Se înregistrează importante progrese în coordonarea oculomotorie și în
coordonarea musculaturii fine. De obicei, băieții excelează în sarcini care presupun forță
fizică, iar fetele se „specializează” în coordonări mai fine ale musculaturii. Această coordonare
duce la o capacitate crescută de satisfacere a dorințelor proprii și la un sentiment accentuat de
competență și independență.
Bolile mai frecvente ale acestei perioade sau „bolile copilăriei” (rujeolă, varicelă etc.)
determină creșterea imunității, dar chiar mai mult decât atât, par a avea și efecte benefice în
registrul emoțional și cognitiv (Parmelee, 1986). În primul rând, ele atrag atenția copilului
asupra diferitelor sale stări și senzații, făcându-l să își conștientizeze mai mult sinele fizic. De
asemenea, boala îl învață pe copil cum să îi facă față, dezvoltând în acest fel un sentiment de
competență. În cazul unei boli contagioase, care se răspândește la cei apropiați, copilul are
șansa de a observa cum frații, prietenii sau chiar părinții trec prin experiențe similare cu ale
sale – un exercițiu util de dezvoltare a empatiei.
Dezvoltarea fizică este evidentă în perioada preșcolară. De la 3 la 7 ani are loc o
creștere de la aproximativ 92cm la 117cm ca talie și o creștere de la cca 14kg la 22kg
ponderal. Organismul în întregime devine mai elastic, mișcările mai suple și mai sigure.
Persistă o oarecare iritabilitate a căilor rinofaringiene și implicit, o sensibilitate față de bolile
copilăriei, preșcolarul fiind expus la o ușoară contractare de gripe si afecțiuni bronho-
pneumonale.
Deosebit de activă este formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea
autonomiei, prin organizarea de deprinderi și obișnuințe. Dintre acestea, mai specifice sunt
comportamentele alimentare, de îmbrăcare și igienice.
Importanța deprinderilor, exprimate prin conduite alimentare, vestimentare (de
îmbrăcare-dezbrăcare) și igienice este foarte mare – pentru toată viașa – și creează

14
personalității un suport de adaptare și un suport de responsabilitate pentru propria persoană și
de autonomie reală, dar și de contribuție la structura conștiinței de sine, a eului corporal.

E. Perioada școlară mică (a treia copilărie)

- în perioada de 6/7 până la 10/11 ani, prietenii devin foarte importanți;
- apare gândirea de tip logic, concretă;
- abilitățile lingvistice și memoria se îmbunătățesc;
- creșterea fizică este încetinită.
Perioada școlară mică (6-10 ani), de la intrarea copilului în școală și terminarea ciclului
elementar, este apreciată de unii psihologi ca fiind un fel de sfârșit al copilăriei. Specific este
că pentru toată această etapă sunt evidențiate descrieri centrate pe problemele adaptării școlare
și ale învățării, fără a se neglija că unele structuri psihice se dezvoltă ca urmare a faptului că,
în copilăria timpurie și în perioada preșcolară are loc cea mai importantă achiziție de
experiență adaptativă și atitudinală.
Odată cu intrarea copilului în scoală, învățarea devine tipul fundamental de activitate.
Activitatea scolară va solicita intens activitatea intelectuală, procesul de însușire gradată de
cunoștințe cuprinse în programele școlii elementare. În consecință, copilului i se vor organiza
și dezvolta strategii de învățare, i se va conștientiza rolul atenției și repetiției, își va forma
deprinderi de scris-citit și calcul. Învațarea și alfabetizarea constituie condițiile majore
implicate în viața de fiecare zi a copilului de 7 ani.
Prin alfabetizare, copilul dobândește instrumente valide de apropiere de toate
domeniile culturii și științei, își formează un stil de activitate intelectuală, spirit de ordine, de
disciplină în viață și în gândire, își dezvoltă interesele intelectuale. În ceea ce privește tipul de
relații, școala impune modelele ei de viață, dar și modelele sociale de a gândi și acționa. Ea
creează sentimente sociale și lărgește viața interioară, cât și condiția de exprimare a acesteia
(mai ales exprimarea verbală și comportamentală). Adaptarea copilului se centrează pe atenția
față de un alt adult decât cei din familie. Acest adult (învățătorul sau învățătoarea) începe să
joace un rol de prim ordin în viața copilului; el este cel ce controlează exercitarea regulilor
școlare și sociale și cel care antrenează energia psihică, modelează activitatea intelectuală a
copilului și organizează viața școlară în ansamblul ei.

15
 Deosebit de sensibil devine copilul la o nouă dimensiune a colectivului și anume, la
neutralizarea (egalitatea) afectivă a mediului școlar, ceea ce îi impune condiția de a câștiga
independent un statut în colectivitatea clasei.
La 7 ani au loc câteva procese implicate în creștere și dezvoltare. Dentiția provizorie
începe să fie înlocuită cu dentiția permanentă. Fenomenul creează disconfort, modificări
temporare ale vorbirii, anumite dificultăți în alimentare. Dupa 7 ani este intensă osificarea la
nivelul bazinului la fetițe, precum și procesele de calcifiere la nivelul osaturii mâinii.
Articulațiile se întăresc și ele. Crește și volumul mușchilor. Se dezvoltă musculatura fină a
mâinii. Date fiind aceste procese, pozițiile incorecte în bancă (apăsarea toracelui, spatele
strâmb) duc la deformări persistente. Servietele/gențile de școală prea grele determină, de
asemenea, deplasări de coloană (la 7 ani curbura cervicală și toracică sunt constante, curbura
lombară este încă instabilă). Au, de asemenea, importanță călirea organismului, sportul,
deprinderile igienice.

F. Perioada pubertății și a adolescenței

Pubertatea începe la 10/11 ani și durează până la 14/15 ani; pregnante sunt
modificările fizice rapide și profunde, mai ales datorate schimbărilor la nivelul hormonal;
organismul atinge maturitatea sexuală.
Adolescența se derulează între 14/15 și 20 ani. Punctul central este căutarea propriei
identități, dar apare ți capacitatea de a gândi abstract.
În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani se pot diferenția două stadii marcante
și anume:
1. Stadiul pubertății(de la 10 la 14 ani) dominat de o intensă creștere (puseu), de accentuarea
dismorfismului sexual cu o largă gamă de rezonanțe în dezvoltarea psihică și de dezvoltarea
mare a sociabilității (mai ales pe orizontală);
2. Stadiul adolescenței (de la 14 la 18/20 ani) dominat de adaptarea la starea adultă, de
procesul de câștigare a identității, de intelectualizarea pregnantă a conduitei, urmat de stadiul
adolescenței prelungite (de la 18/20 la 24/25 ani) dominat de integrarea psihologică primară
la cerințele unei profesii, la condiția de independență și de opțiune maritală.
Fiecare din aceste stadii cuprinde substadii cu probleme și caracteristici proprii.

16
 Pubertatea este o perioadă dominată de procesul de creștere și maturizare sexuală
intensă; cuprinde următoarele substadii:
1. Etapa prepuberală (de la 10 la 12 ani) ce se exprimă printr-o accelerare și
intensificare din ce în ce mai mare a creșterii (staturale mai ales), concomitent cu dezvoltarea
pregnantă a caracteristicilor sexuale secundare (dezvoltarea gonadelor, apariția pilozității
pubiene și a celei axilare). Tinerele fete trec în această fază printr-o creștere accentuată și
câstigă 22cm în înălțime. La băieți, creșterea poate începe ceva mai târziu, între 12 si 16 ani, și
este mai evidentă.
Creșterea este uneori impetuasă și se însoțește de momente de oboseală, dureri de cap,
iritabilitate. Conduita generală este caracterizată de alternanță, între momente de vioiciune, de
conduite copilaroase, exuberante și momente de oboseală, apatie, lene.
Totodată, conduitele copilului se încarcă de stări conflictuale ce se pot centra pe
efectele acestor momente de lene care determină admonestări atât în familie, cât și în scoală –
deși au o geneză complexă, de cele mai multe ori.
Intrarea într-un alt ciclu de școlarizare cu noi cerințe si solicitări – mai diversificate
cantitativ și calitativ, contactul cu „modele umane” de profesori, mai diferențiate, modele de
lecții de o mare diversitate constituie pentru etapa prepuberală o schimbare generală a cadrului
de desfășurare a învățării școlare.
La aceasta, se adaugă un grad de intelectualizare afectivă în școală, care întărește
sentimentul de apartenență la generație și alimentează experiența intimității prin prietenie și
colegialitate, ca și prin solidarizări în situații critice, dar și agresivitatea.
La 11 ani, copilul începe să aibă inițiative, lărgindu-și el însuși regimul de
independență. Totodată, crește integrarea în grupul de copii de aceeași vârstă (colegi) în care
el se simte nu numai securizat, dar și puternic, plin de inițiative. Diferențieri subtile încep să
apară în conduitele din clasă, se creează o discretă distanțare între fetițe și băieți și o
competitie, încărcată de forme ușoare de rivalități între aceștia. De obicei, fetițele sunt mai
disciplinate și mai dezvoltate din punct de vedere fizic. Ele au adeseori o crețtere și dezvoltare
mai intensă la 11-12 ani, decât băieții. Intensificarea ritmului de creștere și la aceștia din urmă
duce la apariția de momente mai numeroase de neatenție ce au tendința de a se exprima prin
mai puțină disciplină și înclinație spre reverie, distragere în ore, pierderea timpului de făcut
lecții, abdicarea temporală de la mici sarcini familiale sau școlare. În aceste condiții, reacțiile

17
de sancționare sau admonestare sunt privite ostil. De altfel, se organizează treptat o modificare
mai de fond a întregii conduite. Copilul începe să fie din ce în ce mai absorbit de petrecerea
timpului cu prietenii și colegii săi, începe să-și manifeste mici refuzuri de a participa cu
familia la unele ieșiri ale acesteia, preferând copiii. La acestea, se adaugă refuzul pasiv (se
face ca nu aude) sau activ (pretextează ca are ceva de făcut sau se irită refuzând zgomotos).
2. Pubertatea propriu-zisă (sau momentul culminant al pubertății) de la 12 la 14 ani,
este dominată de puseul de creștere. Această intensificare este mai evidentă între 11 și 13 ani
la fetițe și între 13 si 14 ani la băieți. După vârstele-limită ale puseului, creșterea se încetinește
și continuă ulterior lent, mai mulți ani (pâna la 24/25 ani).
Creșterea este mai evidentă în înălțime (nu are loc în mod proporțional și concomitent
în toate segmentele corpului). Întâi se lungesc membrele inferioare și superioare, cresc și se
măresc articulațiile, apoi crește trunchiul.
Puseul de creștere este secondat discret de maturizarea sexuală care se intensifică în
jurul etapei de maximum de creștere. Maturizarea sexuală se evidențiază prin apariția
pilozității, creșterea organelor sexuale, modificarea vocii și începutul funcționării glandelor
sexuale.
Momentul culminant al pubertății este în general, tensionat și încărcat de confuzie.
Tabloul disconfortului psihic este suplimentat de creșterea gradului de stângacie în
mișcări și reacții, determinată de neajustarea mișcărilor la proporțiile modificate ale corpului
aflat în creștere intensă.
3. Momentul postpuberal (de la 14 ani la 16/18 ani) este de trecere și, în același timp,
puțin diferențiabil de momentul preadolescenței.

Adolescența
Dupa ieșirea din pubertate are loc în mod intens ieșirea din societatea de tip tutelar,
familial și școlar și intrarea în viața cultural-socială mai largă.
Se disting urmatoarele stadii:
(a)Preadolescența. Aceasta este o etapa de stabilizare a maturității biologice. Mulți
autori consideră întreaga pubertate ca preadolescența. În aceasta etapă, se conturează și se
adâncește mai mult individualizarea și se dezvoltă caracteristicile conștiinței și ale conștiinței
de sine. Este o fază de intensă dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare. Tânarul

18
manifestă încă o oarecare agitație și impulsivitate, unele extravaganțe, momente de neliniște și
momente de dificultate, de concentrare, oboseală la efort.
(b) Adolescența propriu-zisă sau marea adolescență (de la 16/18 ani la 20 ani). Se
caracterizează printr-o intelectualizare intensă (dezvoltare a gândirii abstracte), prin
îmbogățirea și lărgirea încorporării de conduite adulte. Exprimarea independenței nu mai este
dezirativă și revendicativă, ci expresivă, mai naturală. Adolescentul caută mijloace personale
de a fi și de a apărea în ochii celorlalți. Îl interesează responsabilități în care să existe
dificultăți de depășit spre a-și măsura forțele. Individualizarea și conștiința de sine devin mai
dinamice și dobândește dimensiuni noi de „demnitate” și „onoare”. De la o formă de evaluare
impulsivă se trece la forme de evaluare în care caută să se exprime originalitatea.
Gustul personal are mai mare pregnanță și se poate susține și demonstra. Intensă este și
socializarea aspirațiilor, aspectele vocaționale, profesionalizarea ce se conturează treptat.
Tânarul este pregătit psihologic și se pregătește moral și aptitudinal, îl atrag cunoștințele
pentru confruntări sociale complexe (examene, probe, concursuri etc.) pentru a se exprima ca
atare.
(c) Adolescența prelungită (de la 18/20 la 25 ani) cuprinde tineretul deja integrat în
forme de muncă, precum și tineretul studențesc. Sub o formă sau alta, independența este
dobândită sau pe cale de a fi dobândită la această vârstă, fapt ce aduce cu sine un plus de
energizare a personalității.

G. Perioada tinereții (de la 25 ani la 31- 35 ani )

Perioada de la 20 la 24 ani, a adolescenței prelungite, se exprimă ca o perioadă de
trecere în care se manifestă caracteristici ale adolescenței și caracteristici noi ce sunt ale
tinereții, ale starii de adult tânar.
Tipul fundamental de activitate ce definește tânarul devine cel de persoană angajată
social, producatoare de bunuri materiale, spirituale sau de prestări de diferite tipuri de servicii
sociale (munca salariată), ca adaptare la un anumit gen de activitate, expresie a diviziunii
sociale a muncii. Tipul de relații devine foarte complex.. Pe de o parte, tânarul se înserează în
ierarhia profesională, pe de altă parte, în forme de intercomunicări cu colegii de muncă.
Relațiile sociale realizate în etapele anterioare se rarefiază. Relațiile în familia de proveniență

19
se emancipează deplin, dată fiind constituirea unei noi familii și absorbția în realațiile de
intimitate ale acesteia.
Erik Erikson a caracterizat vârsta tinereții (ca vârsta mijlocie în ciclurile vieții) ca fiind
dominată de amplificarea identității sociale și de angajare, implicarea pe acest plan făcându-se
prin sarcini sociale. În acest timp, tinerețea se caracterizează, dupa acest autor, prin trăirea
intensă a experienței dragostei și începutul vieții de familie, ceea ce duce la dezvoltarea
intimității. Ca atare, această perioadă se dezvoltă influențată de pendularea dintre intimitate,
izolare si starea în care eul simte necesitatea de a se lega de noi persoane, grupuri, organizații,
cauze etc.

H. Perioada adultă
Maturizarea (perioada adultă) e considerată ca perioada unei maxime realizări – ca
perioada celei mai înalte productivități, a armonizarii intereselor, aptitudinilor, deprinderilor, a
modalităților interrelaționale, a conștiinței, inclusiv a securizării emoționale – și a structurii
concepției filosofice de viață. În fine, involuția (vârstele de involuție) se caracterizează prin
declin compensat, inegal, prin uzura datorată îmbătrânirii etc.
Ca atare, se pot diferenția urmatoarele subetape adulte:
1) Prima perioadă adultă, între 35 si 45 de ani, se poate considera că se consumă
vârsta adultă de stabilitate, în care implicarea profesională este intensă, activitatea pe acest
plan este cumulativă, activă și creatoare. Adeseori la această vârstă se mai parcurge o scoală
de perfecționare, de reciclare, o facultate sau un doctorat etc. Statutele și rolurile sociale încep
sa fie mai încărcate de responsabilități, accesul în ierarhia profesională este activ.
2) Perioada adultă dintre 45 si 55 de ani se caracterizează prin trecerea pe planuri de
mai mare responsabilitate profesională și social-culturală, și aceasta cu atât mai mult cu cât
vor fi mai multe etape de reciclare parcurse. Subidentitatea de soț se va diminua ușor ca și
aceea de părinte, dat fiind faptul că independența copiilor (mari de cele mai multe ori) nu mai
necesită o atenționare permanentă în acest rol. Evoluția feminină este relativ mai tensionată și
încărcată de indispoziții și anxietăți cu substrat biologic-hormonal (menopauza).
3) Perioada adultă prelungită (de la 55 la 65 de ani) se caracterizează printr-o
oarecare diminuare a forțelor fizice, fiind o perioadă critică, mai ales pentru femei.

20
 I. Vârstele de regresie
Considerate ca vârste fragile, de involutie, etapele de dupa 65 de ani pun mai multe
probleme clinice decât celelalte vârste. Gerontologia, știința despre bătrânețea umană, s-a
născut în contextul filosofiei și medicinii cu mult timp înainte de epoca noastră. Observațiile
comune consideră bătrânețea ca vârstă a înțelepciunii, cu tendințe de împăcare cu lumea și de
detașare de viată.
Conceptul de bătrânețe a trezit numeroase dispute, nu numai datorită faptului că
îmbătrânirea este foarte diferită în funcție de ariile geografice (factori bioclimatici), dar și de
la persoană la persoană.
Specialiștii consideră că se poate vorbi de 3 stadii: stadiul de trecere spre batrânețe (de
la 65 la 75 de ani), stadiul bătrâneții medii (de la 75 la 85 de ani) și stadiul marii bătrâneți
sau al longevivilor (peste 85 de ani).
Întregul tablou al activității psihice poartă, pe de o parte, amprenta experienței de viață
parcurse, pe de alta, a proceselor complexe de reechilibrare ce antrenează forțele
compensatorii ale experienței și cele funcționale ale organismului. Văzul se degradează prin
scăderea capacității de modificare a cristalinului. Scade capacitatea discriminatorie a nuanțelor
de culori și câmpul vizual cromatic. Are loc scăderea clarității imaginii, a acomodării vizuale
și convergente, a acuității și discriminării vizuale. Auzul se modifică, de asemenea. Scade
sensibilitatea absolută auditivă. Mai semnificativ este faptul că degradarea memoriei este mai
pregnantă pentru componenta ei de scurtă durată (MSD). Memoria de mai lungă durată (MLD)
este mai rezistentă. Oamenii în vârstă uită ușor unde au pus un obiect, ce au spus într-o
împrejurare sau alta etc. În memoria de lunga durata (MLD) mai rezistentă, se fac totuși
asociații confuzive. Devine mai lentă gândirea, atenția, vorbirea (au loc și modificări de voce).
Aceasta din urmă se realizează cu pauze relativ lungi. Concomitent are loc o exacerbare a
emoționalității, a nervozității, a stărilor de irascibilitate, a fenomenelor de dominare și refulare
mai ales în faza a doua, când se manifestă și tulburări ale unor funcții psihice – slaba
cooperare, anxietate, capricii, dependențe de moment etc. Desigur, există destule persoane în
vârstă care reușesc să-și conserve luciditatea și echilibrul psihic general și rămân active,
cooperante, deschise la nou, se păstrează pe un palier de bună adaptare vreme îndelungată.
Multe deprinderi se mențin, chiar daca viteza acțiunilor scade.

21
 Declinul psihic în batrânețe este condiționat de o serie de factori ce țin atât de natura
subiectivă și de structura anatomo-fiziologică a individului, cât și de condițiile de mediu, de
rezistența organică și mai cu seamă, a sistemului nervos central. Se știe că viața subiectivă a
fiecarui om este influențată multilateral de felul în care trăiește, de modul în care au acționat
asupra sa factorii stresanți, dacă a dus o viață ordonată și echilibrată, dacă s-a realizat
profesional și a avut satisfacții etc. La toate acestea trebuie adaugat și factorul genetic care
poate contribui la conservarea funcțiilor psihice și la menținerea însușirilor fizice în anumite
limite sau dimpotrivă, la accentuarea unor manifestări de „prabușire” psihofizică a individului.
Viața social-culturală a persoanelor în vârstă este în general, mai puțin aptă de
activități numeroase și variate.
La vârstele înaintate, expectanța obiectivă și subiectivă a morții este din ce în ce mai
mare.
Se diferențiază trei fațete ale evenimentelor terminale: moartea biologică, psihologică
și socială, fiecare dintre acestea cu manifestările specifice.

22
Tabel nr. 1 - Stadiile implicate în ciclurile vieții și ale dezvoltării psihice (periodizarea
vârstelor)
Ciclul vieții Caracteristici Substadiile implicate Caracteristicile
fundamentale privind modificarea

Prenatal - Formarea organismulu -perioada embrionară Cel mai intens ritm

(9 luni) - Nașterea -perioada fetală precoce de
-perioada fetală tardivă creștere
Copilaria și Însușirea (învățarea) -Primul an de viată Ritm foarte intens de
pubertatea, conduitelor de creștere, -Prima copilarie (perioada creștere staturală și
inclusiv autonomia, autoservirea, antepreșcolară 1-3 ani); ponderală în primul
adolescența autocontrolul, învățarea, -A doua copilărie an, ritmul crește
(0-20 ani) însușirea de strategii de (perioada preșcolară 3-6 treptat cu un puseu în
instruire și ani); perioada
autoinstruirea,socializarea -A treia copilarie preșcolară și altul în
conduitei, integrarea (perioada școlară mică 6- perioada pubertății.
familială, școlară, socială, 10 ani); La 24 de ani
subidentitățile socio- -Pubertatea (10-14 ani); creșterea
culturale, familială și -Adolescența (14-20 ani); staturală încetează.
scolară -Adolescența prelungita
(20-24 ani)
Vârstele Contribuie la viața -Tinerețea 25-35 ani; Echilibru și vitalitate,
adulte productivă, construcția -Vârsta adultă precoce procreere activă.
active unei familii, deci a 35-44 ani; În vârsta adultă
(20-65 ani) subidentităților -Vârsta adultă mijlocie precoce, se resimte o
profesionale, maritale și 45-55 ani; ușoară deteriorare
parentale. -Vârsta adultă tardivă senzorială (vizuală),
55-65 ani; care se extinde și
spre alte zone
senzoriale.
Vârstele de Dezangajare -Perioada de trecere 66-70 Ușoară intensificare a
involuție profesională, adaptare ani; deteriorării organice
(65-90 ani) la denuclearizarea -Perioada primei bătrâneți în perioada de
familiei. 70-80 ani; trecere.
-Perioada celei de-a doua Ritmuri foarte
bătrâneți 80-90 ani; inegale de deteriorare
-Perioada marii bătrâneți a funcțiilor și
peste 90 ani energiei psihice în
celelalte perioade, cu
deces în oricare din
ele.

23