CURS nr.

3 - Psihopedagogie

Personalitatea umană
3.1. Definirea conceptului de personalitate
3.2. Investigarea personalității (temperament, caracter, aptitudini)

3.1. Definirea conceptului de personalitate

Societatea din zilele noastre implică un om capabil să se adapteze permanent la
progresul social, animat de dorinţa de a inova. Inovaţia şi creaţia nu se limitează numai la
crearea lucrurilor, ci se extinde şi asupra propriei persoane şi a societăţii.
Studiul personalităţii a constituit una dintre preocupările fundamentale ale psihologilor
şi cercetătorilor. Fiind o problematică foarte complexă, controversele în lumea ştiinţifică a
psihologiei, nu au ezitat să apară. Totuşi, există un obiectiv fundamental comun al studierii
personalităţii din perspectivă psihologică: înţelegerea existenţei umane.
Înscrierea conceptului de personalitate în rigorile unei definiţii care să întrunească
consensul majorităţii specialiştilor, rămâne încă o problema nesoluţionată. Nici o încercare nu
a întrunit acordul majorităţii teoreticienilor sau al specialiştilor din domeniile practicii
psihologice (Adler, 1991).
Personalitatea este departe de a fi o sumă de stări sau procese şi funcţii; ea este ceva
mai mult. Chiar dacă modalităţile de manifestare a funcţiilor intelectuale sau afective
caracterizează pe un anumit om, personalitatea sa se defineşte prin trăsături specifice (Epuran,
1985).
Însuşirile reunite în conceptul de personalitate se caracterizează printr-o stabilitate
relativă, reflectată în manifestările noastre comportamentale, în atitudini, în modul nostru de
gândire. În diferite situaţii de viaţă sau pe parcursul devenirii în timp, aceste însuşiri asigură
personalităţii continuitatea şi identitatea.
Proprietatea stabilităţii nu exclude apariţia unor manifestări noi, diferite sau chiar
opuse în raport cu cele considerate stabile, după cum nu este exclusă modificarea unora din
însuşirile constante. Schimbările pot fi rezultatul unor evenimente de excepţie pe care le
traversăm în decursul vieţii având o rezonanţă psihică de mare amploare sau reprezintă
consecinţele unor procese de adaptare sau de învăţare.

1
 Fiecare personalitate este purtătoarea unor însuşiri umane general valabile: vorbire,
gândire, conştiinţă de sine şi conştiinţa asupra lumii, autoreglare şi autocontrol etc. Acestea
iau forme sau conţinuturi diferite (Allport, 1991).
Astăzi, studiul ştiinţific al personalităţii este caracterizat de încercările de transformare
a nenumăratelor speculaţii despre natura umană în concepte care pot deveni operabile şi
verificabile la nivel empiric.
Termenul personalitate derivă din latinescul “persona”, care desemna masca de
personaj a actorului, rolul acestuia, personajul unei drame.
Din cauza utilizării incorecte în diverse situaţii a termenilor de “persoană” şi
“personalitate”, considerăm necesară o delimitare a acestor concepte. Pentru a fi cât mai
expliciţi, am apelat la opinia lui I. Dafinoiu: “termenul persoană desemnează individul uman
concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în
scopul înţelegerii şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – a modalităţii de fiinţare şi
funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană
umană.” (Dafinoiu, 2002, p. 31)
Personalitatea reprezintă un ansamblu de caracteristici afective, emoţionale,
dinamice, relativ stabile şi generale, ale felului de a fi al unei persoane în modul în care
reacţionează la anumite situaţii în care se găseşte (Larousse – Marele dicţionar al psihologiei,
2006, p. 892).
Analizând conceptul de personalitate, putem recunoaşte „existenţa unei serii de factori
biologici cum sunt genul, vârsta etc., factori sociali prezenţi de-a lungul procesului de
socializare, factori care provin din mediul familial, din mediul grupului social căruia îi
aparţine familia, precum şi factori culturali care caracterizează respectivul grup social”
(Benito, 2003, p. 58). În acest sens, primii ani de viaţă au o mare importanţă, fiind anii în care
modificările structurilor nervoase se produc în mare viteză, iar copilul învaţă foarte repede şi
temeinic.
Încercând o definiţie cât mai cuprinzătoare a personalităţii, putem spune că ea face
referire la organizarea relativ stabilă a acelor caracteristici structurale şi funcţionale,
înnăscute şi dobândite, prin condiţii speciale ale dezvoltării, ce adaptează comportamentul
fiecărui individ în diferite situaţii.
Tipuri de personalitate
În “setul de personalități” prin care ne “oferim” zilnic celorlalți, câteva sunt cele
care ne ghidează preponderent:

2
 1. Personalitatea reală este constituită din ansamblul proceselor, funcțiilor, tendințelor,
însușirilor și ideilor, credințelor individului despre propria sa personalitate de care
dispune omul la un moment dat și pe care le poate pune oricând în disponibilitate, fapt
care îi asigura identitatea și durabilitatea în timp.
2. Personalitatea autoevaluată cuprinde totalitatea reprezentărilor, ideilor, credintelor
individului despre propria sa personalitate incluse, de regulă, în ceea ce numim noi
imaginea de sine. Este vorba de felul cum se percepe individul, ce crede el despre
sine, ce loc își atribuie în raport cu ceilalți.
3. Personalitatea ideală este cea pe care individul dorește să o obțină.
4. Personalitatea percepută cuprinde ansamblul reprezentărilor, ideilor, aprecierilor cu
privire la alții.
5. Personalitatea proiectată se referă la ansamblul gândurilor, aprecierilor și
sentimentelor pe care un individ crede că le au ceilalți în legătura cu el.

3.2. Investigarea personalităţii (temperament, caracter, aptitudini)

Chiar dacă există şi unele opinii contra, noi ne vom raporta la poziţia conform căreia
personalitatea umană este formată din următoarele componente de bază: temperament,
caracter şi aptitudini.
A. Temperamentul
A cunoaşte întocmai trăsăturile unui om este un demers foarte complex. În sprijinul
înţelegerii acestora, se pot observa aspecte legate de înfăţişare, de expresiile feţei; apoi se
observă gradul de activism, rapiditatea cu care acţionează la stimulările externe, implicarea în
sarcini care presupun un efort susţinut, modul cum relaţionează cu semenii săi.
Înaintarea în cunoaştere se bazează pe observaţia că personalitatea umană se
structurează în jurul unor caracteristici dominante, atât înnăscute, cât şi dobândite. Atunci
când ne referim la cele preponderent ereditare vorbim despre temperament, iar când ne
referim la cele construite sociocultural, despre caracter. Între cele două noţiuni se fac adesea
confuzii, mai ales că în ansamblul personalităţii acestea se regăsesc în interdependenţă.
După S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetică a personalităţii.
Plasându-ne pe o poziţie bazală, temperamentul se manifestă ca nivel energetic, ca mod de
descărcare şi acumulare a energiei (de unde calificările de energic, rezistent, exploziv sau
opusele lor) şi prin dinamicî (iute, lent, mobil, rigid).
G. Allport arăta că temperamentul vizează fenomene caracteristice firii unui individ,
reactivitatea la stimuli emoţionali, forţa şi rapiditatea răspunsurilor. De asemenea, el implică

3
dispoziţia sa afectivă persistentă. Afectivitatea este un parametru important în conturarea
temperamentului, descriindu-l prin identificarea tonusului afectiv, a stabilităţii şi profunzimii
trăirilor. Particularităţile temperamentale se constituie ca urmare a activităţii nervoase
superioare. Se presupune că temperamentul nu se schimbă în mod radical în timpul vieţii.
Totuşi, se vorbeşte de o evoluţie temperamentală, prin influenţele pe care personalitatea le
suferă, în ansamblul ei. Dezvoltarea unor aptitudini, dobândirea unor variate deprinderi,
formarea unor trăsături de caracter, bine articulate educaţional, maschează adesea
determinaţiile temperamentale.
Termenul dezvoltare umană se referă la parcursul de viață al fiinţei umane, cu
momente de ascensiune, de stagnare şi regres, cu ritmuri diferite, cu schimbări imperceptibile
ce alternează cu salturi spectaculoase, cu asimetrii între drumul în sus şi cel în jos.
Însuşirile ce aparţin temperamentului pot fi remarcate şi în activităţile educative, în
capacitatea de efort, în rezistenţa la suprasarcini sau la stimuli maximali, în puterea de muncă
din perioadele supra-solicitante ale sesiunilor de examene, în ritmul vorbirii, al scrierii, în
ţinută şi mişcări, în conduita emoţională etc. (Jung, 1996).
Cea mai cunoscută clasificare şi descriere a temperamentelor porneşte de la
Hyppocrates.
La aceasta au fost adăugate în timp, noi date, rezultând cele patru portrete
temperamentale cunoscute: sangvinic, coleric, flegmatic şi melancolic, a căror descriere o
prezentăm mai jos.
Temperament sangvinic:
- hiperreactiv pe plan motor;
- activism crescut;
- tempou rapid în activitate;
- emoţii intense, dar sentimente superficiale;
- dispoziţie entuziastă;
- abundenţa expresiei verbale;
- resimte nevoia de variaţie în decor şi în activitate;
- decizie rapidă;
- adaptabilitate ridicată;
- fire deschisă, comunicativă;
- angajare uşoară în activitate;
- etalarea rapidă a posibilităţilor;
- capacitate de lucru îndelungată;

4
- îşi menţine rezistenţa şi echilibrul psihic în situaţii dificile;
- suportă fără criză insuccesele
Temperament coleric:
- reactivitate motorie accentuată;
- energic;
- nereţinut, tendinţă spre impulsivitate;
- nestăpânire de sine;
- agitaţie, uneori agresiune;
- procese afective intense, explozii emoţionale;
- fire deschisă, alternantă între activism impetuos şi perioade de renunțare;
- plăcerea de a opune rezistenţă;
- tendinţa de dominare în grup;
- într-o sarcină îşi etalează rapid posibilităţile;
- incapabil să desfăşoare muncă riguroasă și care presupune răbdare;
- înclinaţie spre stări de alarmă şi exagerare.

Temperament flegmatic:
- calm
- tempoul activităţii lent;
- echilibru emoţional;
- sentimente durabile;
- reactivitate emoţionala redusă;
- tablou comportamental sărac în manifestări;
- lentoare în mişcări şi limbaj;
- răbdare, toleranţă;
- înclinaţii spre rutină, stereotipuri;
- capabil de muncă care presupune răbdare;
- cugetat în tot ceea ce face.

Temperament melancolic:
- hipotonie;
- capacitate de lucru redusă în condiţii de suprasolicitare;
- volum redus al activităţii (nu poate duce suprasarcini);
- slabă rezistenţă neuropsihică;

5
 - randament progresiv, treptat, dar calitativ ridicat comparabil cu al celorlalţi;
- sensibilitate ridicată, puternic afectat de insuccese;
- incapabil de a face față unor situații dificile din viață;
- dificultăţile de adaptare le compensează prin închidere în sine (refugiu în plan
imaginar);
- prudență exagerată în situaţii noi;
- procese afective cu adânci rezonanţe;
- sentimente de durată;
- dependenţă în condiţii de grup;
- capabil de muncă care presupune multe detalii și răbdare, dar se epuizeză rapid.

Prezenţa în aceeaşi măsură, atât a aspectelor pozitive, cât şi a celor negative la fiecare
temperament demonstrează că există și avantaje și dezavantaje (calități și defecte).
Încercarea de a încadra un anumit subiect într-un tip temperamental este dificilă şi nu
lipsită de erori. Este importantă colectarea datelor privind comportamentul subiectului în
situaţii de viaţă cu grade diferite de dificultate şi noutate. Procesul de colectare şi interpretare
este marcat de schemele cognitive, de uitare, de distorsiunile sau construcţiile memoriei, de
stările emoţionale sau de stereotipuri (Mărgineanu, 1999).
În perioadele de examene/competiții, fiecare tip poate să-şi valorifice aspectele
avantajoase, dar poate avea probleme din cauza celor negative.
Sangvinicul este încrezător şi optimist, are putere de muncă, dar se plictiseşte prea
repede, nu se concentrează, nu aprofundează, nu-şi face griji, ia lucrurile prea uşor, se
pregăteşte superficial.
Colericul se poate baza pe puterea sa de muncă, pe energia sa, pe disponibilitatea de a
înfrunta sarcini dificile, dar impulsivitatea, reactivitatea prea puternică, tendinţa de exagerare
sau căutarea conflictelor îl fac adesea să abandoneze, să provoace mânia profesorilor, să
lucreze în salturi sau dezordonat.
Perseverenţa, calmul, echilibrul, capacitatea de muncă, răbdarea ar fi în avantajul unui
flegmatic, dar ritmul lent, adaptabilitatea mai redusă, reactivitatea întârziată, munca după
şabloane îi sunt nefavorabile.
Un melancolic, poate fi conştiincios, se pregăteşte din timp, pune accent pe calitate,
acordă importanţă normelor stabilite de profesori (frecvenţă, bibliografie, lucrări), dar îi este
teamă de eşec, nu are încredere, se pierde în situaţii critice, iar rezistenţa sa neuropsihică este
mai redusă (Adler, 1991).

6
 B. Caracterul
Fiecare om are un caracter aparte, propriu. La formarea caracterului contribuie mai
mulţi factori, dintre care cei mai relevanţi sunt cei socio-culturali. Modul cum un anumit om
îşi manifestă receptivitatea faţă de normele şi valorile existente la un moment dat în societate,
marchează premisele în conturarea caracterului său. Individul conştient este pe deplin
responsabil de caracterul pe care îl manifestă.
Caracterul rezultă şi prin cultivarea trăsăturilor înnăscute, prin valorificarea însuşirilor
sistemului nervos, a organizărilor instinctive.
Între temperament şi caracter se stabilesc raporturi de complementaritate. Însuşirile
temperamentale pot fi implicate în formarea trăsăturilor de caracter, atât a celor pozitive, cât
şi a celor negative. De exemplu, un temperament dinamic, mobil poate conduce la o
personalitate cu un caracter defectuos, nestatornic, inconsecvent.
Trăsăturile de temperament pot fi compensate prin dezvoltarea la nivel de caracter a
unor însuşiri care să suplinească eventualele neajunsuri. Aşa se face că un nivel energetic mai
scăzut poate fi compensat printr-o organizare bună a acţiunilor, prin învăţarea unor strategii
de atingere a scopurilor, prin dezvoltarea aptitudinilor şi a deprinderilor necesare.
Caracterul este cu atât mai independent cu cât individul dispune de o voinţă puternică,
este capabil de decizie şi acţiune.
Individul uman dispune de capacităţi de autoreglaj, inclusiv la nivel caracterial. Prin
ele sunt respinse manifestările care sunt sancţionate de către colectivitate, orice om făcând
eforturi spre o cât mai bună integrare socială. În structura caracterului intră, pe lângă voinţă, şi
trăsături ale intelectului şi ale afectivităţii. Sentimentele pe care le nutrim, gradul de
sensibilitate de care dispunem, modul în care răspundem, mai mult sau mai puţin implicaţi
emoţional, solicitărilor mediului, definesc anumite aspecte caracteriale. Însuşirile proceselor
cognitive şi volitive sunt interpretate şi ca trăsături de caracter (ca însuşiri de ansamblu ale
vieţii psihice). Sensibilitatea, de exemplu, constituie o trăsătură semnificativă pentru întreaga
personalitate.

Atitudinile
Atitudinile fac parte din structura personalităţii umane, mai precis, ele constituie împreună
cu sistemul individual de valori şi cu motivele, baza caracterului uman. Atitudinile deţin funcţii de
influenţare dinamică şi de direcţionare a comportamentului uman. Atitudinile au astfel un rol

7
important în selecţionarea specifică a răspunsurilor oferite de individ faţă de persoane, fenomene,
situaţii. Atitudinile pot fi definite ca fiind evaluări stabile, pozitive sau negative ale obiectelor,
persoanelor sau ideilor (Jarvis,1999).
Din această definiţie pot fi evidenţiate două caracteristici importante ale atitudinilor. În
primul rând, atitudinile sunt durabile în timp, uneori ele se pot întinde de-a lungul întregii vieţi a
individului şi în al doilea rând, o atitudine implică o evaluare şi o judecată.
Procesul cel mai important prin care pot fi achiziţionate atitudinile este cel de învăţare
socială. În general, copiii tind să observe şi să copie comportamentele modelelor pe care şi le aleg,
fie părinţi, fie profesori, fie sportivi etc.
Cunoaşterea atitudinilor pacienților este extrem de importantă pentru kinetoterapeuți, ei
având posibilitatea de a contura, prin diferite mecanisme, o atitudine pozitivă a pacienților față de
actul recuperării/reeducării motrice.

C. Aptitudinile
Termenul de “aptitudine” derivă din latinescul aptus, care înseamnă “apt de…”. El
corespunde în literatura străină termenilor de: ability, capacity (engleză), aptitude (franceză),
anlage, eingnung, verlanlagung (germană).
Pentru înţelegerea conceptului de aptitudine, considerăm necesară prezentarea mai
multor definiţii, în viziunea unor diverşi specialişti:
 Aptitudinile reprezintă însuşiri ale persoanei care, în ansamblul lor, explică diferenţele
constatate între oameni, în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite cunoştinţe, priceperi
sau deprinderi (Balan în Cosmovici, 1996).
 Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original pentru a
permite efectuarea cu rezultate înalte a activităţii. (Epuran, 1990, p. 39; 2001, p. 48)
 Aptitudinea reprezintă un complex de însuşiri relativ stabile ale personalităţii, care
condiţionează realizarea cu succes (peste medie) a diferitelor feluri de activităţi
intelectuale, artistice, ştiinţifice, organizatorice, sportive, tehnice sau manuale etc.
(Şchiopu, Dicţionar de psihologie, 1997, p. 75)
Prezenţa aptitudinilor se constată pe de o parte prin uşurinţa şi rapiditatea cu care se
execută o anumită activitate, iar pe de altă parte, printr-un randament superior mediei.
Aptitudinea nu este o însuşire simplă, ci una complexă, alcătuită din mai multe
componente, combinate într-un mod original şi care conferă o anumită specificitate.
Orice aptitudine se realizează prin procese care uneori sunt mai numeroase şi mai
variate, iar alteori, pot fi mai reduse ca număr şi mai puţin variate.

8
 Adrian Dragnea (2002, p. 196) susţine că “majoritatea cercetărilor relevă că
aptitudinile sunt constituite dintr-o multitudine de procese şi calităţi psiho-fizice legate între
ele prin relaţii complexe, în general având un caracter de determinare reciprocă. În
componenţa aptitudinilor se poate distinge în primul rând, o totalitate mai mult sau mai puţin
închegată de operaţii sau procedee, cu ajutorul cărora omul realizează o anumită activitate:
ştiinţifică, tehnică, artistică, motrică.”

Taxonomii ale aptitudinilor

În literatura de specialitate s-au conturat o serie de taxonomii ale aptitudinilor, dintre
care amintim următoarele:
a) în funcţie de criteriul structurii şi al gradului de complexitate al aptitudinilor
 aptitudini simple – se referă la o serie de însuşiri dezvoltate peste medie, care permit
desfăşurarea cu un randament crescut a unor activităţi (sensibilitate kinestezică,
acuitate vizuală, distribuţia atenţiei, forţa imaginaţiei, discriminarea culorilor etc.);
 aptitudini complexe – rezultă din îmbinarea şi organizarea specifică a unor aptitudini
simple şi nu a însumării acestora (aptitudini tehnice, pedagogice, sportive, artistice,
muzicale, literare, ştiinţifice etc.)

b) în funcţie de specificul activităţii solicitante

 aptitudini generale – aptitudini utile practicării mai multor tipuri de activitate
(inteligenţa, spiritul de observaţie, capacitatea de învăţare etc.)
 aptitudini speciale – sunt necesare pentru desfăşurarea unei anumite forme de
activitate cu o arhitectonică funcţional-operaţională specifică.; pentru domenii foarte
precise de activitate (aptitudini muzicale, aptitudini artistice, matematice, pedagogice,
tehnice, organizatorice, sportive).

Există şi o a altă clasificare a aptitudinilor, realizată de A. Cosmovici (1974, p. 117)

astfel:
1. aptitudini simple (care favorizează realizarea a numeroase activităţi), la rândul lor
divizate în:
 aptitudini generale (prezente în aproape toate domeniile);
 aptitudini de grup (care permit realizarea cu succes a unui grup de activităţi);

9
  aptitudini specifice (caracteristice unui domeniu restrâns de activitate – de
exemplu, “auzul absolut”; existenţa acestor aptitudini este destul de
contestată).
2. aptitudini complexe (sunt acele aptitudini care permit realizarea unei activităţi
mai ample, de tip profesional: aptitudine tehnică, muticală, sportivă, artistică etc.)
S-au observat unele suprapuneri în această clasificare, totuşi diferenţa ar consta mai
curând în perspectiva din care sunt grupate aptitudinile. Din perspectiva psihologului, care se
ghidează după structura funcţiilor psihice, se disting aptitudinile generale şi de grup, iar din
perspectiva consilierului de orientare şcolară şi profesională, care se orientează după
profesiile existente, sunt utilizate aptitudinile complexe.
Aptitudinile redau un ansamblu de însuşiri ale personalităţii rezultate din însumarea
intercondiţionată dintre însuşirile naturale şi cele dobândite sub influenţa mediului socio-
educativ; aptitudinile fac posibilă efectuarea cu succes a unor anumite activităţi.
În performantica sportivă, aptitudinile sunt considerate funcţii ale dezvoltării în care
predispoziţiile ereditare reprezintă numai condiţia momentului iniţial, ele desemnând
substratul constitutiv preexistent al unui individ, valorificat în dezvoltarea lui naturală prin
influenţa educativă. Aptitudinile pentru sportul de performanţă apar şi se dezvoltă în măsura
în care copilul are posibilitatea să execute, să se joace, să mânuiască, să capete experienţă
perceptiv-executivă şi kinestezică asupra parametrilor temporali, spaţio-temporali şi
dinamico-energetici ale mişcărilor corpului şi segmentelor.
Identificarea şi stimularea aptitudinilor exprimă măsura eficienţei activităţilor şcolare.
În acelaşi timp, cercetarea aptitudinilor, în special a inteligenţei, corelarea acestora cu
potenţialul creativ constituie o preocupare continuă a cercetării psihologice.
Aptitudinile reprezintă latura sau aspectul instrumental-operaţional al personalităţii.
Cu alte cuvinte, ele constituie uneltele, mijloacele cu care acţionează sau cu care lucrează
oamenii, mai performante la unii, mai rudimentare la alţii. Aceste instrumente există în
general la fiecare, dar randamentul lor este diferit (Allport, 1991).
Însuşirile pe care le putem numi aptitudini sau abilităţi, au grade diferite de dezvoltare,
de aceea nivelul eficienţei activităţii este diferit de la o persoană la alta. Cel puţin în limitele
foarte generoase ale normalului, aptitudinile asigură realizarea activităţilor la parametri optimi
de calitate şi volum. Un nivel superior, face ca activitatea să se desfăşoare cu eforturi reduse
şi să se obţină succese. Peste acest nivel, există posibilitatea manifestărilor creatoare,
originale. Sub limită, activitatea se desfăşoară în condiţii de dependenţă şi în forme mult
simplificate, dominând aspectele repetitive, stereotipe.

10
 Pentru a ilustra ideea, să ne gândim la relaţia dintre inteligenţă şi activitatea şcolară.
Nivelul intelectual mediu permite o adaptare corespunzătoare la exigenţele şcolii,
parcurgerea tuturor treptelor sistemului de învăţământ, desigur cu efort. Cei situaţi sub limită,
persoanele cu dizabilităţi intelectuale nu vor face faţă cerinţelor şcolii obişnuite. Ei vor fi
educaţi în forme instituţionale mai simple, desfăşurate pe parcursul unor perioade mai lungi
de timp, cu mai multă îndrumare şi control.
Se poate constata că reuşita unei acţiuni, oricât ar fi de simplă, depinde de prezenţa
mai multor abilităţi şi că o anumită abilitate se regăseşte ca şi condiţie a reuşitei, în diferite
tipuri de activitate. Nici un om nu posedă însuşiri instrumental-operaţionale situate toate, la
acelaşi nivel de dezvoltare.
Dezvoltarea inegală a abilităţilor permite orientarea spre activităţi pentru care
prezentăm nivele mai înalte, sporind astfel, şansele succesului. În procesul activităţii, există
posibilitatea compensării abilităţilor, de exemplu, volumul redus al memoriei poate fi suplinit
de capacitatea de a stabili noi conexiuni.
Identificarea aptitudinilor se realizează pe baza următoarelor repere: nivelul
performanţei, manifestarea timpurie la cote înalte de realizare, eficienţa însuşirii unei activităţi
noi. Fiecare modalitate de identificare prezintă inevitabile riscuri. De exemplu, nivelul reuşitei
este condiţionat şi de intensitatea motivaţiei, iar absenţa realizărilor excepţionale la vârsta
copilăriei nu reprezintă un fundament temeinic pentru o predicţie negativă (Bonchiş, 2000).

11