SISTEMUL MIJLOACELOR ÎN EDUCAŢIE

FIZICĂ ŞI SPORT

În educaţie fizică şi sport prin sistem de mijloace se înţelege: ansamblul de elemente

(principii, reguli, acţiuni) interdependente, formând un tot organizat, ceea ce face ca
activitatea practică să se desfăşoare în concordanţă cu ţelul urmărit.
Pe baza experienţelor acumulate de practică şi potrivit opiniei unor specialişti, în
educaţie fizică şi sport se acţionează prin intermediul a două categorii de mijloace: specifice şi
asociate.

1. MIJLOACE SPECIFICE
Din categoria mijloacelor specifice fac parte:
1. Exerciţiul fizic reprezintă principalul mijloc prin intermediul căruia se acţionează
în activitatea de educaţie fizică şi sport.
Se impune ca exerciţiile fizice să fie selecţionate în raport cu obiectivele de instruire,
particularităţile de sex şi vârstă, baza materială de care dispunem, experienţa acumulată,
nivelul de pregătire, interesul manifestat în procesul de pregătire.
2. Mijloace de refacere a capacităţii de efort
Dintre acestea, amintim: hidroterapia, masajul, presopunctura, aeroionizarea negativă,
oxigenarea, psihoterapia, odihna activă şi pasivă, reechilibrarea hidroelectrolitică, medicaţia
de efort etc.
Refacerea capacităţii de efort a organismului reprezintă o componentă importantă
întrucât raportul dintre încărcătură (efort) şi timpul de refacere determină adaptarea
organismului la solicitări. În cadrul acestui raport, refacerea are un rol determinant, acţionând
în funcţie de: numărul de repetări, durata intervalelor şi încărcătura.
Refacerea este o componentă caracteristică a dozării. Variabilitatea timpilor afectaţi
refacerii reprezintă modalitatea de a modifica cantitatea de efort.
Aceste aspecte au valabilitate atât în cadrul educaţiei fizice (la cote mai reduse) cât şi
în cea sportivă, cu specificarea potrivit căreia întră în „joc” cantitatea, calitatea şi
complexitatea efortului. În sport refacerea are o funcţie-cheie în pregătirea pentru performanţe
înalte.
3. Aparatura şi echipamentele de specialitate
Prin intermediul materialelor, aparatelor şi instalaţiilor se urmăreşte ridicarea
eficienţei procesului de pregătire, pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.
În activitatea de educaţie fizică, calitatea aparatelor, pe lângă un randament ridicat în
procesul de instruire, trebuie să fie în concordanţă cu legislaţia privind protecţia muncii, în
scopul asigurării securităţii practicanţilor şi a prevenirii accidentelor.
În activitatea sportivă se poate afirma că aspectul calitativ al aparatelor, instalaţiilor şi
materialelor de lucru asigură un randament ridicat şi, ca atare, determină valoarea
performanţelor. Din punct de vederea al sportului, distingem două categorii de aparatură:
pentru pregătire, respectiv pentru concurs.
De asemenea, există o gamă bogată de aparate utilizate în evaluarea diferiţilor
parametri ai motricităţii umane, precum şi aparatură specifică kinetoterapiei, utilizată în
activităţile de recuperare.

1
 2. MIJLOACE ASOCIATE
Mijloacele asociate sunt utilizate în educaţia fizică şi sport, dar se regăsesc şi în alte
domenii.
Putem afirma că influenţele pe care le exercită exerciţiile fizice asupra organismului
pot atinge cote optime numai în condiţiile în care se folosesc factorii naturali şi se respectă
măsurile de igienă personală şi colectivă.
1. Factorii naturali de călire a organismului
Este cunoscut şi apreciat faptul că, utilizând factorii naturali (apa, aerul, soarele,
solul), organismul acumulează o capacitate ridicată de efort, se adaptează mai bine
modificărilor de temperatură, umiditate şi mişcări ale aerului, dobândeşte o rezistenţă sporită
la îmbolnăviri. În procesul de călire a organismului, trebuie respectate câteva principii, şi
anume:
- continuitatea expunerii,
- gradaţia expunerii,
- variabilitatea mijloacelor,
- individualizarea mijloacelor,
- variaţia intensităţii excitanţilor.

2. Măsurile igienice
Călirea şi fortificarea organismului este asigurată numai atunci când condiţiile de
instruire şi educare sunt în concordanţă cu regulile de igienă. Locul de desfăşurare trebuie să
fie curat, bine iluminat, aerisit, iar suprafaţa de lucru să fie corespunzătoare numărului de
subiecţi. Materialele folosite trebuie să respecte regulile de igienă şi de securitate. Măsurile
igienice în educaţie fizică şi sport au fost sistematizate în trei categorii, după cum urmează:
- igiena bazelor sportive,
- igiena echipamentului sportiv,
- igiena individuală.

3. Mijloacele preluate de la alte laturi ale educaţiei generale reprezintă cel de-al
treilea mijloc asociat educaţiei fizice şi sportului.
Activitatea de educaţie fizică şi sport îşi sporeşte eficienţa atunci când se utilizează şi
mijloace ajutătoare din domenii cum ar fi muzica instrumentală şi cântecul. Valoarea
emoţională a acţiunilor sporeşte, se imprimă un ritm corespunzător mişcărilor iar memorarea
exerciţiilor este mai uşor de realizat.
În ce priveşte calitatea educaţiei intelectuale a individului, în această categorie de
mijloace intră şi documentarea, pe care cei implicaţi în activitatea de educaţie fizică, dar mai
ales cei din activitatea sportivă, trebuie să o realizeze. Studiul materialelor de specialitate, cât
şi a celor conexe cu acestea, permite înţelegerea deplină a fenomenelor care stau la baza
procesului de pregătire. Metode şi mijloace ale psihologiei sunt utilizate în domeniul nostru
pentru influenţarea pozitivă a unor calităţi intelectuale, cum ar fi memoria, gândirea, atenţia,
imaginaţia, creativitatea etc.
Mijloace ale educaţiei estetice, cum ar fi studierea creaţiilor artistice, activităţi
educative în natură etc., întregesc gama de mijloace preluate de educaţie fizică şi sport, care
reuşeşte astfel să-şi aducă o contribuţie însemnată la educaţia generală a oamenilor.

2
 EXERCIŢIUL FIZIC – MIJLOCUL PRINCIPAL AL
EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
Exerciţiile fizice, ca mijloace ale educaţiei fizice, s-au constituit în urma unui lung
proces de dezvoltare istorică şi derivă din procesul muncii. Aceste acţiuni, ulterior, au primit
un caracter relativ independent faţă de procesul muncii, devenind în acest fel mijloace
specifice pentru perfecționarea dezvoltării fizice și pentru dezvoltarea capacităţii motrice.

Definim exerciţiul fizic ca fiind actul motric voluntar (sau lanţuri de acte motrice voluntare)
organizat şi repetat sistematic pentru rezolvarea obiectivelor educaţiei fizice şi a sportului.

La baza efectuării exerciţiului fizic stau trei elemente esenţiale: actul motric
voluntar, echilibrul şi postura.

I. ACTUL MOTRIC VOLUNTAR

Mişcarea, ca fenomen biologic, reprezintă actul voluntar prin care se deplasează un
segment al corpului faţă de celelalte sau, a întregului organism faţă de mediul înconjurător. La
baza mişcării stau trei categorii de necesităţi:
a – Necesităţi biologice de adaptare a speciei la condiţiile de viaţă. Acest fapt a impus,
în primul rând, dezvoltarea mijloacelor de apărare şi de obţinerea hranei. Aceste mijloace au
fost concretizate prin forme de mişcare ca: alergare, aruncare, săritură, căţărare.
b – Necesităţi sociale ţin de faptul că omul a trăit, din cele mai vechi timpuri, în
comunitate. Condiţiile de existenţă au impus să se pregătească pentru a face faţă tuturor
dificultăţilor de apărare împotriva animalelor sau chiar a semenilor. In aceste condiţii
mişcarea a devenit mijlocul principal de pregătire.
c – Necesităţile psiho-afective rezultă din caracterul recreativ al mişcărilor. Bucuriile
şi necazurile, victoriile şi înfrângerile au fost redate prin mişcări în cadrul unor forme bine
definite. Dansurile cadenţate şi ritmice îşi au originea în acele împrejurări în care omul se
luptă cu natura.
Mişcările sunt învăţate de om sub influenţa diferitelor condiţii de viaţă şi de educaţie.
Mişcările sunt conştiente, ele sunt subordonate voinţei omului, adică pot fi dirijate, modificate
şi reproduse după dorinţă şi necesităţi. Acest fapt al caracterului conştient şi al orientării către
un anumit scop diferenţiază mişcările voluntare de cele involuntare.
Contextul în care sunt executate actele motrice voluntare reclamă, cu precădere,
asigurarea echilibrului general, impune, în acelaşi timp, adoptarea unei posturi care să
permită desfăşurarea corectă şi eficientă a exerciţiului fizic.
După T. Sbenghe o mişcare voluntară parcurge de la concepere la execuţie şase etape:
1. Luarea deciziei de mişcare este un act cortical conştient determinat de solicitările
mediului înconjurător. El ajunge la conştiinţa subiectului prin aferenţele senzitivo-
senzoriale.
2. Elaborarea actului motor în cortex reprezintă funcţia corticală şi porneşte de la
informaţiile senzitivo-senzoriale.
3. Punerea în acţiune a sistemelor piramidale şi extrapiramidale, sisteme ce au rol în
transportul comenzi şi a planului de mişcare către motoneuronii alfa şi gama şi
apoi către aparatul efector.
4. Transmiterea de către sistemul senzorial-senzitiv a informaţiei asupra modului de
desfăşurare a mişcării. Aceste informaţii sunt primite de la proprioceptori,
receptorii vizuali, vestibulari şi sunt trimise la sistemul receptor (mai ales la
cerebel).
5. Organizarea şi ajustarea etapelor tonice şi fazice ale sistemului efector (de către
sistemul reglator).

3
 6. Realizarea mişcării voluntare de către aparatul efector (reprezentat de muşchi şi
articulaţii) în conformitate cu planul elaborat şi transmis de cortex şi prelucrat de
subcortex.
Mişcările unui subiect sunt formate din scheme de mişcare ce devin treptat precise şi
automatizate. Intr-o schemă de mişcare intră în acţiune anumite grupe musculare. Pentru
realizarea coordonării schemei de mişcare se utilizează învăţarea din greşeli, pornind de la
“încercări şi erori” pe care le corectează prin repetări.
Schema de mişcare va fi memorată sub formă de “engrame”, ce reprezintă “secvenţe
ale unui program motor” memorizat şi reutilizat la solicitarea corticală.

II. ECHILIBRUL
Ce înţelegem prin echilibru: menţinerea centrului de greutate a corpului în interiorul
poligonului de susţinere.
Simţul echilibrului este complex şi permite aprecierea poziţiei capului faţă de corp şi a
corpului faţă de mediul înconjurător.
După M. Epuran, senzaţiile de echilibru şi mişcare ale corpului sunt de mai multe
feluri.
- Senzaţia de verticalitate şi de înclinare a corpului, informează scoarţa asupra
poziţiei capului şi a corpului în raport de linia verticală.
- Senzaţia de mişcare rectilinie este destul de puţin simţită la nivelul corpului, ea
apare doar la începutul şi la sfârşitul unei mişcări sau atunci când viteza variază.
- Senzaţia de rotaţie apare tot la începutul sau la sfârşitul unei mişcări sau când
apare o acceleraţie sau un început de frânare. Senzaţiile apărute sunt persistente şi
determină apariţia senzaţiei de ameţeală.
Echilibrul static
Echilibrul static se realizează prin contracţia unor grupe musculare ale trunchiului în
raport cu poziţia corpului în spaţiu.
Centrul de greutate al corpului nu este compatibil cu cel al unui corp inert. El este
permanent modificat prin mişcări oscilatorii discrete. Corpul este supus continuu unor
contracţii musculare inconştiente. Mişcările oscilatorii apar în plan sagital, frontal şi orizontal.
In diverse poziţii din cadrul echilibrului static centrul de greutate corporală părăseşte
ades locul său teoretic prestabilit, devenind uneori chiar extracorporal (ex. poziţia de start).
Echilibrul dinamic
Se constată unele fenomene dinamice care intervin în întreg corpul înainte, în timpul şi
după execuţia unei mişcări intenţionale. De fapt, aceste fenomene au fost denumite "ajustări
posturale anticipative”. In aceste condiţii, membrele inferioare, bazinul şi trunchiul sunt
părţile corpului care se accelerează în funcţie de tipul de mişcare proiectat şi condiţiile
posturale. In condiţiile unui dezechilibru, apar reacţii, în principal, ale planului de sprijin
podal care fac obiectul deplasărilor variate – de translaţie, de rotaţie.
In timpul deplasării, segmentele corporale se află într-o poziţie apropiată de cea de
echilibru. Ele vor putea fi mobilizate în orice direcţie întrucât se află în echilibru, ceea ce
oferă disponibilitate pentru adaptare la deplasare.

III. POSTURA
Ce reprezintă postura: diversitatea de poziţii pe care capul, trunchiul şi/sau membrele
le pot lua în condiţii statice sau dinamice.
Omul, are posibilitatea de a adopta o mare varietate de posturi. Acestea se exprimă, de
fapt, prin poziţia relativă a componentelor scheletului care se plasează în raport de atitudinea
corpului ca întreg.

4
 Staţiunea verticală (bipedă) reprezintă atitudinea fundamentală a speciei, fiind definită
prin poziţia segmentelor corporale a căror axe (excepţie piciorul) se află pe acelaşi plan
vertical cât şi prin curburile coloanei vertebrale (cervicală, dorsală şi lombară).
Echilibrul postural este strâns legat de cunoaşterea şi reprezentarea propriului corp, cu
precădere a schemei corporale şi al lateralităţii.
Schema corporală este un element de bază în construirea personalităţii, ea este
reprezentarea pe care o are fiecare despre propriul corp.
A. Porot a definit schema corporală ca fiind “imaginea pe care o are fiecare despre
corpul său, imagine totală sau parţială, perceputa în stare statică sau dinamică sau în raportul
părţilor corpului între ele şi, mai ales, a raporturilor acestuia cu spaţiul şi mediul
înconjurător.” Schema corporală se construieşte puţin câte puţin datorită achiziţiilor senzitive,
senzoriale şi kinestezice. Schema corporală este percepută şi creată numai în condiţiile în care
se pleacă de la mişcare. Ea nu este anatomică ci funcţională.
După A. De Meur dezvoltarea schemei corporale parcurge patru etape:
- descoperirea propriului corp în care copilul nu cunoaşte părţile corpului ci doar
posibilitatea de mişcare liberă şi de a se “simţi” bine în propria piele;
- cunoaşterea părţilor corpului când va învăţa diferitele părţi ale corpului prin
percepţii trăite şi prin modalităţi ce permit abstractizarea. Aceasta se face de o
manieră internă simţind fiecare parte a corpului şi externă, văzând fiecare segment,
în oglindă sau jucându-se cu mâinile şi picioarele apoi văzând un alt copil.
- orientarea spaţio-corporală pe măsură ce copilul îşi perfecţionează simţurile,
percepe orientările şi poziţiile pe care le ia fiecare segment corporal, apoi poate
asocia segmentele corporale cu obiectele corespunzătoare (mână-mănuşă, cap-
capişon, etc.).
- organizarea spaţio-corporală, când copilul poate folosi toate posibilităţile
corporale pentru a executa mişcări complexe care solicită: analiza mişcării,
coordonarea acesteia şi memorizarea unui sistem de acţiuni motrice.
Lateralitatea este legată de funcţia dominantă a unei emisfere cerebrale, funcţie ce
determină inegalitatea funcţională a jumătăţilor dreapta-stânga ale corpului. Din acest punct
de vedere, s-a constatat că la circa 95% dintre indivizi emisfera stângă este dominantă.
Lateralitatea se poate clasifica după următoarele criterii:
- după natura ei: normală sau patologică.
- după intensitate: puternică sau slabă.
- după gradul de omogenitate: omogenă, neomogenă şi contrariată.
Conceptul de lateralitate este complex şi presupune două noţiuni: dominantă laterală
şi preferinţă manuală.
Dominanta laterală reprezintă predispoziţia copilului de a folosi predilect un anumit
membru, ochi sau ureche în activităţile ce solicită fidelitate, în timp ce preferinţa manuală
reprezintă capacitatea de a folosi, în special, una din mâini atunci când desfăşoară activităţi ce
necesită fineţe şi precizie.
Trebuie să deosebim lateralitatea de cunoaşterea noţiunii de dreapta-stânga. Aceasta
din urmă apare doar după ce lateralitatea este net afirmată şi structura spaţială bine stabilită.
În situaţia antrenării egale a ambelor jumătăţi corporale se poate manifesta
bilateralitatea, adică folosirea cu aceeaşi eficienţă cele două părţi ale corpului în rezolvarea
diferitelor sarcini. Un aspect particular al bilateralităţii în constituie ambidextria
(bilateralitate manuală), care reprezintă capacitatea individului de a utiliza ambele mâini cu
aceeaşi eficienţă.