Istoria Dermatologiei

Prof. Dr. Laura Gheucă Solovăstru

Disciplina Dermatologie
U.M.F. “Gr. T. Popa” Iaşi
• Dermatologia nu este o specialitate recentă, ci a existat
din antichitate, ca parte integrantă a medicinei generale

• La fel ca şi celelalte specialităţi, dermatologia a apărut

din nevoia oamenilor de a-şi înţelege şi trata bolile,
ocupând întotdeauna un loc important datorită întinderii
mari, a localizării superficiale a organului principal de
studiu – tegumentul şi anexele sale.
W.A. Pusey (1865-1940) – unul din cei mai renumiţi
dermatologi americani spunea:
“Bolile pielii se supun singure atenţiei într-un mod în care
puţine alte boli o fac, şi niciodată omul nu a depus
eforturi mai intense şi mai rapide decât atunci când s-a
pus problema pruritului, rănilor, scabiei sau paraziţilor
ce-i afectau pielea.”
Imhotep
• Primul medic din istoria medicinei
• Medicul curţii Regelui Zoser al Egiptului, în anii 3000 î.H.
Papirus cu texte medicale
datând din anii 3000 î.H.
China antică
• Pun-tsao –farmacopee datând în jur de 1600 î.H;
• Conţine sute de leacuri extrase din plante;
• Lucrarea este atribuită lui Shen-nung, Împărat legendar
al Chinei, ce a trăit acum 4500 ani, ce a investigat
valoarea medicală a sute de plante.
• Aceste cunoştinţe au fost transmise din generaţie în
generaţie prin viu grai;
• Una din menţiunile de reţinut este utilizarea Ephedra
pentru tratamentul astmului.
India Antică

• Medicamentele din plante datează de mii de ani,

menţionate de Rig-Veda, colecţia sacră Hindu de
versete;
• Aceasta stă la baza medicinei Ayurvedice;
• Una din planele utilizate este rădăcina de Rauwolfia
serpentina
Egipt - Papirusul Edwin Smith
• Primul document medical din lume;
• A fost redactat în secolul 17 î.H., în Egipt;
• Egiptul, cea mai veche civilizaţie atestată - se credea că
bolile sunt consecinţa unor “spirite malefice”;
• În concordanţă cu această supoziţie primii “medici” erau
“vrăjitori” ce foloseau drept remedii diverse decocturi,
dar şi vrăji, incantaţii, ode, ritualuri magice, în scopul
“exorcizării” demonilor implicaţi.
Papirusul Edwin Smith: 22 pagini despre tratamentul rănilor
Egiptul - Papirusul Ebers
– al doilea document medical, ca vechime
• se pare că a fost redactat în secolul 16 î.H.
de “Thoth cel înţelept” zeul lunii;
• cuprinde descrierea a numeroase afecţiuni
dermatologice;
• ca metode terapeutice descrise: în afara
“puterilor magice”, au fost folosite şi remedii
dezvoltate empiric, cum ar fi: sulful, antimoniul,
balsamuri, uleiuri, mierea de albine, sarea de
mare, remedii care se folosesc şi în prezent în
medicina homeopată.
 Reţete scrise
Hieroglife ce descriu
instrumentar pentru
chirurgie, obstetrică,
prescripţii medicale de bază

Instrumentar chirurgical
• Impactul civilizaţiei egiptene a fost atât de puternic, încât a
influenţat dezvoltarea culturilor din jur: Siria, Babilon, Asiria,
Asia Mică, Insulele Egee
• Sursele de importanţă majoră pentru cunoştinţele medicale
din Mesopotamia au fost:
– Codul lui Hammurabi – secolul 20 î.H.
– Tablele lui Ashurbanipal – secolul 7 î.H.
• Aceste documente descriu importanţa acordată bolilor pielii.
• Dezvoltarea medicinii în aceste centre a urmat acelaşi drum
ca şi în Egipt.
• Egiptul, ca şi civilizaţiile învecinate, a avut o evoluţie
ascendentă, înfloritoare, dar apoi au decăzut, fiind
înlocuite de civilizaţia greacă, care se presupune că
ar fi “moştenitorul direct” al celei egiptene.

• În Grecia, ca şi în celelalte culturi, medicina a rămas

localizată în domeniul misticii, al superstiţiilor şi
mitologiei, al cărei fondator a fost Apolo.
 • În aceeaşi perioadă, tot în Grecia
antică a apărut un nucleu de medici
cunoscuţi ca adepţi ai lui Aesclepios
(Esculap – zeul medicinei), care au
pus bazele cercetării factorilor fizici
ce determină apariţia bolilor,
concentrându-se pe aceştia pentru
stabilirea tratamentelor.
•Caricatură a lui Esculap preparând o reţetă
Copil bolnav adus în faţa lui Esculap
Hippocrate (470-360 î.H.):

• “Părintele medicinei”;
• Unul din cei mai importanţi adepţi ai
lui Esculap;
• Scrierile sale includ o listă de boli
dermatologice, constituind un prim
scurt catalog modern al afecţiunilor
cutanate.
Aristotel (384-322 î.H.):
• A făcut primele descrieri detaliate ale
unghiilor, părului, pielii;
• A studiat lepra, pediculozele.

Aristotel şi Alexandru cel Mare

• Harta medicală a corpului
uman realizată de Aristotel, cu
asocierea fiecărui organ sau
sistem cu animale sau virtuţi;

• Reprezentarea a fost preluată

în scurt timp de medicii
egipteni;

• Fără această colaborare

medicina nu ar fi putut înainta
în descoperirile epocii.
Plato (429-347 î.H.):
• A descris de asemenea afecţiunile cutanate, dar filosofia
sa se baza pe faptul că mintea contează şi nu factorii
fizici;

• Această concepţie a fot întâlnită şi în rândul altor medici

din antichitate, dominând cultura Greciei, ducând
cercetările departe de studiul ştiinţelor naturale.
 Cuceririle lui Alexandru cel Mare au
dus la dispariţia dominaţiei Greciei, în
schimb a crescut importanţa
Alexandriei după 311 î.H., apoi a
Romei după 146 î.H, aceste oraşe
devenind centrele cele mai
importante ale medicinii epocii
respective.

Librăria din Alexandria – peste 700.000 scrieri, foarte bine catalogate,

din toate domeniile, dar mai ales lucrări medicale
Civilizaţia Romei a oferit nume de vază din medicină, cum ar fi:
– Celsus (25/30 î.H.-45/50 d.H.):
• “De Re Medica” – Cap. VI: “De Areis” – menţionează două din
afecţiunile scalpului: alopecia (area Celci) şi ophiasis-ul.
– Galen (133-200 d.H.):
• A doua figură importantă din istoria medicinii;
• “On Diseased Tumors” – “prima carte de dermatologie “
(Richter);
• “De Temperamentis”: a descris efetul nociv al “acri volatili”
(echivalentul poluării moderne) asupra părului;
• Clasificarea bolilor dermatologice în boli ale pielii păroase şi ale
pielii glabre a fost păstrată până la mijlocul secolului 18.
• După Celsus şi Galen cultura Europei a pălit, astfel încât
întreaga perioadă cuprinsă între secolul 4 şi secolul 12 a
fost marcată de lipsa realizărilor ştiinţifice.

• Realizările culturale şi ştiinţifice au fost atât de reduse

încât această perioadă a fost numită “Anii Întunecaţi”.

• Deşi clericii din mănăstirile Bizanţului au încercat să

conserve realizările trecutului, medicina lumii arabe a
fost cea care a reuşit să păstreze aprinsă flacăra
cercetării medicale şi să aducă idei şi concepte noi.
• Rhazes din Bagdad (860-932 d.H.) - cel mai notabil din toată
medicina secolului 9 - a fost important pentru studiile sale
referitoare la exanteme, dar mai ales pentru descrierea
clasică a variolei, diferenţiind clar aspectul clinic de cel al
rujeolei.
• Avicenna din Bagdad (980-1037 d.H.) – descrieri excelente
ale antraxului, carbunculului, afecţiunilor extremităţii cefalice.
• Avenzoar (1113-1162), cel mai important medic musulman
al Spaniei – a descris “parazitul pruritului” şi aproape a
descoperit rolul său în etiologia scabiei.
• Maimomides (1135-1205) – rabin şi medic – este cunoscut
pentru eforturile depuse în promovarea igienei sexuale.
• Sfârşitul secolului al 12-lea a readus supremaţia Europei

în ceea ce priveşte cercetările medicale, deschizând

calea cercetărilor moderne, bazate pe dovezi ştiinţifice.

• Roger de Palermo (1170):
– Utilizarea unguentului cu mercur în tratamentul
parazitozelor cutanate;
– Una din ele mai importante observaţii – legătura dintre
leziunile genitale ale bolilor venerice şi contactul sexual.

• Henry de Mondeville (1260-1320):

– Descrierea leziunilor faciale din lepră – atât de clară şi
exactă, încât nu a fost modificată nici astăzi
Perioada 1500 – 1800:
• Extrem de importantă pentru medicină în general, nu
doar pentru dermatologie;
• Descrierea agentului etiologic al sifilisului:
– Sifilisul a fost descris prima dată în Spania de Ruy Dias de
Isla din Barcelona în 1493;
– Denumirea de Sifilis a fost adoptată în 1530 – Giralomo
Fracastero a publicat poemul: “Syphilis Sive Morbus
Gallicus”;
– Anreea Paracelsus (1493-1541) a descris leziuni din sifilis.
 Perioada 1500-1800:
• Ambroise Pare (1510-1590):
– Dermatologia pediatrică, a descris parazitul scabiei.
• Bernardo Ramazzini (1633-1714):
– Descrierea clasică a influenţei factorilor ocupaţionali asupra
tegumentului, implicarea lor în patogenia unor afecţiuni
dermatologice.
• Giovanni Bonomo:
– 1687 – prima descriere relativ completă a scabiei şi agentului
său etiologic.
• Herman Boerhaave (1668-1738) din Olanda:
– Prima descriere reală a glandei sebacee – “cryptae sebacae”.
Perioada 1500-1800:
• Daniel Turner (1667-1740):
– “De Morbis Cutaneis” – tratat de dermatologie;
– A fost prima carte de dermatologie publicată în Anglia;
– Prima carte de dermatologie în dialectul autohton;
– Descrierea herpesului, a nevilor pigmentari.
• Jean Austruc (1684-1766):
– Medic francez, ce a investigat structura cutanată;
– Prima încercare de a realiza o legătură între leziunile
cutanate şi structurile anatomice implicate în apariţia
acestora.
 Perioada 1500-1800:
• Deşi dermatologia pornise pe calea medicinei moderne
pentru acea vreme, era necesară o clasificare a afecţiunilor
cutanate. Au numeroase încercări, din care amintim:
– F.B. Sauvages (1706-1767) (Lyon): prima clasificare bazată
pe caracteristicile lezionale şi simptomatice;
– Antoine Charles Lorry (1726-1783) (Paris) şi Carl Linnaeus
(1707-1778): clasificare morfologică a afecţiunilor cutanate.
– Joseph Plenk (1732-1807) (Viena): a clasificat bolile cutanate
în 14 clase bazate pe descrierea leziunilor, simptomatologie,
dar termenii nu erau foarte bine definiţi.
Robert Willan (1757-1812) - Londra:
• Fondatorul dermatologiei moderne;
• Prima clasificare bazată pe criterii clare de morfologie a
leziunilor, general acceptată;
• A introdus utilizarea planşelor desenate, cu ajutorul unui
olandez – Jan Ladmiral;
• Doar un volum din opera sa a fost publicat înainte de
decesul prematur al acestuia, restul a fost completat de
protejatul său Thomas Bateman (1779-1821),
considerat a fi la fel de important în dermatologia
britanică.
J.L.B. Alibert (1768-1837) - Paris:

• Odată cu el centrul dermatologiei s-a

mutat în Franţa, la Spitalul St. Louis –
un faimos centru al dermatologiei, fiind
considerat fondatorul medicinei
moderne din Franţa;
• A fost primul care a utilizat termenii de
dermatoze şi sifilide;
• A scris numeroase tratate de
terapeutică dermatologică;
Afecţiuni descrise pentru prima dată de Alibert:

Mycosis fungoides, la început denumit Pian fungoides, şi observat

doar la un pacient numit Lucas.

Amiantaceous tinea, denumită ulterior Porrigine amiantacée.

Keloizii
Leishmanioza cutanată, la pacienţii din Africa de Nord. Alibert a
insistat asupra faptului că Spitalul Saint-Louis a fost deschis bolnavilor
cu suferinţe dermatologice din toată lumea. El a dorit să activeze sub
motto-ul "Urbi et orbi" scris pe usă.
Dermatoliza, observată la un păstor.
 13 august 1834 – Renucci, un student din Corsica,
a demonstrat ce a învăţat de la o bătrână din satul său natal –
în faţa întregului staff al Spitalului Saint-Louis a extras acarianul
responsabil pentru scabie din pielea unui pacient.
Această demonstraţie a fost publicată trei zile mai târziu
în Gazeta Spitalului.
A fost unul din cele mai importante evenimente ale istoriei
medicinei deoarece a fost prima dată când a fost evidenţiat agentul
etiologic al unei afecţiuni dermatologice.
Câţiva ani mai târziu, Schoenlein va demonstra etiologia
pentru tinea.
• La fel de importanţi în dezvoltarea dermatologiei
franceze au fost:
– L.T. Biette (1781-1840);
– E. Bazin (1807-1878);
– Alfred Hardy (1811-1893).
Germania - dermatologia experimentală
• În Franţa dermatologia se baza pe aspectele clinice ale
bolilor, iar în Germania lua naştere dermatologia de
laborator:
– Eichhorn – 1826: înregistrează metodele secreţiei glandei
sudoripare;
– Weber şi Purkinje – 1827 şi 1833: elaborează
cunoaşterea epidermului, corionului, foliculului pilos;
– Henle (1805-1885): a lucrat şi a descris histopatologia
cutanată.
Şcoala Medicală din Viena
• The Vienner Allgemeine Krankenhaus – Spitalul General
din Viena – a devenit în 1850 centrul şcolii medicale,
luând locul Parisului;

• Dermatologi de renume se numără printre profesorii

acestei şcoli: Rokitansky, Skoda, Hyrtl, Bruce, Hebra.
• Ferdinand von Hebra (1816-1880):
– Una din cele mai importante figuri ale dermatologiei;
– 1848 – clasificare anatomopatologică a afecţiunilor
dermatologice – cea mai reuşită clasificare logică, utilă
pentru toţi dermatologii.

• Discipoli:
– Moritz Kaposi (1837-1902);
– Heinrich Aupitz (1836-1886);
– Isodore Neuman (1832-1906);
– Filip Joseph Pick (1834-1910).
• Dezvoltarea învăţământului medical în secolul 18 a impus
necesitatea existenţei materialului didactic, pentru o mai
bună înţelegere a aspectelor clinice.
• Mulajele de ceară au fost soluţia, fiind un excelent material
demonstrativ, prezentând toate detaliile caracteristice
fiecărei afecţiuni în parte. Erau mult mai facil de utilizat,
fiind neperisabile, fără miros etc.
• Fiecare mulajeur avea secretul său în fabricarea materialului
de lucru (ceară, parafină, colofoniu etc.). Aceste modele au
fost larg folosite până în anii 1930, când au fost înlocuite de
alte metode, mai moderne.
• Dermatologia din Scandinavia – parazitozele cutanate;
lepra:

– 1871: Armauer Hansen – descoperă bacilul leprei

(Mycobacterium leprae), a cărui metodă de colorare
a fost ealizată de Albert Neisser (1854-1916).
• Paul Gerson Unna (1850-1929) (Germania):
– Introduce noi metode de colorare;
– Coloraţii speciale pentru nucleu, citoplasmă,
componentele intracelulare.
– Prin experimente macro şi microchimice descoperă
noi metode terapeutice, devenind fondatorul terapiei
moderne dermatologice ştiinţifice.
• În Statele Unite ale Americii, până la sfârşitul secolului 19,
dermatologia a copiat modelul Angliei şi Franţei (prima jumătate
a secolului 19) şi cel al Vienei şi Gemaniei (a doua jumătate a
secolului 19).

• 22 iunie 1836 – s-a înfiinţat prima şcoală de dermatologie la

New York – sub îndrumarea lui Henry Daggett Bulkley (1804-
1872);

• Prima carte de dermatologie – autor: Noah Worcester (1812-

1847).

• 18 mai 1860 – Societatea de Dermatologie din New York

– prima de acest gen din lume
• James C. White (1833-1916):
– 1871: primul profesor de dermatologie la Şcoala Medicală
Harvard;
– A scris despre influenţa dietei în afecţiunile dermatologice.

• Adolphus Duhring (1845-1913):

– Descrierea dermatitei polimorfe dureroase – una din cele
mai importante realizări ale dermatologiei americane.
• Descoperirile şi îmbunătăţirea tehnicilor histopatologice
şi bacteriologice de la sfârşitul secolului 19 au fost de
importanţă majoră în dezvoltarea dermatologiei
moderne.

• După o lungă perioadă de timp în care toată atenţia a

fost acordată dermatologiei descriptive, a fost nevoie de
reorientarea ariei de interes către morfopatologie,
medicina de laborator, pentru a duce la o adevărată
dezvoltare a medicinei bazate pe dovezi.
• 1894: Thomas Casper Gilchrist (S.U.A.): - a izolat şi
descris microorganismele din specia Blastomyces, a
dovedit patogenicitatea lor, a descris dermatozele
produse de acestea;
• 1898: B.R. Schenk: a descris sporotrichoza, descriind
boala ca făcând parte dintre micozele cutanate,
dovedind patogenicitatea agentului etiologic prin studii
pe animale;
• 1895: Joseph Jadossohn (1863-1936) (Berlin): a
dezvoltat metoda testelor epicutanate, ce ulterior au
fost denumite “testele fundamentale cutanate”.
• Alte studii etiologice de bază au fost efectuate de:
– Max Juliusberg (Berna) – patogenia Molluscum
contagiosum;
– F. Lewandowsky (Berlin) şi T. Lewis (Londra);
– Sigmund Pollitzer (S.U.A.);
– Raymond Jacques Sabouraud (1864-1938): studii
în domeniul alopeciilor, eczemei, infecţiilor
streptococice, dermatoze produse de Pytirosporum.
 Contribuţii dermatologice în microbiologie
• 1687 Primul agent patologic viu al unei afecţiuni – Bonomo -
parazitul scabiei
• 1839 Prima descriere a unui microorganism ca agent etiologic –
Schoenlein - favusul
• 1879 Primul microorganism din venerologie – Neisser - gonococul
• 1884 Primul microorganism al tuberculozei – Koch – bacilul
lupusului vulgar
• 1905 Descoperirea spirochetelor din sifilis - Schaudinn şi Hoffman
• 1907 Prima reproducere a unei tumori umane cu material
ultrafiltrat – Ciuffo - Molluscum contagiosum
• Se observă că bazele dermatologiei moderne au fost
stabilite către sfârşitul secolului al 19-lea, dar adevărata
dezvoltare a acestei ramuri medicale, ca şi a medicinei în
general a început după primul şi al doilea Război
Mondial, atunci când omenirea a fost în căutarea de noi
resurse şi metode de a reclădi ceea ce s-a distrus şi de a
alina suferinţele produse în timpul anilor de război.
• Dermatologii au avut un avantaj datorită accesibilităţii
organului studiat, fiind cu un pas înaintea altor
specialităţi în dezvoltarea de noi metode de investigare
şi tratament.

• Aceste metode au putut mai târziu să fie aplicate şi în

alte domenii medicale.
 Contribuţii ale dermatologiei în imunobiologie
• 1796 Introducerea profilaxiei specifice prin vaccinare la nivel
cutanat – Jenner
• 1895 Primul test cutanat pentru hipersensibilitatea întârziată
- J. Jadassohn

• 1906 Primul test serologic pentru sifilis - Neisser,

Wassermann şi Bruck
• 1907 Primul test toxină – antitoxină pentru difterie – Schick

• 1921 Primul transfer pasiv al hipersensibilităţii în urticarie -

Prausnitz-Kuestner- reaginele IgE
 Contribuţii ale dermatologiei în imunobiologie
• 1925 Primul test cutanat specific în venerologie -
Lymphogranuloma venereum – Frei

• 1928 Prima sensibilizare specifică cutanată cu substanţe

chimice simple - Frei, Sulzberger, Jadassohn, Mayer ş.a.

• 1940 Primul transfer al hipersensibilităţii mediate celular

Landsteiner, Chase, Lawrence – factorul de transfer

• 1929 - 1940 Prima inducere a toleranţei imune - Chase,

Sulzberger, Medawar, Burnet
• Imunobiologia tumorală – cele mai promiţătoare rezultate au
fost în tumorile cutanate, în special în melanoame – un rol
extraordinar a avut observarea distrugerii spontane sau
stimulate a melaninei prin mecanisme imune.

• Reacţia cutanată la injectarea intracutanată sau implantarea de

material tumoral – indicator important pentru prognosticul
tumorii respective sau un important procedeu diagnostic.

• Au fost încercate metode de stabilire a prognosticului unor

pacienţi cu cancer, funcţie de tipul reactivităţii cutanate la diverşi
alergeni.
• Metode de diagnostic pentru stabilirea statusului sistemului
imun: imunodeficienţei, imunocompetenţei,
imunoincompetenţei

• Teste simple ca: testul cutanat la 2,4 dinitro-l-

chlorobenzene (DNCB), extracte din fungi (trichophytin sau
candicidin), streptokinase şi streptodornase ş.a.

• Acestea sunt teste standard pentru stabilirea capacităţii

organismului de a lupta cu diverse microorganisme sau de
a distruge diverse tumori.
 Contribuţii ale dermatologiei în oncologie
• 1775 Prima dovadă a implicării unui factor în apariţia
cancerului – gudroanele - hornari - Percival Pott

• 1887 Prima dovadă a implicării factorilor chimici - Jonathan

Hutchinson – carcinoame cutanate arsenicale

• 1890 Prima manifestare precanceroasă - Dubreuilh-

Hutchinson
• 1894 Prima recunoaştere a rolului luminii şi compenetelor
sale în apariţia cancerelor – Unna – cancerele cutanate ale
fermierilor şi marinarilor
 Contribuţii ale dermatologiei în oncologie
• 1916 Primele cancere experimentale - Yamagiva şi
Itchikawa – gudroanele – cancere la şoareci
• 1921 Prima izolare a factorului carcinogenetic al
cărbunelui - Bloch şi Dreifuss

• 1932 Primul virus transmisibil implicat în carcinogeneză

– Shope – Papilloma virus
• 1968 – 1970 Prima dovadă a modificării ADN sub
influenţa UV – Cleaver -urticaria pigmentosa -
endonuclease
• Un alt pas important în dezvoltarea dermatologiei a fost
stabilirea permeabilităţii tegumentului: rolul tegumentului în
eliminarea diverselor substanţe, dar şi posibilitatea administrării
transcutanate a diverse substanţe chimice, biologic active.

• Evidenţierea rolului tegumentului ca barieră mecanică, fizică,

chimică şi biologică, participând la păstrarea homeostaziei
organismului, la funcţia de apărare etc.
• Ultimele decenii au fost marcate de descoperiri
importante în etiopatogenia afecţiunilor dermatologice,
în ceea ce priveşte posibilităţile terapeutice, dar o
dezvoltare extraordinară a avut dermato-cosmetica,
considerată în prezent parte integrantă a dermatologiei
moderne.