Adevăr, transparență și minciună

Prof. Conf. Univ. Dr.

Cîrtiță-Buzoianu Cristina

Cuprins

1. ARGUMENT…………………………………………………….. 3

2. Sinceritatea şi
minciuna....................................................................................4

3. Minciuna în actul
didactic.................................................................................8
4. Transparența
comunicării................................................................................11
5. Studiu de
caz......................................................................................................12
6. Concluzii....................................................................................................
.........14

7. Bibliografie.................................................................................................
........15
ARGUMENT

Realitatea ar trebui să fie sursa adevărului, aceasta să aibă la bază fapta reală în sine.
Numai că oamenii deţin capacitatea subtilă, de altfel, de a transforma realitatea în
minciună, în funcţie de interese, scopuri sau pentru salvarea unei situaţii pe care cu
bună ştiinţă au creat-o. Acest tip de oameni, progresiv şi aparent, câştigă teren în faţa
adevărului, dar fără să realizeaze viziunea de perspectivă asupra unor lucruri. Minţind,
omul se minte pe sine, devine un nimic pentru ceilalţi, aceştia pierzîndu-şi încrederea şi
respectul faţă de el. În acest sens W. Forster afirma: ,,Minciuna aduce o slăbire a vieţii
şi o micşorare a personalităţii, care face din individ prada sigură a tuturor ruşinilor şi a
tuturor slăbiciunilor.”
Minciuna devine o rutină pentru cine a minţit o dată şi se bucură că nu a fost
descoperit, a doua oară i se va părea mult mai uşor să ascundă adevărul. În goana sa
după minciună, omul va amplifica şi mai mult faptele, le va îmbrăca în formele
degradante şi imorale ale minciunii, fără să observe chiar nici el că a devenit un
mincinos. Oamenii slabi, lipsiţi de personalitate mint cu scopul acoperirii neputinţei sau
a mediocrităţii lor. Mint, pentru că prin miciună şi dezinformare, cred că pot stăpâni sau
domina. În minciună zace numai răutate şi înşelăciune, iar perfidia, o rezultantă a
minciunii, are întotdeauna un scop negativ şi, nu unul nobil.
Limita dintre adevăr şi minciună este greu de descifrat, adevărul poate fi ușor alterat de
minciună. Acea deviere a adevărului înspre minciună, acea picanterie a miciunii
presărată peste adevăr, nu face decât să realizeze procesul de ,,fardare” a adevărului.
Dacă cele două noţiuni: adevăr şi minciună au fost privite în relaţie, ele sunt
fundamental şi în esenţă antagonice. Adevărul conferă omului siguranţă şi încredere în
forţele sale. Comparaţiile obiective şi cât mai sincere asupra unor lucruri, situaţii sau
fapte duc înspre adevăr. A face diferenţele dintre real şi ireal, înseamnă a fi în spiritul
adevărului, iar dacă omul recunoaşte tot ceea ce este adevărat, atunci este capabil să
separe falsul de autentic, implicit să descopere minciuna.

1. Sinceritatea şi minciuna

Aceste valori şi virtuţi morale se manifestă mai ales în procesele de comunicare

umană, reprezentate mai tehnic prin schema relaţiilor dintre emiţători şi receptori. Dacă
ţinem seama şi de autoreflexivitatea acestora, atunci trebuie să avem în vedere
fenomenele de autoamăgire, când distincţia dintre emiţător şi receptor se estompează.
Deoarece comunicarea poate transmite cunoştinţe, sentimente şi valori adevărate
(autentice) sau false (eronate,neautentice), sinceritatea şi minciuna sunt un fel de
metavalori, pentru că sunt valori morale care se raportează la valorile preponderent
epistemice de adevăr şi fals. Prin uz şi abuz de utilizări cotidiene sau ştiinţifice şi
filosofice, noţiunea de adevăr s-a banalizat în aşa măsură încât pentru foarte mulţi
oameni ea pare evidentă şi de la sine înţeleasă.Evidenţa aceasta a fost şi este
înşelătoare de foarte multe ori.
În secolul XX, tot mai mulţi filosofi, logicieni şi matematicieni au arătat că ideea de
adevăr epistemic nu este chiar atât de clară şi uşor de înţeles deoarece, pe lângă faptul
că sunt mai multe concepţii despre adevăr (concepţia realistă a adevărului-
corespondenţă, concepţia utilitaristpragmatică, teoria consensuală ş.a), fiecare din ele
evoluează de regulă spre o explicaţie mai aprofundată şi mai bogată în sensuri.Astfel,
ideea de corespondenţă implicată în definiţia realistă a adevărului trebuie completată cu
ideea de grad mai mare sau mai mic, rezultat din reprezentări mai complete sau mai
puţin complete ale faptelor sau atitudinilor în cadrul diferitelor modele, care amplifică
apoi procesele de interpretare. De asemenea, trebuie valorificate şi achiziţiile privind
raportul dintre exact şi inexact pe linia sferei, structurii şi înţelesurilor ideilor, precum şi
relaţia cu o informaţie mai mare sau mai mică despre realitate.

Intervenţia eticienilor în dezbaterile privind adevărul au pus în evidenţă, pe de o parte,

specificul acestei valori în morală, pe de altă parte, de ce nu se poate accepta verismul,
concepţia care consideră că adevărul trebuie să fie valoarea morală fundamentală a
omului. În acest caz, fie că se omit celelalte valori morale, fie că toate se reduc la un
adevăr care, la o cercetare mai atentă, se va dovedi că este incomplet, că se asociază
cu multe incertitudini, că în spatele său se ascund multe falsuri şi erori intenţionate
(sofisme) sau neintenţionate (paralogisme).

Adevărul moral nu se confundă cu adevărul etic, aşa cum nu se confundă nici morala
cu etica .De asemenea, adevărul moral nu trebuie confundat cu adevărul în morală.
Adevărul moral este acea valoare morală care conferă viabilitate unui sistem moral
împărtăşit de către membrii unei comunităţi. Adevărul moral se converteşte într-o serie
de imperative practice ca: fii sincer! spune adevărul! ai curajul să spui adevărul! să nu fii
talger cu două feţe! etc. Adevărul în morală se referă la: diversitatea formelor sale,
generată de faptul că morala interacţionează cu toate celelalte sfere ale vieţii umane:
adevăr epistemic, adevăr estetic, adevăr religios etc.; faptul că adevărul în morală se
află în evoluţie şi schimbare în timp; că acelaşi adevăr îşi schimbă semnificaţiile în Buda
faţă de Pesta, după cum el îşi schimbă înfăţişarea atunci când este rostit de un om
scump la vorbă faţă de unul atât de vorbăreţ încât devine palavragiu sau flecar.

De foarte multe ori se spune că minciuna este opusul adevărului moral. Iar această
opoziţie se manifestă şi ca intercondiţionare, care l-a determinat pe Esop (sec.VII-
începutul sec.VI î.H) să susţină în fabulele sale că, dacă nu ar fi minciuna, atunci nu ar fi
nici adevărul.

Minciuna interacţionează cu sinceritatea, dar sinceritatea nu ţine numai de imperativul

de a spune mereu adevărul şi numai adevărul. Aşa cum au arătat moraliştii secolului al
XVII-lea, sinceritatea înseamnă şi a-ţi deschide inima şi spiritul faţă de cei din jur, a nu fi
prea rezervat şi, mai ales, a nu te preface cu dibăcie pentru a câştiga încrederea altora.
Or, nu toţi oamenii pot să adopte asemenea conduite. Firile slabe, oamenii care au trăit
anumite întâmplări nefericite în copilărie nu pot să fie la fel de sinceri ca şi cei ce şi-au
sporit mereu forţa spirituală şi fizică, prin educaţie şi autoeducaţie corespunzătoare.
Aceştia din urmă nu sunt nici ei omogeni în comportamente. Şi ei manifestă oscilaţie
între încredere şi neîncredere faţă de sinceritatea celor cu care comunică. Până la urmă
însă iese victorioasă acea încredere că cei cu care vorbesc sunt mai sinceri cu ei decât
cu alţii (La Rochfoucault).

Cercetarea ştiinţifică a minciunii ca expresie a manifestării judecăţii morale la copil a

întreprins-o Piaget şi colaboratorii săi cu circa 70 de ani în urmă. El pornea de la ideea
kantiană a interacţiunii eteronomiei şi autonomiei (autodeterminării), pe care o aplica în
cercetarea jocurilor cu bile şi a jocurilor competitive ale băieţilor şi fetelor din Geneva şi
Neuchâtel drept principale căi de formare a cunoaşterii şi a conştiinţei lor morale. Pe
parcurs, însă, Piaget şi-a modificat ideea iniţială despre morală ca acţiune bazată pe
reguli, datorii şi obligaţii, adoptând ideile de cooperare, bine, idealuri pozitive care stau
la baza asimilării corecte a definiţiei minciunii ca deformare intenţionată a adevărului,
de către copiii din stadiul trei de evoluţie fizică şi mentală (12-14 ani). Cercetarea a
relevat şi faptul că asimilarea regulilor morale care îi permit copilului să înţeleagă
minciuna-sinceritatea se face cam în acelaşi timp cu dobândirea competenţelor
aritmetice şi de limbaj, cu formarea noţiunilor de securitate, proprietate, ordine şi
politeţe. Parţial, s-au pus în evidenţă şi imitaţiile de către copii a conversaţiilor din
familie.

Ca valori morale caracteristice comunicării umane, sinceritatea-minciuna pot şi trebuie

să fie privite şi dinspre situaţiile-limită ale comunicării: incomunicarea, adică tăcerea şi
excesul de comunicare, adică fabulaţia, pălăvrăgeala, flecăreala .Nu este exclusă
posibila interacţiune a lor în tăcerea vorbitoare (B.Blanchard).

Tăcerea poate avea mai multe temeiuri. Astfel, tac pentru că sunt constrâns, tac într-un
mod semnificativ, adică în felul acesta vorbesc despre ceva, protestez, aprob etc.
Alteori tăcerea poate fi dovadă de laşitate sau de minciună, de nesinceritate, după cum
prin ea se poate da dovadă de tact, politeţe, delicateţe.

A tăcea vorbind este un talent pe care nu-l au toţi oamenii, dar care poate fi format prin
învăţare, şi anume: să te înveţi să deplasezi o conversaţie de pe un teren primejdios pe
unul neutru, să nu te grăbeşti să pronunţi cuvinte care produc neplăceri receptorului.
Pentru a ajunge aici, se recomandă să nu rosteşti cuvinte categorice despre viitor sau
despre nişte convingeri pe care evenimentele sau experienţa le pot modifica. Foloseşte
cu mult tact butadele, căci uneori sunt luate în serios. Răspunde la o întrebare cu o altă
întrebare care îl pasionează pe interlocutor, fără a cădea în pericolul de a transforma
conversaţia în interogatoriu sau în duel lingvistic. Cere mereu lămuriri, iar în răgazul ce
ţi l-ai creat aşa, chibzuieşti, îţi cântăreşti cuvintele. Pe flecari şi palavragii lasă-i să
vorbească, şi aşa discuţia se va transforma în monolog, iar tu ştii cu cine ai de a face.
Se recomandă şi unele procedee retorice. Astfel, când aprobi sau dezaprobi spui: dacă
lucrurile s-ar fi petrecut normal, atunci ar trebui să judecăm cu oarecare asprime, dar să
nu uităm că anumite împrejurări îl absolvă pe cel ce a greşit (o practică la care apelează
adesea avocaţii). Sau: nu putem să nu condamnăm faptele care au lezat interesul
general; rămâne de văzut dacă lucrurile s-au petrecut aşa cum ni se spune, dacă nu au
fost condiţii care… (aşa fac apărătorii abili).

Fabulaţia este opusul tăcerii şi un corelat al minciunii. Se manifestă prin vorbărie

nesfârşită, despre situaţii închipuite, generându-se aşa calomnii şi bârfe, autominţirea.
Fabulaţia poate fi şi un început de creaţie literar-artistică. Inversând corelaţiile, Platon a
formulat ideea care s-a reluat continuu până astăzi, şi anume că arta este o mare
minciună, deoarece în artă obiectul reflectat (Ideea) şi expresia creată nu coincid
niciodată.

Din punct de vedere afectiv-emoţional sinceritatea se corelează cu patosul, adică cu o

mare adeziune afectivă faţă de adevăr şi cu o tot atât de hotărâtă respingere a
neadevărului. Istoria filosofiei occidentale ne oferă câteva exemple de pasionaţi ai
adevărului: G.Bruno, care a preferat arderea sa pe rug şi nu renunţarea la ideile sale
despre lume şi om; Galileo Galilei deşi a abjurat în faţa Inchizitorilor, la ieşirea sa de la
judecată ar fi spus despre Pământ că, totuşi se învârte!; R.Descartes era atât de ataşat
îndoielii sale metodice, încât, atunci când Inchiziţia a stabilit ca un tratat al său să se
ardă, s-a simţit obligat să arunce pe foc şi ultimul exemplar pe care îl avea în biblioteca
proprie, pentru a nu mai rămâne nici un fel de îndoială.

2. Minciuna în actul didactic

Minciuna este prezentă în actul didactic. În fond, ce este educaţia? O modalitate de

administrare deliberată a imaginarului în perspectiva căreia oamenii sunt formaţi sau
deformaţi. O cale de insinuare a unei realităţi care nu există în momentul invocării ei
(„idealul educativ”, „scopurile educaţiei” etc.). Un efort metodic de acomodare a celor
tineri cu „măştile” lumii.

A educa înseamnă a adăuga la natura intimă a copilului date noi, pe care acesta nu le
are. A educa presupune, totodată, a te lupta cu ceea ce este de prisos, a îndepărta
„excrescenţele” negative ale spiritului, a dezvăţa individul de obişnuinţe potrivnice
creşterii sale. Oricum am luao, educaţia presupune intervenţie „ne-naturală”, crearea
unui orizont ideatic în numele căruia actul paideic se întemeiază, întrebuinţarea unor
artificii metodice de schimbare şi transformare - desigur benefice - a naturii umane.

Educatorul poate fi vizat şi ca un simulant: al atoate- sau al atotcunoscătorului, al

stăpânirii situaţiei sau a sinelui. El trebuie să joace, uneori, rolul imperturbabilului, al
înţeleptului, al prietenului. Pe de altă parte, elevii sunt puşi în situaţia de a se adapta
unei situaţii oarecum artificiale, cea creată şi regizată de profesor. Elevii, în clasă, nu
mai sunt ceea ce sunt de fapt; nici profesorii. Şi profesorii şi elevii simulează constant
comportamente aşteptate, prognozate, normate în consens cu modelele de profesor, de
elev, de şcoală. Înregimentarea în acest „spaţiu de joc”, până la un punct, este benefică
şi garantează eficienţa demersului didactic. Naturalitatea situaţiilor şi a relaţiilor nefiind
posibilă, rămâne să se apeleze la substitute, modele, mai mult sau mai puţin abstracte.
Sub „clopotul de sticlă” al instituţiei şcolare, sunt exersate cunoştinţe şi experienţe
condensate, tipice, exemplare, în ritmuri prestabilite, calculate, parcimonios
desfăşurate. Randamentul încorporării acestor instrumente ţine şi de dimensionarea
acestui „spaţiu de simulare” care este şcoala. Nu de puţine ori s-a cerut expres ca
şcoala să aducă în ea realitatea, sau, mai mult, să fie viaţa însăşi. Numai că aşa ceva
nu-i posibil. Ne mulţumim ca şcoala să fie un simulacru al realităţii, o „antecameră” a ei,
o experienţă „in vitro”. Iar eficienţa ei este dată nu de concretitudinea stufoasă a
existenţei (ne)desfăşurate în ea, ci de abnegaţia cu care izolează şi selectează faptele,
cazurile, posibilităţile. Eficienţa instrumentului incorporat ţine şi de calea abstractă,
„sintetică” de derivare a lui, ceea ce-l poate face mai suplu şi mai pasibil de generalitate.
Limbajul educaţional permite o alunecare considerabilă spre ficţiune. Orice enunţ cu
privire la educaţie nu numai că descrie o realitate, dar construieşte şi prescrie ceea ce
aceasta trebuie să devină în perspectivă. Saltul din real în ireal se face cu ajutorul
cuvântului mincinos. Discursul normativ face loc, de obicei, voluntarismului şi
subiectivismului. Reperele valorice ale educaţiei viitoare se pierd în spaţiul nedeterminat
al reveriei. De regulă, terminologia educaţională suferă de o ambiguitate semantică şi
imprecizie referenţială. Când se desenează obiectivele, cuvintele îşi dau concursul
pentru a nega realitatea existentă şi se pregătesc pentru a adula virtualitatea. Substanţa
limbii, în această încercare de trasare a proiectului, se rarefiază, mlădiindu-se în
conformitate cu alura şi valoarea ţintei. Încă din faza conturării scopului, discursul însuşi
vine în întâmpinarea ţintei chiar făcând-o în parte. Există o forţă presupoziţională a
cuvintelor care se actualizează în orice proiect didactic. Cuvântul educativ este un
cuvânt insidios. Discursul pedagogic nu numai descrie sau prescrie, ci crede că şi face
efectiv ceea ce este doar în proiect. Premisa aceasta este: a spune înseamnă deja a
face! Făcutul se ascunde la adăpostul spusului. De multe ori, educaţia se limitează doar
la a spune ceva despre ceea ce se face, pentru a crede că se şi face ori s-a făcut cu
adevărat ceea ce se invocă. Uneori, se vorbeşte mult şi se întreprinde puţin sau deloc.
Se caută a se înlocui fapta cu vorba. Dar a face educaţie nu înseamnă numai a vorbi
despre educaţie. Ea începe cu vorba ce urmează obligatoriu să se prefacă în faptă.

Minciuna directă, identificabilă, este rar folosită în actul didactic. Se recurge la această
strategie doar în cazuri extreme. Sub o formă travestită, în doze şi în modalităţi diferite,
ea se actualizează foarte des în contrafacere, ocultare, tăcere, omisiune, ascundere,
plăsmuire, fantezie, prefăcătorie, disimulare, simulare, modelizare etc. Ea se manifestă
ca supra-procedeu
generalizat, la nivelul tuturor componentelor actului didactic. Cum acţiunea educativă se
naşte în clivajul dintre real şi posibil, dintre actual şi potenţial, acest spaţiu de manevră
este locul predilect al contrafacerii. Ori de câte ori se vorbeşte în numele viitorului, ceva
din irealitatea lui este adusă şi folosită în prezent ca şi ceva real. Viitorul este deja
presupus în actul în curs de derulare. Finalitatea (nerealizată) a actului paideic
prezidează (real!) procesualitatea educativă prezentă. Şi conţinuturile vehiculate în actul
educativ suferă un proces de denaturalizare şi decontextualizare. În procesul didactic,
savoir-ul de transmis reprezintă o esenţializare, o prezentificare interesată (deontologic,
logic, didactic) a datelor emise de comunitatea ştiinţifică la un moment dat.
Normativitatea instituită în acest perimetru regizează jocurile de rol pe care protagoniștii
trebuie să le adopte. Relaţiile care se nasc suportă aceleaşi constrângeri cerute de
caracterul artificial al noului mediu. Tehnicile şi mijloacele materiale desfăşurate sunt
rezultate ale unor presiuni şi contextualizări cerute în chip explicit. Alături de
denaturarea obiectivă, necesară, admisibilă, se poate naşte, în învăţământ, și o
contrafacere pernicioasă, dinspre comunitate, când toate evoluţiile invocate mai sus
depăşesc cotele normalului.
 3. Transparența comunicării

• Prin multiplicitatea imaginilor lumii se întâmplă să pierdem sensu realitaţii iar

lumea realului va devenit o lume creată de intenţionalitatea colectivă, o lume a
mărfurilor, o lume creată de mass-media. Sensul realitaţii – după cum afirmă
Habermas– intervine aşadar ca o categorie centrală în sistemul cunoaşterii şi a
acţiunii în mediu “ comunicării verbalizate ( al limbii) încât luarea sub control în
reproducerea socio -umană a vieţi în sistemele sociale de complexitate înaltă de
astazi nu se poate asigura doar printr-o comunicare nedistorsionată “

• Comunicarea fiind un proces de interacţine între persoane, grupuri, ca relaţie

mijlocită prin diferite tipuri de semne, astfel cu cât interpretarea mediatica a
acestora este realizată superficial sau prin nuanţare exagerată a acestora, cu
atât valoarea mesajului transmis permite o neînţelegere sau o înţelegere eronată
a conţinutului informaţional.

• Realitatea este ansamblul obiectelor respectiv un sistem sintactic în care omul îşi
caută reprezentările.

• Între realitate şi gândire se instituie o relaţie de semnificare efectivă fie prin

reflectare, fie prin reprezentare conştientă a lumii.

Putem vorbi de o primă relaţie semantică a lumii stabilită între reprezentarea mentală
şi referenţialul obiectual direct sau indirect perceptibil. Extrinsec această relaţie se
manifestă prin limbaj ca transmiţător de semnificaţie ca o componentă pragmatică
Performanţa în vorbite a unui agent în comunicare depinde de opt factori:

1. Stabilirea unor obiective măsurabile în timp scurt , uşor de măsurat.

2. Cunoaşterea interlocutorului

3. Alegerea unui context favorabil

4. Planificarea vorbirii

5. Manifestarea unei atitudini potrivite pentru o comunicare directă.

6. Folosirea unui raport just între informaţia şi redundanţa mesajului.

7. Receptarea activă a retroacţiunii interlocutorului.

8. Adaptarea continuă a situației la comunicare.

4. Studiu de caz

Minciuna este o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare. De

multe ori, în mod inconştient, părinţii îşi învaţă proprii copii să mintă, prin promisiunile
zilnice care nu sunt îndeplinite. Dacă un copil va fi pus să mintă că unul dintre părinţi nu
este acasă, atunci când este căutat de o persoană nedorită, greşeala va fi dublă, el nu
va fi învăţat să mintă şi este învăţat că poate trece peste obligaţiile sociale, recurgând la
minciună. Copiii nu sunt naivi, proşti, surzi sau orbi. Pe măsură ce se dezvoltă psihic, ei
vor să ştie totul şi sunt de preferat discuţiile oneste, pe înţelesul lor, fără a ambala
realitatea în minciuni. Factori care pot cauza minciuna la copii:

 părinţii aşteaptă prea mult de la ei,

 lipsa unei explicaţii plauzibile pentru un anumit comportament,

 lipsa unei educaţii consistente,

 lipsa de atenţie acordată de covârstnici sau adulţi,

 teama; frica de pedeapsă,

 dorinţa de autoafirmare.

Minciuna poate fi, deasemenea, o manifestare tipică a tendinţei de supraapreciere. Unii

copii mint din dorinţa de a-i acoperi pe alţi copii. Orice vină ascunsă prin minciună
trebuie sanctionată, astfel încât să se înţeleagă că vina se agravează minţind;
sinceritatea reduce vina şi pedeapsa. Din educaţie trebuie eliminate procedeele care
induc teamă în legătură cu recunoaşterea greşelii. La baza tratării individuale e necesar
să stea încrederea în copil.

Viaţa grupului, a clasei, nu poate fi concepută decât având la bază relaţii de sinceritate,
de încredere reciprocă. Această încredere este compromisă ori de câte ori un gest, un
cuvânt, o atitudine ascund o minciune. Învăţătorii trebuie să înlăture şi să prevină orice
formă de minciună şi de a promova comportamentul caracteristic formării unei
personalităţi morale. Andre Berge, fără a intenţiona o clasificare, enumeră următoarele
cauze ale minciunii: nevoia de afecţiune, dorinţa de a fi lăudat şi admirat, intenţia de a
obţine anumite favoruri, nevoia de bani, dorinţa de a ieşi de sub controlul şi autoritatea
pă rinţilor, plăcerea de a minţi, unele confuzii,anturajul.

Întrebând copiii asupra motivelor pentru care nu trebuie să minţim, Piaget a identificat
trei stadii: pănă la şase ani, subiecţii consideră că nu trebuie să minţim pentru că vor fi
pedepsiţi; de la şase la opt ani,subiecţii consideră că nu trebuie să minţim findcă
aceasta este o faptă rea; începând cu vârsta de zece ani, copiii răspund că minciuna
dăunează afecţiunii şi bunei înţelegeri.

Am constatat că cei care interzic să se spună minciuni sunt: părinţii, bunicii, învăţătorii,
deci un adult care îi cere copilului să respecte o anumită regulă.

Gigel este elev în clasa a-III-a, fiul unor părinţi, vanitoşi, ambiţioşi care doresc ca fiul lor
să fie cel mai bun elev din clasă. De aici, un regim excesiv de riguros, de rigid, pe care
părinţii i-l impun copilului.

Orice tentativă de a ieşi din steriotipul de viaţă impus,este pedepsit sever de către
părinti, care au o pregătire medie, fără prea multe cunoştinţe despre psihologia
copilului. Copilul prezintă o inteligenţă generală, care-i facilitează asimilarea fără efort a
cunoştinţelor la toate obiectele, dar nevoia lui de mişcare,de de joc,îl fac uneori să
viseze la momentele de destindere alături de colegi.

Într-una din zile, profitănd de întârzierea părinţilor, a stat mai mult la joacă cu copiii şi
nu şi-a pregătit temeinic temele pentru a doua zi.

Amintindu-şi palma pe care a primit-o anul trecut când a primit calificativul (B) la
matematică, Gigel se hotărăşte să facă carnetul de note pierdut.În urma unei vizite la
şcoală, tatăl află că a primit din nou acest calificativ la matematică.Gigel motivează că a
fost bolnav şi nu s-a putut concentra.

La remarca tatălui său că este inegal în muncă şi este un mincinos, Gigel îi dezvăluie
motivul real pentru care a minţit.

„Mi-a fost frică că ai să mă baţi!”

Analizănd acest caz am putut constata următoarele:

 Uneori copilul se pune la adăpost inventând o scuză care pănă la urmă devine
obişnuinţă ce duce la mari carenţe în instrucţie şi educaţie;
  În situaţia aceasta asistăm la declaraţia sinceră a copilului în urma unei minciuni
de apărare;

 Este o reacţie a copilului la teama de pedepse brutale;

 La intervenţia învăţătorului, părinţii suprimă pedeapsa şi trec în poziţia de

neîncredere făţişă faţă de spusele copilului.

5. Concluzii

În concluzie: sinceritatea şi minciuna sunt valori morale cu multiple funcţii în viaţa

social-culturală a oamenilor, dintre care subliniem:

- funcţia de cunoaştere, accentul căzând mai mult pe comunicarea de informaţii;

- funcţia axiologică intrinsecă, manifestată în simulări şi disimulări ce se pot demasca

prin sinceritate;

- funcţii sociale de realizare a transparenţei relaţiilor interumane atât în plan cognitiv,

prin divulgarea minciunilor,cât şi afectiv, prin depăşirea nesincerităţii;

- sinceritatea optimizează raportul dintre interesele individuale şi cele comunitare, pe

când minciuna întreţine conflictele de interese între indivizi sau grupuri umane.
 Bibliografie

1. Bârzescu, Ilona, Axiologie (curs), Editura Universității de Vest, Timișoara,

1994.
2. Bertrand, Calude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul
European, Iaşi, 2000