Anxietatea părinților

Dr. Jennifer L. Hudson de la Centrul de Sănătate emoțională, Departamentul de

Psihologie, Universitatea Macquarie, Australia, a realizat in Martie 2013 o cercetare
privind anxietatea si depresia la copiii mici, pe care o voi prezenta pe scurt in
urmatoarele randuri, subliniind astefel importanta relațiilor parinte-copil în copilăria
timpurie și dezvoltarea anxietății și depresiei
Acesta sublinia că:

„Părinții joacă un rol substanțial în modelarea sănătății emoționale a copiilor, în special

în copilăria timpurie”.
Pentru a înțelege mai bine impactul relației părinte-copil asupra dezvoltării anxietății și
depresiei la copiii mici, cercetarea s-a axat pe trei construcții principale:
1) parintii supraprotectori sau excesiv de critici
2) anxietatea parintilor- variabila care modereaza relatia parinte -copil
3) stilul de atasament al copilului

De asemenea, unul dintre factorii cheie implicați în menținerea tulburărilor de anxietate

este măsura în care copilul evită situațiile de teamă. Unele comportamente de tip
parenting - care ar trebui să servească la adaptarea sau ameliorarea strategiilor
evitante, pot avea un impact asupra menținerii și dezvoltării tulburărilor de anxietate (de
ex supraprotecția). Parenting-ul supra-asertiv și suprasolicitant poate conduce la
reducerea oportunităților copilului de a aborda situații noi - care să provoace stări de
anxietate pe fondul nesiguranței pe care o pot genera situațiile necunoscute. Prin
reducerea acestor oportunități se consideră că un copil va fi mai puțin capabil să se
obișnuiască cu amenințarea percepută în aceste situații și să învețe să detecteze cu
precizie amenințarea în situații noi sau să învețe că pot face față unor situații dificile.

Un alt stil parenting care a primit atenție în ceea ce privește dezvoltarea problemelor de
sănătate emoțională este părinții critici. Părintele critic a fost asociat în mod constant cu
depresia și, într-o măsură mai mică, cu anxietatea. Se presupune că părinții care critică
și minimizează sentimentele copilului, subminează reglementarea emoțională a copilului
și își sporesc sensibilitatea față de probleme emoționale de sănătate, cum ar fi anxietatea
și depresie.

Modelarea parentală a comportamentelor amenintatoare sau de evitare este, de

asemenea, de natură să sporească riscul unui copil de a dezvolta mai târziu probleme de
sănătate emoțională. Un părinte anxios poate induce un comportament anxios sau,
dimpotriva, poate oferi copilului informații si suport pentru a evita dezvoltarea unei
tulburarii de anxietate.
În final, un atașament excesiv părinte-copil a fost, de asemenea, identificat ca un factor
de risc pentru dezvoltarea tulburărilor de anxietate.
Atașamentul este definit ca fiind legătura emoțională intimă care se formează între
copil și parinte (in special, mama). Pentru dezvoltarea unei personalitati echilibrate este
important ca relatia de atasament sa-I ofere incredere si protectie. Atunci cand
persoana care ingrijeste copilul este anxioasa, imprevizila – se poate vorbi despre un
atasament nesigur (nesecurizat) care vulnerabilizeaza copilul si exista riscul de a
dezvolta tulburari afective ( anxietate si depresie) in adolescenta. Copiii cu atașament
nesigur nu sunt capabili să dezvolte abilități adecvate de reglare a emoțiilor sau un
sentiment pozitiv al sine.
O problemă semnificativă care apare în acest domeniu de studiu este evaluarea
corectă a relației părinte-copil. Cercetările anterioare, care au studiat personalitate
părinților supraprotectivi și a celor autoritari , s-au centrat pe rapoartele retrospective
ale adulților cu anxietate și/sau depresie, ceea ce pune sub semnul intrebarii validitatea
rezultatelor.. Mai recent, cercetătorii au folosit metode observaționale pentru a evalua
supraprotecția parentală și negativitatea.. Majoritatea studiilor care examinează relația
dintre comportamentul parental și tulburările emoționale sunt transversale, limitând ,
astfel, posibilitatea de evaluare a cauzalitatii.
Câteva studii longitudinale, si experimentale desfasurate recent au permis o estimare
corecta a impactului comportamentului parental asupra sănătății emoționale a copiilor.

Cu alte cuvinte, atitudinea parintilor fata de copii coreleaza semnificativ cu starea de

sanatate emotionala la toți copiii, dar cu precadere la copii care sunt deja expuși
riscului de anxietate (de exemplu copiii inhibați) Studiile longitudinale recente au relevat
faptul ca protectia excesiva în copilărie este asociată cu tulburări ulterioare de
anxietate.
De exemplu, Hudson și Dodd au urmarit un grup de copii inhibați și neinhibitați de la
vârsta de 4 ani. În acest studiu, anxietatea copiilor la vârsta de 9 ani a fost anticipata
de la vârsta de 4 ani datorita comportamentului anxios al copilului, precum si tendintei
de hiperprotectie a parintilor (in special a mamei). Anxietatea maternă crescută și
atitudinea hiperprotectoare poate induce o tulburare de anxietate a copilului in urmatorii
5-10 ani.
Deși aceste constatări oferă informatii privind relația dintre comportamentul părinților
și psihopatologia ulterioară, aceste efecte sunt reduse.. În sprijinul acestui fapt, un
studiu de meta analiză a evidentiat ca dintre copii diagnosticati cu anxietate doar un
procent de 4% se datoreaza unei relatii anxioase si nesecurizate cu mama Deasemeni,
s-a constatat urmatorul aspect- comportamentul intruziv al mame modereaza relația
dintre temperamentul inhibat al copilului și reticența socială la preșcolari.
În ceea ce privește atitudinea părinților, au existat o serie de studii care au relevat că
anxietatea părintilor poate fi “indusa”copiilor prin comunicare verbala ( cand copilul
poate fi agresat verbal, amenintat etc).
Majoritatea cercetărilor de până acum s-au axat aproape exclusiv pe mame.
Cunoștințele despre rolul părinților în dezvoltarea anxietății și depresiei în copilăria
timpurie sunt limitate. Părinții pot, de fapt, să joace un rol unic în prevenirea dezvoltării
problemelor emoționale prin adoptarea unei atitudini deschise si prietenoase fata de
copil, prin oferirea de suport si incurajare .
Parenting-ul are un impact semnificativ asupra dezvoltării anxietății și depresiei la copiii
mici. Cele mai elocvente dovezi pentru această afirmatie au provenit din studiile care
au analizat supraprotecția maternă și anxietatea copilului.
Studiile au evidentiat o legătură clară între supraprotecția maternă și tulburările de
anxietate la copiii mici. Dovezile referitoare la impactul negative al supraprotectiei
mamei si /sau al precaritatii ingrijirii asupra copiilor au început să apară, însă, sunt
necesare cercetări suplimentare pentru a înțelege mai bine complexitatea acestei
relații și, în special, natura bidirecțională. Sunt cercetari care au relevat un impact
negativ semnificativ mai mare asupra copiilor timizi sau inhibati, dar dovezile empirice
pentru acest lucru nu sunt încă convingătoare.
Un alt institut de cercetare a demonstrat că părinții pot avea un impact asupra
copilului lor prin modelarea anxietății. al copilului. Un parinte care se manifesta un
comportant anxios, amenintator sau evitant fata de copil ii induce acestuia o
dispozitie emotionala negativa, cu risc de a dezvolta ulterior tulburari de
comportament.
Sunt necesare cercetari longitudinale pentru a decela influenta genelor (ereditatii)
asupra mediului, respectiv asupra relatiei “parinte-copil”, a modului cum se constitue
si evolueaza stilul de atasament.
Stilul de atașament al copilului se asociaza cu dezvoltarea psihica ulterioara a copilui
in plan psihic. Având în vedere suprapunerea cu alte construcții (cum ar fi
temperamentul, tipul de personalitate etc) gradul în care stilul de atașament ofera
predictii ,în mod independent, asupra traseului de evolutie psihica a copilului.
Înțelegerea comportamentelui părinților din perspectiva riscului pentru probleme de
sanatate psihica ulterioare este foarte important pentru eleborarea programelor de
interventie timpurie.
Astfel, este recomandat ca strategiile de lucru cu parintii sa includa programe de
invatare a unor comportante pozitive, echilibrate, care sa imprime copiilor incredere in
sine, autonomie, o dezvoltare psihica si fizica armonioasa. Acest aspect este valabil
pentru toti parintii, dar cu precadere pentru cei ai caror copii sunt timizi sau inhibati;
riscul de a se decompensa la maturitate este mai mare pentru aceasta categorie de
copii .

În concluzie, în considerarea faptului că orice părinte își dorește tot ce poate fi bun și
bine pentru copilul său, încheiem cu două recomandări:

Permiteți explorarea

Copilul are nevoie de spațiu pentru a explora mediul în care crește și se dezvoltă. Cu cât
va crește în vârstă, cu atât nevoia lui de explorare și experimentare va fi mai mare – ceea
ce este normal și sănătos. Este recomandat ca părinții să le permită copiiilor să
interacționeze cu mediul și cu ceilalți, însoțindu-I și chiar încurajându-i în acest demers.
Nu alegeți jucăriiile cu care ar trebui să se joace sau hainele cu care să se îmbrace –
aveți grijă doar să fie adecvate. Oferiți-le posibilitatea să aleagă siguri dintr-o varietate de
posibilități.

Încurajați responsabilitatea

Dacă, în calitate de părinte sau îngrijitor, alegeți în mod constant îmbrăcămintea copilului
dvs., modul de petrecere a timpului liber sau poate chiar prietenii cu care ar trebui să aibă
o relație, acesta nu va învăța să facă singur alegeri și va avea un discomfort sau va fi
ezitant când se va afla în situații în care va trebui să facă alegeri.

Dacă sunteți mereu disponibili să vă învoiți de la serviciu pentru a fugi la școală să duceți
tema uitată acasă de copilul dvs. (fiindcă s-a trezit prea târziu și a plecat în grabă) nu va
învața să-și asume responsabilitatea pentru propriile alegeri. Salvarea permanent a
copiilor din aceste situații nu îi va învăța să își asume consecințele propriilor acțiuni.
Oferiți-le libertatea de a greși, discutați cu ei despre cauzele si consecințe acestor greșeli
- pentru ei si pentru cei din jurul lor care au fost afectați – și explorați împreună scenarii
alternative în care ar fi putut evita aceste situații nedorite, asttfel încât în viitor să se
descurce mai bine și să ia decizii mai bune.