Traditionalismul

Tradiționalismul este o orientare literară manifestată în literatura română în perioada interbelică, prin
care se definește totalitatea tendințelor conservatoare din epocă ce își propun să apere românismul, specificul
național, folclorul, ortodoxismul, lumea autohtonă, în fața occidentalității grăbite, ca reacție împotriva
modernismului.
Tradiționalismul a fost teoretizat de Nichifor Crainic în articolul Sensul tradiției din 1929, publicat în
revista Gândirea. Curentul tradiționalist este legat de revista Gândirea, fiind numit și gândirism sau
ortodoxism. A fost inițiat de epigonii eminescieni și continuat de sămănătoriști sau de poporaniști.
Programul revistei Gândirea a evoluat pe două direcții esențiale: prima a fost reprezentată de poetul
Lucian Blaga, prin articolul Revolta fondului nostru nelatin, în care configurează un timp mitic românesc; iar
cea de-a doua este cea a ortodoxismului promovat de Nichifor Crainic, care preia ideea că istoria, folclorul si
natura patriei sunt relevante pentru specificul unui popor, la care adaugă și credința ortodoxă, element esențial
al sufletului țărănesc.

Trăsături:
- passéismul (viziune îndreptată spre trecutul considerat paradis pierdut);
- recuperarea valorilor autohtone (religia ortodoxă, miturile românești, folclorul);
- cultivarea unor teme și motive literare specifice (natura rustică, satul românesc patriarhal, opoziția
sat – oraș, opoziția trecut purificator – prezent decadent, alienant, vanitas vanitatum, fugit irreparabile
tempus, casa părintească, satul natal, clopotul, eternitatea iubirii, timpul arhaic, efemeritatea ființei
umane etc);
- cultivarea elementelor de prozodie clasică;
- viziunea despre lume presupune percepția asupra lumii/iubirii;
- utilizarea arhaismelor, a regionalismelor, a termenilor populari.

Reprezentanți:
- Lucian Blaga
- Vasile Voiculescu
- Radu Gyr
- Mateiu Caragiale
- Cezar Petrescu
- Ion Pillat
- Aron Cotruș

Notă! Niciunul din acești autori nu a fost tradiționalist în totalitate.

 Aci sosi pe vremuri
de Ion Pillat

Ion Pillat a fost un poet reprezentativ traditionalist apartinand perioadei interbelice a literaturii romane.
Opera sa este dominata de influente romantice, parnasiene, simboliste si clasice, insa fondul ideatic reliefeaza
recurența unor motive literare autohtone. Neîncrezători în formula estetică modernistă, reticenți mai ales la
libertatea tematică și formală a noilor orientări, tradiționaliștii sunt totuși spirite rafinate, conștiente de riscurile
clișeizării unor abordări poetice cum sunt cele sămănătoriste sau poporaniste. Astfel, Ion Pillat înțelege că a
relua teme deja uzate (universul rural, iubirea sau timpul) necesită un registru stilistic original și profund
personalizat. Volumul de versuri cel mai cunoscut și apreciat al autorului este Pe Arges în sus (1923), în care
sunt publicate poeme încadrate de critica literară în specia pastelului psihologic, axându-se pe ideea recuperării
unui timp sufletesc al rememorării. Autorul reînvie trecutul, descriind peisaje sufletești, care i-au rămas vii în
memorie: dealurile toamnei, pridvorul străbun, casa amintirii. Temele predilecte ale liricii sale sunt: timpul,
spațiul, reînvierea trecutului, toate acestea regăsindu-se și în poezia Aci sosi pe vremuri, aparținând volumului
amintit.
Aparent o poezie de iubire, ‘Aci sosi pe vremuri’ este o meditație pe tema trecerii ireversibile a
timpului. Imaginarul poetic este construit pe baza unei atmosfere patriarhale, realizate atât cu ajutorul decorului
prezentat, cât și prin limbajul utilizat (termeni populari, arhaici, oblon, poteri, zăbreliră, crinolină). Textul se
înscrie în tradiționalism prin toposul rural evocat, prin viziunea paradisiacă asupra acestuia, locul păstrând o
taină care se cere redescoperită. Textul dezvoltă și tema creației: poezia se revendică unei tradiții (romantice și
simboliste), respectând un anumit tipar, având ca fundament iubirea și cunoașterea.
Titlul este o sintagma în cadrul căreia se remarcă forma populară a adverbului de loc aci, un reper
spațial definitoriu, invocând satul natal, și locuțiunea adverbială de timp pe vremuri, reper temporal al trecutului
îndepărtat. Acesta dezvăluie faptul că locurile natale reprezintă spațiul eternei reintoarceri, generator de
nostalgie, dar și de bucurie a spiritului.
Poezia poate fi încadrată în rândul artelor poetice, în text făcându-se trimitere la muza poeților din
Antichitate prin numele bunicii Calyopi, muza cântecului și a dansului, mama lui Orpheu, simbol al poetului
prin excelență. Astfel, poetul reprezintă atât moștenirea culturală prin elementele livrești (referirea la poeții Ion
Heliade Rădulescu, Lamartine – romantism, Francis Jammes, Horia Furtună – simbolism), prin valorificarea
creației acestora și prin ralierea la sistemul de creație al strămoșilor, poetul respectând ritualul realizat de
înaintași. Luând în considerare legătura existentă între creație și iubire, poezia se constituie ca un tot care
încearcă prezentarea cât mai complexă a lumii.
Poetul valorifică lirismul obiectiv și cel subiectiv, deoarece pasajele în care se prezintă întâlnirea
romantică a bunicilor nu cuprind mărci ale eului liric. Acestea apar, însă, în pasajul meditativ despre trecerea
timpului și în fragmentul final al textului: Și m-ai găsit, zâmbindu-mi. De asemenea, prezența eului liric în
poezie poate fi remarcată și prin formulările la persoana a II-a utilizate pentru a scoate în evidență relația cu un
interlocutor: vii acuma tu, ai ascultat.
Din punct de vedere compozițional, textul este alcătuit din 19 distihuri și un monostih final cu rol
conclusiv, acestea putând fi grupate în patru secvențe lirice: prezentarea succintă a locurilor natale
reconstituite de memoria afectivă (primele 3 distihuri), recompunerea pe baza imaginației a poveștii de iubire
dintre bunicul și bunica (următoarele 7 distihuri), meditația asupra trecerii timpului (următoarele 2 distihuri),
povestea de iubire dintre cei doi tineri prezentată în analogie cu cea anterioară (ultimele 7 distihuri și versul-
concluzie).
În prima secvență este prezentată imaginea casei părintești (simbol al protecției și al vetrei strămoșești),
sugerată prin metafora casa amintirii, care este marcată de însemnele trecerii timpului: Păienjeni zăbreliră și
poartă, și zăvor. Este descrisă cu nostalgie vremea îndepărtată a copilăriei proiectate în mit. Semnele părăsirii
sunt evidente: hornul nu mai trage alene din ciubuc, iar natura apare degradată, supusă timpului, pentru că și
omul s-a distanțat de natura sa interioară, a pierdut din inocență, din puritate.
În cea de-a doua secvență, eul liric imaginează romantica întâlnire a bunicilor, care se petrece într-un
cadru rural, căci numai aici iubirea poate să-și redobândească acea calitate originară, primordială. Calyopi,
portretizată succint (Sări, subțire, o fată în largă crinolină), sosește cu berlina prin lanuri de secară, câmpia
fiind comparată cu un lac, iar luna având rolul de astru tutelar. Bunicul întruchipează tânărul îndrăgostit care își
așteaptă nerabdător iubita, creând o atmosferă romantică prin recitarea versurilor din Le Lac și din Sburătorul.
Atmosfera creată amintește de frumusețea poveștilor de iubire din basme, mai ales ca iubita împrumută
atributele unei zâne: ochi de peruzea, epitet ce simbolizează farmecul, gingășia, unicitatea fetei.
Idila bunicilor este întreruptă de meditația asupra trecerii timpului, marcată grafic prin punctele de
suspensie și prin imaginea auditivă a clopotului, simbol prin care se anunță începutul sau sfârșitul unei etape:
nunta marchează finalul vieții celibatare și începutul celei de familie, în timp ce moartea marchează sfârșitul
vieții pământești și începutul celei veșnice. Turnul vechi din sat apare ca element al permanenței, în antiteză cu
perisabilitatea ființei umane. Conjuncția adversativă dar semnalează opoziția temporală: cu toate că timpul este
neiertător, cei doi îndrgostiți trăiesc clipa unică a tinereții pe care și-o imaginează drept eternă.
A treia secvență se constituie ca o meditație succintă asupra trecerii timpului (Ce straniu lucru:
vremea!), exclamația retorică fiind cheia pe care se bazează poezia în relație cu tema timpului. Portretele sunt
singurele capabile să eternizeze clipa, omul fiind supus schimbării și retrăind cu nostalgie clipele de grație ale
trecutului: Te vezi aievea numai în stersele portrete.// Te recunosti în ele, dar nu si-n fata ta/ Caci trupul tau te
uita, dar tu nu-l poti uita….
Secventa a patra reliefează perpetuarea dragostei juvenile din generație în generație, ritualul de iubire
fiind repetat de perechea eu liric-iubită (nepotul și iubita). Se respectă scenariul cu mare fidelitate: și vii acuma
tu, același drum, ca dansa tragi, calci pe nisipul pe care ea sări, însă decorul poartă pecetea trecerii timpului:
berlina se transformă în trăsură, elementele romantice se îmbină cu cele simboliste, nepotul folosind versuri
scrise de poeții prezentului său. La fel ca bunica, cea care asculta tacută, iubita cu ochi de ametist ascultă pe
gânduri, dorindu-și, la rândul ei, eternizarea clipei. Elementele de recurență (lacul, luna, imaginea câmpiei ca
un lac, berzele) semnifică un ritual asemănător celui realizat de înaintași. Trecerea timpului este marcată, din
nou, de sunetul clopotului (același clopot bate), accentuând ideea că timpul aduce schimbarea mereu.
Versul-concluzie De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat reia un altul din povestea bunicilor,
accentuând ideea că evenimentele esențiale din viața omului se perpetuează la infinit, că timpul aduce mereu
schimbarea.
Muzicalitatea versurilor, utilizarea simbolurilor, a refrenului și referințele livrești din poem ar apropia
poezia de simbolism, descrierea cadrului natural și imaginea trecerii timpului, preferința pentru amurg, moarte,
ar putea încadra poezia în romantism, în vreme ce construcția riguroasă în distihuri, alternanța timpurilor
verbale (perfect simplu pentru planul bunicilor, prezent pentru planul eului liric) amintesc de clasicism.
În concluzie, Aci sosi pe vremuri, de Ion Pillat, este o poezie care se înscrie în tradiționalism prin
valorificarea fondului cultural românesc, prin imaginea timpului ciclic, prin reluarea unui tipar din vechime,
consacrat, și descrierea toposului rural în centrul căruia stă casa amintirii, cadru prielnic al satului patriarhal
românesc.