Indicii amplasării populaţiei şi aşezărilor umane.

1. Definiţia migraţiei. Indicii migraţiei populaţiei. Tipurile de migraţii. Rata generală de măsurare a
migraţiei. Metoda de calculare a ratei imigranţilor. emigranţilor şi rata emigraţiei nete. Noţiune de balanţă de
migraţie.
2. Noţiune de densitate a populaţiei şi metoda de calcul a densităţii.

Expunerea materialului

1. Definiţia migraţiei. Indicii migraţiei populaţiei. Tipurile de migraţii.

Rata generală de măsurare a migraţiei. Metoda de calculare a ratei imigranţilor.
emigranţilor şi rata emigraţiei nete. Noţiune de balanţă de migraţie.

În geografia populaţiei, schimbarea efectivului populaţiei se datorează nu numai ritmurilor inegale de creştere
naturală a populaţiei din diferite ţări şi regiuni ale globului, dar şi deplasărilor populaţiei, adică migraţiilor. Noţiunea de
migraţie adesea este numită şi mişcare mecanică a populaţiei, ele se aseamănă, dar totodată au şi aspecte care le
deosebesc.
Prin noţiunea de migraţie se înţelege deplasarea teritorială a populaţiei dintr-o localitate în alta sau dintr-o
regiune m alta urmată de schimbarea locului de trai şi de muncă.
Migraţia populaţiei este un element important al formării forţei de muncă atât în cadrul unui stat sau regiuni,
cît şi în spaţiul internaţional. Migraţia include două aspecte:
- obiectiv - drept consecinţă a dezvoltării inegale a forţelor de producţie, amplasării lor teritoriale, a evoluţiei
inegale a populaţiei, a diferenţei dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii ca rezultat al condiţiilor de viaţă etc.;
- subiectiv - necesitatea migrantului de a schimba locul de trai în funcţie de condiţiile sociale, economice,
naturale, istorice.
Migraţia include în sine două noţiuni:
- emigraţia - numărul de oameni plecaţi într-o anumită perioadă de timp din regiunea, locul sau statul dat.
Emigraţia reprezintâ pierderile din populaţia naţională;
- imigraţia - numărul de oameni sosiţi în localitatea dată într-o perioadă de timp.
Diferenţa dintre emigraţie şi imigraţie este soldul migratoriu care poate fi nul, pozitiv sau negativ.
Se cunosc trei stadii de bază ale migraţiei: migraţia potenţială, însăşi migraţia populaţiei, adaptarea
migranţilor la noile condiţii de viaţă şi la locurile noi de aşezare. Mecanismul migraţiei este determinat de caracterul
relaţiilor de producţie, de reproducerea fbrtei de muncă, de repartizarea şi redistribuirea populaţiei, de urbanizarea,
niobilitatea socială a populaţiei.
Migraţia nu este un fenomen nou pentru populaţia Terrei, ea a existat din cele mai vechi timpuri. In diferite
etape de dezvoltare istorică, migraţia se deosebea radical prin direcţiile, intensitatea şi consecinţele ei. Istoria migraţiei
este istoria evoluţiei civilizaţiei umane. Migraţia internaţională adesea este numită migraţie externă, deoarece cuprinde
cîteva state, un grup de state, regiuni, continente sau părţi ale lumii, ocupă suprafeţe teritoriale în afara unităţilor
administrative.
Migraţia internaţională a jucat un rol deosebit în popularea continentelor şi a statelor lumii. Studierea
migraţiilor â început în perioada capitalismului, cu toate că observări asupra migraţiilor, mai ales a celor internaţionale,
au fost făcute mult mai înainte. Printre primele concepţii despre migraţiile populaţiei au fost cele formulate de savantul
englez E. Raivenstain. 0 primă imagine despre migraţia internaţională ne oferă datele istorice, care demonstrează
strămutarea geografică a popoarelor dintr-o regiune în alta în diferite perioade de dezvoltare. Prima, şi cea mai masivă
migraţie cunoscută în istoria omenirii, emigraţia indo-europeanâ ce a avut loc până la era noastră şi care a format, de
fapt, structura etnică a populaţiei Terrei. Rubedenia popoarelor acestei migraţii se manifestă şi astăzi prin formarea
lingvistică indo-europeană. Cea de-a doua mare permutare, care a durat aproape 1000 de ani (278-1241), a stabilit
componenţa etnică a multor regiuni ale globului. O importanţă deosebită în geneza multor popoare ale Europei şi Asiei
a avut migraţia de la sfârşitul perioadei antice şi începutul sclavagismului, adeseori denumită epoca marilor migraţii ale
popoarelor. în această perioadă a avut loc răspândirea popoarelor germanice în Europa Centrală şi de Nord, a popoarelor
slave în Europa de Est şi în peninsula Balcanică. în secolele IX-XII au fost valorificate teritoriile Rusiei, populaţia slavă
valorificând bazinul râului Oca, pătrunzând în Europa de Nord şi de Nord-Est.
Secolul al XV-lea a dat un nou impuls migraţiilor internaţionale. De data aceasta, pe distanţe şi areale
geografice mult mai mari şi de asemenea numeric superioare celor antice şi medievale. Marile descoperiri geografice au
dat naştere emigraţiei din Europa peste ocean - fenomen necunoscut până atunci în Europa, legată de valorificarea
pământurilor noi descoperite. În procesele migraţionale din secolele XVI-XVII se evidenţiază două grupe sociale: una
formată din elemente ale societăţii feudale, care ardeau de dorinţă de a se îmbogăţi, alta, mai numeroasă şi mai

1
democratică, rezultat al exproprierii, formată din ţărani meseriaşi care formau către acea perioadă în Europa un surplus
de forţă de muncă. Migraţiile au fost influenţate de lupta politică şi religioasă care îşi luase avânt în Europa în secolul al
XVI-lea. Înăsprirea contradicţiilor religioase dintre statele europene a influenţat asupra aspectului migratoriu al
populaţiei Europei. Centrul de polarizare a protestanţilor fiind Marea Britanie, Elveţia, mai târziu Olanda în urma
obţinerii independenţei.
Migraţia populaţiei peste ocean a foit începută de spanioli şi portughezi în America Latină, englezii şi francezii
au emigrat în America de Nord. Primul recensământ al SUA din 1790 a demonstrat că din cele 4 mln. de oameni (fără
indieni) 5 mln. erau emigranţi din Europa. în Canada, numărul de emigranţi atingea cifra de 225 mii de oameni. La
sfârşitul secolului al XVIII-lea, în America, ca rezultat al migraţiilor, au luat naştere trei grupuri etnice: 1) indieni locali;
2) negroizi; 3) europeni.
Migraţiile internaţionale au ajuns la apogeu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea începutul secolului al
XX-lea. Torentul principal de emigrări era orientat din Europa spre America de Nord şi de Sud, spre Australia, Noua
Zeelandă. In perioadi anilor 1850-1914, din Europa (Marea Britanie, Irlanda, Franţa, Italia, ţările scandinave, Polonia,
Rusia etc.) au emigrat peste 70 mln de europeni spre SUA, Canada, America Latină, Africa de Sud, Ausralia etc.
Migraţiile din Asia, Africa şi America în această perioadă numeric cedau cu miilt celor europene. Mai iitense
au fost emigrările din China (peste 10 mln.), India şi Japonia spre Asia de Sud (Myanma, insula Sri-Lanca) şi spre Asia
de Sud- Est (Malaysia, Thailanda, Indonezia ş.a.).
Migraţiile au influenţat direct asupra structurii naţionale, rasiale şi lingvistice a diferitelor ţări şi regiuni.
Bunăoară, structura multinaţională a SUA (deşi, oficial, este considerată o ţară mononaţionalâ) s-a format pe baza
migraţiunilor. Peste 40 mln. de locuitori din SUA sînt de origine irlandeză, ceea ce depăşeşte de 12 ori numărul
populaţiei Irlandei. În New York locuiesc mai mulţi irlandezi decât în Dublin, evrei - mai mulţi decât în Tel Aviv etc.
Migraţiunile au influenţat asupra răspândirii limbilor romane (spaniola şi portugheza) în ţările din America Latină.
Migraţiile în secolul al XX-lea au fost determinate de un şir de factori economici, sociali, militari. In prima
jumătate a secolului, migraţiile din Europa au avut un caracter temporar, fiind legate de operaţiile militare din întreaga
regiune geografică a celor două războaie mondiale. O cauză a migraţiilor internaţionale ale acestei perioade o constituie
şi schimbările hărţii politice. Apariţia noilor state a determinat mişcarea populaţiei în funcţie de apartenenţa naţională
(aşa au imigrat peste 300 mii de nemţi în Germania de pe teritoriul reîntors Poloniei, peste 500 mii de unguri s-au
reîntors în patria istorică din Cehia şi Slovacia).
Migraţii însemnate au avut loc după războiul greco-turc (1921-1922). In Grecia au sosit mai mult de 1200 mii
de greci de pe teritoriul european al Turciei şi din Asia Mică; paralel din Grecia, Iugoslavia, Bulgaria au emigrat în
Turcia peste 400 mii de turci. în anii următori, din statele balcanice Bulgaria, Iugoslavia s-au strămutat peste 200 mii de
turci. După primul război mondial, emigraţia europeană peste ocean se înviorează din nou, anual atingând valori de
peste 600 mii de oameni. pentru ca apoi să scadă. Emigrarea este stopată de limitarea intrării emigranţilor în statele de
peste ocean, în special Canada şi SUA. Dimensiunile emigraţiei cresc in anii de după 1930, când plecările sînt
determinate nu numai de cauze economice, ci şi politice. In această perioadă, din Europa au emigrat 9 mln. oameni,
dintre care circa 50% în SUA, 10% în Argentina. Începe emigrarea evreilor din Europa spre teritoriile Palestinei, în
special din Germania, de unde au emigrat peste 300 mii de oameni. In această perioadă, Europa se transformă dintr-o
regiune a emigraţiei într-o regiune a imigraţiei, în special din statele în curs de dezvoltare ale Africii şi Asiei. Paralel are
loc şi emigraţia spre statele înalt dezvoltate ale lumii. Bunăoară, în Franţa în 1931 lucrau peste 2,7 mln. de oameni. în
America direcţiile principale de migraţie rămâneau spre SUA. In 1940 aici locuiau 11,4 mln. de imigranţi, în afară de
cei care primise cetăţenia.
După al doilea război mondial, caracterul şi geografia migraţiilor internaţionale au suferit modificări esenţiale.
După înfrângerea Germaniei fasciste. peste 10 mln. de nemţi din statele Europei de Est s-au reîntors m Germania
Federativă şi în Germania Democrată. Odată cu începutul decăderii sistemului colonial mondial, se înregistrează un
torent de imigranţi din fostele colonii spre metropole pe seama repatrierii coloniştilor. Astfel, se reîntorc coloniştii
englezi din India, Pakistan şi alte colonii; francezii din Algeria, Maroc, Tunisia; italienii din Libia şi Etiopia;
portughezii din Angola şi Mozambic. Formarea pe teritoriul fostei colonii engleze India a două state independente India
şi Pakistan şi transformarea ulterioară a Pakistanului de Est m statul Bangladesh a dus la refugierea a 18 mln. de
oameni. Conform criteriului religios, induşii s-au strămutat în India, iar musulmanii în Pakistan şi Bangladesh. în
primele trei decenii de existenţă a Israelului (format în 1947 în baza hotărârii ONU pe teritoriul Palestinei), aici se
stabilesc peste 1,6 mln. de imigranţi evrei veniţi cu precădere din Europa de Est, Asia şi Africa de Nord.
A scăzut rolul migraţiunilor intercontinentale şi a sporit importanţa celor intracontinentale. A slăbit
considerabil imigraţia din ţările Europei spre SUA în favoarea ţărilor latino-americane.
In etapa contemporană creşte rolul Europei Occidentale în procesul de imigraţie internaţională. Circa 14-15
mln. de muncitori străini din ţările Europei de Sud şi de Est, din Africa de Nord, din Asia de Vest lucrează în ţările
Europei Occidentale. în cadrul emigrărilor domină forţa de muncă ieftină. Odată cu valorificarea resurselor petroliere
din Orientul Apropiat, a apărut un curent nou de imigranţi din India, Pakistan, Egipt, Turcia spre Arabia Saudită,
Kuwait, Emiratele Arabe Unite etc. A crescut migraţia între ţările Americii Latine şi Africii cu deosebire spre ţările şi
regiunile mai dezvoltate (din sudul Boliviei şi Paraguayului spre zonele nordice ale Argentinei, din Columbia spre
centrele industriale ale Venezuelei, din Mozambic, Botswana, Zimbabwe spre zonele industriale din Africa de Sud etc.).

2
în ultimii ani se activizează procesul de emigrare a elitei ştiinţifice, proces numit "brain drain", sau 'exodul creierilor".
Migrează specialişti de înaltă calificare (savanţi medici, ingineri etc.) din ţările industrializate din Europa spre SUA
Canada. Situaţia este şi mai dramatică pentru ţările în curs de dezvoltare, unde asigurarea cu cadre de înaltă calificare
este imperios necesară. De exemplu, în ţările înalt dezvoltate lucrează peste 500 mii de savanţi, ingineri, medici din
ţările în curs de dezvoltare.
Migraţiile contemporane sînt determinate atât de aspectul economic, cît şi de cel politic. Esenţiale migraţii au
fost cauzate în Europa de Est de căderea regimului comunist în Iugoslavia, de unde au migrat peste 2,5 mln. de refugiaţi
cin statele noi independente. In statele fostei URSS, ele au fost legate de reîntoarcerea unei părţi a populaţiei rusofone,
în statele caucazene - de migraţia refugiaţilor în urma conflictelor din această regiune. Mari torente atât interne, cît şi
externe de refugiaţi se atestă în Asia (Afganistan, Sri-Lanca, Iran, Irak, India, Myanmar, Cipru), în Africa, Angola,
Ciad, Etiopia, Sudan, Somalia, Uganda, RSA), în America Latină (Nicaragua, Peru, Honduras, Guatemala).
Migraţia internaţională din zilele noastre se realizează în câteva forme mai importante: migraţia forţei de
muncă, migraţia membrilor familiei anterior emigraţi, migraţia forţată de calamităţi naturale, de persecuţii politice sau
religioase, de războaie.
Pe lângă migraţia legală, în etapa contemporană are loc şi o migraţie clandestină care capătă dimensiuni şi
proporţii greu de evaluat.
Datorită migraţiilor internaţionale, aspectul cauzelor economice ţin de întreaga perioadă de valorificare a
noilor teritorii descoperite. Un alt aspect al motivului economic este şi căutarea permanentă a locului de muncă -
migraţiile din Europa de Est spre Europa de Vest în afară de cauze economice, migraţiile internaţionale pot avea şi
motive politice. Atare emigraţii sânt caracteristice pentru intelectuali şi mai sânt numite "exod de minţi". Aşa au fost
migraţiile din Rusia în urma revoluţiei din 1917.La mijlocul anilor 70, pe timpul regimului Pinocet, din Chili au emigrat
1 mln. de oameni. Migraţia politică a decurs intens şi în Cuba, ex-URSS, Vietnam, Cambodgia ş.a.
Migraţiile au o varietate de manifestări şi o pluraliltate de criterii de clasificare. In raport cu aria
geografică, se disting migraţii:
- internaţionale - între continente sau părti ale lumii (cum au fost migraţiile peste ocean);
- intracontinentale (bunăoară migraţiile popoarelor slave spre Ural, Balcani).
După aria geografică, migraţiile mai pot fi:
- interne, care cuprind comunitatea administrativă a unui stat, a unei regiuni;
- externe, în afara graniţelor statului sau a unităţilor administrative corespunzătoare.
Sub aspectul duratei, deosebim:
- migraţii definitive, m cadrul cărora se urmăreşte stabilirea celor care se deplasează într-o zonă nouă. Acestea
sînt migraţii cu diferite scopuri economice (migraţii spre America, Africa, Australia).
- migraţii repetitive sau temporare, care duc la deplasarea repetată a populaţiei. Aceste migraţii decurg identic
pe acelaşi traseu şi cu aceeaşi intensitate, aşa pot fi migraţiile de navetism, săptămînale, sezoniere.
După modul în care se desfâşoară, migraţiile pot fi:
- spontane, cauzate de condiţiile create. Sînt cele mai importante şi răspîndite;
- organizate, care se desfaşoară cu ajutoml organelor adminis-trative locale, dar şi cu consimţămîntul
migranţilor.
După caracterul lor, migraţiile pot fi:
- benevole, adică din propria dorinţă şi din necesitatea migrantului;
- fortate, dictate de diferite împrejurări de ordin natural, social, politic, economic, administrativ (comertul cu
sclavi africani).
Formele migraţiilor depind de formaţiunea social-economică a statului, de aspectele politice şi demografice
într-o perioadă de timp.

2. Noţiune de densitate a populaţiei şi metoda de calcul a densităţii.

Repartizarea teritorială actuală a populaţiei Terrei este consecinţă a frămîntării şi mişcării societăţii umane pe
parcurs a mai multor secole. Pentru a deosebi regiunile imense ale Terrei în care s-a stabilit activitatea umană, în
literatura geografică se utilizează noţiunea de oicumena (noţiune introdusă de Ratzel). Prin noţiunea de oicumenă se
subînţelege suprafaţa globului populată de civilizaţia umană, în contrapunere cu alte regiuni mari lipsite de aşezări
omeneşti şi de populaţie stabilă. Definind oicumena (ecumena) drept regiune geografică populată, cu o activitate umană
productivă şi de schimb, pe glob mai există zone suboicumene şi zone anoicumene. Zone suboicumene sânt regiunile
polare, deşerturile, zonele muntoase înalte şi altele, unde, deşi se desfaşoară o activitate economică, populaţia nu este
sedentară. Zona anoicumenă semnifică acele regiuni care deocamdată nu pot intra în sfera activităţii umane (cum ar fi
zonele arctice, antarctice, piscurile munţilor înalţi etc.).
Treptat, aria de populare a suprafeţei globului a devenit tot mai largă pe parcursul dezvoltării civilizaţiei
umane. Dacă iniţial cu 30000 - 40000 de ani în urmă populaţia umană era repartizată în anumite regiuni limitate ale
Africii, Europei şi Asiei, actualmente ea ocupă aproape toată suprafaţa terestră a globului. Aceasta ne demonstrează că
omul ca fiinţă reuşeşte să se adapteze la diverse condiţii naturale, începând de la clima ecuatorială şi până la cea polară,

3
în cele mai diferite tipuri de relief.
Diferenţierile atât de evidente în repartiţia teritorială a populaţiei sînt condiţionate de mai mulţi factori, care
pot fi grupaţi în felul următor:
1. Factori geografici - calitatea unor componente geografice care oferă anumite condiţii pentru activitatea
umană. De exemplu, caracterul reliefului şi accesibilitatea lui, condiţiile climaterice, solurile fertile, prezenţa şi
caracterul reţelei acvatice, resursele subsolului etc.
2. Factori social-istorici - cuprind acele elemente istorice care au generat deplasări masive (migraţii) ale
populaţiei.
3. Factori economici - în cadrul cărora se detaşează: tipul de economie, gradul de dezvoltare a industriei,
urbanismul, căile de comunicaţie.
4. Factori demografici - cuprind gradul de intensitate al reproducerii populaţiei, mobilitatea acesteia ş.a.
Ca rezultat al activităţii umane şi sub acţiunea combinată a factorilor menţionaţi, putem constata că populaţia
Terrei este repartizată pe suprafaţa globului destul de neuniform. Astfel:
- circa 70% din populaţia Terrei locuieşte pe o suprafaţă de numai 7% din uscat;
- peste 50% din numărul populaţiei mondiale trăiesc în zonele calde (tropicală şi ecuatorială);
- circa 85% din populaţia Terrei este concentrată în emisfera estică;
- circa 90% din populaţie locuieşte m emisfera nordică;
- populaţia stabilă aflată în aşezări umane permanente este răspândită până la 78° latitudine nordică şi 54°
latitudine sudică;
Densitatea populaţiei este unul din indicii principali de studiu al j repartizării teritoriale a populaţiei. Densitatea
populaţiei reprezintă raportul cantitativ dintre numărul populaţiei şi teritoriul pe care îl ocupă. în practica geografică
distingem densitatea medie a populaţiei, care exprimă raportul dintre numărul populaţiei stabile şi unitatea teritorială, de
regulă km2; densitatea populaţiei rurale şi urbane; densitatea populaţiei agricole; densitatea economică etc. Creşterea
numerică a populaţiei globului influenţează corespunzător şi asupra densităţii populaţiei. Având în vedere că suprafaţa
terestră a globului rămâne neschimbată, densitatea medie se modifică în raport cu creşterea numărului populaţiei.
Numai pe parcursul ultimului semicentenar al secolului al XX-lea (anii 1950-1995) densitatea populaţiei globului a
crescut de la 18 la 42 de locuitori la km2. Deci creşterea a fost de 2,3 ori. Pe parcursul secolului al XX-lea densitatea
medie a crescut de la 12 la 42 de locuitori la km2.
Datele statistice demografice publicate de ONU prezintă sensibile diferenţieri de la un continent la altul, de la
o regiune geografică la alta şi, desigur, pe ţâri. Astfel, densitatea medie la scară continentală variază între 4 loc./km
(Oceania) şi 85 loc./km2 (Asia). Există zone de maximă concentrare teritorială a populaţiei cum sânt, bunăoară, marile
câmpii şi delte ale unor fluvii din Asia (Gange, Brahmaputra, Chang Jiang, Huang He) şi Africa (Nil), precum şi marile
concentrări industrial-urbane ale Europei şi Americii de Nofd, unde densităţile medii depăşesc 1000 loc./km2.
Pe ţări, cele mai mari densităţi, cu excepţia statelor pitice (Singapore 4100 loc./km2), se întâlnesc m
Bangladesh (800 loc./km ), Coreea de Sud (445 loc./km2) etc. La polul opus cu densităţi foarte reduse se situează
Mongolia (1,3 loc./km2), Libia (2 loc./km2), Canada (3 loc./km2) etc.

Repartizarea populaţiei după altitudine (%)

Pînă la 200-500 500-1000 1000- 1500- Peste 2000
200 m. m. m. 1500 m. 2000 m. m.

Mondial 56,2 24,0 11,6 4,4 2,3 1,5

Inclusiv: Europa 68,8 23,5 7,2 0,5 - -

Asia 56,5 23,5 11,7 4,9 2,5 0,9

Africa 32,5 24,1 20,8 13,8 6,9 2,0

America de Nord 46,9 33,3 7,8 4,1 4,0 3,8

America de Sud 42,3 15,0 22,8 4,7 4,2 11,0

Australia şi Oceania 72,9 17,9 8,4 0,9 - -

Totodată vom sublinia că o cotă ridicată a populaţiei globului locuieşte la o altitudine destul de mare (peste 1000
m). Dacă pe glob la aşa înălţime locuiesc 8,2% din populaţie, atunci în Africa această rată alcătuieşte 22,7%, iar în
America de Sud - 19,9%, în America de Nord - 11,9%. în unele regiuni ale Terrei sânt locuite spaţii la înălţimi destul
de mari. Astfel, în China (Tibet) localităţile umane sînt situate la înălţimea de 5000-5300 m, în America de Sud (Anzi)

4
- la înălţimea de 4000-4100 m. Printre localităţile urbane situate la altitudini mari vom nominaliza câteva.