Sunteți pe pagina 1din 9

Un singur continent, mai multe „Europe”?

În cautarea Europei Centrale

Europa este, din punct de vedere geografic, unul dintre cele șapte continente. Este
separată de Asia prin Munții Ural, râul Ural și Marea Caspică la est, și prin Munții Caucaz la
sud-est. Europa este mărginită, în nord, de Oceanul Arctic, în vest de Oceanul Atlantic, în sud de
Marea Mediterană, iar în sud-est de Marea Neagră și de căile ei de legătură spre Marea
Mediterană prin strâmtoarea Dardanele. Totuși, granițele Europei, un concept ce datează încă din
antichitate sunt oarecum arbitrare, deoarece termenul de continent poate face referire la
diferențele de ordin cultural și politic sau cele de ordin fizico-geografic. Profesorul Andreas
Kaplan a definit Europa ca oferind „un maxim de diversitate culturală într-o distanță geografică
minimă”.

Pentru Europa, secolul XX a reprezentat perioada unor mutații economice, sociale și


politice fãrã precedent. Socotit „secolul scurt”, „cel mai violent secol”, „secolul extremelor”,
aceastã perioadã este marcatã în primul rând de apariția si existența unor regimuri totalitare,
desfãșurarea unor rãzboaie fãrã precedent si triumful democrației în finalul sãu. Pe de altã parte,
începutul de secol gãsea statele europene în poziții de rivalitate si împãrțea continentul în douã
lumi total opuse pentru o jumãtate de veac.

Europa poate fi delimitată în „spații istorice” care includ particularitățile etnice,


lingvistice, religioase, geografice, istorice, sociale, sau economice. Putem vorbi în acest caz de
spațiul iberic, spațiul francofon, spațiul italic, spațiul slav, spațiul anglo-celtic, germanic sau
fino-ugric. În același sens sunt folosiți termenii de spațiu nordic / spațiu sudic, Europa răsăriteană
/ Europa occidentală. Realitățile exprimate în acest fel se situează dincolo de granițele statelor
sau de reperele geografice și exprimă elementele de unitate, dar și pe cele de diversitate.

In prima parte a secolului XX, în special între anii 1914-1918, putem vorbi de o Europa
Centrală aceasta fiind constituită de Tripla Alianță, în special de catre Imperiul German și
Austro-Ungaria. Până în 1914 Europa nu mai cunoscuse un război important care să fi angajat
toate marile puteri şi toate ţările europene cu excepţia Spaniei, Olandei, Elveţiei şi a celor trei ţări
scandinave. Mai mult chiar, au fost trimise trupe de peste Ocean pentru a lupta în afara ţării lor.
Canadienii au luptat în Franţa, australienii şi neo-zeelandezii în Marea Egee şi Gallipoli. Indienii
au fost trimişi în Orientul Mijlociu şi Europa iar africanii au luptat în rândurile armatei franceze.
Statele Unite au "încălcat" doctrina Monroe şi au intervenit în "afacerile europene". Deşi
acţiunile militare din afara Europei n-au fost de amploare, războiul naval între cele două tabere a
fost total şi global: prima luptă s-a dat în Insulele Falkland iar confruntările decisive s-au dat şi în
adâncurile sau la suprafaţa Oceanului Atlantic şi Marea Nordului. Războiul a fost total şi global
pentru că a angajat aproape toate resursele planetei iar confruntarea economică dintre tabere a
luat forma unui război economic total.

Primul Război Mondial, cunoscut în istoriografie şi ca “Marele Război”, s-a desfăşurat pe


o perioadă de circa 4 ani, între 1914 şi 1918. Având în vedere impactul pe care acesta l-a avut
asupra umanităţii, reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente ale sec. XX, efectele
sale resimţindu-se până în prezent. “Marele Război” a dus la formarea unei Europe a naţiunilor şi
la disoluţia imperiilor multi-naționale (Imperiul Austro-Ungar, Otoman, Imperiul Ţarist, sau
German, de exemplu), favorizând apariţia de state noi pe hartă (Cehoslovacia, Polonia, de
exemplu) sau unificarea unor teritorii cu state combatante câştigătoare (Transilvania cu România,
Alsacia cu Franţa etc.). Contextul sfârşitului de sec. XIX, început de sec. XX este unul tensionat,
conturându-se existența a două blocuri militare cu rol declarat defensiv ce vor purta numele de
“Antanta” şi “Puterile Centrale”. Din cadrul Antantei au făcut parte Imperiul Britanic, Imperiul
Rus şi Franţa iar Puterile Centrale au fost alcătuite din Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar
şi Imperiul Otoman, pe parcurs implicându-se şi alte state în ambele tabere. Chiar şi aşa, opinia
publică cât şi clasele conducătoare a acelor timpuri priveau un eventual război ca fiind unul care
nu poate dura mai mult de câteva luni sau un an, practic un război ca celelalte desfăşurate în
trecutul apropiat al Europei, în special după a doua jumătate a sec. XIX.

Războiul a devenit unul mondial și în momentul ăn care Japonia a declarat razboi


Germaniei, pe data de 23 august 1914. Într-un interval de cateva zile, se formează, în linii mari,
cele două tabere ale conflictului care va măcina aproape toată planeta pentru următorii 4 ani.
Începutul părea să dea sorți de izbandă Puterilor Centrale, principalul scop al Germaniei fiind să
învingă repede Franța pentru ca apoi să-și îndrepte toate forțele către Rusia, însă planul nu
funcționează de aceasta dată. În urma contra-ofensivei franco-britanice de pe Marna din 6-10
septembrie 1914 , efectivele germane sunt oprite din înaintarea lor catre Paris, în timp ce rușii
reusesc să atace într-un interval scurt de timp granița estică a Imperiului German. Astfel, victoria
dobandită pe Frontul de Est în batalia de la Tannenberg, 26-30 august 1914, cu germanii conduși
de generalii Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff, combinată cu înfrangerea de la Marna nu
a însemnat decât avertismentul că razboiul va mai lung și mai complicat decât și l-au imaginat
germanii. De asemenea, Marna a insemnat și sfârșitul războiului clasic, acesta devenind unul
eminamente de tranșee, pentru a supraviețui noilor arme moderne care deja făceau sute de mii de
victime.
Situația pe frontul de Est se agravase pentru Antanta încă din 1917, datorită principalului
aliat, Rusia, care se retrage din ostilități. Așadar, noul guvern bolșevic semnează pe data de 3
martie 1918 Tratatul de Pace Separată cu Puterile Centrale, de la Brest-Litovsk. Astfel, România
se vede nevoită să încheie și ea pace separată și o face pe data de 7 mai la București, tratat care,
însă, nu a fost ratificat de Rege. Acțiunea se mutase aproape în întregime pe frontul de Vest iar
victoriile aliaților, combinate cu incapacitatea aliaților Germaniei de a face față forțelor Antantei
și cu numărul enorm de victime cumulate de-a lungul celor 4 ani, au dus intr-un final la semnarea
pe data de 11 noiembrie 1918, la Compiègne, în Franța, la ora 05.00, într-un vagon de tren, a
armistițiului cu Germania și la sfârșitul Primului Război Mondial.
Tensiunea socială şi economică indusă de primul război total cunoscut vreodată de
omenire între popoare şi state a fost atât de mare, copleşitoare şi fără precedent, încât au fost
împinse până la limita cea mai îndepărtată posibil, ajungând chiar până la prăbuşire. Numai
Statele Unite au ieşit din război aşa cum au intrat, ba chiar întărite economic și strategic. Pentru
toţi ceilalţi, în special pentru Europa, sfârşitul războiului a însemnat un val de revoluţii şi
începutul declinului în competiţia cu Lumea Nouă.

După terminarea războiului, pentru toate statele angajate în conflict, problema


fundamentală a fost găsirea soluțiilor optime pentru trecerea economiilor la starea de pace. Multe
dintre acestea vor suferi o severă criză a reconversiunii care va dura un timp mai lung sau mai
scurt, funcție de nivelul de dezvoltare economică al fiecarei țări în parte. Refacerea postbelică,
prefacerile adânci de restaurare pe baze moderne a economiilor noilor state europene, care
trebuiau sa le asigure demnitatea in lume și succesul în competiția pe piața mondială cu țările
industrializate din centrul și apusul continentului, deveneau posibile numai prin promovarea
progresului tehnic, prin sporirea investițiilor de capital, prin accelerarea și diversificarea
producției de fabrică și a intregii economii, prin creșterea ponderii produsului social și a
venitului național, prin acordarea unei importante mai mari factorilor autohtoni - mijloace
banești, forță de muncă și de conducere - și restrângerea penetrației finanței străine, prin sporirea
rolului intervenționist al statului și a contribuției invățamântului, stiinței și culturii în activitatea
economică. Doar în acest mod se putea ajunge la administrarea și valorificarea optimă a
resurselor de materii prime și de energie umană și materială în condițiile în care intreaga lume a
intrat în cursa de refacere și de dezvoltare economică.

Al treilea deceniu a început cu o puternică criza economică, care a avut un impact și


consecințe nemaiintâlnite până atunci în economia mondială. Așa numitele cicluri de avânt și de
declin erau cunoscute încă de la începutul secolul al-XX-lea. În anii 20, un economist rus, N.D.
Kondratiev, ulterior una din victimele epurărilor staliniste, a descoperit un model de dezvoltare
economică începând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea printr-o serie de "valuri lungi". Prin
teoria sa, el a precizat că "valul lung" al economiei mondiale, trebuia să ajungă în punctul cel mai
de jos la sfârșitul primului deceniu interbelic. Criza din 1929-1933 a provocat un adevarat șoc
psihologic. Nedumerirea și pesimismul au pus stăpânire chiar pe cele mai limpezi și mai
optimiste minți. Credința într-un progres nesfârșit, socotită odinioară intangibilă și indiscutabilă
(scria René Guénon în anul 1931) nu mai era admisă unanim. Unii au început să întrevadă, vag
sau nu, confuz sau nu, că civilizația occidentală, în loc să-și continue neîntrerupt dezvoltarea ,
riscă să ajungă la un punct mort, însăși bazele ordinii economice și sociale fiind amenințate.
Toate componentele fundamentale ale liberalismului - individualismului, libera inițiativă,
determinarea prețurilor prin jocul concurenței - au intrat în derută. (1 ; 106)

Cauzele crizei au fost multiple și variate ca surse. Dezbaterea teoretică asupra


cauzelor și interpretărilor celei mai mari crize a capitalismului modern încă nu s-a incheiat. Cel
mai adesea, criza a fost explicată prin dislocarea comerțului mondial și a economiilor naționale
în timpul primei conflagrații mondiale. Alți specialiști au explicat criza printr-un accident de
parcurs al liberalismului sau prin excesul de raționalizare economică, îndeosebi în S.U.A și
Germania, unde maximumul de organizare a producției și a muncii a fost insoțit de maximumul
de somaj. Istoricii Pierre Milza și Serge Berstein consideră că trei factori destabilizatori au fost în
principal vinovați de apariția crizei: un consum înfrânat de permanența comportamentului de
austeritate și economisire, moștenirea unei civilizații rurale ce privea cu suspiciune și revoltă
facilitățile și satisfacțiile materiale oferite de producția industrială de masă; efortul de investiții
din anii ‘20 care a fost insoțit de riscuri și dezechilibre precum derapajele financiare; abuzul de
credite de consum și de speculații bursiere care s-a practicat în S.U.A în anii primului deceniu
interbelic.

Criza s-a manifestat în principal prin creșterea dramatică a inflației care la rândul ei
a antrenat o puternică contracție a valorii producției, prăbușirea burselor, creșterea bruscă a
șomajului și înmulțirea falimentelor comerciale și industriale. Poate cu excepția URSS, aparent
mai puțin afectată, lumea întreagă a fost atinsă, în cei doi ani de criză, cu atât mai ușor cu cât nu
regăsise dupa un deceniu de la sfârșitul conflagrației, un echilibru economic satisfăcător. În
aceasta lume nerefacută după război, cele trei puncte slabe ce caracterizau prosperitatea anilor
‘20 au fost pretutindeni prezente: criza agricolă de supraproducție insoțită de scaderea prețurilor
și a veniturilor țărănimii; criza de suprainvestiții speculative în sectoarele pilot ale economiei și
criza financiară.

Perioada 1929-1933 reprezintă, pentru omenire, eșecul tentativei și al eforturilor de


a restabili componentele esențiale ale doctrinei liberale în economie. Criza a reînviat dificultățile
apărute după tratatul de la Versailles, determinând domolirea valului de idealism Wilsonian de
fraternitate umană, învederând că resortul moral al colectivității a fost prea slab pentru a rezista
adversarilor și perspectivelor plumburii care aparea la orizont.

Cel de-al Doilea Război Mondial, început în zorii zilei de 1 septembrie 1939, a fost
unul din cele mai mari și mai importante evenimente care și-au pus amprenta în mod decisiv pe a
doua jumătate a secolului XX. Războiul a durat aproape șase ani și în momentul în care s-a
sfârșit o mare parte a lumii europene a rămas în ruine, rezultând peste 60 de milioane de victime
precum și dizolvarea ultimelor mari imperii, britanic și japonez.

Formal, scânteia care a aprins Europa celui de-al Doilea Război Mondial a fost un
"incident" la frontiera germano-polonă petrecut în toamna anului 1939. Cauzele, însă, se găsesc
în evoluțiile politice, economice și în frustrările care au traversat începutul de secol XX în istoria
Europei. Tratatul de pace de la Paris-Versailles, dictat Germaniei la sfârșitul Primului Război
Mondial de catre puterile învingătoare, conținea, pe lângă despăgubiri de război foarte grele și
elemente de vendetă revanșarde pe care germanii n-au putut să le accepte.

La ora 4.45 în ziua de 1 septembrie 1939, trupele germane (54 de divizii sprijinite
de peste 1500 de avioane și de circa 2800 de tancuri) au trecut la ofensivă împotriva Poloniei
conform planului de invazie elaborat încă din luna martie a aceluiași an. Comandamentul
polonez a reușit să mobilizeze în grabă 24 de divizii de infanterii și 8 de cavalerie. În aceste
condiții, trupele poloneze n-au reusit să oprească forțele germane care se îndreptau vertiginos
spre Varșovia. Anglia și Franța, în conformitate cu garanțiile de securitate acordate statului
polonez, au declarat la 3 septembrie 1939 război Germaniei. SUA se declară în afara conflictului
iar o serie de state din Europa, printre care și România, își proclamă starea de neutralitate. În
1940 a venit rândul Europei de Vest, în frunte cu Franța, să cadă sub ocupația germană, ca în
iunie 1941 să fie atacată și Uniunea Sovietică. După ce a ocupat China și Corea, Japonia, aliata
Germaniei, atacă SUA pe 7 decembrie 1941, la Pearl Harbour. Invazia imperiului nipon continuă
în Asia de sud-vest, cuprinzând Filipinele, Malaezia cu Singapore, Noua Guinee și o serie de
insule strategice din Oceanul Pacific, ajungând până la porțile Australiei și Indiei, prin atacuri
aeriene asupra orașelor Darwin, sau asupra insulei Ceylon, la acea vreme, actualul Sri Lanka.

Cu timpul, pierderea initiațivei strategice de către armatele germane și coordonarea


mai eficientă a acțiunilor politico-militare în cadrul Coaliției Națiunilor Unite (Conferința de la
Casablanca din 14-16 ianuarie 1943) au condus la obținerea unor victorii decisive ale Aliaților pe
teatrele de operațiuni din Europa și Pacific. Pe frontul sovieto-german, decisive au fost bătălia de
la Stalingrad (23 August 1942 – 2 februarie 1943), urmată în vara următoare de cea mai mare
bătălie de tancuri din istorie. Comandamentul german prin aplicarea planului "Citadela" a
urmarit să reia initiativa strategică, cu înaintarea concomitentă a armatelor germane către orașele
Orel și Belgorod și încercuirea trupelor sovietice în apropierea orașului Kursk. Sovieticii au aflat
direcția și data loviturii și au organizat o apărare solidă. Înaintarea germană declanșată la 5 iulie
1943 a fost oprită iar la 12 iulie sovieticii au declanșat contraofensiva care se va încheia peste 10
zile cu o gravă înfrangere pentru germani. Pe frontul de vest, foarte importante au fost
debarcarea din Africa de Nord și Sicilia, din vara 1943, și debarcarea din Normandia, din iunie
1944.

Dacă bătălia de la Kursk n-a epuizat ultimele rezerve ale Germaniei ea a reușit sa le
slăbească definitiv pentru bătăliile ce urmau să vină. Rușii erau acum liberi să atace, deoarece ei
au ales și au alternat lovituri de la un capăt la altul al frontului. Înspre nord ei se aflau pe punctul
de a înainta spre Statele Baltice și in cele din urmă spre Prusia de Est. În centrul ei se putea
îndrepta spre Polonia și Germania, iar la sud se puteau îndrepta spre Balcani și realizarea
vechiului vis rusesc de inchidere a Dardanelelor. Au optat pentru toate aceste trei variante.

La sfârșitul lunii februarie armatele sovietice cuceriseră Danzig-ul și o parte a


Pomeraniei. Viena a căzut în luna aprilie 1944. Germania la aceasta dată mai era ca stat doar o
fâșie lungă și ingustă de aproximativ 100 km lățime, mergând de la coasta Balticii în jos spre
Iugoslavia și nordul Italiei. La începutul lunii martie armatele americane erau la Rin. Între aliați a
început cursa pentru cucerirea Berlinului. Moartea președintelui Roosevelt a constituit poate
ultima iluzie a lui Hitler, crezând ca se poate salva facând o paralelă cu moartea țarinei Elisabeta
a Rusiei care l-a salvat pa Frederic cel Mare de la invazie.

Atacul final al Armatei Roșii asupra Berlinului s-a dat la 12 aprilie 1945. Au
încercuit capitala celui de-al Treilea Reich pe 25 apriliei, iar pe 2 mai rezistența a fost zdrobită.
La 8 mai 1945 reprezentanții Germaniei în frunte cu amiralul Donitz, care preluaseră conducerea
dupa sinuciderea lui Hitler si a acoliților săi, au semnat capitularea punând astfel capăt celui de-
al Doilea Război Mondial.

Incheierea celui de-al Doilea Război Mondial nu s-a tradus intr-o perioada
prelungita de pace, Europa intrând din nou intr-un impas politic. Prăbușirea Germaniei naziste și
nevoia de umplere a vidului de putere rezultat au condus la dezintegrarea parteneriatului din
timpul războiului. Aliații au câștigat războiul dar vor pierde pacea. Obiectivele strategice ale
Marilor Aliați erau divergente și greu de armonizat.

La prima întâlnire dintre cei "trei mari", Roosevelt, Stalin și Churchill, la sfârșitul
lui noiembrie 1943, s-au purtat convorbiri mai mult informative in legatura cu ordinea de dupa
razboi. S-a conturat ideea de "Design" a lui Roosevelt: lui Stalin i se asigura revenirea asupra
graniței de vest a U.R.S.S. din 1941 (reînglobarea Poloniei de est, la țările baltice, Basarabia și
nordul Bucovinei) și renunțarea Occidentului la cordonul sanitar care să-l separe de Uniunea
Sovietică. În schimb guvernul sovietic nu numai ca aderase la "Declarația asupra Europei
eliberate" dar se și obligase, fapt extrem de important pentru partea americană, ca să conlucreze
la crearea ONU. Se părea că Marii Aliați au ajuns la o ințelegere asupra problemelor majore. Însă
înțelegerile de la Yalta si Potsdam au fost doar aparente, fiecare parte a interpretat rezultatele
acestor conferințe în alt mod. Partea americană trecea la visul ei despre "o lume unitară" a
principiilor liberale și democratice, fără a fi luat vreodată in serios interesele de securitate
sovietice. Conducerea sovietică dorea ca în sfera sa de interese democrația să capete forma și
expresia viziunii sale politico-ideologice. Astfel, Stalin i-a explicat, în aprilie 1945, Vice-Prim-
Ministrului Iugoslaviei la aceea vreme, Milovan Djilas, aceasta preocupare a sa: "Acest război nu
mai e acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune și propriul său sistem social, până unde
inaintează armata lui".

Termenul de „Război Rece” a fost folosit pentru prima dată în istorie de către
Regentul Castiliei și Leonului, Don Juan Manuel (1282 – 1349) și a desemnat conflictul militar
dintre creștinii și arabii din Peninsula Iberică, definit drept un conflict început fara declarație de
război și incheiat fără un tratat de pace. După cel de al Doilea Război Mondial expresia de
„razboi rece” a fost pentru prima data utilizată în anul 1947, de catre A. Barruch, consilier al
fostului presedinte Roosevelt, pentru a desemna refuzarea planului Marschall de catre Uniunea
Sovietică și de către țările din sfera sa de influență.

Raymond Aron a definit razboiul rece ca fiind „un război imposibil și o pace
imposibilă”. Razboiul militar era imposibil pentru ca arsenalele nucleare impiedicau cele două
superputeri, Statele Unite și Uniunea Sovietică, să transforme Războiul Rece într-un ”război
cald”. Spre exemplu, în anul 1986, Statele Unite dispuneau de 14 800 rachete nucleare, iar
Uniunea Sovietică de peste 10 000 de rachete nucleare. Pacea era imposibilă întrucât scopurile
celor doua superputeri erau opuse: Uniunea Sovietică urmărea ca prin export de revoluție
comunismul să se extindă la scară globală, iar Statele Unite și lumea occidentală aveau ca
obiectiv eliminarea amenințării comuniste. Prin durata sa și amploarea spațială, anvergura
forțelor si mijloacele angajate, precum și prin scopul urmărit, Războiul Rece a reprezentat cel
mai mare conflict pe care l-a cunoscut umanitatea. A durat circa 42 de ani (din 1949 până în
1991), a angajat în desfășurarea sa cele mai mari coaliții politico-militare din istoria lumii
(NATO și OTV – sigla pentru Organizația Tratatului de la Varșovia) conduse de cele două
superputeri: Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.

Războiul Rece a avut consecințe dramatice pentru viața lumii și în mod deosebit a
Europei. Ca efect al dezacordurilor profunde dintre cele doua superputeri, în perioada Războiului
Rece, Europa a cunoscut cea mai profundă divizare din istoria sa, care a zdruncinat puternic
valorile și fundamentele sale, a rupt unitatea spirituală, culturală și economică construite de-a
lungul existenței sale.Temându-se de expansionismul sovietic, de mișcările comuniste interne
sprijinite și finanțate de Moscova, țările occidentale au căutat sprijinul economic și militar al
Statelor Unite. Acesta a fost acordat în cadrul planului Marschall (sprijinul economic) și prin
crearea NATO (cel militar). În același timp, țările est-europene ocupate de Armata Roșie au
trecut printr-un „proces revoluționar, de instaurare a regimurilor de democrație populară”. În
realitate, statele respective au cunoscut un dur proces de instalare a regimului politic comunist
după modelul sovietic. Astfel s-a realizat o „satelizare” politică și economică a statelor est-
europene care a condus la o aliniere aproape totală față de Uniunea Sovietică și o dependență, în
special militară și mai puțin economică, a celor din vestul continentului față de Statele Unite.

In concluzie , odata cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial conceptul de


Europă Centrală a dispărut complet, iar continentul european a cunoscut o împărțire în două părți
(Vest și Est) , aceste două blocuri fiind complet diferite din punct de vedere ideologic, cultural,
economic și militar. Deși Uniunea Sovietică a dispărut ca entitate economică, politică și militară,
influența acesteia asupra țărilor est-europene încă se simte în multe aspecte pornind de la încă
marile diferențe economice dintre tarile estice și cele vestice, până la mentalitatea colectivă din
încă foarte diferitele popoare și națiuni europene.

Totuși, după 1989, după căderea Cortinei de Fier și dărâmarea Zidului Berlinului,
au fost câteva tentative de coagulare teritorial-economic în câteva organizații economice, de
exemplu, Inițiativa Central Europeană (un forum economic mai larg din care făcea parte și
România, apărut la Budapesta în 1989), Tratatul de la Vișegrad (sau V4, cuprinzând doar Cehia,
Polonia, Ungaria și Slovacia, februarie 1991) sau CEFTA (creată între Polonia, Ungaria Cehia și
Slovacia, în 1992, extinsă succesiv cu Slovenia, România, Bulgaria, Croația, ș.a.m.d. până în
2007). În cele din urmă, mai devreme sau mai târziu, toate aceste state est și central europene au
fost invitate în Comunitatea Europeană și NATO.