Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
7.camil Tanasescu Criminologie
7.camil Tanasescu Criminologie
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1
Noţiuni şi elemente introductive de criminologie
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Definiția criminologiei
1.3.2. Legătura cu alte discipline
1.4 Îndrumător pentru autoverificare
2
Unitatea de învăţare nr. 11
Forme de criminalitate
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Forme de criminalitate
11.4. Îndrumător pentru autoverificare
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Prevenirea criminalității
14.4. Îndrumător pentru autoverificare
3
INTRODUCERE
Compusă din două cuvinte, unul aparţinând limbii latine – crimen (crimă, delict,
infracţiune) – şi altul aparţinând limbii greceşti – logos (ştiinţă, studiu) –, putem defini
criminologia ca o ştiinţă preocupată de infracţionalitate în general (care studiază cauzele criminali-
tăţii), precum şi găsirea metodelor pentru înlăturarea lor. Această abordare deosebeşte
criminologia de alte ştiinţe care se ocupă cu analiza fenomenului infracţional, fiind singura care îl
abordează sub toate aspectele.
De ce anumiţi oameni preferă să se situeze în afara legii? De ce îşi aleg un mod de viaţă diferit de
cel al oamenilor integraţi social? De ce îşi fac un mod de viaţă din comiterea de infracţiuni,
confundând binele cu răul? La toate aceste întrebări criminologia este chemată să răspundă.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind criminologia.
Ceea ce este demn de remarcat este faptul că aşa cum vom analiza în detaliu fiecare perioadă
istorică, criminalitatea în sens larg a însoţit permanent societatea şi este posibil (dar nu dezirabil!)
ca să îi stea mereu alături. Criminologia este o ştiinţă care analizează acest fenomen, propunând
metodele cele mai adecvate de combatere sau chiar de eradicare. Caracterul ştiinţific al acestei
preocupări despre fenomenul criminal merită o denumire aparte, dat fiind faptul că o lungă
perioadă de timp, fenomenul criminal a fost studiat împreună cu alte ştiinţe penale, medicale.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi
specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în
cadrul disciplinelor juridice;
utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic;
definirea / nominalizarea de concepte ce apar în criminologie;
capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul avansării societății.
4
potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea
inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu
responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională )
reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la
schimbările societății;
implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina criminologie;
acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform
legislaţiei în vigoare;
capacitatea de a avea un comportament etic în faţa celorlalte subiecte de drept;
capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei juridice;
abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
5
Bibliografie obligatorie:
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile şi subiecte în extenso, ţinându-se
cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
6
Unitatea de învățare 1
Noţiuni şi elemente introductive de criminologie
1.1 Introducere
1.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3 Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Definiția criminologiei
1.3.2. Legătura cu alte discipline
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
1.1. Introducere
Denumirea de criminologie dată acestei noi ştiinţe cristalizată în
secolul al XIX-lea, cu toate că există ca şi preocupare din cele mai
vechi timpuri, a fost dată de antropologul francez Paul TOPINARD
(1830–1911) în anul 1879. Cea ce avem însă cu certitudine, este
prima lucrare purtând titlul de Criminologie, operă a profesorului
italian Rafaele GAROFALO, apărută în anul 1885. Desigur că apariţia
acestei lucrări nu se confundă cu apariţia ştiinţei ca atare, dar este
începutul generalizării denumirii de criminologie.
Caracterul ştiinţific al acestei preocupări despre fenomenul criminal
merită o denumire aparte, dat fiind faptul că o lungă perioadă de timp,
fenomenul criminal a fost studiat împreună cu alte ştiinţe penale,
medicale, sociale, filozofice. Or, criminologia reprezintă un ansamblu
de analize ştiinţifice, ea nerezumându-se la o antropologie criminală
sau la o simplă ştiinţă a crimei.
Evoluţia societăţii a dus implicit şi la dezvoltarea deosebită a acestei
ştiinţe, astăzi ajungându-se să se analizeze individul infractor inclusiv
genetic, psihiatric, endocrinologic etc., scopul fiind tocmai acela de a
putea descifra impulsul care produce această comportare deviantă.
Definiţia criminologiei
Putem defini criminologia ca fiind o disciplină cadrul ştiinţelor
sociale care studiază fenomenul infracţional în evoluţia lui, ca individ
şi faptă, cauzele, condiţiile care-l generează şi mijloacele de
combatere ale acestuia.
Fenomenul infracţional este ansamblul faptelor antisociale, noţiunea
de criminalitate în contextul criminologiei fiind sinonimă cu infracţio-
nalitate.
Când ne referim la crime nu ne gândim la omoruri, ci la înţelesul larg
al termenului de fapte antisociale. Această noţiune de criminalitate
are două accepţiuni, lato sensu şi stricto sensu. Lato sensu
criminalitate înseamnă orice faptă antisocială, indiferent de gravitatea
ei, cu condiţia să fie lezate valorile ocrotite de lege. În sens restrâns,
criminalitatea poate fi privită ca fiind ansamblul faptelor prevăzute şi
pedepsite de legea penală.
Criminologia analizează fenomenul criminal ca fenomen social,
7
având metode proprii de investigare, ceea ce îi conferă statutul de ştiinţă de sine stătătoare.
Categoric că aceste analize însă nu se pot face decât într-un context care implică şi alte discipline
sociale, ştiinţe penale, medicină şi chiar inginerie genetică.
Se poate afirma că fenomenul infracţional a generat sistemul judiciar, dar nu este suficient ca,
pentru anumite fapte comise, infractorii să fie pedepsiţi, dacă nu se încearcă descifrarea acestui
mecanism care naşte dorinţa de a săvârşi fapte antisociale. Această activitate de cercetare a
conferit criminologiei o valenţă de ştiinţă complexă. De fapt, este singura care studiază acest
fenomen al criminalităţii în totalitatea sa, atât ca individ sub toţi parametrii, ca faptă şi ca
pedeapsă, mijloace profilactice şi de combatere.
8
Timpul alocat unităţii de învăţare:
9
fapte deosebit de grave, ci al creşterii alarmante a unui gen de infracţiuni care nu poate fi stopat
altfel.
Se poate astfel afirma că politica penală se alimentează şi din criminologie, scopul şi finalitatea
fiind practic aceleaşi, o politică criminală justă, care să ducă la reducerea fenomenului
infracţional.
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.
3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
10
Unitatea de învăţare nr. 2
Metodologia cercetării criminologice
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3.Conţinutul unităţii de învăţare
Metodologia cercetării criminologice
2.4. Îndrumător pentru autoverificare
2.1. Introducere
Ca orice ştiinţă, criminologia nu poate urmări şi realiza scopurile sale, decât printr-o activitate
directă, concretă şi coerentă, sens în care se foloseşte de metode şi tehnici specifice.
Desigur că premiza cercetării o constituie în primul rând o cunoaştere
aprofundată a realităţii şi a fenomenelor sociale. Criminologul nu poate
acţiona ca un tehnician, ci ca un om de ştiinţă înarmat cu deosebite
cunoştinţe teoretice. Abordarea fenomenului sub toate aspectele sale,
presupune cunoştinţe de filozofie, istorie, antropologie, medicină şi drept,
astfel încât acest ansamblu să poată fi folosit în mod direct în scopul
cercetării. Este cert că aprofundarea acestor ştiinţe nu înseamnă folosirea
unor metode neapărat noi de analiză, ci adaptarea celor cunoscute unor
cerinţe specifice criminologiei. În cadrul relaţiilor sociale, analizele care se
fac fenomenelor, se bazează pe un studiu interdisciplinar, dar fiecare
utilizează propriile sale metode.
Observarea
Observarea este o metodă clasică şi în evoluţia socială a primit noi valenţe. Vorbind despre
observare ca o examinare a realităţii putem concluziona că este cea mai simplă metodă de cunoaş-
tere. A observa, a privi nu înseamnă că avem de-a face cu o metodă arhaică, depăşită, deoarece
fără observare nu se poate ajunge la aprofundare. În cele mai vechi timpuri activitatea ştiinţifică
nu a existat într-o formă elaborată, ea mulţumindu-se cu ceea ce înseamnă a privi mediul ambiant
şi societatea. Or, această metodă permite o percepţie directă, nemijlocită a anumitor aspecte
sociale, care odată vizualizate pot constitui o bază de plecare pentru combaterea unui fenomen.
Metoda poate fi comparată cu ceea ce înseamnă o analiză clinică pe care o face un medic faţă de
pacientul său înainte de a începe investigarea propriu-zisă.
În aplicarea acestei metode este important ceea ce s-a precizat iniţial în consideraţiile generale ale
acestui capitol, legat de competenţa profesională a celor care aplică această metodă. Aceasta,
deoarece nu este vorba despre a contempla ceva, de a privi pur şi simplu, ci de a observa cu
argumentele specialistului capabil să direcţioneze această metodă spre un scop determinat. În acest
sens se poate face o distincţie între observarea pasivă (spontană sau întâmplătoare), de multe ori
cu un caracter empiric de simplă înregistrare, şi observarea activă (dirijată sau intenţionată), cu un
caracter profund ştiinţific ce urmăreşte nişte obiective propuse prestabilite.
Experimentul
Experimentul face parte dintre metodele care, ca şi observaţia, se pot numi clasice. Această
metodă apare în momentul în care fenomenul criminal este analizat ca fenomen social.
Metoda experimentului îşi are importanţa ei, deoarece se urmăreşte legătura dintre anumite fenomene,
intercondiţionarea lor. Această metodă a fost folosită ştiinţific de mai mulţi cercetători, care, faţă de
posibilităţile de investigare limitate, făceau diferite experimente în sensul comparării fizice a
indivizilor infractori, cercetarea în penitenciare şi în spitale. Această metodă a dus la formarea multor
şcoli de criminologie, mai ales în secolul XX, când s-a amplificat în mod deosebit cercetarea de
laborator.
Există situaţii în care experimentul poate pune probleme de etică, în sensul determinării unei persoane
să săvârşească acte infracţionale. Totuşi această metodă este destul de des utilizată mai ales în
jurnalismul de investigaţie când se mimează nişte activităţi de natură infracţională, dar cu alt scop şi
cu totul alte intenţii.
Întrucât cercetarea criminologică are o arie extrem de întinsă şi diversă, metoda în sine încearcă să
dea răspunsul cauzelor fenomenului infracţional şi, desigur că noile valenţe căpătate de la ce
însemna o analiză a parametrilor fizici şi până la determinarea genetică, astăzi spune foarte mult
despre importanţa metodei.
Metoda chestionarelor
Prin această metodă se urmăreşte analiza anumitor eşantioane de indivizi într-un anumit context.
Grupele care răspund la întrebările puse sunt din anumite zone geografice, anumite locuri de
muncă, majori, minori etc. şi au menirea de a stabili în ce măsură anumiţi factori, fie de muncă, de
anturaj, de poziţie socială, le influenţează conduita. Această metodă are caracterul unei cercetări
ştiinţifice şi pe baza ei se pot trage anumite concluzii importante. De fapt, multe din teoriile
elaborate au la bază şi această metodă, mai ales în teoriile sociologice de care ne vom ocupa
într-un capitol separat
.
12
Metoda interviurilor
Este una dintre cele mai răspândite metode de a se obţine informaţii pe anumite probleme.
Dialoguri pe anumite teme sau provocate instantaneu pot da răspunsuri interesante şi pentru
analiza fenomenului infracţional. Discuţiile purtate cu persoane competente sau cu indivizi
obişnuiţi în cadru organizat sau neorganizat, în teren, pot oferi suficiente semnale de alarmă pentru
iniţierea anumitor investigaţii sau pentru prevenirea unor stări de fapt care se pot crea.
13
Întrebări de control şi teme de dezbatere
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Ce realizează metoda clinică?
, 2-b, 3. a,b,c,
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.
3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
14
Unitatea de învăţare nr. 3
Gândirea criminologică în antichitate
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Gândirea criminologică în antichitate
3.4. Îndrumător pentru autoverificare
3.1. Introducere
15
Competenţele unităţii de învăţare:
Unul dintre cei mai importanţi filozofi ai Romei a fost Marcus Tulius
CICERO (106–43 î. H.). Influenţat de PLATON, a fost unul dintre cei care au
susţinut pedeapsa cu moartea pentru fapte foarte grave, cum ar fi conspiraţia
împotriva Republicii. Considera că pedepsele se aplică pentru binele
obştesc, iar legile trebuiau făcute în aşa fel încât se poată aplica pedepse
corespunzătoare. Putem aprecia că s-a încercat de către CICERO crearea unui
sistem legislativ care să permită dozarea pedepselor sau o justă
individualizare a acestora.
Lucius Annaeus SENECA (4 î. H.–65 d. H.) a fost preocupat de scopul şi
rolul pedepsei, de utilitatea acesteia. Potrivit unor opinii ale sale, pedeapsa
nu se aplică din mânie, ci din precauţie, fiind un exemplu pentru fapte
viitoare. Parafrazându-l pe PLATON, arată că un om se pedepseşte nu pentru
că a greşit, ci pentru a nu mai greşi în viitor. SENECA combate cu tărie atât
răzbunarea, cât şi talionul ca pedeapsă, rezumând ceea ce se poate realiza
prin pedeapsă. Astfel, cel pedepsit trebuie să se îndrepte, pedeapsa să-i facă
pe ceilalţi mai buni sau distrugând pe cei răi să se realizeze o siguranţă
pentru ceilalţi. Prin ansamblul concepţiei sale despre pedeapsă SENECA
consideră că aceasta trebuie să aibă un rol educativ, ideea dominantă fiind
aceea că cel pedepsit este pedepsit pentru a nu mai greşi în viitor.
Marcus Fabius QUINTILIANUS (35–96) arată că orice pedeapsă tinde a fi
un exemplu şi nu o răsplată pentru răul făcut.
Din aceste concepţii se poate concluziona că pedeapsa era considerată utilă şi că rolul ei era în
mare măsură acela de a preveni, de a fi exemplu pentru alţii. În China dacă analizăm problematica
în discuţie, nu putem să facem abstracţie de puternica influenţă filozofică dominantă între om şi
societate. Preocupările pentru lege au existat încă din secolul al XXIII-lea î. H. în timpul
împăraţilor SCIUN şi HIA şi chiar mai demult, în timpul împăratului SCIAN. Aceste legiuiri au fost
continuate în timp şi de alţi împăraţi, peste tot existând această amprentă a religiei şi a filozofiei.
16
3.4. Îndrumător pentru autoverificare
17
Teste de evaluare/autoevaluare:
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.
3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
18
Unitatea de învăţare nr. 4
Gândirea criminologică în Evul Mediu
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Gândirea criminologică în Evul Mediu
4.4. Îndrumător pentru autoverificare
4.1.Introducere
Pentru a înţelege mai bine fenomenul infracţional, trebuie să-l analizăm în cele trei elemente ale
sale şi anume crima, criminalul şi pedeapsa.
Crima
Într-o perioadă în care Biserica a luat în mâinile sale lupta împotriva fenomenului infracţional,
crima nu era altceva decât exprimarea păcatului originar, lucrarea diavolului, a forţelor
întunericului care îl împingeau pe om să lupte cu binele. Nu au existat idei dominante de influenţă
a mediului social, faptele fiind în general datorate slăbiciunii individului faţă de forţele răului.
Infracţiunile se împărţeau în:
a) Crime de lezmajestate divină – unde valoarea lezată era credinţa şi acestea erau vrăjitoria,
sacrilegiul, blasfemia, magia, teismul, ateismul şi multe altele;
b) Crime de lezmajestate umană – unde valorile lezate sunt suveranul cu familia lui, crime
împotriva siguranţei interne şi externe, precum şi furtul din avutul public;
c) Crime contra persoanei – care includeau celelalte infracţiuni.
Această clasificare, după cum se poate observa, acoperă practic toate faptele care se puteau
comite, existând o protecţie a tuturor valorilor sociale.
Criminalul apare în Evul Mediu ca un păcătos. Raportat la faptă care era însăşi Păcatul, aşa cum
arăta gânditorul Benedictus CARPSOVIUS, criminalul era un păcătos, care trebuia pedepsit,
pedeapsa reprezentând o ispăşire a păcatului.
Pedeapsa
Pe linia celor analizate mai sus desigur că şi pedeapsa nu putea reprezenta altceva decât
expiaţiunea, adică ispăşirea păcatului.
Enrico FERRI arată că s-a produs în epocă o explozie între fantezia exasperată a legiuitorului în arta
de a inventa chinuri, torturi şi pedepse şi ferocitatea criminalului în arta de a comite acte de o bru-
talitate sălbatică. Sistemul pedepselor era axat mai puţin pe închisoare, aceasta având un caracter
preventiv, cei închişi aşteptându-şi să fie pedepsiţi corporal. Pedepsele dominante erau cele fizice,
fiind gradate ca asprime până la pedeapsa capitală.
Ca exemple de pedepse se pot da: bătaia cu biciul sau cu nuielele în public. Mutilările constau în
tăierea limbii, a nasului, a urechilor, mâinilor, picioarelor, scoaterea ochilor, jupuirea pielii. Pe-
deapsa cu moartea se executa prin spânzurare, decapitare, tragerea în ţeapă, tragerea pe roată,
răstignirea, înecarea, îngroparea de viu, arderea pe rug. În afară de acestea mai existau pedepse
care constau în expunerea condamnatului umilinţei publice: punerea la stâlpul infamiei, plimbarea
călare pe măgar, bătaia cu nuiele în public, precum şi confiscarea totală a averii. Toate aceste
pedepse se justificau ca voinţă a divinităţii.
S-a considerat, după opinia profesorului Quintiliano SALDANA, că fundamentul ideologic al
perioadei este dominat de doctrina păcatului originar ca motiv al tendinţei vicioase revelate prin
crimă. Numind această perioadă vindicativă sau fază morală, Iulius CLARUS 1525–1575 şi Prosper
20
FARINACIUS au fost calificaţi drept practicieni experţi în cunoaşterea bazelor empirice ale
pedepsei, magiştrii antropologiei criminale în această fază.
Tot în perioada Evului Mediu găsim preocupări de codificare, cum ar fi Codul din 1532 al
împăratului CAROL Quintul Constitutio Criminalis Carolina, zis şi Carolina, scris într-o notă de
moderaţie şi conciliere.
21
Teste de evaluare/autoevaluare
Răspunsuri la teste:
1. –a,b; 2- a, c; 3. a, b.
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.
3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
22
Unitatea de învăţare nr. 5
Constituirea criminologiei moderne
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Constituirea criminologiei moderne
5.4. Îndrumător pentru autoverificare
5.1. Introducere
24
Susţinerile sale, cum că proprietatea reprezintă un izvor nesecat al răului, manifestat prin vicii şi
delicte, îl denotă nu ca un marxist avant la lettre, ci ca pe un continuator al lui VASILE cel Mare.
Pe de altă parte, s-ar putea ca ideile sale referitoare la desfiinţarea proprietăţii să fie un răspuns
străveziu la susţinerile prietenului său Erasmus din ROTTERDAM (1466–1536), care credea că
omenirea se poate ridica, sub aspectul condiţiilor de existenţă, prin cultură. Or, cum putea
sărăcimea să se ridice din moment ce timpul nu avea răbdare nici pentru adunarea celor necesare
traiului?
Utopia sau locul care nu se află nicăieri, a dat naştere la cuvântul utopie sau utopic, adică ceea ce
nu se poate realiza. Exprimându-şi în scris gândurile, MORUS a ştiut că acestea sunt practic ireali-
zabile. El consideră că singura cale pentru o societate ideală este munca şi proprietatea comună
asupra bunurilor, ajungându-se astfel la eliminarea infracţiunilor, considerându-le ca fenomene
trecătoare.
Tommaso Campanella (1568–1639)
Este al doilea gânditor considerat socialist utopic primitiv. A avut o concepţie apropiată celei a lui
Thomas MORUS. Opera sa principală Civitas solis (Cetatea soarelui) este în esenţă bazată pe ace-
leaşi concepţii din Utopia. Lucrarea însăşi reprezintă o utopie raportată la concepţiile autorului
care la rândul său îşi imaginează o societate bazată pe egalitate, dispariţia proprietăţii private, o
justă împărţire a bunurilor, ca singură sursă a proprietăţii, munca
Iluminiştii
După Renaştere, Iluminismul este a doua perioadă importantă în gândirea, cultura şi progresul
societăţii europene. Marile personalităţi ale perioadei s-au implicat în toate domeniile cunoaşterii,
evoluţia societăţii, ştiinţa dreptului, infracţiunea şi pedeapsa constituind preocupările principale.
Cei mai importanţi iluminişti sunt Fr. BACON şi J. LOCKE în Anglia, H. GROTIUS şi B. SPINOZA în
Olanda, ROUSSEAU, VOLTAIRE, MONTESQUIEU, DIDEROT, LA METTRIE, D’ HOLBACH, HELVETIUS
în Franţa, C. BECCARIA în Italia. Este dificil să analizăm activitatea tuturor acestor gânditori pe
care îi regăsim şi în cadrul altor şcoli sau concepţii.
Filozoful englez John LOCKE (1632–1704) consideră că statul deţine puterea pe care o primeşte de
la naţiune prin îngrădirea puterii indivizilor, dar tocmai în scopul garantării drepturilor
fundamentale ale acestora, drepturi care reprezintă dreptul la viaţă, libertate şi proprietate. Este un
adept al reprimării infracţiunilor prin pedeapsă.
Jean-Jacques ROUSSEAU (1712–1778) a fost o figură remarcabilă, cunoscut mai ales prin
Contractul social. ROUSSEAU susţine principiul libertăţii individului, care însă îşi înstrăinează
libertatea sa iniţială în folosul statului, a voinţei generale. Astfel, în baza acestui raport care are
caracterul unui contract social, prin acordul individului, libertatea sa este controlată de voinţa
generală. Potrivit principiilor sale, „poporul trebuie să fie stăpân pe destinele sale”, putându-şi
schimba oricând legile, chiar şi pe cele mai bune. Fiecare cetăţean trebuie să fie în independenţă
totală faţă de ceilalţi, dar în neîngrădită dependenţă faţă de stat. La nesupunerea faţă de lege se
răspunde cu pedeapsa.
Charles de MONTESQUIEU (1689–1755) autor al remarcabilei L’Esprit des lois, operă cu mare
pondere şi influenţă în epocă, este primul care a formulat teoria separaţiei puterilor în stat. Ideea
fundamentală este aceea a corelării dintre ordinea juridică a poporului şi ansamblul împrejurărilor
fizice, geografice, economice, financiare, politice, religioase, tradiţie şi educaţie în care această
ordine s-a realizat. Legile sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor, cuprinzând
astfel şi legile naturii şi legile imperative omeneşti.
Baruch-Benedict SPINOZA (1632–1677) s-a inspirat din filozofia lui DESCARTES, autor al unor
valoroase lucrări dintre care cea mai importantă a fost Ethica, ordine geometrico demonstrate,
apărută după moarte, SPINOZA s-a remarcat ca unul dintre cei mai mari filozofi ai perioadei sale.
Pornind de la ideea unui drept natural cu care individul se naşte, SPINOZA implică elementul
Raţiune, care îi va conduce pe indivizi la renunţarea la propriile puteri care pot fi folosite iraţional
şi la recurgerea la putere şi voinţa societăţii.
25
Hugo GROTIUS (1583–1645) este autor, între altele, al lucrării De jure belli ac pacis. Consideră
dreptul, un drept natural care constă în totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru
satisfacerea înclinaţiei naturale spre viaţa socială. Consideră războiul ca fiind la fel cu crima,
diferenţa fiind doar că într-un caz agresiunea este stat contra stat, iar în celălalt caz individ contra
individ. Consideră războiul ca fiind o tulburare a vieţii sociale şi care contrazice dreptul. Războiul
înseamnă injustiţie din partea agresorului, războiul just fiind doar cel în scop de apărare.
ROBESPIERRE, DANTON, SAINT JUST şi MARAT au fost principalii critici ai vechilor orânduiri
sociale bazate în opinia lor pe asuprire, inechitate, despotismul monarhiei, abuzurile clerului, toate
acestea apăsând pe umerii maselor de cetăţeni. Orientată iniţial pe o luptă de idei, democraţia
revoluţionară a îmbrăcat o formă materializată prin revoluţia de la 1789 din Paris. Specific unei
activităţi revoluţionare, democraţii revoluţionari au încercat lichidarea vechii orânduiri prin măsuri
extreme prin condamnarea în cele mai multe situaţii la moarte. Aceste măsuri nu au putut însă
rezolva ansamblul problemelor sociale existente, generând nemulţumiri chiar între conducătorii
revoluţiei, care în final s-au acuzat unii pe alţii, ajungând să fie ei înşişi condamnaţi şi executaţi.
Revoluţia franceză poate constitui un model de analiză criminologică.
Jean Paul MARAT a susţinut caracterul de clasă al criminalităţii, influenţa factorilor
economici şi sociali, cu o poziţie de moderaţie faţă de excesele şi degenerarea revoluţiei.
26
Cesare BECCARIA BONESANA (1738–1794). Marchiz, descendent din aristocraţie, şi-a făcut studiile
la Parma şi Pavia, fiind doctor în drept canonic şi roman. Spirit european, eseist, filozof influenţat
de iluminiştii epocii a scris o serie de lucrări în cele mai diferite domenii. Este de remarcat faptul
că BECCARIA nu a fost jurist, dar a realizat o analiză obiectivă modului în care societatea reprima
infracţiunea.
La 27 de ani scrie celebra lucrare Dei delitti e delle pene (Despre infracţiuni şi pedepse) care a dus
la modificări semnificative ale dreptului penal în multe ţări europene. Ideea de bază a lucrării a
fost aceea a iniţierii unui nou sistem de apărare şi de pedepsire a acuzaţilor. Criticând vehement
cruzimea şi inegalitatea pedepselor, BECCARIA a formulat o serie de măsuri menite să ducă la
combaterea infracţionalităţii şi la umanizarea pedepselor. A cerut desfiinţarea pedepsei cu
moartea şi a aplicării torturilor, producând astfel o adevărată revoluţie în dreptul penal
27
Teste de evaluare/autoevaluare
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.
3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
28
Unitatea de învăţare nr. 6
Antropologia criminală
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Antropologia criminală
6.4. Îndrumător pentru autoverificare
6.1. Introducere
Crima în regnul vegetal şi animal. Pentru a elabora această teză, LOMBROSO a făcut cercetări de
antropologie legate de cercetarea zoologică sau botanică a animalelor şi plantelor în evoluţia lor.
Actele criminale sunt naturale pentru că însăşi natura se confruntă cu acest fenomen, existând
plante insectivore care-şi ucid prada la fel ca şi animalele carnivore. Animalele şi plantele ucid
pentru a se hrăni, dar mai mult s-au descoperit 22 de forme ale omorului la animale. Aceasta
demonstrează că animalele ucid nu numai pentru hrană, ci şi pentru a fura, pentru a domina sau
animate de alte motive. LOMBROSO compară comportamentul societăţii animale cu cel al societăţii
umane, unde se pot întâlni aceleaşi fapte criminale. A descoperit de asemenea că în rândul
animalelor se găsesc grupuri organizate, apte de a ataca permanent, fiind comparabilă cu
criminalitatea organizată la oameni.
Interesantă comparaţia dintre animalele sângeroase şi fizionomia individului criminal, care se
aseamănă prin expresia de ferocitate. De aici pornind, adică de la concepţia că crima este un
fenomen biologic, LOMBROSO a început construcţia teoriilor şi tezelor sale, nefăcând distincţia
între fenomenul natural şi fenomenul social .
Criminalitatea la oamenii sălbatici, primitivi şi copii. Pornind de la embrion spre stadiul de adult
studiază omul, şi apoi dezvoltarea progresivă de la primitivism la stadiul actual de civilizaţie
Despre moralitate nu se poate discuta în societatea primitivă sau sălbatică, acte ca prostituţia,
omorul asupra bătrânilor sau copiilor născuţi handicapaţi erau chestiuni de curăţire a societăţii şi
nu erau socotite fapte reprobabile. LOMBROSO a studiat canibalismul, ajungând la concluzia că şi
acesta îmbracă nenumărate forme, de la nutriţie, fetişism şi până la forma sa religioasă.
Copii sunt calificaţi ca fiind lipsiţi de sensibilitate morală, fiind caracterizaţi după naştere ca
asemănători criminalului înnăscut sau nebunul moral. Copiii sunt predispuşi agresivităţii, lipsei
afecţiunii, cruzimii şi multor altele. În acest context se pare că a aplicat teoria recapitulaţiei a lui E.
Haekel, care apreciază că în dezvoltarea sa un individ parcurge recapitulativ evoluţia speciei din
care face parte. Astfel, un infractor este de fapt un individ rămas la un stadiu inferior de evoluţie,
asemenea copilului sau sălbaticului. Educaţia are un efect benefic asupra copiilor, dar nu şi asupra
acelora care se nasc cu tare ereditare şi care de fapt confirmă în opinia lui LOMBROSO valabilitatea
tezei criminalului înnăscut.
Inferioritatea criminalului faţă de omul normal. Potrivit acestei teze, legată de teza stigmatelor
individul criminal este inferior celorlalţi oameni. Criminalul are un organism care îl apropie mult
de animale, de organisme inferioare, prezentând o structură biologică asemănătoare acestora şi
care îl deosebesc de omul obişnuit.
Aceste inferiorităţi organice, condiţionate şi de mediul social şi fizic pot duce la criminalitate.
Acestea se realizează mai uşor dacă indivizii se nasc cu malformaţii sau disfuncţii organice faţă de
cei care se nasc normal.
Stigmatele. Corelat cu celelalte teze şi pentru consolidarea lor, LOMBROSO a stabilit un număr de
patru stigmate care îl înfierează pe individul criminal. Acestea reprezintă semne distinctive care se
exprimă fizic sau psihic, având diverse forme de manifestare.
Pe baza studiilor făcute de-a lungul vieţii, LOMBROSO referindu-se la existenţa acestor stigmate, le
împarte în:
a) Stigmate anatomice. Acestea vizează aspectul exterior al indivizilor criminali, făcând o
descriere, un fel de portret robot al acestora. Astfel, există o asimetrie a feţei, a craniului,
30
fruntea îngustă şi teşită, prognatism facial, urechi mari, ochi mici înguşti, barbă rară, dinţi
neregulaţi, braţe lungi etc.
b) Stigmate constituţionale. Constau în efeminare sau masculinizare, adică împrumutarea
anumitor caractere proprii sexului opus. Uzura prematură a organelor care produce o
sclerozare precoce sau o insuficientă maturizare (senilitatea, respectiv infantilismul),îl aproprie
pe criminal de comportamentul unui copil.
c) Stigmate fiziologice. În primul rând tatuajul pe care LOMBROSO îl considera ca un semn al
lipsei de sensibilitate fizică şi morală. Găseşte o serie de motive care îl împing pe criminal să
se tatueze, defecţiuni ale vederii, cum ar fi daltonismul, strabismul, insensibilitatea la durerea
fizică, mancinismul (sensibilitatea şi abilitatea sporită a hemisferei stângi a corpului),
ambidextria, adică o bună îndemânare a ambelor mâini, diverse tulburări ale reflexelor şi
longevitatea care apare ca un semn al nepăsării, al lipsei de reacţie a inexistenţei sensibilităţii.
d) Stigmate psihologice. Acestea se leagă de inteligenţa criminalului, de activitatea creierului său.
Se manifestă prin deficienţe de ordin psihic în principal privind sentimentele, criminalul
nefiind animat de iubire, milă, remuşcare, regret, ci dimpotrivă de violenţă, agresivitate care
duce la răzbunare. În plus, îl caracterizează o serie de alte trăsături vicioase ca lenea, minciuna,
neadaptarea, obscenitatea, jargonul propriu şi scrisul dezordonat etc..
Identitatea criminalului înnăscut cu nebunul moral. Teoria nebunului moral, a fost
preluată sub o altă formă de LOMBROSO de la Despine PROSPER. Această identitate stabilită de
LOMBROSO, o argumentează cu faptul că, criminalul este un ins lipsit de sensibilitate, este satanic
şi în consecinţă lipsit de simţul moral. Regăsim ideea centrală din celelalte teze şi teorii potrivit
căreia, criminalul este un rătăcit într-o societate civilizată, animat de inadaptare, de violenţă, de
boli care îl împing spre crimă
Ceea ce trebuie să arătăm în principal este că opera lui LOMBROSO a fost remarcabilă, nu numai ca
noutate a concepţiei, ci şi ca volum al muncii de cercetare desfăşurate. Aceasta în primul rând
pentru că activitatea s-a desfăşurat prin cercetare directă, prin examinarea unui foarte mare număr
de infractori. A fost în primul rând medic şi specialist în psihiatrie. Este primul care face o
cercetare amplă şi bine documentată asupra fizicului şi psihicului criminalului. Prin metoda
pozitivistă de studiu el a scos în evidenţă că infracţiunea este rezultatul conduitei unei persoane
determinată de factori psihici sau organici. A scos în evidenţă importanţa cooperării dintre ştiinţe,
dând prioritate ştiinţelor naturii, de unde se poate afla mult mai mult decât din cercetarea
metafizică. Găseşte un număr mare de cauze care duc la crimă şi caută remedii, fiind adeptul
prevenirii infracţionalităţii. A fost adeptul teoriei apărării sociale ca fundament al dreptului de a
pedepsi, afirmând că pedeapsa nu reprezintă altceva decât apărare faţă de faptele criminale. A
stabilit un număr mare de măsuri care pot fi aplicate pentru faptele mai uşoare, fiind adeptul
liberării condiţionate şi a unor măsuri speciale faţă de infractorii minori.
Opera sa principală a fost Sociologia criminală, apărută într-o primă ediţie în 1881, completată în
1892. Lucrarea a încorporat un întreg ansamblu de discipline, cum ar fi statistica, ştiinţa
penitenciară, antropologia criminală şi dreptul penal. Nu se poate analiza fenomenul infracţional
fără coroborarea tuturor acestor discipline care pot da o viziune de ansamblu asupra acestui
fenomen complex. Crima în viziunea lui FERRI reprezintă un fenomen complex, având elemente
biologice, fizice şi sociale, iar varietatea faptelor este de fapt variabilitatea acestor factori.
Oricum, factorul principal îl reprezintă trăsăturile antropologice pe care se grefează şi celelalte
elemente de influenţă, anomalia biologică denumită de el nevroza criminală, predispoziţie
determinată de condiţia biologică variabilă de la individ la individ.
31
Legea saturaţiei criminale a lui Ferri
Legea saturaţiei criminale reprezintă o paralelă a tezelor şcolii cartografice, dar spre deosebire de
reprezentanţii acesteia, FERRI arată că criminalitatea se raportează la condiţiile mediului şi va
oscila după schimbările acestui mediu. Se poate constata o dinamică permanentă a acesteia,
variaţiile putând avea valori foarte mari.
Făcând anumite legături statistice şi raportări la reacţiile chimice, FERRI este de acord că în
anumite condiţii normale există o stabilitate a infracţiunilor care pot creşte în mod alarmant în
perioadele de criză, conducând chiar la maxime ca o suprasaturaţie.
Mergând pe aceeaşi analiză dialectică, FERRI susţine că existenţa factorilor care concură la
conduita criminală nu este exprimată identic la toate faptele şi la toţi infractorii. Sesizează ceea ce
de altfel şi astăzi este valabil, că varietatea faptelor este foarte mare, precum şi a tipurilor de
infractori. Indivizii care comit infracţiuni se deosebesc unii de alţii cu toate că au comis aceleaşi
fapte. Această chestiune vizează de altfel şi modurile diferite de tratament aplicabile de la un
individ la altul.
- tratament medical;
- consimţământ;
- internare voluntară/nevoluntară.
32
Teste de evaluare/autoevaluare
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.
3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
33
Unitatea de învăţare nr. 7
Analiza sociologică a fenomenului infracțional
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Analiza sociologică a fenomenului infracțional
7.4. Îndrumător pentru autoverificare
7.1. Introducere
Şcoala sociologică franceză a fost înfiinţată de Alexandre LACASAGNE la
Lyon, această şcoală numindu-se Şcoala lyoneză. Ideea centrală a şcolii
este aceea că fenomenul infracţional este produsul mediului social, din
acest punct de vedere fiind în opoziţie directă cu şcoala pozitivistă
italiană.
Neexcluzând existenţa şi a altor factori de influenţare, aşa cum
pozitiviştii acordă prioritate absolută biologicului, sociologii acordă
această prioritate sociologicului, adică mediului social care este factorul
predominant fără de care crima nu se poate produce.
Criminalul nu este înnăscut, dar individul normal se poate transforma în
criminal datorită condiţiilor pe care societatea i le oferă. Cei mai de
seamă reprezentanţi ai şcolii au fost: Alexandre LACASAGNE, Leonce
MANOUVRIER şi Gabriel TARDE.
Aşa cum LOMBROSO a afirmat cu tărie că, criminalul se naşte criminal, la
fel LACASAGNE afirmă că fiecare societate îşi are criminalii pe care îi
merită. Ca factori exteriori în afară de mediul social, el a făcut cercetări
şi cu privire la influenţele factorilor fizici, climatici asupra
comportamentului infracţional.
Împreună cu alţi colaboratori a conceput un aşa numit calendar al
crimelor în care încearcă să explice că temperamentul individului este
influenţat şi de climă, de frig sau căldură şi că fiecare sezon îşi are
infracţiuni specifice.
35
apare din aceste simple porniri de comportament, ci este ceva cu mult mai complex, mai
important, şi aceste porniri nu se pot materializa în crimă decât prin influenţa mediului social.
În afara propriilor teze, a fost unul dintre cei mai înverşunaţi critici ai tezelor lombrosiene, negând
orice suport ştiinţific al acestora.
GABRIEL Tarde (1834–1904)
Spre deosebire de ceilalţi confraţi ai săi, TARDE s-a remarcat printr-o extraordinară pregătire
filozofică şi juridică, dând tezelor şcolii şi această haină a dreptului. Autor a numeroase opere ca
Legile imitaţiei, Statistica criminală, Tipul criminal, Crima şi epilepsia şi multe altele, TARDE şi-a
arătat disponibilitatea pentru ştiinţă pentru aprofundarea fenomenului infracţional. În lucrarea
Filozofia penală a studiat, crima, criminalul şi responsabilitatea.
Teza de bază este aceeaşi pe care o găsim şi la ceilalţi reprezentanţi ai şcolii, adică „crima este un
fenomen social”. Pe lângă aceasta însă TARDE lansează ideea existenţei unui criminal profesional
sau social, punându-şi problema dacă pe criminali nu îi uneşte totuşi ceva şi în ce constă.
Analizând mai multe categorii de profesiuni sau meserii, el apreciază că fiecăreia îi sunt specifice
anumite elemente care se pot transmite sau dobândi şi că de fapt crima este tot o profesiune care se
învaţă ca oricare alta. Cum copiii care se nasc în anumite familii învaţă o anumită meserie şi copiii
născuţi şi crescuţi în familii de infractori pot învăţa această practică. S-au făcut experimente care
indică tendinţele comportamentale, respectiv copii cu părinţi biologici infractori adoptaţi de către
părinţi oneşti n-au arătat tendinţe infracţionale înnăscute.
Legea imitaţiei. TARDE elaborează această lege pornind tot de la influenţele exterioare şi dă ca
exemplu copiii abandonaţi, care se caută şi se găsesc între ei, existând anumiţi factori care produc
atracţia şi dorinţa de a imita. Această imitaţie duce la infracţiune. Astfel dă o mare importanţă
anturajului pe care îl consideră ca fiind un factor puternic de influenţare. A trăi într-o lume de
cetăţeni cinstiţi nu valorează nimic dacă eşti înconjurat de câţiva infractori care reprezintă mediul
tău în care trăieşti şi înveţi.
Tot ceea ce se întâmplă se datorează imitării, iar acesta pornind de la naştere şi până la moarte
urmează aceeaşi cale. Imitaţia socială se realizează de la superior la inferior, fiind imitat
întotdeauna cel mare sau cel mai tare şi nu invers.
În lucrările sale, TARDE a analizat în mod amplu fenomenul infracţional, admiţând
existenţa şi a altor factori de influenţare, dar a fost consecvent tezei de bază privind
primordialitatea factorului social. Astfel, în concepţia sa, criminalitatea inferioară din zonele
nordice nu se datorează temperaturilor scăzute ci gradului superior de civilizaţie al populaţiei
respective.
Este sigur că ideile acestei şcoli au constituit un pas mare înainte spre cercetarea criminologică. Se
poate observa, fără o analiză aprofundată, că ne apropiem de un corp comun a ceea ce înseamnă
fenomenul criminal. Am putea spune că dacă tezele şcolilor studiate până în prezent ar fi fost o
concepţie unitară, analizând crime şi criminalul din punct de vedere antropologic, psihiatric, social
s-ar fi găsit multe răspunsuri încă din acea perioadă. Să nu uităm însă că nu toţi specialiştii vremii
au avut aceeaşi profesiune, ei fiind pionierii anumitor domenii de cercetare în care fiecare a fost
remarcabil.
De aceea nu socotim important a critica aceste teorii prin prisma locului în care se află în prezent
criminologia, deoarece s-ar diminua mult din valorile începuturilor cercetării fenomenului
infracţional. Este semnificativ faptul că aceste studii chiar făcute în direcţii diferite au dat până în
final un tot dialectic, constituind o bază reală de pornire într-o cercetare care nici astăzi nu este
finalizată.
36
Concepte şi termeni de reţinut:
- școala sociologică;
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.
3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
37
Unitatea de învăţare nr. 8
Curente psihologice în explicarea fenomenului infracțional
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.4. Îndrumător pentru autoverificare
8.1. Introducere
38
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Asociaţionismul
Răspândit în Europa între secolele XVII–XIX curentul are ideea de bază
că viaţa psihică se realizează prin asocierea stărilor şi fenomenelor
psihice. Gândind astfel, reprezentanţii curentului consideră că psihicul
este format din însumare şi că porneşte de la elemente primare, cum ar fi
senzaţiile, care duc la percepţii, la reprezentări, judecăţi, formând astfel
memoria sau inteligenţa.
A mai fost numit şi curentul atomismului psihologic. În timp acest curent
a fost în egală măsură combătut, dar şi depăşit de alte orientări.
În ceea ce ne priveşte considerăm că în ciuda limitelor sale a încercat să
dea o explicaţie complexităţii psihicului uman, chiar dacă le-a abordat
numai dintr-un singur unghi.
Gestaltismul
Provenind din cuvântul german „gestalt”, care înseamnă structură sau
configuraţie, s-a remarcat ca o concepţie psihologică elaborată de M.
WERTHEIMER, W. KOHLER, K. KOFFKA, K. LEWIN.
Ca şi curent, el se afirmă direct împotriva asociaţionismului, considerând
că fenomenele psihice reprezintă structuri, configuraţii integrale, acestea
fiind la rândul lor realităţi subordonate întregului. Spre deosebire de
procesele psihice realizate prin asociere, procesele psihice din punctul de
vedere al gestaltismului sunt caracterizate prin nesumabilitate.
Comparând viaţa psihică cu o melodie, aceasta poate fi percepută şi recunoscută dacă se cântă
părţi din ea şi pornind de la diferite instrumente. Pornind de la percepţie, investigaţiile s-au extins
şi către alte domenii psihologice ca: intelectul, inteligenţa, actele de voinţă, psihologia individului
şi a societăţii.
Prin aceeaşi concepţie s-a căutat să se dea explicaţii şi cu privire la raporturile dintre indivizi,
dintre indivizi şi societate, în funcţie de sistemul de interdependenţă dintre aceştia. Desprindem
ideea de bază a curentului în sensul că fenomenele vieţii psihice au culoarea lor individuală şi
fiecare element psihic se poate exprima singur, nefiind necesar nici un proces de asociere.
Desigur asocierea apare ca o consecinţă logică în anumite situaţii, dar viaţa psihică este compusă
din elemente independente, ca posibilitate de exprimare.
39
7.4. Îndrumător pentru autoverificare
40
Teste de evaluare/autoevaluare:
1.Behaviorismul
.
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.
3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
41
Unitatea de învăţare nr. 9
Teorii criminologice contemporane
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Teorii criminologice contemporane
9.4. Îndrumător pentru autoverificare
9.1. Introducere
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
45
Unitatea de învăţare nr. 10
Cauze și condiții ale criminalității
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.4. Îndrumător pentru autoverificare.
10.1. Introducere
Cercetarea criminologică suferă serioase modificări, raportate la evoluţia
societăţii, la ceea ce înseamnă cercetarea ştiinţifică astăzi. Deşi
fenomenul este amplu, el nu a suferit modificări esenţiale ca mod de
exprimare, deoarece trecerea la actul propriu zis se realizează tot de către
indivizi. Pe lângă faptele care s-au comis întotdeauna, ca: omoruri,
furturi, tâlhării, în general fapte de violenţă, progresul omenirii a marcat
şi apariţia fenomenului infracţional organizat, exprimat prin faptele de
corupţie, contrabandă, evaziuni fiscale, trafic de stupefiante sau arme,
activităţi infracţionale care nu s-ar putea realiza decât într-un mod organi-
zat. Aceasta deoarece îmbracă forma unei activităţi transnaţionale,
incluzând mijloace tehnice de deplasare de toate felurile, specialişti în
toate domeniile.
S-au creat industrii întregi pentru desfăşurarea infracţiunilor, fermieri
pentru plantaţiile, din care se produc drogurile, laboratoare dotate cu
echipamente, specialişti în toate domeniile pentru extragere, prelucrare şi
o adevărată politică de marketing pentru desfacere, ca să nu mai vorbim
despre stocarea şi spălarea banilor proveniţi din aceste activităţi.
A apărut terorismul naţional şi internaţional şi am putea numi fără a
exagera că a apărut terorismul politic. Toate acestea încep să se extindă,
astăzi marea majoritate a ţărilor dezvoltate având propriile lor organizaţii
criminale sau teroriste, care prin activitatea lor, creează şi menţin stări de
panică, de confuzie, de neîncredere în protecţia pe care statul le-o poate
oferi.
Activitatea organizaţiilor cu activităţi criminale s-a modificat în timp,
deoarece pornind de la exemplu de: la mafia sau Camorra acestea în timp
de la organizaţii locale, au intrat în sfera marii criminalităţi organizate
transnaţional, care a pătruns deja în topul finanţelor sau a politicii. Ori,
toate acestea duc la concluzia că infracţionalitatea are caracterul unui
fenomen, penetrând în toate sferele activităţii sociale. Lupta cu
fenomenul în sine este extrem de anevoioasă, deoarece nu se poate
realiza numai cu mijloacele pe care le oferă legea penală.
Se ştie că dreptul penal intervine după ce faptele au fost comise, ori ceea
ce ne interesează este modul în care se pot preveni aceste fapte
antisociale. Din acest punct de vedere, având în faţă preocupările şcolilor
criminologice, încă de la primele încercări ale lor se poate observa că
fiecare a intuit într-un fel sau altul complexitatea fenomenului, oferind
diferite soluţii de combatere. Urmând a face o trecere în revistă a
problematicii fenomenului criminal, vom putea observa că practic nu
există un element individual sau social care să nu-l influenţeze.
Atunci când vorbim despre criminalitate, putem să o abordăm ca
fenomen, în perspectivă sau istoriceşte. În sens larg criminalitatea poate
fi privită ca ansamblul faptelor infracţionale dintotdeauna şi până astăzi pe întreaga suprafaţă a
46
planetei. Această retrospectivă are mai mult un caracter ideatic, pentru că
niciodată nu vor exista date complete şi nu s-ar putea realiza statistici şi
nici măcar presupuneri despre ceea ce s-a întâmplat ca şi crimă
începuturile omului.
Dacă discutăm despre fenomenul infracţional într-un sens restrâns, atunci
desigur că facem trimitere la perioadele de timp determinate, la spaţii
determinate geografic, la anumite categorii sociale, sau genuri de
infracţiuni.
Acestea sunt aspectele care interesează studiul criminologic şi oferă
posibilităţile de evaluare cantitativă şi calitativă, putându-se stabili
strategia de combatere.
47
indivizilor trebuie studiată şi de asemenea ansamblul factorilor care pot contribui la formarea şi
modificarea ei.
Aşa cum am observat din studiul făcut până în prezent factorii principali de influenţare a oricărui
individ sunt cei biologici, psihici şi sociali. Fiecare dintre aceştia pot crea o varietate infinită de
tipuri umane.
Vârsta infractorului
Din punct de vedere criminologic vârsta este un element obiectiv important, care exprimă
ansamblul manifestărilor unui individ la un moment dat, maturitatea acţiunilor acestuia,
particularizarea genurilor infracţiunilor în funcţie de vârstă. În mod normal individul parcurge la
anumite vârste diferite etape în pregătirea sa şcolară, socială, familială.
Este firesc ca vârsta să fie extrem de importantă pentru o cercetare criminologică, deoarece şi
infracţiunile pot fi grupate în funcţie de aceasta. Adică fiecărei vârste îi sunt specifice anumite
fapte. În general adolescenţa şi tinereţea sunt caracterizate în multe situaţii ca fiind perioade ale
vieţii cărora le sunt specifice acţiunile periculoase, acţiuni bazate pe forţa fizică sau pe risc.
Perioada maturităţii presupune deja o altă orientare faţă de infracţiune, aici apărând factori care
încearcă să elimine riscurile, dând o mai mare importanţă raţiunii, calculelor, analizei.
Chestiunea delicată este însă aceea a infractorilor minori.
Nenumăraţii factori existenţi în mass media în dezorganizarea vieţii de familie, în anturaj au creat
un anumit gen de brutalitate, de spirit de aventură care s-a difuzat, aşa cum spunea Gabriel TARDE,
prin imitaţie. Imitarea anumitor personaje din cinematografie în special, a dus la o lipsă de
sensibilitate cu totul opusă faţă de sentimentele pe care în mod firesc ar trebui să le aibă un copil.
Toate acestea s-au materializat într-o largă paletă de infracţiuni de la cele mai uşoare până la cele
mai grave, de cele mai multe ori neexistând nici o motivaţie pentru comiterea lor.
De aceea se impune o intensificare a acţiunilor în familie, în şcoală, în societate care să protejeze
minorii de aceste influenţe care de cele mai multe ori se soldează cu consecinţe tragice.
Influenţa trăsăturilor psihice în activitatea infracţională
Psihicul ca şi for interior al individului, ca ansamblu al trăirilor subiective, realizează de fapt
legătura individului cu mediul înconjurător. Din ceea ce spunea DESCARTES: Dubito ergo cogito,
cogito ergo sum, putem vedea că de fapt prin viaţa psihică, cu toate că face parte din interioritatea
individului, se realizează legăturile cu realitatea.
Persoana normală poate fi privită în funcţie de trei nivele: biologic, intelectual şi spiritual,
interferente între ele.
Ceea ce interesează criminologia sunt cele trei elemente componente ale personalităţii. Acestea
sunt considerate a fi: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.
Temperamentul
Reprezintă ca element, parte exteriorizată a vieţii psihice corespunzător fiecărui individ. Denumit
în mod obişnuit firea omului acesta se caracterizează prin modul în care individul se adaptează la
mediu. Este ştiut că fiecare are un anumit mod de a acţiona sau reacţiona în diversele situaţii în
care se află. Ori de la mânie la melancolie ca mod de acţiune sau reacţiune găsim trăsăturile
specifice de temperament.
Din cele mai vechi timpuri şi până în prezent s-a stabilit că oamenii au unul din cele patru tipuri de
temperamente.
Acestea sunt: temperamentul coleric – manifestat prin excitabilitate, impulsivitate, explozivitate,
pierderea uşoară a controlului, reacţii violente, gesturi necugetate specifice orientării behavioriste.
Temperamentul sangvinic – mult mai echilibrat, caracterizat prin mobilitate, un temperament în
care eul acţionează eficient asupra sinelui.
Temperamentul flegmatic – stăpânit, rezistent chiar nepăsător, lent, temperament unde se
simte atât caracterul eului cât şi al supraeului.
48
Temperamentul melancolic – aparţine tipului sensibil cu trăiri intense în interiorul vieţii psihice, în
opoziţie cu tipul coleric.
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.
3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
49
Unitatea de învăţare nr. 11
Forme de criminalitate
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.4. Îndrumător pentru autoverificare
11.1. Introducere
50
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Nevrozele
Nevrozele reprezintă tulburări psihopatologice de intensitate medie, însă cu o durată semnificativă
(luni, ani).
Ele se manifestă prin intense suferinţe subiective, inhibiţii variate şi tendinţa la dependenţă.
Simptomele sunt: anxietate, fobie, obsesie, depresie, astenii. În geneza lor îşi fac loc o serie de
cumulări ale factorilor psihosociali specifici: eşecuri, frustrări, conflicte intrapsihice, stres
interpersonal continuu, lipsa de satisfacţii. Mai contribuie şi alţi factori: epuizarea biopsihică
recentă (câteodată cu slăbirea sistemului nervos vegetativ), ciclurile vieţii şi crizele acestora,
cumularea de traume.
De regulă nevroza este progresivă în raport cu instalarea, ceea ce o condiţionează nefiind sesizabil
decât parţial atât pentru bolnav, cât şi pentru pacient. Formele de nevroză sunt: neurastenia (cores-
punzând nevrozei anxioase), psihastenia (corespunzând nevrozei fobico-obsesive, în prezent
descrise ca două entităţi separate: nevroza fobică şi cea obsesivă), isteria.
Nevrozele când sunt la originea unor tulburări de comportament se consideră că bolnavul este în
cvasitotalitatea cazurilor responsabil.
Psihopatiile
Psihopatia este o boală a personalităţii care se manifestă prin tulburări de afectivitate,
comportament sau caracter.
Psihopatiile sunt situate între nevroze şi psihoze, în evoluţia cărora se asistă pe lângă suferinţă la
manifestări de inadaptabilitate socială. Anormalitatea psihopatului este determinată de comporta-
mentul său anormal şi antisocial (el nerespectând normele sociale şi etice impuse de societate).
Dacă acela care este afectat de o nevroză îşi trăieşte suferinţa datorită conflictelor interioare,
psihopatul o aruncă asupra altora, făcându-i pe aceştia să sufere.
Din diversitatea de simptome care caracterizează psihopatia, putem să ne oprim asupra a patru
esenţiale:
– inadaptabilitatea la norme şi la constrângerile societăţii printr-o instabilitate funciară şi
incapacitatea suportării lor;
– reactivitatea impulsivă, dezordonată şi imprevizibilă;
– incapacitatea de a valorifica experienţele anterioare triste (existând astfel tendinţa repetării
actului antisocial);
– existenţa unei stări de disconfort somato-psihic care se vrea depăşită prin comportamente
sociopate: drogare (care duce la toxicomanie) sau căutarea unor senzaţii inedite şi violente.
Săvârşind faptele cu discernământ, psihopatul nu poate fi exonerat de răspunderea penală. Forme
de psihopatii: astenică, cicloidă, paranoidă, isterică, schizoidă etc.
Psihozele
Psihoza constituie o boală psihică ale cărei manifestări sunt grave tulburări ale afectivităţii,
gândirii sau comportamentului, de care cel în cauză nu este conştient.
Psihozele endogene, cum mai sunt denumite, apar fără ca să aibă un suport actual evident. Cu
toate acestea nu poate fi exclus determinismul, care nu poate fi încadrat în schema tipică (liniar -
carteziană) a cauzalităţii. Ipotezele care au considerat factorii genetici responsabili nu pot fi
51
înlăturate, aceştia jucând un rol, însă corelaţia factori genetici – boală nu a fost clarificată până
astăzi.
Predispoziţia pentru psihoză este întipărită profund în structura persoanei. Persoana devine
vulnerabilă în urma unui proces în care se cumulează progresiv, în timpul ontogenezei, diverşi
factori (de la cei genetici până la influenţele subliminare).
Simptome:
– delir (convingere patologică într-o idee aberantă şi care nu poate fi modificată prin argumente,
ea acaparează preocupările şi determină un comportament anormal);
– halucinaţie;
– depresie, însă una gravă, căreia i se alătură modificări de bioritm;
– stare maniacală, contrară celei precedente;
– depersonalizare;
– lipsa de interese, dorinţe, iniţiative spontane;
– indiferenţă faţă de tot şi de toate (de sine, de lume);
– dezorganizare în planul ideilor, al vorbirii şi comportamentală.
În intervalul de timp rămas pentru instruire, de regulă nu se mai produc transformări radicale în
personalitate, ci au loc adăugări, amplificări sau înlăturări parţiale. Şi aşa şcoala reprezintă un
pilon de bază în devenirea personalităţii umane.
Învăţământul poate constitui un obstacol în socializarea copiilor, sau o poate perturba prin:
– procesul de învăţământ scăzut din punct de vedere calitativ (incompetenţa sau indiferenţa
cadrelor didactice);
– acceptarea actelor de indisciplină, deci nesancţionarea conduitelor deviante, în primă instanţă,
şi delincvente;
– existenţa unor greşeli grosolane în aprecierea nivelului de cunoştinţe (severitate nemăsurată,
mai rar astăzi, sau indulgenţă sterilă);
– numărul mare de elevi cuprinşi într-o clasă, ceea ce face mai grea misiunea lucrului cu elevii
în ansamblu şi cu fiecare în parte;
– lipsa unui contact rezonabil cu familiile care au copii-problemă (indisciplinaţi notorii, slabi şi
foarte slabi la învăţătură, cu tendinţe antisociale persistente) etc.
Cunoştinţele (în sine) nu determină o persoană să devină infractor dacă nu le are. Nu acesta
este criteriul care diferenţiază infractorul de noninfractor, ci moralitatea. Astfel instrucţia dublată
de moralitate poate să determine abandonarea devianţei (în primă instanţă). După É. DURKHEIM
este moral tot ceea ce reprezintă o sursă de solidaritate socială, tot ceea ce leagă indivizii între ei,
tot ceea ce îi limitează în libertatea lor absolută pentru a-i face dependenţi unul de celălalt în
cadrul aceleiaşi societăţi.
52
Concepte şi termeni de reţinut:
- psihopatie, psihoză
53
Unitatea de învăţare nr. 12
Victmologia
12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Victimologia. Noţiune. Forme.
12.4. Îndrumător pentru autoverificare
12.1. Introducere
55
indivizilor trebuie studiată şi de asemenea ansamblul factorilor care pot contribui la formarea şi
modificarea ei.
Aşa cum am observat din studiul făcut până în prezent factorii principali de influenţare a oricărui
individ sunt cei biologici, psihici şi sociali. Fiecare dintre aceştia pot crea o varietate infinită de
tipuri umane.
Vârsta infractorului
Din punct de vedere criminologic vârsta este un element obiectiv important, care exprimă
ansamblul manifestărilor unui individ la un moment dat, maturitatea acţiunilor acestuia,
particularizarea genurilor infracţiunilor în funcţie de vârstă. În mod normal individul parcurge la
anumite vârste diferite etape în pregătirea sa şcolară, socială, familială.
Este firesc ca vârsta să fie extrem de importantă pentru o cercetare criminologică, deoarece şi
infracţiunile pot fi grupate în funcţie de aceasta. Adică fiecărei vârste îi sunt specifice anumite
fapte. În general adolescenţa şi tinereţea sunt caracterizate în multe situaţii ca fiind perioade ale
vieţii cărora le sunt specifice acţiunile periculoase, acţiuni bazate pe forţa fizică sau pe risc.
Perioada maturităţii presupune deja o altă orientare faţă de infracţiune, aici apărând factori care
încearcă să elimine riscurile, dând o mai mare importanţă raţiunii, calculelor, analizei.
Chestiunea delicată este însă aceea a infractorilor minori.
Nenumăraţii factori existenţi în mass media în dezorganizarea vieţii de familie, în anturaj au creat
un anumit gen de brutalitate, de spirit de aventură care s-a difuzat, aşa cum spunea Gabriel TARDE,
prin imitaţie. Imitarea anumitor personaje din cinematografie în special, a dus la o lipsă de
sensibilitate cu totul opusă faţă de sentimentele pe care în mod firesc ar trebui să le aibă un copil.
Toate acestea s-au materializat într-o largă paletă de infracţiuni de la cele mai uşoare până la cele
mai grave, de cele mai multe ori neexistând nici o motivaţie pentru comiterea lor.
De aceea se impune o intensificare a acţiunilor în familie, în şcoală, în societate care să protejeze
minorii de aceste influenţe care de cele mai multe ori se soldează cu consecinţe tragice.
Influenţa trăsăturilor psihice în activitatea infracţională
Psihicul ca şi for interior al individului, ca ansamblu al trăirilor subiective, realizează de fapt
legătura individului cu mediul înconjurător. Din ceea ce spunea DESCARTES: Dubito ergo cogito,
cogito ergo sum, putem vedea că de fapt prin viaţa psihică, cu toate că face parte din interioritatea
individului, se realizează legăturile cu realitatea.
Persoana normală poate fi privită în funcţie de trei nivele: biologic, intelectual şi spiritual,
interferente între ele.
Ceea ce interesează criminologia sunt cele trei elemente componente ale personalităţii. Acestea
sunt considerate a fi: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.
Temperamentul
Reprezintă ca element, parte exteriorizată a vieţii psihice corespunzător fiecărui individ. Denumit
în mod obişnuit firea omului acesta se caracterizează prin modul în care individul se adaptează la
mediu. Este ştiut că fiecare are un anumit mod de a acţiona sau reacţiona în diversele situaţii în
care se află. Ori de la mânie la melancolie ca mod de acţiune sau reacţiune găsim trăsăturile
specifice de temperament.
Din cele mai vechi timpuri şi până în prezent s-a stabilit că oamenii au unul din cele patru tipuri de
temperamente.
Acestea sunt: temperamentul coleric – manifestat prin excitabilitate, impulsivitate, explozivitate,
pierderea uşoară a controlului, reacţii violente, gesturi necugetate specifice orientării behavioriste.
Temperamentul sangvinic – mult mai echilibrat, caracterizat prin mobilitate, un temperament în
care eul acţionează eficient asupra sinelui.
Temperamentul flegmatic – stăpânit, rezistent chiar nepăsător, lent, temperament unde se
simte atât caracterul eului cât şi al supraeului.
56
Temperamentul melancolic – aparţine tipului sensibil cu trăiri intense în interiorul vieţii psihice, în
opoziţie cu tipul coleric.
Bibliografie obligatorie:
1.AMZA, Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
2.CIOCLEI, Valerian, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.
3.DINCU, Aurel, Bazele criminologiei, Edit. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
57
Unitatea de învăţare nr. 13
Fundamentele pedepsei
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.4. Îndrumător pentru autoverificare
13.1. Introducere
58
Timpul alocat unităţii de învăţare:
59
13.4. Îndrumător pentru autoverificare
- Fundamentarea pedepsei;
60
Unitatea de învăţare nr. 14
Prevenirea criminalității
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Prevenirea criminalității
14.4. Îndrumător pentru autoverificare
14.1. Introducere
Prognoza criminologică
Prognoza (pro + gnosis, „cunoaştere”) criminologică desemnează stabilirea estimativă cu
anticipaţie prin intermediul metodelor ştiinţifice a situaţiei şi dinamicii fenomenului criminal la un
moment dat.
Prognoza criminologică va avea valoare dacă se vor avea în vedere:
– faptul că societatea se află într-o dinamică aparte (în raport cu aceea a naturii);
– gradul de complexitate a fenomenului infracţional, practic existând o diversitate nelimitată a
factorilor favorizanţi;
– existenţa „cifrei negre a criminalităţii”, care nu poate fi la rându-i decât aproximată.
Prognoza criminologică după amploarea pe care o are poate fi generală sau individuală. Trebuie să
spunem că până astăzi prognozele cele mai întemeiate şi îndeplinite au fost cele operate în cadrul
infractorilor minori şi recidiviştilor. Prognoza are o importanţă specială, deoarece pune la
îndemâna celor implicaţi în lupta împotriva criminalităţii tendinţele fenomenului. Or, „tendinţele
sunt ca şi caii, le guvernezi mai uşor în direcţia în care vor să alerge” (J. NAISBITT).
Se pot întocmi prognoze asupra: dinamicii cauzelor şi condiţiilor infracţionalităţii, anticipării unor
modusuri operandi, vecinătăţi ale infracţionalităţii şi altele.
62
14.4. Îndrumător pentru autoverificare
- Prevenirea criminalității;
63