D - 2 - Camelia Reghini Drept Penal General II

INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 1
Pluralitatea de infractori.
1.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat.............................................................
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
1.3.1 Noțiuni generale.
1.3.2. Autoratul
1.3.3. Instigarea
1.3.4. Complicitatea
1.3.5. Modul de sancționare
1.3.6. Pluralitatea intermediară
1.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
Pluralitatea de infracţiuni. Concursul.
2.1. Introducere ............................................................................................................................. .............

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat.............................................................
2.3.1. Noțiuni generale
2.3.2. Formele concursului
2.3.3.Modul de sancționare
2.4. Îndrumător pentru autoverificare ....................................................................................... .................
Pluralitatea de infracţiuni. Recidiva – formele recidivei.
3.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
3.3.1 Noțiuni introductive
3.3.2. Formele recidivei
3.3.3. Condamnări de care nu se ține seama la stabilirea stării de recidivă
Pluralitatea de infracţiuni. Recidiva – mod de sancţionare. Pluralitatea intermediară.
4.1. Introducere ...........................................................................................................................................

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................
4.3.1 Modul de sancționare a recidivei
4.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................
Unitatea naturală de infracţiune.
5.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
5.3.1 Noțiuni generale
5.3.2. Infracțiunea continuă
5.3.3. Infracțiunea deviată
Unitatea legală de infracţiune.
6.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

6.3.1. Infracțiunea continuată
6.3.2. Infracțiunea complexă
6.3.3. Infracțiunea de obicei
6.3.4. Infracțiunea progresivă
Criteriile de individualizare a pedepsei. Circumstanţele atenuante şi agravante.
7.1. Introducere ...........................................................................................................................................

7.3.1. Noțiuni introductive
7.3.2. Circumstanțele atenuante
7.3.3. Efectul circumstanțelor atenuante
7.3.4. Circumstanțele agravante
7.3.5. Efectul circumstanțelor agravante
7.3.6. Coexistența cauzelor de atenuare și agravare a pedepsei
7.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................ ................
Unitatea de învățare 8
Liberarea condiţionată.
8.1. Introducere ............................................................................................................. ..............................

8.3.2. Condițiile liberării condiționate
8.3.3. Efectele liberării condiționate
8.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................ ................
Suspendarea condiţionată şi suspendarea sub supraveghere.
9.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

9.3.2. Suspendarea condiționată
9.3.3. Suspendarea sub supraveghere
9.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................... .............
Executarea pedepsei la locul de muncă.
10.1 Introducere ............................................................................................................ ..............................

10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................
10.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
10.3.1 Executarea pedepsei la locul de muncă
10.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................... ....
Amnistia.
11.1 Introducere ..........................................................................................................................................

11.3.2. Amnistia
11.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................
Prescripţia răspunderii penale. Plângerea prealabilă; lipsa și retragerea acesteia. Împăcarea
părților.
12.1 Introducere ..........................................................................................................................................

12.3.2. Prescripția răspunderii penale
12.3.3. Plângerea prealabilă; lipsa și retragerea acesteia.
12.3.4. Împăcarea părților
12.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................... .............
Graţierea. Prescripţia executării pedepsei.
13.1 Introducere ..........................................................................................................................................

13.3.2. Grațierea
13.3.3. Prescripția executării pedepsei
Reabilitarea.
14.1 Introducere ..........................................................................................................................................

14.3.2. Reabilitarea de drept
14.3.3.Reabilitarea judecătorească
INTRODUCERE
Disciplina Drept penal – Partea generală constituie o disciplină fundamentală în orice sistem de drept,
dată fiind funcția acestei ramuri de drept, aceea de apărare a valorilor primordiale ale societății împotriva
faptelor care prezintă pericol social. Totodată, ea are ca obiect examinarea instituțiilor fundamentale ale
dreptului penal, infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunea, a căror cunoaștere este indispensabilă în
perspectiva studierii ulterioare a părții speciale a a acestei ramuri de drept, precum și a dreptului procesual
penal.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor aspectele teoretice şi practice ale aplicării legii penale în spațiu și
timp, precum și ale instituțiilor de bază ale dreptului penal, respectiv infracțiunea, răspunderea penală și
sancțiunea. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi cunoștințele necesare pentru
înțelegerea noțiunilor fundamentale ale dreptului penal și a modului în care acestea interacționează.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)
 identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinei
dreptului penal;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul dreptului penal;
 definirea / nominalizarea de concepte specifice acestei ramuri de drept.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei și, procese, precum şi a conţinuturilor
teoretice şi practice ale disciplinei)
 realizarea de conexiuni între noțiunile specifice dreptului penal;
 argumentarea unor opinii în ipotezele unei prectici judiciare neunitare în materie;
 capactitatea de analiză şi sinteză a noțiunilor însușite.
3. Instrumental-aplicative (evaluarea și soluționarea aspectelor practice specifice)
 relaţionări între elementele specifice dreptului penal;
 capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul științei dreptului penal;
 capacitatea de a soluţiona cazuri practice.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea
unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale,
morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea
în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu
alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională)
 reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la întrebările celor
interesați;
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina dreptului penal;
 capacitatea de a avea un comportament etic;
 capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei probelor;
 abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe
internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor
practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite
echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru
conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:
1. Pluralitatea de infractori (1 ora)
2. Pluralitatea de infracțiuni (1 ora)
3. Individualizarea și executarea pedepsei (1 ora)
4. Înlăturarea răspunderii penale și executării pedepsei (1 ora)
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Pluralitatea de infractori.

Unitatea de învăţare 2. Pluralitatea de infracţiuni. Concursul
Unitatea de învăţare 3. Pluralitatea de infracţiuni. Recidiva – formele recidivei.
Unitatea de învăţare 4. Pluralitatea de infracţiuni. Recidiva – mod de sancţionare.
Pluralitatea intermediară.
Unitatea de învăţare 5. Unitatea naturală de infracţiune.
Unitatea de învăţare 6. Unitatea legală de infracţiune.
Unitatea de învăţare 7. Criteriile de individualizare a pedepsei. Circumstanţele atenuante şi agravante.
Unitatea de învăţare 8. Liberarea condiţionată.
Unitatea de învăţare 9. Suspendarea condiţionată şi suspendarea sub supraveghere.
Unitatea de învăţare 10. Executarea pedepsei la locul de muncă.
Unitatea de învăţare 11. Amnistia.
Unitatea de învăţare 12. Prescripţia răspunderii penale. Plângerea prealabilă; lipsa și retragearea acesteia.
Împăcarea părților.
Unitatea de învăţare 13. Graţierea. Prescripţia executării pedepsei.
Unitatea de învăţare 14. Reabilitarea.
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea
următoarele subiecte:
1. Pluralitatea de infractori, de infracțiuni și unitatea infracțonală (2 ore)
2. Îndividualizarea, aplicarea executarea și înlăturarea executării pedepsei (3 ore)
3. Înlăturarea răspunderii penale și a consecințelor condamnării (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2010
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile, subiecte redacționale și cazuri practice,
ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
Pluralitatea de infractori.
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1 Noțiuni generale.
1.3.2. Autoratul
1.3.3. Instigarea
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
1.1. Introducere
Noţiuni generale. O infracţiune poate fi comisă de o singură persoană,
situaţie în care există un singur infractor, sau de mai multe persoane
împreună, situaţie în care există o pluralitate de infractori. Pluralitatea
desemnează situaţia în care există mai mulţi subiecţi activi ai unei singure
infracţiuni.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:

- însușirea noțiunii de participație penală;
- cunoașterea formelor participației penale;
- cunoașterea tratamentului sancționator al participanților.
Competenţele unităţii de învăţare:

- studenții vor putea să stabilească forma în care un
participant își aduce contribuția la comiterea infracțiunii;
- studenții vor putea să facă distincția între participația
propriuzisă și cea improprie;
- studenții vor fi în măsură să rezolve cazuri practice care
implică participarea mai multor persoane la comiterea
faptei.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Pluralitatea de infractori, timpul alocat este de
2 ore.
Forme. Prin prisma modului de constituire, rolului, răspunderii penale a

infractorilor, se disting trei forme:
1) Pluralitatea necesară (naturală), care este o formă a
pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura faptei prevăzute de
legea penală, iar participarea mai multor persoane la comiterea ei este
cerută de însăşi conţinutul legal al infracţiunii; cu alte cuvinte,
infracţiunea poate fi comisă datorită naturii sale juridice şi conţinutului ei
legal numai prin cooperarea mai multor persoane, fiecare având calitatea
de autor al infracţiunii, nu de coautori. Cele mai numeroase fapte care
presupun existenţa pluralităţii naturale de infractori sunt cele care pot fi
comise doar de două persoane împreună, din care cauză mai sunt denumite
şi infracţiuni bilaterale (exemplu: incest, bigamie, adulter). Există alte
asemenea infracţiuni de pluralitate naturală, care nu pot fi comise decât
prin contribuţia a mai mult de două persoane (exemplu: rixul). Cu privire
la latura subiectivă a acestor infracţiuni, nu este necesar ca toate
persoanele care participă la comiterea faptei, să contribuie cu vinovăţie.
2) Pluralitatea constituită, este o formă a pluralităţii de
infractori creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în
vederea comiterii de infracţiuni. Infracţiunea care presupune o astfel de
pluralitate, (exemplu: complot, asocierea pentru comiterea de infracţiuni)
se consumă prin simplul fapt al iniţierii sau constituirii asociaţiei interzise
de lege, sau prin aderarea sau sprijinirea în orice mod a acesteia,
nemaifiind necesară pentru existenţa respectivei infracţiuni (complot,
asociere) comiterea efectivă a vreuneia dintre infracţiunile care intră în
scopul grupării de persoane; dacă fapta respectivă s-a comis, va exista un
concurs de infracţiuni. Există situaţii în care o asemenea infracţiune se
consumă chiar dacă a existat un singur infractor (complotul în modalitatea
iniţierii neurmată de constituire). Toţi participanţii răspund în calitate de
autor, şi nu este necesar ca toţi să contribuie cu vinovăţie la comiterea
faptei (exemplu: poate participa un minor care nu răspunde penal).
3) Pluralitatea ocazională (participaţia penală) este o formă a
pluralităţii de infractori, existentă în situaţia în care, o infracţiune prin
conţinutul ei legal se poate comite de o singură persoană dar în concret se
comite de mai multe persoane, care contribuie cu acte de aceeaşi natură
sau de natură diferită la comiterea infracţiunii. Cooperarea mai multor
persoane nu este prin urmare cerută de lege ci este determinată din raţiuni
de înlesnire a activităţii, sau pentru o mai mare siguranţă a infractorului
(exemplu: X îl determină pe Z să comită un furt, iar Y stă de pază cât timp
Z acţionează). Constituie o împrejurare care imprimă faptei comise un
caracter agravat.
Sunt reglementate două forme ale pluralităţii : participaţia
penală propriuzisă şi participaţia improprie. Criteriul de distincţie între ele
îl constituie existenţa sau inexistenţa unei legături psihice între
participanţi, respectiv dacă au acţionat toţi cu bună ştiinţă, cu intenţie, în
condiţiile în care cel puţin unul dintre ei era conştient în momentul
comiterii faptei că participă la comiterea acesteia alături de o altă
persoană.
Participaţia penală nu se confundă cu conexitatea infracţională
(situaţia în care între două sau mai multe infracţiuni există o legătură –
exemplu: furt şi tăinuire, favorizare).
PARTICIPAŢIA PENALĂ
Definiţie. Există când mai multe persoane între care s-a stabilit o
legătură subiectivă, cooperează ocazional cu acte materiale sau
intelectuale la comiterea aceleiaşi infracţiuni, cooperarea nefiind cerută de
conţinutul legal al infracţiunii.
Caractere. Se deosebeşte de celelalte forme ale participaţiei nu

numai prin caracterul său ocazional ci şi prin poziţia juridică a
făptuitorilor; astfel, fiecare participant răspunde pentru contribuţia efectivă
adusă la comiterea infracţiunii.
Forme. În raport de natura contribuţiei fiecărui participant, există

trei forme de cooperare la comiterea unei fapte: cu acte de executare -
autorat/coautorat; cu acte îndreptate spre formarea hotărârii de a comite
infracţiunea - instigare; cu acte de sprijinire a comiterii faptei –
complicitate. În unele legislaţii există şi noţiunea de organizator.
Condiţii:
1) Pluralitatea de infractori.
Este necesar ca la comiterea faptei să participe două sau mai
multe persoane.
Participanţii sunt persoanele care contribuie la comiterea unei
infracţiuni în calitate de autori, instigatori sau complici - art. 23.
Este posibilă şi în cazul infracţiunilor care presupun o pluralitate
necesară, mai puţin sub forma coautoratului. (exemplu: bigamia). Nu este
posibilă în cazul infracţiunilor care presupun o pluralitate constituită, dar
este posibilă la infracţiunile care intră în scopul asocierii.
De regulă, nu este necesară existenţa unei calităţi speciale a
făptuitorului.
2) Legătura subiectivă
Constituie criteriul distincţiei care se face între participaţia
propriuzisă şi cea improprie.
Contribuţia mai multor persoane la comiterea aceleiaşi infracţiuni
este o chestiune de ordin obiectiv; sub aspect subiectiv este necesar ca
această cooperare materială să se facă in temeiul unei legături subiective.
În acest sens, nu este suficient să se constate că participanţii au acţionat cu
intenţie; este necesar să se constate că, sub aspectul prevederii aceştia au
conştientizat că actele desfăşurate de ei au ca efect, in mod conjugat,
lezarea valorii apărate de legea penală, iar sub aspectul voinţei, aceştia au
dorit sau acceptat atât producerea rezultatului periculos cât şi împrejurarea
că respectivul rezultat este cauzat de actele lor împreună.
Legătura subiectivă nu trebuie să fie bilaterală; este suficient ca
participantul care are calitatea de instigator sau complice, respectiv îşi
aduce un aport secundar la comiterea infracţiunii, să ştie că participă la
comiterea infracţiunii alături de autorul ei, fără să fie necesar ca autorul
sau coautorii să cunoască acest lucru. Legătura subiectivă se stabileşte
între fiecare participant în parte şi autor. Şi în cazul coautoratului trebuie
să existe legătura subiectivă, nefiind necesar nici în acest caz ca ea să aibă
caracter bilateral.
Intenţia cu care este săvârşită fapta poate fi directă sau indirectă
(nu trebuie să fie identică în privinţa tuturor participanţilor). Mobilul şi
scopul, când nu sunt cerute de conţinutul legal al infracţiunii, pot să difere;
când sunt cerute de conţinutul legal al infracţiunii, trebuie să fie cunoscute
şi urmărite de toţi participanţii. Nu este posibilă participaţia la
infracţiunile praeterintenţionate deoarece rezultatul mai grav este produs
din culpă.
Legătura subiectivă se poate stabili anterior sau concomitent
săvârşirii faptei. (exemplu: X îl loveşte pe Z, iar Y care trecea pe lângă
locul faptei, se opreşte şi începe şi el să-l lovească pe Z)
Existenţa legăturii subiective nu constituie o vinovăţie comună a
participanţilor; atitudinea psihică este proprie fiecărei persoane.
Dacă nu există legătură subiectivă nu va exista participaţie
propriu-zisă, ci doar o pluralitate de activităţi infracţionale care vor
constitui după caz fie participaţie improprie, fie infracţiuni distincte.
3) Cooperarea cu acte de natură materială sau intelectuală

Este necesară contribuţia cu acte prevăzute de lege care definesc
activitatea autorului, coautorului (acte de executare), instigatorului (acte
îndreptate spre formarea hptărârii de a comite fapta) sau complicelui (acte
de ajutare sau înlesnire în orice mod a comiterii infracţiunii). Contribuţia
poate fi de natură materială (autor, complice) sau intelectuală (instigator,
complice), principală (autor, coautor) sau secundară (instigator, complice),
anterior (instigator, complice) sau concomitent executării acţiunii
infracţionale (autor, complice).
Sub aspect cauzal, aporturile participanţilor constituie cauze
(autor) şi condiţii (instigator, complice) care determină sau favorizează
producerea efectului, născute din intenţii distincte, la care se pot asocia şi
alte cauze sau condiţii.
În cazul unităţii legale de infracţiune, va exista participaţie la
infracţiunile care sunt forme ale acestei unităţi, chiar dacă persoana
contribuie la un singur act de executare, cu condiţia să cunoască caracterul
infracţiunii; va răspunde însă doar pentru actele la care a cooperat în mod
efectiv.
4) Cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de
conţinutul legal al infracţiunii
Formele participaţiei
Sunt reglementate de art.23, 24, 25, 26 C.pen. şi au caracter
absorbant, în sensul că dacă o persoană îşi aduce contribuţia prin mai
multe acte de natură diferită (executare, instigare, înlesnire) va răspunde
într-o singură calitate, nu în mai multe concomitent. Astfel, forma de
participaţie principală o absoarbe pe cea secundară, în ordinea autor -
instigator – complice. Instigarea este o formă de participaţie mai gravă
decât complicitatea, deoarece, în unele cazuri, ea este sancţionată şi ca
infracţiune autonomă.
1.3.2. Autoratul
Art.24 – autor este persoana care comite în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală. În textul legal nu se face nici o precizare cu
privire la atitudinea psihică a autorului (nu se prevede „cu intenţie”).
Autorul este cel care comite infracţiunea în mod nemijlocit, participă cu
acte de executare la săvârşirea acesteia. Autoratul, ca formă de participaţie
principală, este singura formă de contribuţie la comiterea infracţiunii care
poate exista şi în afara participaţiei.
Dacă în norma de incriminare sunt prevăzute anumite condiţii cu
privire la autorul infracţiunii, ele trebuie să se regăsească în persoana
acestuia în momentul comiterii faptei.
Când actele de instigare sau complicitate sunt incriminate ca
infracţiuni autonome, cel care le comite va răspunde în calitate de autor.
Coautoratul
Nu este definit de C.pen.; există când o infracţiune a fost în mod
nemijlocit comisă de mai multe persoane, care au participat cu acte de
executare. Actele de executare pot fi concomitente sau succesive (exemplu
X îl loveşte pe Z, iar Y care trecea pe lângă locul faptei, se opreşte şi
începe şi el să-l lovească pe Z)
În consecinţă, coautorii pot fi definiţi ca fiind acele persoane care
au cooperat ocazional, în baza unei legături subiective, cu acte de
executare, la comiterea împreună sau în comun a aceleiaşi infracţiuni.
S-a afirmat că în cazul coautoratului există raport de cauzalitate
complex (mai multe cauze; exemplu - lovituri cu cuţitele din partea mai
multor persoane); în realitate, acţiunea infracţională este una singură, dar
în concret este comisă de mai multe persoane.
Condiţii:
1) Legătura subiectivă; în lipsa acesteia nu va exista coautorat ci
mai multe infracţiuni distincte. Legătura subiectivă există când cel puţin
un autor prevede că acţionează alături de celălat în vederea producerii
rezultatului. Dacă în textul legal există un mobil sau scop special, trebuie
să se regăsească în persoana tuturor coautorilor. Legătura subiectivă se
poate stabili anterior sau concomitent cu executarea acţiunii; dacă are loc
ulterior, nu există coautorat, ci o infracţiune conexă - tăinuire sau
favorizare.
2) Acţiunea infracţională trebuie să fie comisă împreună sau în
comun (distincţie determninată de prezenţa concomitent la locul comiterii
faptei sau dimpotrivă, existenţa unor acte separate). Acţiunea fiecărui
coautor nu trebuie să fie indispensabilă, este suficient să se înscrie în
latura obiectivă a infracţiunii comise, adică să poată fi calificată ca fiind
act de executare. Sfera actelor de executare cuprinde orice act care face
parte din latura obiectivă a infracţiunii. Coautorii trebuie să acţioneze
împreună (să fie ambii prezenţi la locul comiterii faptei) sau în comun (nu
sunt prezenţi ambii la locul comiterii faptei, dar acţiunile lor conjugate,
produc efectul). Coautoratul poate exista numai la actele de executare.
Contribuţia coautorilor poate fi simultană sau succesivă (exemplu – omor,
tâlhărie).
Există infracţiuni care nu pot fi comise în coautorat, infracţiuni
cu autor unic, comiterea lor constând în încălcarea unei obligaţii proprii
unei persoane (exemplu - infracţiunile de serviciu); nu este posibil
coautoratul nici la infracţiunile din culpă şi omisive.
1.3.3. Instigarea
Definiţie. Art.25 C.pen, defineşte instigatorul ca fiind persoana care, cu
intenţie, determină o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea
penală.
Instigarea presupune existenţa a două persoane instigatorul şi
instigatul (potenţialul autor al infracţiunii).
Condiţii:
1). Legătura subiectivă dintre instigator şi instigat; aceasta nu
este necesar să fie bilaterală, fiind suficient ca instigatorul, ca participant
secundar, să prevadă şi să dorească a determina pe autor să comită fapta.
Instigarea se face cu intenţie directă, dat fiind scopul avut în vedere de
instigator, acela de a-l determina pe autor să comită fapta. Constituie
instigare şi îndemnul făcut într-un moment de surescitare a instigatorului,
fiind un act de participaţie comis cu intenţie repentină.
2). O activiatate de insigare constând într-un îndemn care să aibă
ca rezultat determinarea (însuşirea ideii de către instigat); dacă îndemnul
nu este urmat de determinare, hotărârea fiind deja luată, va exista o
complicitate morală. Instigarea nu poate consta dintr-o omisiune (X ştie că
Y vrea să comită o infracţiune şi nu ia nici o atitudine), în acest caz, va
exista eventual complicitate morală. Instigarea poate fi realizată prin
diverse mijloace (directe/indirecte verbale/scrise, explicite/ascunse), dacă
constă într-o constrângere (instigatul acţionează fără vinovăţie) va
constitui o infracţiune autonomă (ameninţare, şantaj).
3). Acţiunea de determinare să fie anterioară începerii executării
acţiunii, respectiv să existe un raport de cauzalitate între această acţiune şi
luarea hotărârii; dacă determinarea are o altă cauză va exista doar o
complicitate intelectuală (activitatea complicelui este ulterioară luării
hotărârii).
4) Instigatul să înceapă comiterea acţiunii la care a fost
determinat sau să se fi abţinut să efectueze acţiunea cerută de lege; în caz
contrar, instigarea nu mai poate constitui o formă de participaţie ci o
infracţiune de sine-stătătoare (instigare neurmată de executare).
Formele instigării
Există mai multe criterii
- numărul persoanelor care instigă (unul / mai mulţi -
coinstigatori, concurs de instigări)
- numărul persoanelor instigate (una / mai multe determinate /
colectivă este infracţiune autonomă - instigarea publică şi apologia
infracţiunilor)
- felul comunicării ideii infracţionale (explicită / ascunsă)
- rezultatele urmărite prin instigare (determinată / indeterminată)
- modul transmiterii ideii (personal / prin intermediul altei
persoane - instigatorul mediat, coinstigatori)
- efectul indemnului (perfectă / neurmată de executare)
Instigarea neurmată de executare (art.29 al.1)

Nu este o formă de participaţie ci o infracţiune autonomă; autorul
ei nu va fi sancţionat ca participant ci ca autor al unei infracţiuni
autonome.
Există două variante:
1) executarea nu s-a realizat pentru că cel instigat nu trece la
executare, nici nu începe actul de executare;
În acest caz nu există participaţie, pentru că lipseşte actul de
executare; este o infracţiune autonomă a cărei urmare constă într-o stare
de pericol, nu o tentativă la instigare; (exemplu - X îl Îndeamnă pe Y să-l
ucidă pe Z, iar Y nu procedează în consecinţă). Întrucât activitatea
respectivă ar fi putut deveni o formă de participaţie, deşi infracţiunea este
autonomă, pedeapsa aplicabilă derivă din pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta la care s-a instigat; astfel, se va sancţiona cu o pedeapsă
cuprinsă între minimul general şi minimul special al pedepsei prevăzută
pentru infracţiunea la care s-a instigat (15 zile-10ani).
Art.29/2 condiţionează sancţionarea acestei infracţiuni de un
anumit grad de pericol social al infracţiunii la care s-a instigat, respectiv
pentru a fi sancţionată este necesar ca pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea la care s-a instigat să fie închisoarea mai mare de 2 ani; dacă
este detenţiunea pe viaţă, autorului instigării neurmate de executare i se
aplică închisoarea 2-10 ani.
Există situaţii în care a fost incriminată ca infracţiune în partea
specială a C.pen. - încercarea de a determina mărturia mincinoasă
(art.261)
2) Instigarea urmată de executare, dar instigatul s-a desistat sau a
împiedicat producerea rezultatului
Se realizează participaţia la o tentativă; pentru care instigatul nu
va fi sancţionat fiindcă s-a desistat. Instigatorul va sancţionat ca şi în cazul
instigării neurmate de executare; s-ar impune să fie sancţionat cu pedeapsa
pentru infracţiunea efectiv comisă, respectiv tentativa.
Dacă până în momentul desistării, actele comise întrunesc
conţinutul altei infracţiuni, ambii participanţi vor fi sancţionaţi pentru
aceasta.
Şi în acest caz, pentru a fi sancţionată este necesar ca pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat să fie închisoarea
mai mare de 2 ani; dacă pedeapsa este detenţiunea pe viaţă se va aplica
pedeapsa închisorii 2-10 ani.
Definiţie. Art. 26 defineşte complicele ca fiind persoana care cu intenţie
înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea faptei, sau care promite
înainte sau în timpul comiterii faptei că va tăinui bunurilor provenite din
aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după comiterea faptei
promisiunea nu este îndeplinită.
Actele de complicitate nu fac parte din conţinutul legal al
infracţiunii, respectiv din latura obiectivă, ci doar din cel concret.
Complicitatea constituie o contribuţie indirectă la comiterea
infracţiunii. Sub aspectul raportului de cauzalitate al infracţiunii,
contribuţia complicelui este o condiţie care favorizează manifestarea
cauzei.
Condiţii:
1) Legătura subiectivă dintre complice şi autor; aceasta nu este
necesar să fie bilaterală, fiind suficient ca complicele, ca participant
secundar, să prevadă şi să dorească a ajuta pe autor să comită fapta.
Complicele poate acţiona cu intenţie directă sau indirectă.
2) Contribuţia efectivă a complicelui; aceasta poate să constea în
„înlesnire sau ajutare”, acţiune care poate fi de natură materială sau
intelectuală.
În funcţie de natura aportului complicitatea se clasifică în:
1) complicitatea intelectuală, există când complicele contribuie la
întărirea sau menţinerea hotărârii prin mijloace variate: exemple: 1.
promisiunea de tăinuire sau favorizare, 2. promisiunea de ajutor, 3.
promisiunea de nedenunţare, 4. asistenţa în timpul executării, 5. instigarea
la complicitate; în ceea ce priveşte promisiunea de tăinuire sau favorizare,
actul de complicitate se realizează la data când a avut loc înţelegerea prin
promisiune; dacă ulterior va avea loc efectiv acţiunea de tăinuire sau
favorizare, va exista un concurs real.
2) complicitatea materială constă în 1. punerea la dispoziţia autorului a
mijloacelor de comitere a faptei (dacă au fost folosite efectiv; în caz
contrar, va exista o complicitate intelectuală ), 2. înlăturarea sau
învingerea piedicilor (uciderea câinelui)
Sub aspect obiectiv aportul complicelui se poate realiza prin

acţiune sau inacţiune. Actele de complicitate în sine pot avea caracter licit
sau ilicit.
Din perspectiva temporală actele de complicitate pot avea loc
numai după luarea hotărârii, în timpul actelor de pregătire şi actelor de
executare. În consecinţă, nu există acte de complicitate anterioare luării
hotărârii şi ulterioare executării, acestea constituind după caz instigare sau
o infracţiune conexă.
Există situaţii în care deşi obiectiv unele acte sunt de înlesnire a
comiterii unor infracţiuni, ele sunt incriminate ca infracţiuni autonome
(exemplu - proxenetism prin înlesnirea practicării prostituţiei art. 329);
3) Comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă
persoană, faptă la care complicele îşi aduce aportul; contribuţia
complicelui trebuie să fie efectivă, adică să fie ajutat sau înlesnit în orice
mod la comiterea faptei.
Nu există participaţie la un act de participaţie - toate actele se

raportează la acţiunea principală a autorului şi vor fi calificate drept acte
de instigare sau complicitate în raport cu aceasta. Pot apărea următoarele
situaţii:
- X îl determină pe Y să îl determine pe Z să comită infracţiunea;
X şi Y vor fi coinstigatori;
- X îl determină pe Y să găsească o persoană pentru a comite
infracţiunea; X instigator, Y complice;
- X îl determină pe Y să participe în calitate de complice la
comiterea unei infracţiuni; X complice intelectual, Y complice;

Pedeapsa în caz de participaţie
Există două sisteme de sancţionare: diversificarea pedepsei (ce se
regăsea în c.pen. anterior), potrivit căruia se aplica o pedeapsă diferită
pentru participanţi în funcţie de contribuţia fiecăruia; al doilea sistem
sancţionator este cel al parificarea legale a pedepsei, adoptat în actualul
cpd penal, potrivit căruia se aplică tuturor participanţilor aceeaşi pedeapsă
legală. În concret pedeapsa judiciară va putea să fie diferită, în funcţie de
contribuţia efectivă a fiecăruia dintre participanţi.
În situaţia în care există mai mulţi coautori, pedeapsa judiciară se
va stabili în funcţie de contribuţia fiecăruia. Dacă există instigator şi
complice, pedeapsa judiciară se va stabili în funcţi de contribuţia efectivă
şi de gravitatea formelor participaţiei.
Dacă pentru infracţiunea comisă legea prevede pedepse
alternative, unora dintre participanţi li se va putea aplica o pedeapsă, iar
celorlalţi cealaltă. Dacă infracţiunea a fost comisă de infractori majori
împreună cu infractori minori, pedeapsa pentru minori se va aplica între
limitele legale reduse la jumătate.
Dacă o persoană participă la comiterea unei infracţiuni cu acte de
participaţie multiple care pot fi calificate diferit, va răspunde pentru forma
de participaţie principală, care o absoarbe pe cea secundară (autor-
instigator-complice); la aplicarea pedepsei judiciare se va ţine cont de
faptul că infractorul şi-a adus aportul cu acte de participaţie multiple.
O problemă dezbătută în literatura de specialitate este cea a
participaţiei indeterminabile (exemplu în cazul infracţiunii de încăierare),
când nu se poate stabili cu exactitate natura contribuţiei fiecărui particiant;
s-a afirmat că toţi infractorii vor răspunde în calitate de complici, opinie
pe care nu o agreem, întrucât nu se poate concepe o infracţiune fără autor.
Potrivit unei alte opinii, pe care o împărtăşim, toţi infractorii vor răspunde
în calitate de autori.
CIRCUMSTANŢELE PERSONALE ŞI REALE ŞI MODUL

LOR DE COMUNICARE ÎNTRE PARTICIPANŢI
Noţiune. Săvârşirea oricărei infracţiuni are loc în anumite
împrejurări; aceste împrejurări pot fi de natură subiectivă, internă,
(premeditarea săvârşirii infracţiunii) sau de natură obiectivă,
externă(comiterea faptei în timpul nopţii); prezenţa acestor împrejurări
anterior, concomitent sau ulterior comiterii infracţiunii, poate, în cazurile
prevăzute de lege, fie să atenueze, fie să agraveze, fie chiar să înlăture
răspunderea penală.
Clasificare. Principala clasificare a acestor circumstanţe se face
în funcţie de modul în care influenţează gradul de răspundere penală, în
circumstanţe atenuante şi agravante;
După cum am precizat, aceste împrejurări sunt fie de natură
subiectivă (poartă asupra subiectului infracţiunii sau asupra laturii
subiective), fie de natură obiectivă (poartă asupra obiectului infracţiunii
sau asupra laturii obiective); de aceea o altă clasificare se face în funcţie
de obiectul acestor circumstanţe în circumstanţe personale(subiective) şi
circumstanţe reale(obiective); interesul practic al acestei clasificări se
relevă în situaţia în care fapta este comisă în participaţie, în momentul
stabilirii gradului răspunderii penale al fiecăruia dintre participanţi;
În situaţia comiterii unei infracţiuni în participaţie, există
posibilitatea ca în momentul comiterii să fie prezente una sau mai multe
circumstanţe atenuante sau agravante; problema care se pune este aceea de
a stabili cum şi în ce situaţie vor influenţa circumstanţele respective
asupra gradului de răspundere penală a participanţilor şi mai ales dacă se
vor răsfrânge asupra tuturor participanţilor sau doar asupra unora dintre ei;
rezolvarea acestei probleme se regăseşte în textul art.28 C.pen.:
Art. 28 C.pen. al.1 - Circumstanţele privitoare la persoana unui
participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi; al.2 - Circumstanţele privitoare
la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceştia
le-au cunoscut sau le-au prevăzut; în continuare, textul legal nu precizează
care dintre circumstanţe are caracter personal şi care are caracter real; de
aceea, clasificarea se va face prin raportare la cele patru elemente
constitutive ale infracţiunii.
Circumstanţele personale – poartă asupra subiectului

infracţiunii (sunt date de calităţi profesionale ale subiectului - funcţionar,
de starea civilă a acestuia - minor, persoană căsătorită, de raporturile
existente între acesta şi victimă- soţ, rudă apropiată, membru de familie,
de antecedentele judiciare ale acestuia - recidivist) sau asupra laturii
subiective a infracţiunii (forma de vinovăţie - intenţie premeditată,
spontană, mobilul - interesul material, scopul - perspectiva unei
moşteniri). Ele imprimă un grad de pericol social specific doar
participantului sau participanţilor în persoana căruia sau cărora se regăsesc
respectivele circumstanţe; din această cauză, acestea nu au efect asupra
celorlalţi participanţi.
Aceste circumstanţe personale determină fie atenuarea gradului
de răspundere penală( mama-177), fie agravarea gradului de răspundere
penală(soţ-175), fie înlăturarea răspunderii penale (rudă apropiată-210,
împăcarea), fie chiar inexistenţa acestei răspunderi (minoritatea); în
majoritatea cazurilor, o anumită circumstanţă personală este cerută de
textul agravat al infracţiunii; câteodată de conţinutul atenuat al
infracţiunii.
În situaţia în care o anumită calitate a subiectului este cerută de
însuşi conţinutul de bază al infracţiunii, ea se comportă ca o circumstanţă
reală, adică se răsfrânge asupra participanţilor în situaţia în care aceştia au
cunoscut-o sau au prevăzut-o (exemplu – delapidarea, calitatea de
funcţionar).
Raţiunea nerăsfrângerii circumstanţelor personale asupra
participanţilor în persoana cărora nu se regăsesc aceste circumstanţe,
constă în faptul că, gradul de pericol social al acestor persoane nu sete
influenţat în nici un fel.
În literatura de specialitate s-au exprimat şi puncte de vedere
contrare, în sensul că dacă există circumstanţe pur personale, care nu se
răsfrâng asupra participanţilor, există şi o serie de circumstanţe care deşi
sunt personale (poartă asupra subiectului sau laturii subiective) se
obiectivizează, adică se răsfrâng asupra participanţilor; această clasificare
pe lângă faptul că este lipsită de temei legal, este şi eronată;
- premeditarea – circumstanţă agravantă legală specială-omor
calificat175; există puncte de vedere distincte cu privire la natura juridică
a acesteia; ceea ce determină agravarea gradului de răspundere penală este
nu pregătirea - care are o natură obiectivă, materială - ci existenţa
factorilor de conştiinţă specifici - chibzuială, calm - care denotă
persistenţa ideii infracţionale şi trecerea unui timp mai îndelungat de la
luarea hotărârii până la punerea ei în executare; participanţii care intervin
spontan nu vor fi traşi la răspundere pentru forma agravată a infracţiunii.
- starea de provocare – circumstanţă atenuantă legală generală; atenuarea
gradului de răspundere penală este justificată de comiterea faptei cu
intenţie repentină; cu alte cuvinte, luarea hotărârii şi executarea acţiunii
infracţionale au loc într-o puternică stare de tulburare sau emoţie cauzată
de un act provocator al victimei (violenţă, ameninţare sau altă acţiune
ilicită gravă); ceea ce determină atenuarea gradului de răspundere penală
este nu existenţa actului provocator din partea victimei (act care are într-
adevăr o natură materială, obiectivă) ci crearea în psihicul victimei a stării
de tulburare sau temere; dacă actul provocator a fost apt să creeze starea
psihică specifică în conştiinţa mai multor persoane, toate acestea vor
beneficia de circumstanţa atenuantă;
- infracţiunea de pruncucidere - situaţie similară- formă atenuată a
infracţiunii de omor 177; trei circumstanţe concomitent: mama, starea de
tulburare, timpul - imediat după naştere; în ceea ce-i priveşte pe
participanţi - omor calificat; lipsa stării de tulburare (expertiză psihiatrică)
mama - omor calificat;
- calitatea de rudă - circumstanţă agravantă legală specială, omor
calificat 175; circumstanţă atenuantă legală specială furt 210; raţiunea
agravării constă în faptul că, dată fiind relaţia de rudenie se presupune că
între asemenea persoane trebuie să existe dacă nu o legătură afectivă cel
puţin un grad de consideraţie; fapta comisă în asemenea împrejurări
denotă un grad de pericol social mai ridicat al persoanei care are calitatea
de rudă apropiată a victimei, faţă de ceilalţi participanţi care nu au această
calitate; ca atare nu există nici o raţiune de agravare a răspunderii penale
pentru aceştia din urmă; în cazul furtului - împăcarea părţilor;
- o situaţie aparte minoritatea – circumstanţă personală(cu
privire la persoana care are această calitate; fie o circumstanţă atenuantă,
fie o circumstanţă care face ca fapta să nu fie infracţiune); art.75 -
circumstanţele agravante, prevede ca circumstanţă agravantă legală
generală comiterea faptei de un major împreună cu un minor - minoritatea
îşi păstrează caracterul de circumstanţă personală în ceea ce-l priveşte pe
minor; cu privire la major, ea constituie o circumstanţă reală pentru că,
raportat la infractorul major, minoritatea participantului nu este nicidecum
o circumstanţă personală, ci este o circumstanţă care ţine de modul de
comitere a faptei, prin urmare ţine de latura obiectivă şi este o
circumstanţă reală; raţiunea agravării gradului de răspundere penală-
infractor major prezintă un grad de pericol social sporit întrucât acţionează
alături de o persoană minoră;
Circumstanţele reale – poartă asupra obiectului infracţiunii şi

asupra laturii obiective a acesteia (loc - public, timp - noapte, mod -
cruzimi/trei sau mai multe persoane, mijloace de comitere a infracţiunii -
pun în pericol viaţa mai multor persoane). Ele sunt stări, situaţii sau
împrejurări existente în realitatea obiectivă, care imprimă faptei însăşi un
anumit grad de pericol social; din această cauză, circumstanţele reale au
efect cu privire la toţi participanţii care le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Se pune problema cum se poate aprecia dacă un participant a prevăzut o
anumită împrejurare – dacă dată fiind natura faptei, ea nu se poate comite
decât în anumite împrejurări; în caz contrar, participantul care nu a
cunoscut respectivele împrejurări nu va răspunde pentru acestea (exemplu
– instigatorul - fapta comisă de mai multe persoane)
Participaţia la infracţiunile cu subiect special

Suntem în prezenţa unei infracţiuni cu subiect special când
norma de incriminare pretinde subiectului infracţiunii o anumită calitate;
(exemplu – delapidare, autorul trebuie să fie funcţionar).
În cazul acestor infracţiuni există instigare şi complicitate chiar
dacă instigatorul şi complicele nu au calitatea cerută de lege; ei vor
răspunde pentru fapta comisă de autor dacă au cunoscut calitatea acestuia.
În ceea ce priveşte calificarea actelor de executare dacă acestea
aparţin unei persoane care nu are calitatea de subiect special şi acţionează
alături de o persoană care are această calitate, s-au formulat două opinii
distincte: conform unei opinii, persoana care nu are calitatea cerută de lege
va răspunde în calitate de complice, deşi participă cu acte de executare la
comiterea faptei; conform unei alte opinii, persoana care nu are calitatea
cerută de lege este autor al unei infracţiuni distincte; nu se poate afirma ca
actele sale capătă un caracter accesoriu, secundar, din moment ce
cauzează rezultatul în mod nemijlocit, alături de cele ale persoanei care
are calitatea cerută de lege; s-ar nega astfel raportul obiectiv al cauzalitaţii,
care există independent de calitatea unei persoane, cauza fiind considerată
în acest caz o simplă condiţie.
Întrucât finalitatea este aplicarea unei pedepse proporționale cu
aportul fiecărui participant la comiterea faptei, ar fi de dorit ca toturor să li
se aplice o sancțiune între aceleași limte speciale.
Circumstanţe necunoscute de participanţi

(A – autor, Ca – coautor, I – instigator, C – complice)
- I şi C - o infracţiune; A comite o altă infracţiune, fără nici o

legătură cu prima; I şi C nu răspund pentru infracţiunea comisă de A; I va
răspunde pentru instigare neurmată de executare;
- I şi C - o infracţiune; A comite infracţiunea, prin altă

modalitate, (tâlhărie); se răsfrânge asupra tuturor;
- I şi C - o infracţiune; A comite o altă infracţiune, mai

uşoară(tâlhărie-furt); profită tuturor participanţilor;
- I şi C - o infracţiune; A comite o altă infracţiune, mai

gravă(furt-tâlhărie); se răsfrânge doar dacă I şi C au ştiut sau au prevăzut;
- I şi C - o infracţiune; A comite o altă infracţiune, mai gravă,

praeterintenţionată (tâlhărie); nu se răsfrânge asupra lui I și C;
Împiedicarea consumării actului de executare de către oricare dintre

participanţi
Potrivit art.30 C.pen. participantul nu se pedepseşte dacă în

cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea
acesteia; dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o
altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa
pentru această faptă.
Noţiune: Este o cauză care apără de pedeapsă pe participantul la
comiterea unei infracţiuni, dacă împiedică consumarea infracţiunii înainte
de a fi descoperită. Cu alte cuvinte, fapta a cărei executare s-a încercat în
participaţie, trebuie să rămână în formă de tentativă. Este o cauză de
impunitate corespunzătoare situaţiei prevăzute în art.22 C.pen., când
autorul unic se desistă, în cazul tentativei întrerupte. Spre deosebire de
situaţia menţionată anterior, această situaţie profită oricăruia dintre
participanţi, fie el autor, coautor, instigator sau complice. Fapta comisă îşi
păstrează caracterul infracţional de tentativă, dar cel care împiedică
consumarea ei este apărat de pedeapsă; raţiunea constă în încurajarea
oricăruia dintre participanţi de a opri în timp util actul executării.
Condiţii:
1) autorul sau cel puţin unul dintre coautori să fi început executarea
acţiunii infracţionale;
2) să existe o acţiune eficientă de împiedicare a consumării infracţiunii din
partea oricăruia dintre participanţi. În situaţia în care acţiunea de
împiedicare este ineficientă, în sensul că infracţiunea se consumă, nu
operează cauza de impunitate. Dacă participantul a anunţat în timp util
autorităţile faptul că se va comite o infracţiune, dar împiedicarea
consumării nu a fost posibilă datorită lipsei de promptitudine a acestora,
cauza de nepedepsire va opera;
3) fapta să nu fi fost descoperită de o terţă persoană, înainte de consumare;
cu alte cuvinte, acţiunea de împiedicare să fi fost rezultatul voinţei libere a
participantului. Dacă ulterior consumării participantul înlesneşte
descoperirea şi prinderea celorlalţi, va constitui o circumstanţă atenuantă.
Efectul constă în neaplicarea în ceea ce-l priveşte pe participant a
pedepsei pentru fapta comisă, tentativa la infracţiunea a cărei consumare a
împiedicat-o; ceilalţi participanţi vor răspunde pentru fapta comisă,
rămasă în formă de tentativă. Dacă până în momentul împiedicării
consumării fapta participantului întruneşte conţinutul altei infracţiuni,
acesta va răspunde pentru infracţiunea respectivă;
Pot să existe următoarele variante:
- A, nu există Ca, A împiedică, I şi C sunt şi ei apăraţi de pedeapsă; I va

răspunde eventual pentru instigare ne urmată de executare; dacă până în
momentul împiedicării altă infracţiune, vor răspunde toţi pentru aceasta;
- A, există Ca, A împiedică, Ca, I şi C răspund pentru tentativă; A pentru
infracţiunea comisă până în momentul împiedicării; împiedicare nereuşită,
nu există cauză de impunitate; circumstanţă atenuantă.
- I împiedică consumarea, este apărat de pedeapsă în calitate de

participant; va fi sancţionat pentru instigare neurmată de executare; A şi C
vor răspunde pentru tentativă;
- C împiedică consumarea, beneficiază de impunitate; A şi I răspund

pentru tentativă;
Critică- în cazul tentativei există două cauze de nepedepsire:

desistarea (întreruperea actului de executare) şi împiedicarea producerii
rezultatului; în mod nejustificat este apărat de pedeapsă doar participantul
care împiedică consumarea actului de executare; din identitate de raţiune
cu art.22, s-ar fi impus şi nepedepsirea participantului care, odată terminat
actul de executare, împiedică producerea rezultatului; în practică, acest
caz este asimilat cu cel reglementat de art.30, pentru a nu se ajunge la
inechităţi;
Există cazuri când în partea specială a C.pen. se reiterează
dispoziţiile părţii generale cu privire la nesancţionarea participantului care
împiedică consumarea infracţiunii - 172 C.pen.

Definiţie. Între condiţiile participaţiei propriu-zise, pe lângă cooperarea
materială a mai multor persoane la comiterea aceleiaşi infracţiuni, mai
trebuie să existe între respectivele persoane o legătură subiectivă. Cu alte
cuvinte, toate persoanele trebuie să acţioneze cu intenţie la comiterea
faptei. În cazul participaţiei improprii, situaţia este distinctă; deşi fapta
este comisă împreună de mai multe persoane, cooperarea lor este exclusiv
de ordin material, nu şi de ordin psihic. Cu alte cuvinte, unele persoane
acţionează cu intenţie iar altele din culpă sau chiar fără vinovăţie
(exemplu:în gară, X, pe scara trenului îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi
îi indică o valiză care nu îi aparţine). În concluzie, participaţia improprie
poate fi definită ca acea formă de participaţie penală, la care persoanele
care comit împreună sub aspect material aceeaşi faptă, nu acţionează cu
aceeaşi formă de vinovăţie, între ele existând neconcordanţă pe plan
subiectiv.
Opinii. Unele legislaţii nu cunosc instituţia participaţiei

improprii (nu există participaţie fără o înţelegere prealabilă); în
consecinţă, s-a adoptat teoria autorului mediat, de la distanţă, mână lungă;
astfel, cel care acţionează cu intenţie este autorul mediat al faptei deoarece
nu acţionează direct, şi acesta va fi pedepsit în calitate de autor; cel care
acţionează fără intenţie şi comite efectiv fapta prevăzută de legea penală,
este autorul imediat (direct) şi el nu va fi pedepsit întrucât este echivalat
cu un simplu instrument. Acestei opinii i s-au adus o serie de critici
(exemplu - bigamia în situaţia în care persoana care instigă nu este
căsătorită). Potrivit celei de-a doua opinii care este adoptată în legislaţia
noastră, fiecare participant îşi păstrează calitatea pe care i-o conferă actele
comise în mod efectiv - nu pot fi calificate actele de instigare ca acte de
executare. Ceea ce diferă este atitudinea psihică a fiecăruia - intenţie,
culpă, lipsă de vinovăţie. Dealtfel, din definiţia dată de lege se poate
observa că unitatea în raport cu care se stabileşte participaţia improprie, nu
este infracţiunea, ca în cazul participaţiei propriu-zise, ci fapta prevăzută
de legea penală - art.31.
Forme. Participaţia improprie există în forma coautoratului (X
doreşte să ia din pădure nişte lemne tăiate care nu îi aparţin, şi îl solicită
pe Y), instigării (în gară, X, pe scara trenului îl roagă pe Y să-l ajute la
bagaje şi îi indică o valiză care nu îi aparţine) şi complicităţii (X, minor
care nu răspunde penal, ia din raftul unui magazin un anumit bun, iar Y
atrage atenţia vânzătoarei); legea reglementează însă doar instigarea şi
complicitatea, în două variante:
1) Modalitatea intenţie şi culpă fără prevedere

Există când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie
(prevede urmările faptei comise de autor), iar autorul din culpă cu
neprevedere; acesta fie nu-şi dă seama de caracterul sau urmările faptei
sale, fiind indus în eroare, fie este lăsat în eroare de către instigatorul care
acţionează cu intenţie (X, ucidă pe Y, îi înmânează lui Z o puşcă despre
care afirmă că nu este încărcată şi îl îndeamnă să-l ţintească în glumă pe Y
pentru a-l speria). Instigarea poate avea loc prin amăgiri, prin specularea
unor deficienţe ale autorului, iar complicitatea prin procurarea de
materiale defectuoase prezentate drept bune, prin darea de sfaturi sau
informaţii greşite.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, spre deosebire de
participaţia propriu-zisă unde se adoptă sistemul parificării pedepsei, în
acest caz s-a adoptat sistemul diversificării pedepsei; astfel, instigatorul va
răspunde pentru infracţiunea intenţionată, iar autorul va răspunde pentru
infracţiunea din culpă;
2) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie

Există când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie
(prevede urmările faptei comise de autor), iar autorul fără vinovăţie, din
cauza iresponsabilităţii (X, suferind de schizofrenie paranaoidă îl ucide pe
Y), a minorităţii (X îl pune pe Y, minor sub 14 ani să sustragă un bun), a
erorii de fapt (în gară, X, pe scara trenului îl roagă pe Y să-l ajute la
bagaje şi îi indică o valiză care nu îi aparţine), a constrângerii fizice sau
morale (Y îl ucide pe Z, ameninţatfiind de X), a beţiei fortuite complete (x
îl îmbată pe Y împotriva voinţei acestuia şi în această stare Y îl ucide pe
Z), care trebuie să existe în momentul comiterii faptei; instigatorul sau
complicele speculează aceste împrejurări.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, instigatorul va răspunde

pentru infracţiunea intenţionată, iar autorul care a acţionat fără vinovăţie
nu poate fi tras la răspundere penală pentru că, în ceea ce-l priveşte, fapta
nu este infracţiune; i se vor putea eventual aplica măsuri de siguranţă
(internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii).
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Concepte şi termeni de reţinut
- participație penală
- coautorat
- instigator
- complice
- sistemul parificării pedepsei
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt formele participaţiei penale şi care este elemntul de distincţie între acestea?
2. Care sunt condiţiile instigării?
3. În ce situaţie instigarea este infracţiune autonomă şi care sunt condiţiile şi modul de sancţionare al
acesteia?
4. Care sunt formele complicităţii?
5. Care este modul de sancţionare al participanţilor?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Coautoratul presupune: a)cooperarea cu acte similare la comiterea unei infracţiuni; b)existenţa unei
legături subiective întotdeauna anterioară comiterii infracţiunii; c)participarea cu acte de executare la
comiterea unei infracţiuni.
2. Instigatorul: a)este sancţionat, din punct de vedere legal, mai puţin aspru decât autorul; b)acţionează
întotdeauna cu intenţie; c)este cel care ajută sau înlesneşte în orice mod la comiterea infracţiunii.
3. Instigarea neurmată de executare: a)este o formă secundară de participaţie; b)autorul ei se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat; c)autorul ei se
sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special al infracţiunii la care s-a instigat şi minimul
general.
4. X îi procură lui Y, la rugămintea acestuia, o armă pentru ca Y să-l ucidă pe Z. Y îl ucide pe Z,
folosind însă otrava. X va răspunde: a)în calitate de complice material, deoarece a procurat arma; b)în
calitate de complice intelectual, deoarece a contribuit la menţinerea rezoluţiei infracţionale; c)nu va
răspunde, deoarece Y nu a folosit arma.
5. Circumstanţele reale: a)se răsfrâng asupra tuturor participanţilor; b)se răsfrâng doar asupra
participanţilor care le-au cunoscut sau le-au prevăzut; c)se răsfrâng şi asupra participanţilor care nu le-au
prevăzut, în ipoteza în care aceştia ar fi avut obligaţia să le prevadă.
Bibliografie obligatorie
Pluralitatea de infracţiuni. Concursul
2.1. Introducere
2.1. Introducere
Pluralitatea de infracțiuni există când aceeaşi persoană comite mai multe
infracţiuni, concomitent sau la diferite intervale de timp; cu alte cuvinte,
este constituită dintr-un grup de două sau mai multe infracţiuni care au ca
element de legătură faptul că sunt comise de aceeaşi persoană;
Art.32 consacră drept forme ale pluralităţii concursul (comiterea
mai multor infracţiuni de către o persoană fără a fi condamnată definitiv)
şi recidiva(comiterea unei infracţiuni de către o persoană după o
condamnare definitivă – cu îndeplinirea anumitor condiţii); în Art.40 este
reglementată şi o a treia formă, şi anume pluralitatea intermediară (o
situaţie intermediară între concurs şi recidiva postcondamnatorie);
elementul care face distincţia este existenţa sau inexistenţa unei hotărâri
definitive de condamnare pentru una dintre infracţiuni, pronunţată înaintea
comiterii altei infracţiuni.

- însușirea noțiunii de pluralitatea de infracțiuni;
- însușirea noțiunii de concurs de infracțiuni;
- cunoașterea modului de sancționare a concursului de
infracțiuni.

- studenții vor putea face distincția între cele trei forme ale
pluralității de infracțiuni;
- studenții vor putea face distincția între cele două forme
ale concursului de infracțiuni;
- studenții vor cunoaște modul de calcul al pedepsei
rezultante într-o situație dată.
Pentru unitatea de învățare Pluralitatea de infracțiuni. Concursul, timpul
alocat este de 2 ore.

Art.33 defineşte concursul, precizând că există:
a) când două sau mai multe infracţiuni au fost comise de aceeaşi persoană,
înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există
concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru comiterea
sau ascunderea altei infracţiuni;
b) când o acţiune sau o inacţiune, comisă de aceeaşi persoană, datorită

împrejurărilor în care a avut loc şi datorită urmărilor pe care le-a produs,
întruneşte elementele mai multor infracţiuni;
- condiţii - 1) să existe două sau mai multe infracţiuni - indiferent

de natura sau gravitatea acestora, consumate sau tentate, indiferent de
forma de vinovăţie, intenţie, culpă, praeterintenţie;
2) să fie comise de aceeaşi persoană(de esenţa oricărei forme a

pluralităţii), indiferent de forma în care îşi aduce aportul, minor-major;
3) infracţiunea a doua să fie comisă înainte de pronunţarea unei

condamnări definitive pentru prima infracţiune(noţiunea de condamnare
definitivă) EX a doua zi, după arestarea preventivă, în stare de evadare din
arest preventiv, în cursul judecăţii, ulterior pronunţării unei hotărâri de
prima instanţă, în cursul judecării apelului, ulterior hotărârii date în apel,
în cursul judecării recursului, după hot.def., dacă aceasta este desfiinţată
ca urmare a exercitării unei căi extraordinare de atac;
4) ambele infracţiuni să poată fi supuse judecăţii – să nu existe cauze de

impunitate, de înlăturare a răspunderii penale sau a executării pedepsei;
EX desistare, lipsa plângerii prealabile, amnistie, graţiere.
- sub aspect procedural este indiferent dacă infracţiunile sunt judecate de

aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite, concomitent sau succesiv; dacă se
pronunţă o hotărâre de condamnare fără să se ştie că mai există o
infracţiune concurentă, concursul nu încetează să existe;

- forme - din definiţia dată de art.33 reies cele două forme ale concursului;
criteriul de clasificare constă în numărul acţiunilor sau inacţiunilor
infracţionale executate de către infractor;
- concursul real (prin mai multe acţiuni sau inacţiuni) există
când infractorul, după ce a comis o primă infracţiune printr-o
acţiune/inacţiune, înainte de a fi condamnat definitiv pentru aceasta,
comite o a doua infracţiune printr-o acţiune sau inacţiune distinctă EX
viol/omor; a doua infracţiune comisă poate fi independentă de prima sau
dimpotrivă, între cele două infracţiuni poate să existe o legătură; -
existenţa sau absenţa legăturii dintre infracţiuni constituie criteriul în baza
căruia CR se clasifică în două modalităţi:
simplu - când nu există legătura EX, care poate fi eterogen sau omogen;
SPEŢE: X şi Y comit o infracţiune de tâlhărie ale cărei victime sunt A şi
B - o singură infracţiune/mai multe; X cu aceeaşi ocazie sustrage prin mai
multe acte (cantitate mare de bunuri) - infracţiune unică simplă – o singură
acţiune de sustragere, fragmentată în mai multe acte;
caracterizat (cu conexitate) - când există legătură între infracţiuni(pentru
săvârşirea/ascunderea); prezintă două modalităţi:
1. conexitate etiologică - legătura infracţiune mijloc-infracţiune scop - I1
comisă pentru a înlesni comiterea ulterioară a I2 EX(fals - înşelăciune,
lipsire de libertate în mod ilegal - viol) OBSERVAŢIE: forma de
vinovăţie - ambele cu intenţie; C.p. anterior – considera că I mijloc este
absobită în I scop – situaţii când I mijloc este mai gravă decât I scop;
2. conexitate consecvenţială - legătura infracţiune cauză-infracţiune efect
- I2 comisă pentru ascunderea comiterii I1 EX(ucidere din culpă-
părăsirea..., delapidare - distrugere) OBSERVAŢIE: forma de vinovăţie -
I1 din culpă- I2 cu intenţie, ambele cu intenţie;
- concursul ideal (printr-o singură acţiune/inacţiune) există când
infractorul comite în fapt o singură acţiune/inacţiune, care datorită
modului cum a fost comisă şi a împrejurărilor în care a fost comisă,
întruneşte în concret conţinutul mai multor infracţiuni EX (tatăl violează
fiica, ameninţarea mai multor persoane) OBSERVAŢIE: forma de
vinovăţie: ambele cu intenţie, intenţie/culpă, ambele culpă EX(distrugerea
din culpă și ucidere din culpă);
- modul de sancţionare
- C în sine nu influenţează asupra gradului de pericol social al
fiecărei infracţiuni în parte; dovedeşte însă un grad mai mare de pericol
social al infractorului;
- trei sisteme: cumul aritmetic (totalizarea pedepselor) EX -
SUA, corespunde ideii de echitate, critică nu se va executa niciodată
natural pedeapsa aplicată; absorbţia(contopirea pedepselor) EX – critică
nu răspunde în fapt decât pentru una dintre infracţiunile comise, comite
ulterior infracţiuni mai puţin grave / pedepsele complementare; cumulul
juridic(absorbţia cu agravarea pedepsei) - reuneşte caracterele celorlalte;
constă în esenţă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune
concurentă, aplicarea celei mai grele, care poate fi agravată(sporită) în
două trepte, până la o anumită limită, pedeapsa astfel sporită -pedeapsă
rezultată - pedeapsa ce se execută; cel mai convenabil, adoptat de
majoritatea legislaţiilor;
dacă pedepsele stabilite sunt egale ca şi cuantum, de bază va fi
considerată pedeapsa care are un maxim mai ridicat; spor de până la 5
ani;
- situaţii:
a) detenţiunea/închisoarea – P.R. detențiunea pe viață
b)închisoarea/închisoarea - mai multe etape:
1) stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă,
făcând abstracţie de celelalte infracţiuni concurente:
I 1 furt 1-12 10 ani / I 2 omor 10-20 18 ani
2) Instanţa de judecată alege pedeapsa de bază (cea mai grea), şi
dacă o consideră îndestulătoare o poate aplica pe aceasta 18 ani; dacă o
consideră neîndestulătoare o poate spori într-o primă treptă prin ridicarea
până la maximul special al acesteia, 20 ani.
3) dacă şi în urma ridicării la maxim o consideră neîndestulătoare
o poate spori într-o a doua treptă prin aplicarea unui spor de până la 5 ani
25ani = pedeapsa rezultată care se va executa;
limitele pedepsei rezultate – aplicarea sporului atât în prima cât şi în a
doua treaptă este limitată sub un întreit aspect: nu va putea depăşi
niciodată totalul aritmetic al pedepselor aplicate de instanţa de
judecată/maximul general 30 ani/iar în situaţia în care se aplică
concomitent dispoziţiile referitoare la concurs, recidivă şi circumstanţe
agravante, dacă nici una dintre pedepsele prevăzute de lege pentru
infracţiunile concurente nu depăşeşte 10 ani, pedeapsa rezultată nu poate
depăşi 25 ani; iar dacă cel puţin una dintre pedepsele prevăzute de lege
pentru infracţiunile concurente depăşeşte 10 ani, pedeapsa rezultată poate
ajunge până la maximul general;
- excepţie deşi există concurs de infracţiuni se aplică pedeapsa pentru
infracţiunea mai gravă art.324 instigarea publică şi apologia infracţiunilor
în situaţia în care pedeapsa de bază are maximul mai puţin ridicat decât
cealaltă pedeapsă – se procedează identic
c) amenda/amenda – P.R. amenda în cuantum mai mare, care poate fi
ridicată până la max. special, la care se poate adăuga un spor de până la
1/2 din maximul special al pedepsei de bază
d) închisoarea/amenda – P.R. închisoarea, la care se poate adăuga în
totalitate sau parțial amenda
e) mai multe închisori/mai multe amenzi – P.R. este P.R. a închisorii, la
care se poate adăuga în totalitate sau parțial P.R. a amenzii.
- minori pedepse/măsuri educative – se vor executa doar
pedepsele;
- pedepse complementare – absorbţia (dacă sunt de aceeași
natură) sau cumulul aritmetic (dacă sunt de natură diferită)
- măsuri de siguranţă - absorbţia (dacă sunt de aceeași natură)
sau cumulul aritmetic (dacă sunt de natură diferită)
contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente

- există situaţii: instanţa de judecată judecă infracţiunea 1 (I 1),
nu cunoaşte existenţa infracţiunea 2 (I 2), sau deşi o cunoaşte cele două
infracţiuni sunt judecate separat (complexitate, întârziere), sau I 1 şi I 2
sunt judecate de instanţa de judecată separate; vor exista mai multe
pedepse distincte care ar trebui executate toate - cumul aritmetic; pentru
evitarea acestei situaţii există instituţia contopirii pedepselor pentru
infracţiuni concurente, art.36
1) descoperirea după pronunţarea p1 pentru I1, a I2
furt 1-12 10 ani / după3ani desc. omor 10-20 16 ani
minus 3 ani
2) I1 şi I2 judecate separat
omor 10-20 15 ani / LCM 5-15 10 ani
3) pedeapsă rezultată pentru I1 şi I2 şi descoperirea ulterioarăI3
furt 1-12 10 ani / LCM 5-15 14 ani...16 ani
după 6 luni - omor 10-20 15 ani
problema autorităţii de lucru judecat a sporului iniţial – există în cazul
hotărârilor definitive; se înlătură ALJ; problema ce se întâmplă cu sporul
(2 ani ) DA (păstrat ca atare) /NU(se poate aplica orice alt spor); există o
autoritate relativă de lucru judecat, în sensul că sporul se va putea
menţine/majora, în nici un caz reduce.
incidenţa actelor de clemenţă

- au ca obiect pedepsele stabilite, nu pedeapsa aplicată; dacă este
incident cu privire la o singură infracţiune – se pune problema sporului;
dacă rămâne una singură – sporul este înlăturat; dacă rîmân mai multe –
sporul este menţinut, redus sau înlăturat;
- concurs real
- concurs formal
- conexitate etiologică și consecvențială
- sistemul cumulului juridic
- infracțiuni concurente
1. Care sunt formele pluralităţii de infracţiuni şi care este criteriul de distincţie între ele?
2. Care sunt formele concursului de infracţiuni şi care este elementul de distincţie între ele?
3. Ce se înţelege prin sistemul cumulului juridic, în ce constă şi care sunt limitele care nu trebuie depăşite
în cazul aplicării uni sancţiuni în baza acestui sistem?
4. În ce situaţii se pune problema contopirii pedepselor plicate pentru infracţiuni concurente şi ce se
întâmplă cu sporul aplicat iniţial de instanţa de judecată?
5. Care sunt formele pe care le poate îmbrăca concursul real cu conexitate?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
641. X ucide din culpă un pieton şi părăseşte locul accidentului. În cauză se va reţine: a)un concurs
real cu conexitate etiologică (mijloc-scop); b)un concurs real.
646. Concursul real de infracţiuni: a)se sancţionează protrivit sistemului cumulului juridic; b)se
sancţionează protrivit sistemului cumulului aritmetic dacă în componenţa sa intră evadarea; c)presupune
comiterea unei singure acţiuni infracţionale.
647. Concursul real de infracţiuni: a)se sancţionează potrivit sistemului cumulului artimetic în situaţia
în care după comiterea unei infracţiuni, autorul evadează din starea de arest preventiv; b)există în situaţia
în care printr-o singură acţiune sau inacţiune se comit două sau mai multe infracţiuni; c) în cazul său,
pedeapsa rezultantă nu poate depăşi cumulul aritmetic al pedepselor stabilite de instanţă.
648. Concursul real cu conexitate: a)există atunci când între infracţiunile componente există o legătură
de la mijloc la scop, sau de la cauză la efect; b)este condiţionat de împrejurarea ca toate infracţiunile să fie
comise cu intenţie; c)în cazul său, sporul aplicabil este de 5 ani.
649. Concursul real cu conexitate se caracterizează prin faptul că: a)infracţiunile sunt comise prin
aceeaşi acţiune sau inacţiune; b)infracţiunile sunt de aceeaşi natură; c)între infracţiuni există o legătură de
la mijloc la scop.
Pluralitatea de infracţiuni. Recidiva – formele recidivei.
3.1. Introducere
3.3.3. Condamnări de care nu se ține seama la stabilirea stării de recidivă
3.1. Introducere
Alături de concursul de infracțiuni, recidiva este a doua formă a pluralității
de infracțiuni. Ea poate îmbrăca mai multe forme.

- însușirea noțiunii de recidivă;
- cunoașterea formelor recidivei;
- cunoașterea condamnărilor de care nu se ține seama la
stabilirea stării de recidivă.

- studenții vor putea să facă distincția între termenul
judiciar și termenul legal al recidivei;
- studenții vor putea să facă distincția între formele
recidivei;
- studenții vor putea să stabilească, într-o situație dată, dacă
există sau nu recidivă.

Pentru unitatea de învățare Pluralitatea de infracțiuni. Recidiva – formele
recidivei, timpul alocat este de 2 ore.

- definiţie – nașterea stării de recidivă este determinată de comiterea unei
noi infracţiuni intenţionate sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau a închisorii mei mare de un an, de către o persoană condamnată
anterior pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, a închisorii mai mare de şase luni (sau la cel puţin trei
pedepse cu închisoarea mai mică de şase luni), după condamnare, în stare
de evadare, sau după executarea pedepsei;
- caracter – este o cauză legală de agravare facultativă a pedepsei;
- condiţii - existenţa ei este condiţionată în primul rând de existenţa a
două infracţiuni comise de aceeaşi persoană, în condiţiile în care a doua
infracţiune este îvârşită după pronunţarea unei condamnări definitive
pentru prima; ia naştere în momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni;
cele două infracţiuni componente ale acestei forme a pluralităţii poartă
denumirea de cei doi termeni ai recidivei; primul termen este cunoscut sub
denumirea de termen judiciar al recidivei, întrucât pentru infracțiunea ce
reprezintă acest prim termen există o pedepsă judiciară, stabilită printr-o
hotărâre de condamnare rămasă definitivă; al doilea termen este termenul
legal al recidivei, deoarece starea de recidivă ia naștere în chiar momentul
comiterii celei de-a doua infracțiuni, dacă sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege, între care și cea referitoare la pedeapsa legală.

- forme – în funcţie de caracteristicile celor doi termeni;
1. momentul comiterii infracţiunii – al doilea termen –
postcondamnatorie - postexecutorie
2. gravitatea condamnărilor – mare – mică
alte clasificări – generală – specială (natura infracţiunilor), absolută –
relativă (gravitatea primei condamnări), permanentă – temporară
(momentul naşterii), naţională – internaţională (locul comiterii), cu efect
unic – cu efect progresiv (agravarea pedepsei cu fiecare recidivă), cu
regim sancţionator uniform – diversificat;
Recidiva mare postcondamnatorie
- art.37/a C.p. –
- condiţii – fiind o formă a pluralităţii ambele infracţiuni care intră în
componenţa recidivei trebuie să fie comise de aceeaşi persoană, indiferent
de calitatea în care îşi aduce aportul la comiterea infracţiunii;
primul termen
1.– o condamnare definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
închisoarea mai mare de şase luni;
2. - condamnarea să nu fie dintre cele enumerate expres şi limitativ la
art.38 C.p. condamnări de care nu se ţine seama la stabilirea stării de
recidivă;
al doilea termen
1. - o nouă infracţiune comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
pedepsei sau în stare de evadare, până la executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei pronunţate pentru infracţiunea care constituie primul
termen;
- noţiunea în timpul executării pedepsei – la locul de deţinere, în cursul
întreruperii executării pedepsei, într-o închisoare militară, în cursul
liberării condiţionate, în timpul executării pedepsei la locul de muncă, al
încetării executării pedepsei la locul de muncă, în termenul de încercare al
suspendării condiţionate şi sub supraveghere – recidivă specială, în
termenul de încercare al graţierii condiţionate;
- situaţia specială a infracţiunii de evadare – recidivă specială prin prisma
tratamentului sancţionator – cumulul aritmetic; în situaţia comiterii unei
noi infracţiuni după evadare;
2. - infracţiunea să fie comisă cu intenţie sau praeterintenţie;
3. - pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea mai mare de un an, fie singură, fie alternativ cu
amenda;
- nu are importanţă pedeapsa care pedeapsă va fi aplicată de instanţă –
poate fi închisoarea mai mică de şase luni sau chiar amenda; starea de
recidivă se naşte în momentul comiterii infracţiunii care constituie al
doilea termen; în acest moment nu există o pedeapsă judiciară, de aceea se
apreciază dacă s-a născut starea de recidivă prin raportare la pedeapsa
legală; cu alte cuvinte, cea care stabileşte dacă există sau nu recidivă este
legea nu instanţa de judecată;
- problema tentativei – care sunt limitele care se vor lua în considerare –
cele prevăzute pentru infracţiunea consumată sau cele reduse la jumătate;
însăşi legea stabileşte obligativitatea reducerii la jumătate a limitelor
pedepsei în caz de tentativă – ele dobândesc caracterul de limite legale al
infracţiunii comise, rămasă în forma tentativei;
- dacă al doilea termen este format dintr-un concurs de infracţiuni, este
suficient ca cel puţin una dintre ele, comisă cu intenţie, să fie sancţionată
cu pedeapsa legală mai mare de un an;
Recidiva mare postexecutorie

- art.37/b C.p. –
- condiţii – diferă de recidiva mare postcondamnatorie doar în ceea ce
priveşte al doilea termen;
primul termen
1.– o condamnare definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
închisoarea mai mare de şase luni;
2. - condamnarea să nu fie dintre cele enumerate expres şi limitativ la
art.38 C.p. condamnări de care nu se ţine seama la stabilirea stării de
recidivă;
al doilea termen
1. - o nouă infracţiune comisă după executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei, prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă sau
prin împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei;
pe viaţă sau închisoarea mai mare de un an, fie singură fie alternativ cu
amenda;
Recidiva mică postcondamnatorie

- art.37/c C.p. –
- condiţii – diferă de recidiva mare postcondamnatorie doar în ceea ce
priveşte primul termen;
primul termen
1.– cel puţin trei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de până la
şase luni;
- sunt foarte puţine situaţii în care cele trei condamnări sunt susceptibile
de a fi executate separat;
2. - condamnările să nu fie dintre cele enumerate expres şi limitativ la
art.38 C.p. - condamnări de care nu se ţine seama la stabilirea stării de
recidivă;
al doilea termen
1. - o nouă infracţiune comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
pedepsei sau în stare de evadare, până la executarea sau considerarea ca
executată a cel puţin uneia dintre pedepsele pronunţate pentru infracţiunile
care constituie primul termen;
amenda;
Recidiva mică postexecutorie

- art.37/c C.p. –
- condiţii – diferă de recidiva mare postexecutorie doar în ceea ce priveşte
primul termen;
primul termen
1.– cel puţin trei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de până la
şase luni;
2. - condamnările să nu fie dintre cele enumerate expres şi limitativ la
art.38 C.p. – condamnări de care nu se ţine seama la stabilirea stării de
recidivă;
al doilea termen
1. - o nouă infracţiune comisă după executarea sau considerarea ca
executată a pedepselor aplicate pentru infracţiunile ce constituie primul
termen, prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă sau prin împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei;
amenda;
3.3.3. Condamnări de care nu se ține seama la stabilirea stării de

recidivă
- art.38 C.p.
1. Condamnări pronunţate pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii
- stare de minoritate să existe în timpul comiterii infracţiunii, indiferent
când are loc rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;
- va exista o pluralitate intermediară;
2. Condamnări pronunţate pentru infracţiuni comise din culpă
- raţiune – nu comite infracţiunea în mod voit – formă mai uşoară de
vinovăţie;
- va exista o pluralitate intermediară;
3. Condamnări pronunţate pentru infracţiuni amnistiate
- amnistia – cauză de înlăturare a răspunderii penale; are ca efect
excluderea(dacă intervine înainte de comiterea infracţiunii care constituie
al doilea termen) sau înlăturarea stării de recidivă(dacă intervine după
comiterea infracţiunii care constituie al doilea termen); infracţiunile care
intră în componenţa recidivei trebuie să fie susceptibile de a produce
consecinţe juridice;
4. Condamnări pronunţate pentru fapte care nu mai sunt prevăzute ca
infracţiuni de legea nouă – dezincriminate
- dezincriminarea are ca efect înlăturarea tuturor consecinţelor comiterii
faptei; legea de dezincriminare are efect retroactiv obligatoriu – apare ca
firească înlăturarea sau excluderea stării de recidivă;
5. Condamnările anterioare pentru care a intervenit reabilitarea sau pentru
care s-a împlinit termenul de reabilitare
- reabilitarea – o cauză care înlătură toate incapacităţile, interdicţiile sau
decăderile suferite ca urmare a condamnării – recidiva temporară
- două forme – legală şi judecătorească; - pe lângă termen trebuie
îndeplinite şi condiţiile;
- recidivă postcondamnatorie
- recidivă postexecutorie
- recidivă mare
- recidivă mică
- condamnări care nu se iau în calcul la stabilirea stării de recidivă
1. Care sunt elementele de distincţie între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie?

2. În ce moment ia naştere starea de recidivă?
3. Care sunt condamnările de care nu se ţine seama la stabilirea sării de recidivă?
4. Cum se mai numește cel de-al doilea termen al recidivei?
5. Care sunt condițiile primului termen al recidivei mari?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Recidiva mare postexecutorie: a)nu există în cazul în care infracţiunea intenţionată ce constituie al
doilea termen este sancţionată de către instanţă cu amenda, chiar dacă pedeapsa legală este mai mare de 1
an; b)presupune faptul că al doilea termen este comis în stare de evadare; c)există în cazul în care
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea intenţionată comisă anterior a fost graţiată în totalitate.
2. Primul termen al recidivei mari postcondamnatorii poate consta într-o condamnare definitivă:
a)la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pronunţată pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii;
b)la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni pronunţată pentru o infracţiune praeterintenţionată; c)la
pedeapsa cu amenda.
3. Infracţiunea ce formează al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii se săvârşeşte: a)în
termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei ce formează primul termen; b)după
executarea pedepsei într-o închisoare militară; c)după graţierea restului de pedeapsă din condamnarea
anterioară.
4. Nu poate constitui prim termen al recidivei: a)o condamnare pentru o infracţiune din culpă; b)o
condamnare pentru o infracţiune praeterintenţionată; c)o condamnare pentru o infracţiune rămasă în forma
tentativei.
5. Inculpatul arestat preventiv în timpul urmăririi penale care săvârşeşte infracţiunea de evadare,
realizează: a)o pluralitate intermediară; b)un concurs real de infracţiuni; c)o recidivă postexecutorie.
Pluralitatea de infracţiuni. Recidiva – mod de sancţionare. Pluralitatea intermediară.
4.1. Introducere
4.1. Introducere
Alături de concursul de infracțiuni, forme ale pluralității de infracțiuni sunt
recidiva și pluralitatea intermediară. Aceste două forme ale pluralității de
infracțiuni diferă prin prisma condițiilor de existență și a tratamentului
sancționator.

- cunoașterea modului de sancționare a recidivei;
- cunoașterea diferențelor de tratament sancționator dintre
formele recidivei;
- cunoașterea noțiunii de pluralitate intermediară.

- studenții fi în măsură sa calculeze pedeapsa rezultantă
pentru recidivă într-o situație dată.
- studenții vor fi în măsură să facă distincția între modul de
calcul a pedepsei rezultante în cazul celor trei forme ale
pluralității de infracțiuni,
- studenții vor putea identifica situațiile de pluralitate
intermediară.

Pentru unitatea de învățare Pluralitatea de infracțiuni. Recidiva – mod de
sancționare. Pluralitatea intermediară, timpul alocat este de 2 ore.

- recidiva este o cauză generală de agravare facultativă a pedepsei;
- recidiva este o cauză de agravare personală a pedepsei – nu se răsfrânge
asupra participanţilor;
Recidiva mare postcondamnatorie

- sistemul cumulului juridic (absorbţia cu agravarea pedepsei); constă în
esenţă în stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre cei doi termeni, aplicarea
celei mai grele, care poate fi agravată(sporită) în două trepte, până la o
anumită limită, pedeapsa astfel sporită - pedeapsă rezultată - pedeapsa ce
se execută; dacă pedepsele stabilite sunt egale ca şi cuantum, de bază va fi
considerată pedeapsa care are un maxim mai ridicat; spor de până la 7ani
- limitele pedepsei rezultate – aplicarea sporului atât în prima cât şi în a
doua treaptă este limitată sub un întreit aspect: nu va putea depăşi
niciodată totalul aritmetic al pedepselor aplicate de instanţă/maximul
general 30 ani/iar în situaţia în care se aplică concomitent dispoziţiile
referitoare la concurs, recidivă şi circumstanţe agravante, dacă nici una
dintre pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile concurente nu
depăşeşte 10 ani, pedeapsa rezultată nu poate depăşi 25 ani; iar dacă cel
puţin una dintre pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile
concurente depăşeşte 10 ani, pedeapsa rezultată
poate ajunge până la maximul general;
1. T1 şi T2 – sunt formaţi din câte o singură infracţiune
a. T2 comisă înainte de punerea în executare a PT1
- se scade din PR ceea ce s-a executat din PT1 până la
pronunţarea PR
T1 – furt 1-12 8 4
T2 – omor 10-20 18 max.25 15 max.19
b. T2 comisă după punerea în executare a PT1
- PT1 se compară cu restul rămas neexecutat din PT2; dacă restul
este pedeapsa de bază, se va putea ridica până la maximul special; limita
este dată de suma dintre rest şi PT2
T1 – furt 1-12 8 după 3 ani
T2 – omor 10-20 18 limita este dată de suma dintre rest
şi PT2
c. T2 evadarea din executarea PT1
- evadarea – regim sancţionator special – recidivă specială –
cumulul aritmetic, art.269C.p.
d. T2 comisă după evadarea din executarea PT1
- I3 = T2 al recidivei al cărei prim termen este format din
pedeapsa aplicată, potrivit sistemului cumulului aritmetic, pentru evadare
şi restul rămas de executat din PT1; dacă pedeapsa de bază este cea
cumulată, se va ridica la maximul special al pedepsei componente de bază;
punct de vedere contrar;
- minor care evadează – cumulul juridic pluralitate intermediară;
evadare din arest preventiv – cumulul juridic concurs;
2. T1 – concurs de infracţiuni, T2 - o singură infracţiune
- componentele PR vor fi PRT1 şi PT2; dacă pedeapsa de bază este cea
cumulată, se va ridica la maximul special al pedepsei componente de bază;
limita este dată de suma tuturor pedepselor stabilite de IJ;
I1T1 – furt 1-12 8
I2T1 – LCM 5-15 14 PRT1 16
T2 – omor 10-20 15 PR max 22
3. T1 – o singură infracţiune, T2 - concurs de infracţiuni
- sunt aplicabile concomitent atât dispoziţiile referitoare la concurs cât şi
cele referitoare la recidivă; se aplică în primul rând cele referitoare la
concurs şi apoi cele referitoare la recidivă;
- pedepse complementare – absorbţia (dacă sunt de aceeași natură) sau
cumulul aritmetic (dacă sunt de natură diferită)
- măsuri de siguranţă - absorbţia (dacă sunt de aceeași natură) sau
cumulul aritmetic (dacă sunt de natură diferită)
Recidiva mare postexecutorie

- tratamentul sancţionator diferă de cel al concursului şi al recidivei mari
postcondamnatorii, întrucât pedeapsa ce urmează a se aplica nu mai are
două componente, precedenta fiind executată sau considerată ca executată;
PT2 se poate aplica până la maximul ei special iar la acest maxim se poate
adăuga un spor de până la 10 ani; în cazul amenzii, de până la 2/3 din
maximul special;
- regimul sancţionator este mai sever pentru că nu mai este limitat de
cumulul aritmetic;
-dacă ulterior executării unei pedepse se comite o nouă infracţiune

(RPex) şi după condamnarea pentru aceasta se comite o altă
infracţiune, se aplică în primul rând dispoziţiile referitoare la RPex şi
apoi cele referitoare la RPc
Recidiva mică
- se procedează identic, cu singura observaţie că în cazul recidivei mici
postcondamnatorii, se compară cu PT2 pedeapsa neexecutată dintre PT1;
Descoperirea ulterioară a stării de recidivă

- este posibil ca după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare
să se descopere că infractorul, la data comiterii respectivei infracţiuni, se
afla în stare de recidivă; se impune aşadar recalcularea pedepsei; acest
lucru este condiţionat de descoperirea stării de recidivă înainte de
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei; se procedează similar
şi în cazul comutării detenţiunii pe viaţă;

- art.40C.p. – nu sunt îndeplinite nici condiţiile concursului, nici cele ale
recidivei postcondamnatorii;
- condiţii – după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,
înainte de începerea executării, în cursul executării sau în stare de evadare,
se comite o nouă infracţiune şi nu sunt îndeplinite condiţiile recidivei;
infracţiuni din culpă, sancţionate cu amenda;
- se aplică sancţiunea pentru concurs;
- în cazul evadării – se aplică cumulul aritmetic;
- cumul aritmetic
- spor facultativ
- rest neexecutat
- pluralitate intermediară
- pedeapsă anterioară
1. Cum se sancţionează recidiva care are ca al doilea termen infracţiunea de evadare?

2. Cum se sancţionează recidiva mare postexecutorie?
3. Care este sistemul sancționator aplicabil în cazul recidivei postcondamnatorii?
4. Ce înțelegem prin pluralitate intermediară?
5. Care este sistemul sancționator aplicabil în cazul pluralității intermediare?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. După graţierea totală şi necondiţionată a pedepsei de 5 ani închisoare aplicate anterior pentru o
infracţiune intenţionată, X, minor, comite o infracţiune de furt. Care va fi sistemul sancţionator
aplicabil lui X: a)cel al concursului de infracţiuni, deoarece există o pluralitate intermediară; b)cel al
recidivei postexecutorii, deoarece prima pedeapsă a fost graţiată; c)se va aplica o pedeapsă între limitele
legale reduse la jumătate.
2. În ipoteza în care un infractor minor evadează din starea de arest preventiv, va exista:
a)pluralitate intermediară; b)concurs; c)recidivă postcondamnatorie.
3. Pluralitatea intermediară: a)există când după executarea unei pedepse de 4 luni închisoare pentru o
infracţiune intenţionată, autorul comite din nou o infracţiune intenţionată sancţionată de lege cu pedeapsa
mai mare de 1 an; b)există când după condamnarea definitivă la pedeapsa de 4 luni închisoare pentru o
infracţiune intenţionată, autorul evadează; c)există când după condamnarea definitivă la pedepsa de 8 luni
închisoare pentru o infracţiune intenţionată, autorul comite din nou în cursul executării o infracţiune
intenţionată, sancţionată de lege cu pedeapsa mai mare de 1 an, pentru care instanţa îi aplică pedeapsa de 4
luni închisoare.
4. Pluralitatea intermediară: a)există când după executarea unei pedepse aplicate pentru o infracţiune
din culpă, se comite o nouă infracţiune intenţionată; b)există când în timpul executării unei pedepse
aplicate pentru o infracţiune comisă în timpul minorităţii, se comite o nouă infracţiune intenţionată; c)se
sancţionează la fel ca recidiva mică postcondamnatorie.
5. Recidiva mare postexecutorie: a)se sancţionează cu aplicarea obligatorie a unui spor de până la zece
ani la maximul special al infracţiunii care constituie cel de-al doilea termen; b)există în situaţia în care
infracţiunea ce constituie al doilea termen este comisă în stare de evadare; c)există in ipoteza în care
infracţiunea ce constituie al doilea termen este comisă după graţierea totală necondiţionată a pedepsei
aplicate pentru primul termen.
Unitatea naturală de infracţiune
5.1. Introducere
5.1. Introducere
Denumită şi pluralitate aparentă de infracţiuni, unitatea de infracțiune
desemnează activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune sau
inacţiune, unicitate ce decurge din natura faptei sau din voinţa
legiuitorului, prin care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni.
Unitatea de infracțiune se clasifică în două categorii – sunt în număr de
două: unitatea naturală şi legală;

- cunoașterea formelor unității naturale de infracțiune;
- cunoașterea noțiunii de infracțiune continuă;
- cunoașterea noțiunii de infracțiune deviată.

- studenții vor fi în măsură să distingă între formele unității
naturale de infracțiune;
- studenți vor putea să identifice momentul consumării,
respectiv al epuizării unei infracțiuni continue;
- studenții vor putea să identifice acțiunile infracționale ce
caracterizează o infracțiune continuă.

Pentru unitatea de învățare Unitatea naturală de infracțiune, timpul alocat
este de 2 ore.

Unitatea naturală – categoria unităţii de infracţiune determinată de
unicitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului, de unicitatea
formei de vinovăţie cu care este comisă infracţiunea; formele acesteia sunt
infracțiunea simplă, continuă, deviată;
Infracţiunea simplă – se caracterizează sub aspect obiectiv printr-un
singur obiect juridic, o singură acţiune-inacţiune, un singur rezultat, iar
sub aspect subiectiv printr-o singură formă de vinovăţie; majoritatea
infracţiunilor se realizează în formă simplă; exemplu – furt sau omor
realizat prin mai multe acte componente ale aceleiaşi acţiuni de luare sau
de ucidere – nu atrage dispariţia caracterului unitar, nu au semnificaţie
juridică proprie, se integrează natural în activitatea infracţională;

Infracţiunea continuă – se caracterizează prin prelungirea în mod natural
a acţiunii sau inacţiunii componentă a laturii obiective după consumare,
până la întreruperea acesteia, moment care marchează epuizarea
infracţiunii continuate; caracterul unic al acestei infracţiuni este evident,
fiind dat de unicitatea de obiect, subiect, acţiune, rezultat şi rezoluţie
infracţională;
- consacrare legislativă – art.122/2 – prescripţia răspunderii penale; în
partea specială infracţiunile continue se identifică prin folosirea unor
termeni ca: deţinerea, reţinerea, rămânerea, purtarea, conducerea;
- existenţa – marcată de două momente: consumarea(începerea acţiunii) –
epuizarea(încetarea acţiunii), care poate fi determinată fie de voinţa liberă
a infractorului(nu există desistare), fie de intervenţia unui terţ (persoană
sau organ judiciar), fie de o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar
nedefinitivă;
- clasificare - activitatea infracţională la unele infracţiuni continue este
susceptibilă de întreruperi determinate de natura acestei activităţi –
întreruperi fireşti care nu afectează unitatea infracţiunii continue, întrucât
reluarea activităţii după aceste întreruperi nu presupune o nouă rezoluţie
infracţională(portul ilegal de uniformă) – infracţiuni continue succesive;
infracţiuni continue permanente - activitatea infracţională este
neîntreruptă, nu este necesară intervenţia infractorului pentru prelungirea
acestei activităţi(deţinerea unor materiale radioactive); importanţa
clasificării - în cazul acestei din urmă categorii orice întrerupere are
valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale
marchează naşterea unei pluralităţi de infracţiuni;
- interacţiunea cu alte instituţii de drept penal: legea penală aplicabilă în
spaţiu şi timp, prescripţia, incidenţa actelor de clemenţă, starea de
minoritate, toate acestea se raportează la momentul epuizării; dacă
infractorul este minor care nu răspunde penal la data consumării
infracţiunii şi până la momentul epuizării a devenit minor responsabil din
punct de vedere penal, va răspunde pentru ce a comis după împlinirea
vârstei de 14 ani, iar dacă la data consumării avea calitatea de minor care
răspunde penal şi până la momentul epuizării a devenit major, varăspunde
pentru întreaga infracţiune comisă în calitate de major – instanţa va putea
ţine cont de această împrejurare la stabilirea pedepsei concrete;

Infracţiunea deviată – se caracterizează prin devierea acţiunii
infracţionale de la obiectul juridic vizat la alt obiect juridic(de aceeaşi
natură sau de natură diferită), fie datorită devierii acţiunii infracţionale, fie
datorită erorii infractorului cu privire la identitatea obiectului;
- modalităţi – fie prin devierea acţiunii(greşeala infractorului în
executarea infracţiunii) – aberratio ictus, fie prin îndreptarea acţiunii
asupra altui obiect(datorită confuziei infractorului cu privire la identitatea
obiectului) – error in personam;
– în cazul aberratio ictus se reține existența unui concurs de infracţiuni;
- unitate naturală
- unitate legală
- infracțiune continuă
- epuizarea infracțiunii continue
- infracțiune deviată
1. Prin ce se deosebește infracțiunea continuă de infracțiunea simplă?

2. Când se consumă și când se epuizează infracțiunea continuă?
3. Prin ce se caracterizează infracțiunea deviată?
4. Ce înțelegem prin aberratio ictus?
5. Care sunt formele unității naturale de infracțiuni?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Infracţiunea continuă: a)se sancţionează prin aplicarea facultativă a unui spor de până la 5 ani la
maximul special al pedepsei; b)în cazul unui conflict de legi sub aspect temporal, pentru sancţionarea
acesteia se va aplica legea în vigoare la data consumării infracţiunii; c)în cazul acesteia, termenul de
prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la epuizarea faptei.
2. Dacă o parte dintre actele de executare specifice infracţiunii continue au fost comise de infractor
când era minor şi o parte după majorat, acesta va răspunde penal: a)ca major pentru infracţiunea
continuă; b)ca minor pentru acțiunea săvârşită când era minor şi ca major pentru acțiunea comisă ulterior;
c)numai pentru acțiunea săvârşită ca major.
3. În ipoteza unei succesiuni de legi, infracţiunea continuă se sancţionează: a)potrivit legii active în
momentul consumării; b)potrivit legii active în momentul epuizării; c)potrivit ambelor legi.
4. Furtul de energie este: a)o infracțiune simplă; b)o infracțiune continuă; c)o infracțiune continuată.
5. Care dintre următoarele infracțiuni nu este continuă: a)conducerea fără permis; b)furtul unui
autoturism; c)deținerea ilegală a unei arme.
Unitatea legală de infracţiune
6.1. Introducere
6.1. Introducere
După cum am precizat în cele ce preced, unitatea de infracțiune, denumită şi
pluralitate aparentă de infracţiuni; desemnează activitatea infracţională
formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune, unicitate ce decurge din
natura faptei sau din voinţa legiuitorului, prin care se realizează conţinutul
unei singure infracţiuni.
Unitatea legală - categoria unităţii de infracţiune determinată de voinţa
legiuitorului (nu de realitatea obiectivă), care reuneşte în conţinutul unei
infracţiuni două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni ce ar putea realiza
fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte; raţiunea – legătura
strânsă dintre acţiunile componente dată de elementul subiectiv;
continuată, complexă, progresivă, de obicei;

- cunoașterea noțiunii de infracțiune continuată;
- cunoașterea noțiunii de infracțiune complexă;
- cunoașterea noțiunii de infracțiune progresivă;

- studențiivor putea identifica momentul consumării și
epuizării unei infracțiuni continuate;
- studenții vor putea identifica infracțiunile complexe și de
obicei;
- studenții vor putea identifica infracțiunile progresive,
precum și momentul comiterii acestora.
Pentru unitatea de învățare Unitatea legală de infracțiune, timpul alocat
este de 2 ore.

Infracţiunea continuată – art.41 al.2 – când o persoană comite la
diferite intervale de timp în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale,
acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni.
- raţiune – legiuitorul a creat această formă a unităţii legale în virtutea
legăturii existente între actele componente ale acestor infracţiuni;
- existenţa – marcată de două momente: consumarea(primul act) –
epuizarea(ultimul act),
- condiţii – unitate de subiect, de rezoluţie infracţională, de conţinut;
1. Unitatea de subiect activ – aceeaşi persoană comite actele
componente; dacă este comisă în participaţie nu are importanţă dacă pe
parcursul executării se schimbă modalitatea în care îşi aduce aportul – va
răspunde pentru forma principală de participaţie; dacă pe parcursul
comiterii infracţiunii intervin şi alţi infractori – gradul de răspundere va fi
stabilit în funcţie de faptul dacă aveau cunoştinţă sau nu de caracterul
continuat al infracţiunii; dacă infractorul este minor care nu răspunde
penal la data consumării infracţiunii şi până la momentul epuizării a
devenit minor responsabil din punct de vedere penal, va răspunde pentru
ce a comis după împlinirea vârstei de 14 ani, iar dacă la data consumării
avea calitatea de minor care răspunde penal şi până la momentul epuizării
a devenit major, varăspunde pentru întreaga infracţiune comisă în calitate
de major – instanţa va putea ţine cont de această împrejurare la stabilirea
pedepsei concrete;
2. Unitatea de rezoluţie infracţională – există atunci când infractorul, în
momentul luării hotărârii îşi reprezintă activitatea infracţională unică pe
care urmează să o comită în mod fracţionat, precum şi rezultatul ce
urmează a fi obţinut în urma comiterii actelor componente ale infracţiunii
continuate; nu presupune reprezentarea în detaliu a tuturor actelor de
executare, dar nici nu este suficientă dacă este indeterminabilă; pentru a
uni toate actele de executare, rezoluţia infracţională trebuie să fie suficient
de determinată, în sensul că infractorul are imaginea de anamblu a
activităţii sale pe care urmează să o comită prin acte de executare separate,
cu fiecare act de executare rezoluţia unică concretizându-se; fiind o
chestiune de ordin subiectiv, existenţa unei rezoluţii unice se deduce din
unitatea obiectului infracţiunii şi unitatea de subiect pasiv – tendinţa din
practica judiciară; alte criterii – unitatea de loc, timp, procedee de
comitere; nici unul dintre aceste criterii nu constituie un indiciu sigur de
stabilire a unităţii de rezoluţie infracţională, ansamblul lor fiind hotărâtor
în această problemă; dacă se pronunţă o hotărâre de condamnare, fie ea şi
nedefinitivă, rezoluţia infracţională se consideră întreruptă;
3. Unitatea de conţinut – comiterea mai multor acţiuni sau inacţiuni, la
anumite intervale de timp, realizând fiecare dintre acestea conţinutul
aceleiaşi infracţiuni; este îndeplinită condiţia chiar dacă se comit doar
două acte de executare, unul consumat, altul rămas în forma tentativei;
intervalele de timp dintre actele comise nu trebuie să fie prea scurte(o
singură infracţiune) sau prea lungi(pluralitate); nu trebuie să fie identice,
doar să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni; dacă unele dintre acte se
încadrează în conţinutul agravat – întreaga infracţiune va fi sancţionată ca
agravată;
minoritate se raportează la momentul epuizării;
- modul de sancţionare – cauză legală specială de agravare facultativă a
pedepsei; posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani la maximul
special; cuantumul pedepsei se stabileşte în funcţie de numărul actelor
componente şi de gravitatea urmărilor; dacă ulterior sunt descoperite alte
acte componente ale infracţiunii, pedeapsa se va recalcula, putând fi
menţinută sau majorată;

Infracţiunea complexă – când în conţinutul ei intră ca element
component sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune
care prin ea însăşi constituie o infracţiune;
- raţiune – legiuitorul a creat această formă a unităţii legale în virtutea
legăturii existente între acţiunile componente ale acestor infracţiuni,
mijloc – scop;
- forme – în funcţie de rolul pe care îl are acţiunea-inacţiunea ce intră în
conţinutul infracţiunii complexe:
1. Infracţiunea complexă forma de bază – absorbită ca element
component - în cazul infracţiunilor a căror formă de bază are caracter
complex - tâlhărie;
2. Infracţiunea complexă forma agravată – absorbită ca circumstanţă
agravantă - în cazul infracţiunilor a căror formă de bază are caracter
simplu sau complex – furt prin efracţie;
- structura – cuprinde elementele infracţiunilor componente; obiectul (cu
caracter complex, format dintr-un obiect principal şi unul secundar,
diferite - tâlhărie sau identice – omor asupra a două sau mai multe
persoane, tentativa existentă când are loc lezarea obiectului secundar în
scopul lezării ulterioare a celui principal), subiectul (coautoratul), latura
obiectivă(mai multe acţiuni sau una singură), latura subiectivă(mai multe
rezoluţii sau una singură, forma de vinovăţie intenţia-praeterintenţia);
- efecte juridice – se consumă la data realizării acţiunilor componente şi a
producerii rezultatelor prevăzute în conţinutul infracţiunii;
- mod de sancţionare – nu reprezintă o cauză de agrvare a răspunderii
penale – se aplică sancţiunea prevăzută de lege; dacă ulterior sunt
descoperite alte acte componente ale infracţiunii, pedeapsa se va recalcula,
putând fi menţinută sau majorată;

Infracţiunea de obicei – infracţiunea al cărei conţinut se realizeză prin
repetarea faptei de un număr de ori suficient încât să indice obişnuinţa;
caracterul infracţional este dat de repetarea cu o anumită regularitate a
unor fapte antisociale identice, în aşa fel încât să indice obişnuinţa
infractorului; faptele componente luate separat nu au caracter infracţional,
doar ansamblul lor; EX. prostituția, cerșetoria, jocurile de noroc.
- consacrare legislativă – în partea specială, prevederea necesităţii
repetării actelor ca îndeletnicire;
- regim juridic – nu poate avea tentativă, nu poate fi comisă în coautorat,
nu poate exista în formă continuată eoarece toate actele componente sunt
absorbite în conținutul infracțiunii de obicei;

Infracţiunea progresivă – acea infracţiune care după atingerea
momentului consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, fără o
nouă intervenţie din partea infractorului, îşi amplifică progresiv rezultatul,
ori se produc urmări noi, corespunzătoare unor infracţiuni mai grave; are
caracter absorbant, fiecare nou conţinut mai grav realizat le absoarbe pe
cele precedente; EX. X îi aplică o lovitură lui Y cu un cuțit într-o zonă
vitală; Y este transportat la spital, unde decedează după o lună de la
internare.
- existenţa – marcată de două momente: consumarea (actul de executare)
– epuizarea (ultimul rezultat),
minoritate – se raportează la momentul consumării, a comiterii actului de
executare; ar fi injust ca efectele altor instituţii de drept penal să fie
raportate la momentul epuizării, pentru că s-ar crea situaţii inechitabile;
- infracțiune continuată
- infracțiune complexă
- infracțiune de obicei
- infracțiune progresivă
- epuizarea infracțiunii continuate
1. Care sunt condițiile infracțiunii continuate?

2. Care este tratamentul sancționator al infracțiunii continuate?
3. Prin ce se caracterizează infracțiunea complexă?
4. Prin ce se caracterizează infracțiunea progresivă?
5. Prin ce se caracterizează infracțiunea de obicei?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. X o loveşte pe Y pentru a-i sustrage geanta, ceea ce și face ulterior. În acest caz există: a)o
infracţiune unică complexă; b)o infracţiune unică continuată; c)un concurs real cu conexitate etiologică.
2. Infracţiunea continuată: a)presupune o rezoluţie infracţională unică; b)presupune o acţiune de
executare unică, ce se prelungeşte în timp; c)se sancţionează prin aplicarea obligatorie a unui spor de până
la 5 ani la maximul special al pedepsei.
3. Infracţiunea complexă: a)presupune un act de conduită cu semnificaţie infracţională, inclus de
legiuitor în conţinutul legal al unei infracţiuni mai grave; b)presupune întotdeauna unicitatea acţiunii sau
inacţiunii infracţionale; c)presupune în toate cazurile o rezoluţie infracţională unică.
4. În cazul infracţiunii progresive comise de un minor care până la data producerii rezultatului
devine major, autorul va răspunde: a)în calitate de minor; b)în calitate de major; c)în calitate de
major, însă instanţa va ţine cont de faptul că la data comiterii acţiunii autorul era minor.
5. Infracţiunea continuă: a)se sancţionează prin aplicarea facultativă a unui spor de până la 5 ani la
maximul special al pedepsei; b)în cazul unui conflict de legi sub aspect temporal, pentru sancţionarea
acesteia se va aplica legea în vigoare la data consumării infracţiunii; c)în cazul acesteia, termenul de
prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la epuizarea faptei.
Criteriile de individualizare a pedepsei. Circumstanţele atenuante şi agravante
7.1. Introducere
7.1. Introducere
Este cunoscut faptul că există o interdependenţă între instituţiile de bază
ale dreptului penal – infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale,
în prezenţa condiţiilor răspunderii penale se va aplica sancţiunea;
- definiţie – individualizarea pedepsei – operaţiunea prin care pedeapsa
este adaptată necesităţilor de apărare socială, în raport de gravitatea
abstractă şi concretă a infracţiunii, de periculozitatea infractorului şi de
împrejurările concrete în care a fost comisă fapta;
- forme – individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei parcurge trei
etape: individualizarea legală, judiciară şi administrativă;
- individualizarea judiciară – este realizată de instanţa de judecată şi
constă în stabilirea şi aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea comisă, în funcţie de gradul de pericol social concret al faptei,
de periculozitatea infractorului şi de împrejurările concrete în care s-a
comis infracţiunea;
- criteriile generale şi obligatorii – în funcţie de care are loc stabilirea şi
aplicarea pedepsei sunt:
1. Dispoziţiile părţii generale a Codului penal – tentativă, participaţie;
2. Limitele de pedeapsă stabilite în partea specială – cadrul de stabilire a
pedepsei
3. Gradul de pericol social al faptei comise – modul, mijloacele, locul şi
timpul de comitere a faptei, importanţa valorii lezate, urmările produse sau
care s-ar fi putut produce;
4. Persoana infractorului – dezvoltarea psiho-fizică, pregătirea
profesională, condiţiile de viaţă, atitudinea înainte şi după comiterea
infracţiunii, starea de recidivă, concurs pluralitate intermediară, caracterul
continuat al infracţiunii, starea de minoritate;
5. Împrejurările care atenuează sau agravează gradul de răspundere penală
– sunt acele stări, situaţii sau imprejurări ale realităţii ce nu sunt
cuprinse în conţinutul agravat sau atenuat al infracţiunii şi care prin
legătura lor accidentală cu fapta comisă sau cu autorul acesteia
influenţează gradul de pericol social al faptei sau gradul de
periculozitate al infractorului şi determină o agravare sau o atenuare
a pedepsei concrete;

- cunoașterea noțiunii de circumsanțe atenuante și
agravante;
- cunoașterea efectului celor două tipuri de circumstanțe;
- cunoașterea modului de stabilire a pedepsei în cazul în
care coexistă stări și circumstanțe de atenuare, respectiv
de agravare a pedepsei.

- stunedții vor cunoaște circumstanțele atenuante și
agravante;
- studenții vor putea face distincția între circumstanțele
legale și cele judiciare;
- studenții vor putea să aprecieze, într-o situație dată, în ce
va consta efectul circumstanțelor atenuante și agravante.

Pentru unitatea de învățare Criteriile de individualizare a pedepsei.
Circumstanţele atenuante şi agravante, timpul alocat este de 2 ore.

CICUMSTANŢELE ATENUANTE ŞI AGRAVANTE
- definiţie – sunt acele stări, situaţii sau imprejurări ale realităţii ce nu sunt
cuprinse în conţinutul agravat sau atenuat al infracţiunii şi care prin
legătura lor accidentală cu fapta comisă sau cu autorul acesteia
influenţează gradul de pericol social al faptei sau gradul de periculozitate
al infractorului şi determină o agravare sau o atenuare a pedepsei concrete;
contribuie la realizarea gradului de pericol social concret al infracţiunii;
- clasificare – în funcţie de mai multe criterii:
1. efectul produs asupra pedepsei – cauze de agravare – cauze de
atenuare;
2. în cadrul cauzelor se face distincţie între stări(entităţi, fapte, situaţii cu
semnificaţie în privinţa gradului de pericol social al faptei sau
făptuitorului, reglementate în partea generală a codului penal ca instituţii
distincte cu efecte de atenuare sau agravare a pedepsei – recidiva,
concursul pluralitatea intermediară, caracterul continuat al infracţiunii,
tentativa, minoritatea) şi circumstanţe(situaţii, însuşiri, calităţi, date ale
realităţii cu privire la faptă sau la făptuitor) – importanţa practică a
distincţiei – sub raportul efectelor produse asupra pedepsei în cazul
coexistenţei lor – stările îşi produc fiecare în parte efectul, acţionând
succesiv, circumstanţele determină o singură atenuare sau agravare,
indiferent de numărul lor;
3. întinderea efectelor – generale(au efect asupra tuturor infracţiunilor -
stările şi circumstanţele reglementate în partea generală), speciale(au efect
doar asupra unei anumite infracţiuni) – importanţa practică a distincţiei –
în situaţia în care aceeaşi împrejurare constituie atât o cauză generală cât
şi o cauză specială – se va aplica doar cauza specială, nu ambele;
4. modul de stabilire şi efectele pe care le au – legale(sunt obligatorii
pentru instanţa de judecată), judiciare(sunt facultative pentru instanţa de
judecată)
5. legătura cu fapta sau făptuitorul – reale(privitoare la faptă),
personale(privitoare la făptuitor) – importanţa practică a distincţiei – sub
raportul efectelor produse în situaţia comiterii faptei în participaţie
6. cunoscute sau necunoscute de făptuitor - importanţa practică a
distincţiei – sub raportul efectelor produse – cele agravante produc efecte
doar dacă sunt cunoscute, cele atenuante produc efecte indiferent de faptul
dacă au fost cunoscute sau nu;
7. situarea lor faţă de momentul comiterii infracţiunii – anterioare,
concomitente, ulterioare comiterii infracţiunii;

- definiţie - sunt acele stări, situaţii, imprejurări, calităţi sau date ale
realităţii, anterioare, concomitente sau ulterioare comiterii infracţiunii, ce
au o legătură accidentală cu fapta comisă sau cu autorul său şi care
imprimă faptei un grad de pericol social mai scăzut sau relevă o
periculozitate mai redusă a infractorului;
- categorii – art.73 reglementează circumstanţele atenuante legale –
constituie circumstanţe atenuante, art.74 reglementează circumstanţele
atenuante judiciare – pot constitui circumstanţe atenuante;
- circumstanţele atenuante legale – reţinerea lor, dacă sunt îndeplinite
condiţiile de existenţă, este obligatorie pentru instanţa de judecată;
1. depăşirea limitelor legitimei apărări – excesul scuzabil – când

disproporţia dintre atac şi apărare există atât pe plan obiectiv cât şi pe plan
subiectiv, în sensul că cel care se apără este conştient că acţiunea sa
depăşeşte în gravitate atacul; condiţii – 1. infractorul se se fi aflat la
început în stare de legitimă apărare; 2. apărarea sa să fi depăşit în
intensitate atacul; 3. depăşirea să nu se datoreze stării de tulburare sau
temere în care se află cel care comite infracţiunea; este o circumstanţă cu
caracter personal;
2. depăşirea limitelor stării de necesitate – când în momentul comiterii

acţiunii de salvare, autorul ei îşi dă seama că pricinuieşte urmări vădit mai
grave decât cele care s-ar fi produs dacă nu ar fi intervenit – în caz contrar,
caracterul penal al faptei este exclus; condiţii – 1. infractorul să fi comis
fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat în
alt mod o valoare apărată de legea penală; 2. valoarea sacrificată să fie mai
importantă deacât cea salvată; 3. infractorul să-şi fi dat seama de această
disproporţie(caracterul vădit); este o circumstanţă cu caracter personal;
3. starea de provocare – art.73 lit.b – săvârşirea infracţiunii sub

stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, deteriminată de o
provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă adusă demnităţii, sau prin altă acţiune ilicită
gravă;
- condiţii – 1. existenţa unei acţiuni de provocare din partea persoanei
vătămate; actele de provocare pot fi realizate prin acte de violenţă de
natură fizică(lovire) sau psihică(ameninţare), printr-o atingere gravă
adusă demnităţii(insultă, întreţinerea unor relaţii extragonjugale), sau
prin altă acţiune ilicită gravă(furt); din punct de vedere subiectiv nu are
importanță forma de vinovăție cu care este comis actul provocator,; este
suficient să fie de natură a genera starea psihică specifică;
2. actul provocator al victimei să cauzeze infractorului o stare de puternică
tulburare sau emoţie; această stare să fie de natură a-i diminua celui
provocat capacitatea de control asupra acţiunilor sale; fiind o chestiune de
natură subiectivă, instanţa de judecată va prezuma dacă există sau nu
această stare;
3. sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii, cel provocat să fi comis
infracţiunea; această stare trebuie să existe în momentul comiterii
infracţiunii, chiar dacă a trecut un interval de timp între actul provocator şi
ripostă; va putea fi reţinută chiar dacă cel care ripostează nu a fost prezent
în momentul comiterii actului provocator şi a luat cunoştinţă de acesta
ulterior sau i-a constatat urmările; se va reţine scuza provocării şi dacă
riposta provine din partea altei persoane decât cea împotriva căreia a fost
îndreptat efectiv actul;
4. infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului; se va reţine scuza
provocării şi în cazul erorii – dacă riposta este îndreptată împotriva altei
persoane; infracţiunea este comisă cu intenţie spontană;
- nu trebuie să existe o proporţie între actul provocator şi ripostă;
- circumstanţa atenuantă a stării de provocare are caracter personal;
- circumstanţele atenuante judiciare – reţinerea lor este facultativă

pentru instanţa de judecată; sunt enumerate exemplificativ de legiuitor;
1. conduita bună a infractorului înainte de comiterea faptei – se referă

nu doar la lipsa antecedentelor penale ci şi la comportarea sa în general, în
familie, în societate, la locul de muncă; nu are relevanţă în prezenţa
cauzelor de agravare care ar reliefa un grad de pericol social ridicat al
făptuitorului; este o circumstanţă personală;
2. stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul
infracţiunii sau a repara paguba pricinuită – acordă îngrijiri victimei,
repară(în totalitate sau parţial) prejudiciul cauzat; se poate reţine şi în
cazul deistării sau împiedicării producerii rezultatului dacă până în
momentul respectiv se realizează conţinutul altei infracţiuni; circumstanţă
personală;
3. atitudinea infractorului după comiterea infracţiunii, rezultând din
prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul
procesului, înlesnirea descoperirii sau arestării participanţilor -
circumstanţă personală;
- alte împrejurări ce pot constitui circumstanţe atenuante – nivelul de
cultură scăzut, naivitate în modul de comitere, starea de beţie accidentală
incompletă;

- efectele circumstanţelor atenuante – art.76 C.p. – sunt identice,
indiferent că este vorba despre circumstanţe atenuante legale sau judiciare
– în măsura în care instanţa le reţine, este obligată să le dea efect; acest
efect obligatoriu constă în reducerea sau schimbarea pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea comisă sau în înlăturarea caracterului
obligatoriu al unor pedepse; în situaţia existenţei mai multor circumstanţe,
nu va exista decât o singură reducere a pedepsei, nu mai multe reduceri
succesive;
1. asupra pedepselor principale – asupra pedepsei detenţiunii pe viaţă –
înlocuirea cu pedeapsa închisorii 10-25 ani; asupra pedepsei închisorii -
pedeapsa principală se reduce sau se schimbă, în funcţie de cuantumul
legal al pedepsei, raportat la minimul special al acesteia – pedeapsa se
reduce sub minimul special, nu mai jos de limita prevăzută de legiuitor –
10 ani, 5ani, 3ani, 1an – 3 ani, 1 an, 3 luni, 15 zile; 3 luni – poate fi
înlocuită cu amenda; mai mic de 3 luni – se înlocuieşte cu amenda; în
cazul infracţiunilor mai grave – contra siguranţei statului, contra păcii şi
omenirii, omor, comise cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei
persoane, prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave – efectul
circumstanţelor atenuante este restrâns – pedeapsa închisorii poate fi
redusă cel mult până la o treime din minimul special; asupra pedepsei
amenzii – reducerea cuantumului în funcţie de minimul special;
constatarea şi reţinerea în favoarea infractorului a mai multor circumstanţe
atenuante nu are ca efect o pluralitate de atenuări dar poate influenţa
măsura până la care se poate reduce pedeapsa;
2. asupra pedepselor complementare – în situaţia în care aplicarea acestei
pedepse este obligatorie, prezenţa circumstanţelor atenuante înlătură
caracterul obligatoriu al pedepsei complementare, aplicarea ei devenind
facultativă pentru instanţa de judecată;

- definiţie - sunt acele stări, situaţii, imprejurări, calităţi sau date ale
realităţii, anterioare, concomitente sau ulterioare comiterii infracţiunii, ce
au o legătură accidentală cu fapta comisă sau cu autorul său şi care
imprimă faptei un grad de pericol social mai ridicat sau relevă o
periculozitate mai mare a infractorului;
- categorii – art.75 al.1 reglementează circumstanţele agravante legale –
constituie circumstanţe agravante, art.75 al.2 reglementează
circumstanţele agravante judiciare – instanţa poate reţine ca
circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un
caracter grav;
- circumstanţele agravante legale – reţinerea lor, dacă sunt îndeplinite
condiţiile de existenţă, este obligatorie pentru instanţa de judecată –
efectul lor este facultativ;
1. săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună –

sporeşte îndrăzneala, şansele de înlăturare a urmelor infracţiunii, scade
rezistenţa victimei; este realizată indiferent de3 faptul dacă toate
persoanele sunt prezente sau nu la locul comiterii faptei, indiferent de
contribuţia lor şi momentul acesteia la comiterea faptei, indiferent dacă se
realizează o participaţie propriuzisă sau improprie; puncte de vedere
contrare; în cazul infracţiunilor continuate, este suficient ca la un singur
act să participe trei persoane pentru a se reţine agravanta; dacă vine în
concurs cu o agravantă specială similară, agravanta generală nu se reţine;
circumstanţă agravantă reală;
2. săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra
membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol
public – 1. noţiunea de cruzimi implică pe de o parte producerea de mari
suferinţe victimei şi pe de altă parte trezirea unui sentiment de oroare celor
care iau cunoştinţă de comiterea infracţiunii; se poate reţine şi în cazul
infracţiunii de distrugere – animal; circumstanţă agravantă reală; 2. se
reţine în cazul infracţiunilor îndreptate împotrive persoanei, patrimoniului
când subiectul pasiv este un membru al familiei infractorului;
circumstanţă agravantă personală; 3. se reţine în situaţia în care
mijloacele utilizate la comiterea infracţiunii pot pune în pericol viaţa mai
multor persoane, indiferent dacă s-a produs sau nu o asemenea urmare;
circumstanţă agravantă reală;
3. săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a
fost comisă împreună cu un minor – indiferent cine a fost cel care a
instigat la comiterea infracţiunii; indiferent de faptul dacă minorul
răspunde sau nu din punct de vedere penal; în caz de eroare asupra calităţii
de minor, aceasta nu se reţine; circumstanţă agravantă reală;
4. săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate,etnie, limbă,
religie, gen, orientare sexuală, opinie,apartenenţă politică, convingeri,
avere, origine socială, vârstă,dizabilitate, boala cronică necontagioasă
sau infecţie HIV/SIDA; circumstanță agravantă personală, se referă la
mobilul infracțiunii;
5. săvârşirea infracţiunii din motive josnice – porniri interioare contrare
moralei(răzbunarea, setea de îmbogăţire); circumstanţă agravantă
personală;
6. săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea
comiterii faptei – beţia premeditată; în general dovedeşte existenţa
intenţiei premeditate; circumstanţă agravantă personală;
7. săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de o
situaţie pricinuită de o calamitate – inundaţii, incendii, cutremure,
catastrofe); circumstanţă agravantă reală;
- circumstanţele agravante judiciare – instanţa poate reţine şi alte

împrejurări care conferă faptei un caracter agravat – comportamentul
infractorului înainte şi după comiterea faptei, modul şi mijloacele de
comitere a faptei;

- efectele circumstanţelor agravante – este facultativă agravarea
pedepsei, indiferent că este vorba despre circumstanţe agravante legale sau
judiciare; în prezenţa circumstanţelor agravante se aplică o pedeapsă către
maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, în cazul pedepsei
închisorii se poate aplica un spor de până la 5 ani, fără a se putea depăşi
o treime din maxim, iar în cazul pedepsei amenzii se poate aplica un spor
de până la jumătate din maximul special; s-a propus ca şi efectul
circumstanţelor agravante să fie obligatoriu; constatarea şi reţinerea în
favoarea infractorului a mai multor circumstanţe agravante nu are ca efect
o pluralitate de agravări dar poate influenţa măsura până la care se poate
ridica pedeapsa;

- art.80 C.p. – în caz de concurs între cauzele de agravare şi cauzele
de atenuare, pedeeapsa se stabileşte ţinându-se seama de
circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea de
recidivă; în caz de concurs între circumstanţele agravante şi
circumstanţele atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu
este obligatorie; este vorba de circumstanţele agravante şi circumstanţele
atenuante generale, exterioare conţinutului infracţiunii – circumstanţele
speciale, făcând parte integrantă din conţinutul infracţiunii au eficienţă
determinată prin norma de incriminare şi nu intră în concurs cu
circumstanţele agravante şi circumstanţele atenuante generale;
- ordinea de aplicare – omor calificat – pedeapsă minimum 5 ani şi
maximum 30 ani – la pedeapsa stabilită se vor aplica dispoziţiile
referitoare la sancţionarea recidivei;
- înlăturarea efectului obligatoriu al circumstanţelor atenuante – 1.
când vin în concurs cu circumstanţele agravante – în caz contrar s-ar
anihila efectul circumstanţelor agravante; 2. când vin în concurs cu stările
de agravare(concurs, recidivă, pluralitate intermediară, infracţiune
continuată) – din identitate de raţiune;
- art.80 al.3 – în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor referitoare la
circumstanţele agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa
închisorii nu poate depăşi 25 ani dacă maximul special pentru fiecare
infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi 30 ani dacă maximul special
pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani;
- stare de provocare
- exces scuzabil
- circumstanțe atenuante judiciare
- aplicarea pedepsei sub minimul special
- circumstanțe agravante
1. Care sunt condițiile actului provocator?

2. Care este diferența între excesul justificat și excesul scuzabil?
3. Care este efectul circumstanțelor atenuante?
4. Enumerați trei circumstanțe agravante.
5. În ce constă efectul circumstanțelor agravante?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Starea de provocare: a)este o circumstanţă atenuantă care poate determina plicarea unei pedepse sub
minimul special prevăzut de lege; b)este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra tuturor
participanţilor în măsura în care este cunoscută de aceştia; c)se va reţine şi în situaţia în care autorul
infracţiunii provocate este altă persoană decât subiectul pasiv al actului provocator.
2. Excesul scuzabil de apărare: a)este o circumstanţă atenuantă judiciară; b)efectul sau este facultativ;
c)efectul său este obligatoriu, dar este limitat în cazul infracţiunii de omor.
3. Depăşirea limitelor stării de necesitate: a)poate constitui o circumstanţă atenuantă; b)determină
aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru fapta comisă; c)pentru existenţa ei este
suficientă existenţa unei disproporţii vădite între bunul salvat şi cel sacrificat.
4. Comiterea faptei de către un major împreună cu un minor constituie circumstanţă agravantă
pentru participantul major: a)indiferent dacă era conştient sau nu de calitatea de minor a celuilalt
participant; b)doar în ipoteza participaţiei improprii; c)doar în ipoteza în care cunoştea calitatea de minor
a celuilalt participant.
5. X îl lovește pe Y pănă acesta cade la pământ și apoi se îndepărtează de la locul comiterii faptei. Y
se ridică, îl ajunge pe X și, la rândul său îi aplică acestuia o serie de lovituri care îi pun viața în
pericol. Y va putea invoca: a)excesul scuzabil; b)excesul justificat; c)starea de provocare.
Liberarea condiţionată.
8.1. Introducere
8.1. Introducere
Instanţa investită cu judecarea infractorului pentru comiterea unei
infracţiuni, ţinând seama de criteriile de individualizare a pedepselor
prevăzute în art.72, 27 C.p., va stabili şi aplica pedeapsa ce urmează să
fie executată de către condamnat – închisoarea într-un loc de deţinere,
amenda prin plata unei sume de bani în contul statului; instanţa are şi
posibilitatea să stabilească modul în care va fi executată pedeapsa stabilită
şi aplicată; poate dispune motivat ca pedeapsa să se execute în alt mod
decât cel care este propriu naturii acesteia – la locul de muncă, într-o
închisoare militară, cu suspendarea condiţionată, cu suspendarea sub
supraveghere; se poate dispune de către instanţa de judecată şi liberarea
condiţionată din executarea pedepsei;

- cunoașterea noțiunii de individualizare administrativă a
răspunderii penale;
- cunoașterea noțiunii de liberare condiționată;
- cunoașterea condițiilor și efectelor acesteia.

- studenții vor putea să aprecieze, într-un caz dat, dacă sunt
îndeplinite condițiile liberării condiționate;
- studenții vor pute calcula fracțiunile din pedeapsă necesar
a fi executate în vederea liberării condiționate, percum și
fracțiunile considerate ca executate în baza muncii
prestate;
- studenții vor putea să identifice efectele liberării
condiționate, precum și ipotezele de revocare a acesteia.
Pentru unitatea de învățare Liberarea condiționată, timpul alocat este de 2
ore.

- definiţie – este o instituţie complementară regimului executării pedepsei
închisorii; este un mijloc de individualizare administrativă a executării
pedepsei; constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de
deţinere, înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiţia ca
până la împlinirea duratei pedepsei, cel liberat să nu mai comită
infracţiuni;

- condiţii de acordare – acordarea liberării condiţionate este facultativă;
este posibilă în prezenţa următoarelor condiţii îndeplinite cumulativ:
1. condamnatul să fi executat o fracţiune din pedeapsă – drept garanţie

a realizării procesului de reeducare; cuantumul acestei fracţiuni, diferă în
funcţie de mai mulţi factori: cuantumul pedepsei aplicate, forma de
vinovăţie cu care a fost comisă infracţiunea, vârsta condamnatului,
capacitatea de muncă a acestuia;
- în situaţia în care condamnatul este apt de a presta o muncă, în
vederea stimulării acestuia, se prevede că în calculul fracţiunilor de
pedeapsă menţionate anterior, se ţine seama de partea din durata
pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca fiind executată în
baza muncii prestate;
a) în funcţie de cuantumul pedepsei aplicate – fracţiunea de

pedeapsă ce trebuie executată este de cel puţin două treimi din durata
pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, şi de cel puţin trei
pătrimi din durata pedepsei în cazul închisorii care depăşeşte 10 ani;
- este necesar să se fi executat efectiv cel puţin jumătate din
durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, şi de cel puţin
două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care depăşeşte 10 ani;
b) în funcţie de forma de vinovăţie cu care a fost comisă

infracţiunea – dacă infracţiunea a fost comisă din culpă fracţiunea de
pedeapsă ce trebuie executată este de cel puţin jumătate din durata
pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, şi de cel puţin două
treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care depăşeşte 10 ani;
- este necesar să se fi executat efectiv cel puţin o treime din
durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, şi de cel puţin
jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care depăşeşte 10 ani;
c) în funcţie de vârsta condamnatului – condamnatul care a

împlinit 60 ani, condamnata care a împlinit 55 ani şi cel condamnat în
timpul minorităţii după împlinirea a 18 ani fracţiunea de pedeapsă ce
trebuie executată este de cel puţin o treime din durata pedepsei în cazul
închisorii care nu depăşeşte 10 ani, şi de cel puţin jumătate din durata
pedepsei în cazul închisorii care depăşeşte 10 ani;
– dacă infracţiunea a fost comisă din culpă fracţiunea de
pedeapsă ce trebuie executată este de cel puţin o pătrime din durata
pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, şi de cel puţin o
treime din durata pedepsei în cazul închisorii care depăşeşte 10 ani;
- dacă pedeapsa ce se execută este rezultată din concursul între

infracţiuni intenţionate şi infracţiuni comise din culpă, fracţiunile de
pedeapsă ce trebuie executate sunt cele prevăzute de lege pentru
infracţiunile intenţionate;
- dacă condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoarea ce nu se
contopesc, fracţiunile de pedeapsă se socotesc în raport de totalul
pedepselor;
- dacă în cursul executării pedepsei cuantumul acesteia suferă modificări
ca urmare a unei graţieri sau a intervenirii unei legi penale mai favorabile,
fracţiunea de pedeapsă se calculează în raport de pedeapsa astfel redusă;
2. condamnatul să fie stăruitor în muncă şi disciplinat – condamnatul a
manifestat iniţiativă şi diligenţă în activitatea prestată, cu respectarea
disciplinei muncii şi a normelor interne de la locul de deţinere;
- liberarea condiţionată poate fi acordată şi condamnaţilor care, din cauza
sănătăţii sau din alte cauze nu au fost folosiţi niciodată la muncă sau nu
mai sunt folosiţi, după executarea fracţiunilor de pedeapsă prevăzute de
lege, dacă aceştia dau dovezi temeinice de disciplină şi îndreptare;
3. condamnatul să dea dovezi temeinice de îndreptare – se desprind din

comportarea corespunzătoare a condamnatului în orice împrejurare,
îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor, atitudinea respectuoasă;
- procedura liberării condiţionate – îndeplinirea condiţiilor referitoare la

comportarea condamnatului trebuie să reiasă dintr-un proces-verbal
întocmit de comisia de propuneri care funcţionează în cadrul fiecărui
penitenciar; procesul-verbal – poate, dacă sunt îndeplinite condiţiile, să
cuprindă propunerea adresată instanţei de executare(judecătoria în a cărei
rază teritorială se află penitenciarul) de acordare a liberării condiţionate;
dacă nu sunt îndeplinite condiţiile, este fixat un termen pentru
reexaminarea situaţiei condamnatului, care nu poate fi mai mare de 1 an
– în acest caz inculpatul se poate adresa direct instanţei de judecată care
este singura în măsură să decidă asupra legalităţii şi oportunităţii liberării
condiţionate;
- efectele liberării condiţionate - se produc două tipuri de efecte –

imediate şi definitive;
1. efectul imediat – constă în faptul că persoana condamnată este pusă în
libertate, fără să fie supusă vreunor măsuri de supraveghere; pedeapsa se
consideră executată numai la împlinirea duratei stabilite de instanţă – ca
urmare, pe durata liberării condiţionate, pedepsele accesorii continuă să
fie executate; cel liberat trebuie să aibă o conduită corespunzătoare şi să
nu comită o nouă infracţiune;
2. efectul definitiv – dacă până în momentul împlinirii duratei pedepsei
condamnatul nu a comis o nouă infracţiune, liberarea devine definitivă şi
pedeapsa este considerată executată;
- în situaţia în care în calculul fracţiunii de pedeapsă executată a intrat şi
durata considerată ca executată în baza muncii prestate, pedeapsa
închisorii aplicate de instanţă s-a redus practic cu această durată;
- de la data împlinirii duratei pedepsei va începe executarea pedepselor
complementare în situaţia în care au fost aplicate asemenea pedepse; de
la aceeaşi dată va începe să curgă termenul de reabilitare;
- revocarea liberării condiţionate - se datorează unor cauze subsecvente

acordării liberării condiţionate; este obligatorie sau facultativă pentru
instanţa de judecată în funcţie de cauzele de revocare intervenite până la
împlinirea duratei pedepsei;
a) revocarea liberării condiţionate a executării pedepsei este de regulă

facultativă când până la împlinirea duratei pedepsei condamnatul comite
o infracţiune; este obligatoriu pentru instanţa de judecată ca într-o
asemenea situaţie să se pronunţe asupra menţinerii sau revocării liberării
condiţionate – în funcţie de o serie de criterii;
- se va putea menţine liberarea condiţionată în următoarele
situaţii: pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune este amenda,
închisoarea care este suspendată condiţionat, suspendată sub
supraveghere, urmează a fi executată la locul de muncă, este graţiată sau
noua infracţiune este aminstiată; se va putea menţine liberarea
condiţionată şi în situaţia în care, deşi pedeapsa aplicată pentru noua
infracţiune este închisoarea ce urmează a fi executată într-un loc de
detenţie, judecarea noii infracţiuni a avut loc după împlinirea duratei
pedepsei sau hotărârea de condamnare a rămas definitivă cu câteva zile
înaintea împlinirii duratei pedepsei;
- se va putea revoca liberarea condiţionată în situaţia în care
aceasta nu este compatibilă cu modul de executare al pedepsei aplicate
pentru noua infracţiune – într-un loc de detenţie;
b) revocarea liberării condiţionate este obligatorie într-o singură situaţie,

şi anume când până la împlinirea duratei pedepsei condamnatul
comite o infracţiune contra siguranţei statului, contra păcii şi
omenirii, omor, comise cu intenţie care au avut ca urmare moartea
unei persoane, prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave
- ca urmare a revocării, instanţa dispune contopirea restului
pedepsei rămas neexecutat cu pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune,
la care, după ridicarea pedepsei de bază la maximul său special, se poate
adăuga un spor de până la 5 ani – va exista o stare de recidivă
postcondamnatorie sau pluralitate intermediară; restul pedepsei rămas
neexecutat este dat de diferenţa dintre pedeapsa aplicată de instanţă pentru
prima infracţiune şi ceea ce s-a executat efectiv până în momentul liberării
condiţionate – prin urmare, în cazul revocării, durata considerată ca
executată în baza muncii prestate nu se ia în considerare;
- liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă – este posibilă în

situaţia îndeplinirii unor condiţii:
1. după executarea efectivă a 20 ani de detenţiune respectiv
15 ani de detenţiune (în cazul condamnaţilor bărbaţi trecuţi de vârsta de
60 de ani şi în cazul condamnatelor trecute de vârsta de 55 ani);
2. condamnatul să fie stăruitor în muncă şi disciplinat –
condamnatul a manifestat iniţiativă şi diligenţă în activitatea prestată, cu
respectarea disciplinei muncii şi a normelor interne de la locul de deţinere;
3. condamnatul să dea dovezi temeinice de îndreptare – se
desprind din comportarea corespunzătoare a condamnatului în orice
împrejurare, îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor, atitudinea
respectuoasă;
4. instanţa ia în considerare şi antecedentele penale ale celui
condamnat;
- efecte - se produc două tipuri de efecte – imediate şi definitive;
1. efectul imediat – constă în faptul că cel condamnat este lăsat în
libertate, sub condiţia ca în următorii 10 ani să nu mai comită
infracţiuni;
2. efectul definitiv – dacă în curs de 10 ani de la liberare cel condamnat
nu comite alte infracţiuni, pedeapsa este considerată executată;
- fracțiune de pedeapsă
- zile adăugate în baza muncii prestate
- revocarea liberării condiționate
- efectele liberării condiționate
- condiții de acordare a liberării condiționate
1.Care sunt condițiile de acordare a liberării condiționate?

2.În funcție de ce diferă fracțiunile de pedeapsă care trebuie executate efectiv în vederea acordării
liberării condiționate?
3. Care sunt efectele liberării condiționate?
4. Ce consecințe atrage după sine comiterea unei infracțiuni în perioada rămasă până la împlinirea
duratei pedepsei?
5. Care va fi tratamentul sancționator aplicabil în ipoteza comiterii unei infracțiuni în perioada
rămasă până la împlinirea duratei pedepsei?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Liberarea condiţionată: a)este revocată în mod obligatoriu în cazul comiterii unei infracţiuni
intenţionate după liberare, până la împlinirea duratei pedepsei; b)atrage reabilitarea de drept la împlinirea
duratei pedepsei pronunţate de instanţă, dacă în perioada liberării condamnatul nu a mai comis nicio altă
infracţiune; c)în ipoteza comiterii unei infracţiuni intenţionate după liberare, până la împlinirea duratei
pedepsei, se aplică sistemul sancţionator de la concursul de infracţiuni.
2. În cazul revocării liberării condiţionate pentru comiterea unei infracţiuni: a)se va aplica sistemul
cumulului aritmetic; b)la calculul restului neexecutat din pedeapsa iniţială nu se va ţine cont de partea din
pedeapsă considerată ca executată în baza muncii prestate; c)se vor aplica regulile referitoare la
sancţionarea recidivei postcondamnatorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile acesteia.
3. Liberarea condiţionată: a)poate interveni şi în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă; b)poate interveni
în cazul în care cel condamnat cu executarea la locul de muncă îşi pierde capacitatea de muncă; c)este
revocată în mod obligatoriu în ipoteza comiterii unei infracţiuni, de orice natură, în perioada rămasă până la
împlinirea duratei pedepsei.
4. Liberarea condiţionată: a)este exclusă în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă; b)se poate acorda chiar
şi fără executarea efectivă a unei fracţiuni din pedeapsă; c)nu atrage reabilitarea de drept la împlinirea
duratei pedepsei pronunţate de instanţă.
5. Revocarea liberării condiționate: a)este de regulă obligatorie; b)este obligatorie în ipoteza comiterii
anumitor infracțiuni; c) are ca efect cumularea restului rămas neexecutat cu pedeapsa aplicată pentru
infracțiunea care a determinat revocarea.
Suspendarea condiţionată şi suspendarea sub supraveghere.
9.1. Introducere
9.1. Introducere
Instanţa investită cu judecarea infractorului pentru comiterea unei
infracţiuni, ţinând seama de criteriile de individualizare a pedepselor
prevăzute în art.72, 27 C.p., va stabili şi aplica pedeapsa ce urmează să
fie executată de către condamnat – închisoarea într-un loc de deţinere,
amenda prin plata unei sume de bani în contul statului; instanţa are şi
posibilitatea să stabilească modul în care va fi executată pedeapsa stabilită
şi aplicată; poate dispune motivat ca pedeapsa să se execute în alt mod
decât cel care este propriu naturii acesteia – la locul de muncă, într-o
închisoare militară, cu suspendarea condiţionată, cu suspendarea sub
supraveghere; se poate dispune de către instanţa de judecată şi liberarea
condiţionată din executarea pedepsei;

- cunoașterea noțiunilor de suspendare condiționată și
suspendare sub supraveghere a executării pedepsei;
- cunoașterea condițiilor în care cele două forme ale
suspendării pot fi dispuse;
- cunoașterea efectelor acestora.

- studenții vor putea aprecia dacă, într-o situație dată, se
poate dispune suspendarea condiționată sau suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei;
- studenții vor putea identifica motivele de revocare a
suspendării condiționate și suspendării sub supraveghere
a executării pedepsei, precum și caracterul obligatoriu sau
facultativ al acestora;
- studenții vor putea identifica efectele suspendării
condiționate și suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei.
Pentru unitatea de învățare, Suspendarea condiţionată şi suspendarea
sub supraveghere timpul alocat este de 2 ore.

- noţiune – suspendarea condiționată sau suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei sunt moduri de individualizare a executării pedepsei;
se dispun motivat de către instanţa de judecată şi constă în suspendarea
pe o anumită durată şi cu îndeplinirea anumitor condiţii, a executării
pedepsei, urmând ca la expirarea duratei respective, pedeapsa să fie
considerată ca executată;

- condiţii de acordare – cu privire la infracţiunea comisă şi pedeapsa
aplicată şi cu privire la infractor:
a) condiţii privitoare la infracţiunea comisă şi la pedeapsa aplicată
pentru aceasta
1. suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi
dispusă dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea comisă este
închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda;
2. suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în situaţia
în care infractorul a comis un concurs de infracţiuni, poate fi dispusă
dacă pedeapsa rezultată este închisoarea de cel mult 2 ani sau
amenda;
b) condiţii privitoare la infractor

1. infractorul nu trebuie să fi fost anterior condamnat la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când
condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute la art.38 – de
care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă – prin urmare,
infractorii recidivişti nu pot beneficia de suspendarea condiţionată a
executării pedepsei;
2. convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără
executarea acesteia – convingerea că reeducarea infractorului se poate
realiza fără executarea pedepsei, se formează din aprecierea de ansamblu a
faptei comise, a împrejurărilor în care ea a fost comisă, a personalităţii
infractorului, analizându-se întreaga sa conduită, înainte şi după comiterea
faptei; suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu este un drept al
infractorului, acesta are doar o vocaţie la această modalitate de executare
a pedepsei;
- suspendarea condiţionată a executării pedepsei este dispusă motivat de
către instanţa de judecată;
- termenul de încercare – reprezintă durata de timp în care executarea

pedepsei este suspendată şi în care cel condamnat dovedeşte că s-a
reeducat; în cazul pedepsei închisorii aplicată infractorului major este
format dintr-o componentă variabilă – pedeapsa stabilită de instanţă,
şi o componentă fixă – 2 ani; în cazul pedepsei amenzii aplicată
infractorului major este de 1 an; în cazul pedepsei închisorii aplicată
infractorului minor este format din două componente variabile –
pedeapsa stabilită de instanţă la care se adaugă un interval de timp
cuprins între 6 luni şi 2 ani; în cazul pedepsei amenzii aplicată
infractorului minor este de 6 luni; exemplu – cel mai scurt termen de
încercare în situaţia aplicării pedepsei închisorii este de 2 ani şi 15 zile, iar
cel mai lung este de 5 ani; în situaţia intervenirii unei graţieri –
componenta care constituie pedeapsa stabilită de instanţă se reduce sau se
înlătură;
- efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei şi limitele

acestora – se produc două tipuri de efecte – imediate care sunt provizorii
şi ulterioare care sunt definitive
a) efectele provizorii – se produc imediat după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
–
1. pedeapsa stabilită de instanţă nu se execută;
2. dacă s-a dispus arestarea preventivă în cursul judecăţii,
infractorul va fi deîndată pus în libertate, iar durata arestului preventiv se
va scădea din durata termenului de încercare;
limite – nu are ca efect suspendarea măsurilor de siguranţă(dată
fiind natura juridică a acestora) şi a executării obligaţiilor civile; nu are ca
efect neînscrierea în cazierul judiciar al respectivei condamnări;
obligaţii – condamnatul este ţinut să aibă o comportare
corespunzătoare, în sensul de a nu săvârşi alte infracţiuni şi de a-şi
îndeplini obligaţiile civile; în cazul condamnatului minor, se poate dispune
încredinţarea supravegherii minorului uneia dintre persoanele sau
instituţiile legal însărcinate cu supravegherea şi totodată poate să i se
impună de către instanţa de judecată respectarea uneia sau mai multora
dintre obligaţiile prevăzute la art.103 C.p. – să nu frecventeze anumite
locuri, să nu intre în legătură cu anumite persoane, să presteze o activitate
neremunerată în cadrul unei instituţii de interes public fixată de instanţă,
cu o durată între 50 şi 200 ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul
de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă;
b) efectele definitive – se produc la expirarea termenului de încercare –
1. încetează obligaţia de executare a pedepsei, aceasta este
considerată executată;
2. condamnatul este reabilitat de drept, fără să fie necesară
trecerea vreunui termen ;
- efectele definitive se produc dacă în termenul de încercare nu s-a dispus
revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei;
- revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei – se

datorează unor cauze subsecvente acordării suspendării condiţionate a
executării pedepsei; este obligatorie sau facultativă pentru instanţa de
judecată în funcţie de cauzele de revocare intervenite în cursul
termenului de încercare;
a) revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei este
obligatorie în două situații:
1. când în cursul termenului de încercare condamnatul comite o
infracţiune intenţionată pentru care s-a pronunţat o hotărâre de
condamnare definitivă, chiar după expirarea termenului de încercare
şi infracţiunea este descoperită în cursul termenului de încercare;
- condiţii: 1. condamnatul să comită în cursul termenului
de încercare o infracţiune;
2. infracţiunea să fie comisă cu intenţie;
3. infracţiunea să fie descoperită în cursul
termenului de încercare, neavând importanţă momentul descoperirii
autorului său, chiar şi după împlinirea termenului de încercare; -
revocarea nu are loc dacă infracţiunea comisă în cursul termenului de
încercare este descoperită ulterior expirării acestui termen;
4. pentru infracţiunea comisă în cursul
termenului de încercare să se pronunţe o condamnare definitivă, neavând
importanţă momentul pronunţării acestei condamnări, chiar şi după
împlinirea termenului de încercare;
- ca urmare a revocării, instanţa dispune executarea pedepsei
anterior suspendate condiţionat, cumulată aritmetic cu pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea care a atras revocarea; la pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea care a atras revocarea nu se mai aplică sporul prevăzut de
lege pentru recidivă – va fi cu toate acestea reţinută starea de recidivă
postcondamnatorie – dacă aceasta există – întrucât există şi alte
consecinţe pe care această stare poate să le genereze;
2. când în cursul termenului de încercare condamnatul nu-şi
îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare –
operează revocarea doar dacă se dovedeşte reaua-credinţă a
condamnatului, în sensul că acesta ar fi avut posibilitatea să-şi
îndeplinească aceste obligaţii, dar nu a făcut-o;
b) revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei este

facultativă într-o singură situație, respectiv când în cursul termenului
de încercare condamnatul comite o infracţiune din culpă – instanţa are
posibilitatea să aplice şi pentru aceasta suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, determinând astfel existenţa a două termene de
încercare care vor curge paralel;
- anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei – spre

deosebire de revocare se datorează unor cauze preexistente acordării
suspendării condiţionate a executării pedepsei; este obligatorie; are loc
dacă se descoperă înaintea expirării termenului de încercare că cel
condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei mai
săvârşise o infracţiune înainte de pronuţarea hotărârii prin care s-a
dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia,
infracţiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după
expirarea termenului de încercare;
- condiţii – 1. cel condamnat mai săvârşise o infracţiune
înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a
dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
2. pentru infracţiunea respectivă i s-a aplicat
pedeapsa închisorii indiferent de momentul pronunţării acestei pedepse,
chiar şi după expirarea termenului de încercere;
3. infracţiunea ce atrage anularea suspendării
condiţionate a executării pedepsei să fie descoperită înaintea expirării
- ca urmare a anulării, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor
referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni (dacă pentru
infracţiunea care a atras anularea nu s-a pronunţat anterior o pedeapsă) sau
la recidivă sau pluralitatea intermediară (dacă pentru infracţiunea care
a atras anularea s-a pronunţat anterior o pedeapsă); în prima situaţie –
dacă există concurs – dacă în urma contopirii pedeapsa rezultată nu
depăşeşte 2 ani, se va putea aplica suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, termenul de încercare urmând să curgă de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care anterior se pronunţase suspendarea
condiţionată a executării pedepsei;
- anularea nu se poate dispune dacă
1. descoperirea infracţiunii a avut loc după împlinirea termenului de
încercare
2. pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă anterior este
amenda;
- suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale –

se poate dispune chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege, în anumite cazuri reglementate în partea generală sau specială a
Codului penal:
1. în cazul infracţiunii de abandon de familie art.305 C.p. – revocarea
este posibilă doar dacă în cursul termenului de încercare condamnatul
comite din nou infracţiunea de abandon de familie;
2. în cazul în care cel condamnat cu executarea pedepsei la locul de
muncă nu mai poate presta munca datorită pierderii totale a
capacităţii de muncă, în cazul în care această incapacitate nu şi-a
provocat-o condamnatul(intenţionat) – nu va opera rebilitarea de drept;

pentru aceasta
1. suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei poate
fi dispusă dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea comisă este
închisoarea de cel mult 4 ani; - nu este posibilă în cazul pedepsei
amenzii;
2. suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în
situaţia în care infractorul a comis un concurs de infracţiuni, poate fi
dispusă dacă pedeapsa rezultată este închisoarea de cel mult 3 ani;

pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul când
infractorii recidivişti pot beneficia de suspendarea sub supraveghere a
2. convingerea instanţei (ţinînd sema de persoana
condamnatului şi de comportamentul său după comiterea
infracţiunii) că pronunţarea condamnării constituie un avertisment
pentru condamnat, că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea
acesteia – convingerea că reeducarea infractorului se poate realiza fără
executarea pedepsei, se formează din aprecierea de ansamblu a faptei
comise, a împrejurărilor în care ea a fost comisă, a personalităţii
infractorului, analizându-se întreaga sa conduită, înainte şi după comiterea
faptei; suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu este un
drept al infractorului, acesta are doar o vocaţie la această modalitate de
executare a pedepsei;
- suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este dispusă motivat
de către instanţa de judecată;
- termenul de încercare – reprezintă durata de timp în care executarea

pedepsei este suspendată şi în care cel condamnat dovedeşte că s-a
reeducat; este format din două componente variabile – pedeapsa
stabilită de instanţă la care se adaugă un interval de timp cuprins
între 2 şi 5 ani; exemplu – cel mai scurt termen de încercare este de 2 ani
şi 15 zile, iar cel mai lung este de 9 ani; în situaţia intervenirii unei
graţieri – componenta care constituie pedeapsa stabilită de instanţă se
reduce sau se înlătură;
- în plus față de suspendarea condiţionată, în cazul suspendării sub

supraveghere, pe durata termenului de încercare condamnatul trebuie să
se supună unor măsuri de supraveghere, şi îi poate fi impusă
respectarea anumitor obligaţii:
a. măsurile de supraveghere – sunt menite să asigure un control
permanent asupra conduitei condamnatului, pentru a determina o conduită
licită şi a asigura realizarea procesului de reeducare; respectarea tuturor
acestor măsuri de supraveghere este obligatorie pentru persoana
condamnată;
1. să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemat cu
supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; - agentul de
probaţiune;
2. să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu,
reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum
şi întoarcerea;
3. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
4. să comunice informaţii de natură a-i putea fi controlate
mijloacele de existenţă;
b. obligaţiile – îi pot fi impuse condamnatului una sau unele dintre ele;
stabilirea lor se face de către instanţă, în funcţie de fapta comisă;
1. să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de
învăţămân ori de calificare;
2. să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu
depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de
instanţă;
3. să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
4. să nu intre în legătură cu anumite persoane;
5. să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
6. să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire,
în special în scopul dezintoxicării;
- efectele suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi

limitele acestora – se produc două tipuri de efecte – imediate care sunt
provizorii şi ulterioare care sunt definitive
a) efectele provizorii – se produc imediat după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei –
1. pedeapsa stabilită de instanţă nu se execută;
2. dacă s-a dispus arestarea preventivă în cursul judecăţii,
infractorul va fi deîndată pus în libertate, iar durata arestului preventiv se
va scădea din durata termenului de încercare;
limite – nu are ca efect suspendarea măsurilor de siguranţă(dată
fiind natura juridică a acestora) şi a executării obligaţiilor civile; nu are ca
efect neînscrierea în cazierul judiciar al respectivei condamnări;
obligaţii – condamnatul este ţinut să aibă o comportare
corespunzătoare, în sensul de a nu săvârşi alte infracţiuni, de a se supune
măsurilor de supravghere, de a respecta obligaţiile stabilite de instanţă şi
de a-şi îndeplini obligaţiile civile;
b) efectele definitive – se produc la expirarea termenului de încercare –

1. încetează obligaţia de executare a pedepsei, aceasta este
considerată executată;
2. condamnatul este reabilitat de drept, fără să fie necesară
trecerea vreunui termen;
- efectele definitive se produc dacă în termenul de încercare nu s-a dispus
revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei;
- revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei – se

datorează unor cauze subsecvente acordării suspendării condiţionate a
executării pedepsei; este obligatorie sau facultativă pentru instanţa de
judecată în funcţie de cauzele de revocare intervenite în cursul
a) revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este

obligatorie în trei situaţii:
1. când în cursul termenului de încercare condamnatul comite o
infracţiune intenţionată pentru care s-a pronunţat o hotărâre de
condamnare definitivă, chiar după expirarea termenului de încercare
şi infracţiunea este descoperită în cursul termenului de încercare;
- condiţii: 1. condamnatul să comită în cursul termenului
de încercare o infracţiune;
2. infracţiunea să fie comisă cu intenţie;
3. infracţiunea să fie descoperită în cursul
termenului de încercare, neavând importanţă momentul descoperirii
autorului său, chiar şi după împlinirea termenului de încercare; -
revocarea nu are loc dacă infracţiunea comisă în cursul termenului de
încercare este descoperită ulterior expirării acestui termen;
4. pentru infracţiunea comisă în cursul
termenului de încercare să se pronunţe o condamnare definitivă, neavând
importanţă momentul pronunţării acestei condamnări, chiar şi după
împlinirea termenului de încercare;
- ca urmare a revocării, instanţa dispune executarea pedepsei
anterior suspendate sub supraveghere, cumulată aritmetic cu pedeapsa
stabilită pentru infracţiunea care a atras revocarea; la pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea care a atras revocarea nu se mai aplică sporul
prevăzut de lege pentru recidivă – va fi cu toate acestea reţinută starea
de recidivă postcondamnatorie – dacă aceasta există – întrucât există şi
alte consecinţe pe care această stare poate să le genereze;
2. când în cursul termenului de încercare condamnatul nu-şi
îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare –
operează revocarea doar dacă se dovedeşte reaua-credinţă a
condamnatului, în sensul că acesta ar fi avut posibilitatea să-şi
îndeplinească aceste obligaţii, dar nu a făcut-o;
3. când în cursul termenului de încercare condamnatul se sustrage
măsurilor de supraveghere sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite
prin hotărârea de condamnare;
b) revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este
facultativă într-o singură situație:
1. când în cursul termenului de încercare condamnatul
comite o infracţiune din culpă – instanţa are posibilitatea să aplice şi
pentru aceasta suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei dacă
pedeapsa este închisoarea sau suspendarea condiţionată dacă pedeapsa
este amenda, determinând astfel existenţa a două termene de încercare
care vor curge paralel;
- anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei – spre

deosebire de revocare se datorează unor cauze preexistente dispunerii
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei; este obligatorie; are
loc dacă se descoperă înaintea expirării termenului de încercare că cel
condamnat cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei
mai săvârşise o infracţiune înainte de pronuţarea hotărârii prin care
s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia,
infracţiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după
expirarea termenului de încercare;
dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei;
2. pentru infracţiunea respectivă i s-a aplicat
pedeapsa închisorii indiferent de momentul pronunţării acestei pedepse,
chiar şi după expirarea termenului de încercere;
3. infracţiunea ce atrage anularea suspendării
condiţionate a executării pedepsei să fie descoperită înaintea expirării
depăşeşte 3 ani, se va putea aplica suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei, termenul de încercare urmând să curgă de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care anterior se pronunţase
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei;
- anularea nu se poate dispune dacă
1. descoperirea infracţiunii a avut loc după împlinirea termenului de
încercare
2. pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă anterior este
amenda;
- termen de încercare
- revocarea suspendării condiționate
- anularea suspendării condiționate
- reabilitare de drept
- măsuri de supraveghere
1.Cum se calculează termenul de încercare în cazul suspendării condiționate? Dar în cazul

suspendării sub supraveghere?
2. Care sunt condițiile de acordare a suspendării condiționate? Dar a suspendării sub supraveghere?
3. Care sunt cazurile de revocare obligatorie a suspendării condiționate?
4. Care sunt condițiile în prezența cărora se anulează suspendarea condiționată?
5. Care sunt efectele suspendării condiționate?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei: a)dacă pedeapsa aplicată
este închisoarea de cel mult 4 ani; b)dacă paguba produsă prin infracţiune este reparată integral până la
pronunţarea hotărârii; c)dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
2. În cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei, repararea pagubei produse prin
infracţiune: a)este o condiţie necesară pentru a se putea dispune măsura; b)trebuie făcută până la
expirarea termenului de încercare sub sancţiunea revocării obligatorii a măsurii; c)trebuie făcută până la
expirarea termenului de încercare sub sancţiunea revocării facultative a măsurii.
3. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei intervine când se descoperă că cel
condamnat mai săvârşise anterior suspendării: a)numai o infracţiune intenţionată; b)atât o infracţiune
intenţionată, cât şi din culpă; c)numai o infracţiune din culpă.
4. Revocarea suspendării condiţionate: a)este obligatorie în ipoteza comiterii unei infracţiuni în cursul
termenului de încercare, indiferent de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta respectivă; b)este
condiţionată de descoperirea comiterii infracţiunii în cursul termenului de încercare; c)se dispune în
ipoteza în care persoana condamnată a săvărşit o infracţiune intenţionată anterior rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a dispus suspendarea condiţionată.
5. Suspendarea condiţionată: a)este obligatorie în ipoteza îndeplinirii condiţiilor referitoare la pedeapsa
aplicată şi la antecedentele infractorului; b)este revocată în ipoteza neexecutării, cu rea-credinţă, a
obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare; c)poate fi revocată în ipoteza comiterii unei
infracţiuni intenţionate în cursul termenului de încercare.
Executarea pedepsei la locul de muncă.
10.1. Introducere
10.3.1. Executarea pedepsei la locul de muncă
10.1. Introducere
Este un mod de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii
care poate fi dispus de către instanţa de judecată în cazul în care, ţinând
seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de
conduita profesională şi generală a infractorului şi de posibilităţile
acestuia de îndreptare, apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul
pedepsei să fie atins fără privare de libertate; executarea pedepsei în acest
caz se va face în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau
în altă unitate, cu acordul scris al acesteia; executarea pedepsei la locul
de muncă nu este compatibilă nici cu executarea pedepsei într-un loc de
deţinere, nici cu niciuna dintre formele de suspendare a executării
pedepsei.

- cunoașterea noțiunii de executare a pedepsei la locul de
muncă;
- cunoașterea condițiilor de acordare a acestui mod de
- cunoașterea condițiilor de executare a pedepsei la locul de
muncă.

- studenții vor putea să stabilească, într-o situație dată, dacă
este posibilă executarea pedepsei la locul de muncă;
- studenții vor cunoaște limitările drepturilor persoanei
condamnate;
- studenții vor identifica ipotezele le revocare, anulare și
încetare a executării pedepsei la locul de muncă.
Pentru unitatea de învățare Executarea pedepsei la locul de muncă, timpul
alocat este de 2 ore.
10.3.1. Executarea pedepsei la locul de muncă

- noţiune – este un mod de individualizare judiciară a executării pedepsei
închisorii care poate fi dispus de către instanţa de judecată în cazul în care,
ţinând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă,
de conduita profesională şi generală a infractorului şi de posibilităţile
acestuia de îndreptare, apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul
pedepsei să fie atins fără privare de libertate; executarea pedepsei în acest
caz se va face în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau
în altă unitate, cu acordul scris al acesteia; executarea pedepsei la locul
de muncă nu este compatibilă nici cu executarea pedepsei într-un loc de
deţinere, nici cu niciuna dintre formele de suspendare a executării
pedepsei;

pentru aceasta
1. executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă
dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea comisă este închisoarea de
cel mult 5 ani;
2. executarea pedepsei la locul de muncă, în situaţia în care
infractorul a comis un concurs de infracţiuni, poate fi dispusă dacă
pedeapsa rezultată este închisoarea de cel mult 3 ani;
3. executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă
în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul
infracţiunilor de vătămare corporală gravă, loviri cauzatoare de
moarte, viol şi tortură;

pedeapsa închisorii mai mare de 1an, afară de cazul când
infractorii recidivişti pot beneficia de suspendarea condiţionată a
2. convingerea instanţei că sunt suficiente temeiuri ca scopul
pedepsei să fie atins fără privarea de libertate – convingerea că
reeducarea infractorului se poate realiza fără executarea pedepsei într-un
loc de deţinere, se formează din aprecierea de ansamblu a faptei comise,
ţinând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă,
de conduita profesională şi generală a infractorului şi de posibilităţile
acestuia de îndreptare; executarea pedepsei la locul de muncă nu este un
drept al infractorului, acesta are doar o vocaţie la această modalitate de
3. condamnatul trebuie să aibă capacitate de muncă – condiţie
care reiese din faptul că dacă în cursul executării pedepsei la locul de
muncă cel condamnat îşi pierde această capacitate, pedeapsa este
suspendată condiţionat; prestarea muncii fiind de esenţa acestui mod de
executare, lipsa capacităţii de muncă face imposibilă executarea pedepsei
în acest mod; pot beneficia de acest mod de executare şi infractorii
minori care au împlinit vârsta de 16 ani la data aplicării pedepsei;
tinerii condamnaţi cu executarea pedepsei la locul de muncă, care devin
militari în termen în cursul judecăţii sau după condamnare, vor executa
pedeapsa la locul de muncă după trecerea lor în rezervă; de executarea
pedepsei la locul de muncă pot beneficia şi persoanele care nu
desfăşoară o activitate la data aplicării pdepsei;
4. trebuie să existe acordul scris al unităţii în care cel
condamnat urmează să execute pedeapsa, indiferent că este vorba
despre unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau despre o altă
unitate;
- locul de muncă – unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea

la data conamnării sau altă unitate; trebuie să existe acordul scris al
acesteia; în primul caz contractul de muncă se suspendă pe durata
executării pedepsei, în al doilea caz contractul de muncă încetează;
- modul de executare al pedepsei închisorii la locul de muncă – trebuie

să asigure realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei, fără privarea
condamnatului de libertate; acest lucru este asigurat de instituirea unor
obligaţii şi interdicţii:
1. condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă pe baza
mandatului de executare a pedepsei – în cazul în care pedeapsa este
executată în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea,
contractul de muncă se suspendă pe durata executării pedepsei, în cazul în
care pedeapsa este executată în altă unitate, contractul de muncă
încetează;
2. condamnatul este obligat ca pe timpul executării pedepsei să
îndeplinească toate îndatoririle ce îi revin la locul de muncă şi are
aceleaşi drepturi ca oricare salariat, cu următoarele limitări ce decurg din
caracterul coercitiv al pedepsei:
a) din totalul veniturilor cuvenite potrivit legii pentru munca
prestată, cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea
desfăşurată în locuri de muncă cu condiţii vătămătoare sau
periculoase, se reţine o cotă de 15-40%, stabilită potrivit legii, în
raport cu cuantumul veniturilor şi îndatoririle condamnatului pentru
întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului; în cazul
condamnatului minor, limitele reţinerii se reduc la jumătate;
b) drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentle
legale aplicate le venitul net cuvenit condamnatului după reţinerea
cotei prevăzute anterior;
c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în
muncă;
d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea
condamnatului, decât prin hotărârea instanţei de judecată;
e) pe durata executării pedepsei condamnatul nu poate fi
promovat;
f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în
raport cu fapta comisă, nu poate ocupa funcţii ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative sau de gestiune;
3. pe durata executării pedepsei, condamnatului i se interzice dreptul de a
fi ales – contradicţie cu disp. art. 71 al.3 – au prioritate acestea din urmă;
4. instanţa are posibilitatea să impună condamnatului respectarea uneia
sau mai multora dintre următoarele obligaţii:
1. să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţămân
ori de calificare;
2. să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu
depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;
3. să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
4. să nu intre în legătură cu anumite persoane;
5. să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
6. să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în
special în scopul dezintoxicării;
- revocarea executării pedepsei la locul de muncă – se datorează unor

cauze subsecvente acordării suspendării condiţionate a executării
pedepsei; este o sancţiune care intervine pentru nerespectarea de către
condamnat a condiţiilor prevăzute de lege; este obligatorie sau facultativă
pentru instanţa de judecată în funcţie de cauzele de revocare intervenite
în cursulexecutării pedepsei; revocarea are de regulă drept consecinţă
executarea pedepsei într-un loc de deţinere;
a) revocarea executării pedepsei la locul de muncă este obligatorie în

două situaţii;
1. când în cursul executării pedepsei condamnatul comite o
infracţiune intenţionată înaintea începerii executării sau în cursul
- ca urmare a revocării, instanţa face aplicarea dispoziţiilor
referitoare la sancţionarea recidivei postcondamnatorii sau a pluralităţii
intermediare – cumulul juridic; pedeapsa rezultată va fi executată într-un
loc de deţinere;
2. când în cursul executării pedepsei condamnatul nu mai poate
presta munca datorită pierderii totale a capacităţii de muncă, în cazul
în care această incapacitate nu şi-a provocat-o
condamnatul(intenţionat) – nu va opera rebilitarea de drept; problemă –
se suspendă întreaga pedeapsă sau doar restul rămas neexecutat;
b) revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei este

facultativă în trei situaţii:
1. când în cursul executării pedepsei condamnatul comite o
infracţiune din culpă – instanţa are posibilitatea să aplice şi pentru
aceasta executarea pedepsei la locul de muncă, pedeapsa rezultată
stabilindu-se potrivit regulilor de la pluralitatea intermediară;
2. când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii –
fie prin neprezentarea în termen de 5 zile la unitatea unde urmează să-şi
desfăşoare activitatea, fie prin neîndeplinirea în mod corespunzător a
îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă;
3. când condamnatul nu respectă obligaţiile stabilite prin
hotărârea de condamnare;
- anularea executării pedepsei la locul de muncă – spre deosebire de

revocare se datorează unor cauze preexistente dispunerii executării
pedepsei la locul de muncă; este obligatorie; are loc dacă se descoperă
înaintea executării sau considerării ca executată a pedepsei că cel
condamnat cu executarea pedepsei la locul de muncă mai săvârşise o
infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
dacă nu sunt îndeplinite condiţiile aplicării şi pentru pedeapsa
rezultată a executării pedepsei la locul de muncă;
dispus executarea pedepsei la locul de muncă;
2. infracţiunea ce atrage anularea executării
pedepsei la locul de muncă să fie descoperită înaintea executării sau
considerării ca executată a pedepsei;
3. în ceea ce priveşte pedeapsa rezultată, să
nu fie îndeplinite condiţiile aplicării executării pedepsei la locul de muncă
– în cazul în care faptele sunt concurente, pedeapsa rezultată să fie mai
mare de 3 ani;
depăşeşte 3 ani, se va putea aplica executarea pedepsei la locul de muncă,
urmând ca ceea ce s-a executat până la data descoperirii infracţiunii
concurente să se compute din pedeapsa rezultată; în a doua situaţie - dacă
există recidivă sau pluralitate intermediară – pedeapsa rezultată se va
executa într-un loc de deţinere;
- anularea nu se poate dispune dacă descoperirea infracţiunii a
avut loc după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei;
- încetarea executării pedepsei la locul de muncă – este o instituţie

asemănătoare cu liberarea condiţionată; se acordă în vederea stimulării
condamnaţilor care dau dovezi temeinice de îndreptare, sunt disciplinaţi şi
stăruitori în muncă şi au executat o anumită parte din pedeapsă,
- condiţii - 1. condamnatul să fi executat 2/3 din
pedeapsă;
2. condamnatul să fi dat dovezi temeinice de
îndreptare, să fi avut o conduită bună, să fi fost disciplinaţi şi stăruitori în
muncă;
3. să existe o cerere de încetare a executării
pedepsei din partea condamnatului sau a unităţii în care îşi execută
pedeapsa;
- efecte – pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de
timp rămas până la împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu a comis o
nouă infracţiune; în caz contrar va lua naştere starea de recidivă
postcondamnatorie;
- revocarea – este în principiu facultativă - instanţa are două
posibilităţi: fie să revoce încetarea executării pedepsei, situaţie în care se
va aplica regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, fie să
menţină încetarea executării pedepsei, situaţie în care deşi există recidivă
postcondamnatorie, se aplică regimul sancţionator obişnuit – problema
sporului; revocarea este obligatorie în cazul infracţiunilor grave;
- încetarea/suspendarea contractului de muncă

- revocarea executării pedepsei la locul de muncă
- anularea executării pedepsei la locul de muncă
- încetarea executării pedepsei la locul de muncă
- limitarea drepturilor condamnatului
1. Care sunt condițiile în prezența cărora se poate dispune executarea pedepsei la locul de muncă?
2. Care sunt limitările drepturilor persoanei condamnate?
3. Care sunt cazurile de revocare a executării pedepsei la locul de muncă?
4. Care sunt cazurile de anulare a executării pedepsei la locul de muncă?
5. Care sunt cazurile de încetare a executării pedepsei la locul de muncă?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Executarea pedepsei la locul de muncă: a)se poate dispune chiar şi fără acordul unităţii unde munca
urmează a fi prestată; b)se revocă în ipoteza pierderii capacităţii de muncă de către persoana condamnată;
c)este condiţionată de împrejurarea ca cel care a comis infracţiunea să fi reparat prejudiciul cauzat până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
2. Dacă în timpul executării pedepsei la locul de muncă cel condamnat îşi pierde total capacitatea de
muncă din cauze neimputabile lui, instanţa de judecată: a)revocă executarea pedepsei la locul de
muncă şi dispune executarea acesteia într-un loc de deţinere; b)revocă executarea pedepsei la locul de
muncă şi dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 81 C.pen. c)revocă măsura şi o înlocuieşte cu amenda.
3. Executarea pedepsei la locul de muncă este condiționată de împrejurarea ca: a)condamnatul să nu
fie recidivist; b)condamnatul să aibă capacitate de muncă; c)condamnatului să nu i se fi aplicat o
pedeapsă mai mare de 4 ani.
4. Pierderea fortuită a capacității de muncă în cursul executării pedepsei este motiv de: a)revocare a
executării pedepsei la locul de muncă; b)anulare a executării pedepsei la locul de muncă; c)încetare a
executării pedepsei la locul de muncă.
5. Anularea executării pedepsei la locul de muncă: a)are caracter obligatoriu; b)are caracter facultativ;
c)este determinată de cauze ulterioare hotărârii de condamnare cu executarea pedepsei la locul de muncă.
Amnistia
11.1. Introducere
113. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.2. Amnistia
11.1. Introducere
Există situaţii şi împrejurări ulterioare comiterii infracţiunii care duc la
concluzia că tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este
necesară sau nu mai poate avea loc; în această situaţie, răspunderea penală
a cărei existenţă are ca temei infracţiunea comisă, este înlăturată; aceste
situații poartă denumiea de cauze care înlătură răspunderea penală.

- cunoașterea noțiunii de cauză care înlătură răspunderea
penală;
- cunoașterea noțiunii de amnistie;
- cunoașterea efctelor și limtelor efectelor amnistiei.

- studenții vor putea să facă distincția între amnistia
antecondamnatorie și cea postcondamnatorie;
- studenții vor putea sabili, într-o situație dată, care sunt
efectele amnistiei;
- studenții vor face distincția între cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei și cauzele care înlătură
răspunderea penală.

Pentru unitatea de învățare Amnistia, timpul alocat este de 2 ore.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt împrejurări ulterioare
comiterii infracţiunii, reglementate de lege, în prezenţa cărora se
stinge raportul juridic penal generat de comiterea infracţiunii; drept
consecinţă, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului şi
obligaţia corelativă a acestuia de a o executa;
- clasificare – se face distincţia între cauze generale şi cauze speciale de

înlăturare a răspunderii penale;
1. cauzele generale, au o natură obiectivă, sunt incidente cu privire la orice
infracţiune sunt – amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa
plângerii prealabile, împăcarea părţilor;
2. cauzele speciale, denumite şi cauze de nepedepsire au o natură
subiectivă, ţin de conduita înfractorului în timpul comiterii
infracţiunii – desistarea, împiedicarea producerii rezultatului,
împiedicarea consumării faptei de către participant;
11.3.2. Amnistia
– definiţie – efectele ei sunt reglementate art.119 C.p.; poate fi definită
ca fiind actul de clemenţă al Parlamentului prin care este înlăturată
răspunderea penală pentru infracţiunile comise până la data apariţiei
legii de amnistie;
- caracter – amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea

comisă; nu înlătură caracterul penal al faptei; are caracter general şi
obiectiv, în sensul că are ca obiect infracţiunea comisă şi nu persoana
infractorului; operează in rem;
- categorii – se clasifică în funcţie de mai multe criterii: 1. întinderea

aministiei, 2. condiţiile de acordare, 3. stadiul procesual în care se
găsesc infracţiunile care intră sub incidenţa ei, în momentul intervenirii
aministiei;
1. în funcţie de aria de întindere a amnistiei, aceasta poate fi generală –
când priveşte orice infracţiune, şi specială – când priveşte anumite
infracţiuni, particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor, calitatea
infractorului;
2. în funcţie de condiţiile de acordare a amnistiei, aceasta poate fi
necondiţionată – când incidenţa sa nu este subordonată vreunei condiţii
speciale, şi condiţionată – când incidenţa sa este subordonată unei condiţii
pe care trebuie să o îndeplinească infracţiunea sau autorul său – cuantumul
prejudiciului produs, lipsa antecedentelor penale;
3. în funcţie de stadiul procesual în care se găsesc infracţiunile care intră
sub incidenţa amnistiei, aceasta poate fi înainte de condamnare, proprie
sau după condamnare, improprie;
- obiect – amnistia are ca obiect infracţiunile comise până la data apariţiei

actului de aministie, anume prevăzute în acest act; nu intră sub incidenţa
amnistiei infracţiunile comise în ziua adoptării actului de amnistie; în ceea
ce priveşte infracţiunile a căror executare se prelungeşte în timp(continue,
continuate, progresive), intră sub incidenţa amnistiei dacă sunt epuizate
până la momentul adoptării actului de amnistie;
- efecte – sunt obligatorii şi diferă în funcţie de faptul dacă intervine

înainte sau după condamnare;
1. amnistia intervenită înainte de condamnare - înlătură răspunderea

penală - îndiferent în ce fază s-ar afla procesul penal, acesta încetează;
având în vedere că achitarea creează persoanei o situaţie mai favorabilă
decât aministia, s-a reglementat posibilitatea inculpatului care urmează să
beneficieze de amnistie dar care se consideră nevinovat, de a solicita
continuarea procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine
astfel achitarea; procedând astfel, beneficiul amnistiei nu este înlăturat
deoarece, dacă se dovedeşte vinovăţia inculpatului, infracţiunea comisă de
el va cădea sub incidenţa amnistiei;
2. amnistia intervenită după de condamnare - înlătură răspunderea

penală şi pe cale de consecinţă, executarea pedepselor aplicate – atât cele
principale cât şi cele complementare; dacă executarea pedepsei a
început deja, condamnatul va fi pus deîndată în libertate;
- înlătură consecinţele condamnării – pedeapsa aplicată pentru
infracţiunea amnistiată nu poate constitui prim termen al recidivei; nu este
echivalentă cu reabilitarea – există şi alte consecinţe ale condamnării
reglementate în dispoziţii extrapenale, consecinţe pe care aministia nu le
înlătură (persoana condamnată nu poate îndeplini calitatea de magistrat,
avocat, gestionar); în cazul aministiei, scoaterea condamnatului din
evidenţa cazierului judiciar are loc după ce au trecut 2 ani de la
intervenirea acesteia;
- limitele efectelor amnistiei –

- nu are efect asupra pedepsei principale a amenzii, încasată anterior
intervenirii amnistiei;
- nu are efect asupra măsurilor de siguranţă, dată fiind natura lor juridică
specifică - măsuri de înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare
a comiterii de noi infracţiuni;
- nu are efect asupra măsurilor educative, dată fiind natura lor juridică
specifică – măsuri cu un caracter preponderent reeducativ;
- nu are efect asupra drepturilor persoanei vătămate, nu înlătură
executarea obligaţiilor civile;
- înlăturarea răspunderii penale

- amnistie antecondamnatorie
- amnistie postcondamnatorie
- încetarea procesului penal
- limitele efectelor amnistiei
1. Care este obiectul amnistiei?

2. Ce efecte are amnistia antecondamnatorie?
3. Ce efecte are amnistia postcondamnatorie?
4. Care sunt limitele efectelor amnistiei?
5. Ce efect are amnistia asupra pedepselor complementare?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Amnistia: a)are ca obiect infracţiunile comise după intrarea în vigoare a legii de amnistie; b)nu are
efecte asupra pedepselor complementare; c)nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor
educative.
2. Amnistia: a)se aplică întotdeauna retroactiv; b)nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia
măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi; c)nu are efecte asupra pedepselor
complementare.
3. Amnistia postcondamnatorie: a)înlătură executarea pedepsei și consecințele condamnării; b)are efect
și asupra pedepsei amenzii încasate anterior; c)are efecte asupra măsurior educative.
4. Amnistia: a)înlătură răspunderea penală; b)înlătură executarea pedepsei; c)înlătură executarea
măsurilor de siguranță și a măsurilor educative.
5. Amnistia nu are efecte asupra: a)pedepsei închisorii; b)pedepselor complementare; c)pedepsei
amenzii executate la data intrării în vigoare a legii de amnistie.
Prescripţia răspunderii penale. Plângerea prealabilă
12.1. Introducere
12.3.3. Plângerea prealabilă; lipsa și retragerea acesteia.
12.1. Introducere
Există situaţii şi împrejurări ulterioare comiterii infracţiunii care duc la
concluzia că tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este
necesară sau nu mai poate avea loc; în această situaţie, răspunderea penală
a cărei existenţă are ca temei infracţiunea comisă, este înlăturată; aceste
situații poartă denumiea de cauze care înlătură răspunderea penală.

- cunoașterea noțiunii e prescripție a răspunderii penale;
- cunoașterea noțiunii plângerii prealabile;
- însușirea noțiunii de împăcare a părților.

- studenții vor fi în măsură să stabilească, ăntr-o situație
dată, termenul de prescripție a răspunderii penale;
- studenții vor putea să aprecieze în ce măsură se poate
vorbi despre existența unei plângeri prelabile;
- studenții vor putea face distincția între retragerea
plângerii prealabile și împăcarea părților.

Pentru unitatea de învățare Prescripţia răspunderii penale. Plângerea
prealabilă, timpul alocat este de 2 ore.

Alături de amnistie, prescripția răspunderii penale, lipsa și retragerea
plângerii prealabile, percum și împăcarea părților sunt, în egală măsură,
cauze care înlătură răspunderea penală.

- raţiunea reglementării – eficacitatea combaterii şi prevenirii
infracţiunilor este legată de propmptitudinea cu care organele judiciare
desfăşoară procesul de tragere la răspundere penală; prin trecerea unei
perioade de timp îndelungate de la comiterea infracţiunii fără ca
infractorul să fie tras la răspundere, aplicarea şi executarea pedepsei
devine ineficientă în raport cu scopul sancţiunilor de drept penal;
rezonanţa infracţiunii comise s-a atenuat, infractorul a avut posibilitatea să
se îndrepte; tragerea la răspundere penală nu mai apare ca fiind necesară,
ca atare intervine prescripţia răspunderii penale;

ca fiind cauza care determină înlăturarea răspunderii penale pentru o
infracţiune comisă, ca urmare a trecerii unui anumit interval de
timp, fără ca raportul juridic penal generat de respectiva infracţiune
să fi fost soluţionat în acest interval;
- caracter – are caracter general în sensul că operează cu privire la toate

infracţiunile; legea reglementează o singură excepţie: răspunderea penală
pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii este imprescriptibilă; efectul
prescripţiei se produce din oficiu, fără ca cel interesat să fie obligat să
solicite aplicarea acesteia;
- termenele de prescripţie – de esenţa prescripţiei este un anumit interval

de timp a cărui curgere marchează pierderea dreptului statului de a-l trage
la răspundere penală pe infractor şi totodată dispariţia obligaţiei
infractorului de a suporta consecinţele procesului de tragere la răspundere
penală; termenele de prescripţie a răspunderii penale variază în funcţie de
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă;
- 15 ani – dacă pedeapsa legală este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 15 ani;
- 10 ani – dacă pedeapsa legală este închisoarea mai mare de 10
ani dar care nu depăşeşte 15 ani;
- 8 ani – dacă pedeapsa legală este închisoarea mai mare de 5
ani dar care nu depăşeşte 10 ani;
- 5 ani – dacă pedeapsa legală este închisoarea mai mare de 1 an
dar care nu depăşeşte 5 ani;
- 3 ani – dacă pedeapsa legală este închisoarea care nu
depăşeşte 1 an sau amenda;
- în situaţia în care infractorul este minor, termenele se reduc la jumătate;

- în situaţia în care infracţiunea a rămas în forma tentativei, termenele de
prescripţie se determină în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru
imnfracţiunea consumată;
- tot astfel, chiar dacă există circumstanţe atenuante sau agravante
generale care ar putea avea influenţă asupra pedepsei, termenele de
prescripţie se determină în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea comisă, fie că este vorba despre conţinutul său de bază sau
despre cel agravat;
- în cazul comiterii infracţiunii în participaţie, termenele de prescripţie
sunt aceleaşi pentru toţi participanţii, indiferent de calitatea în care îşi
aduc aportul la comiterea faptei;
- dacă pentru infracţiunea comisă legea prevede pedepse alternative,
termenele de prescripţie se determină în funcţie de pedeapsa mai grea,
respectiv în funcţie de maximul special al pedepsei mai grele;
- calculul termenelor de prescripţie – legea prevede că termenele de

prescripţie încep să curgă de la data comiterii infracţiunii; prin urmare, în
cazul infracţiunilor de pericol, termenele de prescripţie vor începe să
curgă de la data comiterii acţiunii infracţionale, iar în cazul infracţiunilor
de rezultat, termenele de prescripţie vor începe să curgă de la data
producerii rezultatului socialmente periculos;
- în cazul infracţiunilor continue, continuate şi de obicei, termenele de
prescripţie încep să curgă de la data epuizării infracţiunii; în cazul
infracţiunilor progresive, s-a susţinut că termenele de prescripţie încep
să curgă tot de la data epuizării, adică de la data producerii ultimului
rezultat – acestei opinii i se pot aduce serioase obiecţii, întrucât crează
inechităţi pe plan sancţionator;
- în cazul în care există o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului,
termenele de prescripţie încep să curgă pentru infracţiunile concurente
separat, de la data comiterii fiecăreia dintre ele;
- întreruperea prescripţiei – pentru ca prescripţia să-şi producă efectele,

termenul acesteia trebuie să curgă neîntrerupt; legea prevede că
întreruperea termenului prescripţiei se petrece prin îndeplinirea oricărui
act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau
inculpatului(arestarea preventivă, prezentarea materialului de urmărire
penală); întreruperea termenului prescripţiei are ca efect ştergerea
timpului scurs înaintea intervenirii actului întreruptiv şi începerea curgerii
unui nou termen de prescripţie; întreruperea termenului prescripţiei va
opera faţă de toţi participanţii, chiar dacă actul întreruptiv s-a efectuat
numai faţă de unul dintre ei;
- există o prescripţie specială, care operează în cazul în care, indiferent
câte întreruperi ar fi intervenit, termenul prevăzut de lege a fost depăşit cu
încă jumătate;
- suspendarea prescripţiei - legea prevede că suspendarea termenului

prescripţiei are loc pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de
neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal – sunt reglementate două cauze de
suspendare: 1. existenţa unei dispoziţii legale (autorizarea prealabilă a
procurorului general în cazul infracţiunilor care intră sub incidenţa art.5
C.p., existenţa unei boli grave a inculpatului care îl împiedică să ia parte
la proces); 2. existenţa unei împrejurări de neprevăzut ori de
neînlăturat (cutremur, inundaţie, război); suspendarea termenului
prescripţiei are ca efect reluarea cursului prescripţiei la încetarea cauzei de
suspendare, iar timpul scurs înaintea acestui moment intră în durata
termenului de prescripţie;
- efectele prescripţiei – înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea
comisă;
12.3.3. Plângerea prealabilă; lipsa și retragerea acesteia

- raţiunea reglementării – comiterea unei infracţiuni, generează naşterea
unui raport de drept penal, ai cărui subiecţi sunt statul prin intermediul
organelor sale judiciare şi infractorul; tragerea la răspundere penală a
infractorului are loc în majoritatea cazurilor din oficiu; prin excepţie,
există situaţii când, fie datorită gradului de pericol social redus al
infracţiunii comise(insultă), fie datorită faptului că procesul de tragere la
răspundere penală ar aduce atingere vieţii intime a victimei(viol), iniţierea
acestui proces de tragere la răspundere penală este lăsată la latitudinea
subiectului pasiv al infracţiunii, care îşi exercită acest prerogativ prin
intermediul plângerii prealabile;
- definiţie – din punctul de vedere al dreptului procesual, plângerea

prealabilă este actul prin care instanţa este sesizată cu judecarea unei
infracţiuni care se urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
din punctul de vedere al dreptului penal, plângerea prealabilă este
manifestarea de voinţă a victimei, de a cărei existenţă este condiţionat
procesul de tragere la răspundere penală;
- condiţiile în care trebuie făcută plângerea prealabilă –

1. plângerea prealabilă trebuie să provină de la persoana vătămată –
poate fi făcută şi printr-un mandat special;
- în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de
exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrînsă, plângerea prealabilă
se face de către reprezentantul legal, respectiv de către persoana vătămată
cu încuviinţarea reprezentantului legal; în această situaţie, dată fiind
situaţia specială a persoanei vătămate, s-a prevăzut şi posibilitatea iniţierii
procesului de tragere la răspundere penală din oficiu;
- există o indivizibilitate activă a răspunderii penale, în sensul că, în
cazul în care prin comiterea infracţiunii s-a adus atingere mai multor
persoane, este suficient să existe plângerea prealabilă a unei singure
persoane vătămate;
- există o indivizibilitate pasivă a răspunderii penale, în sensul că, în
cazul în care infracţiunea s-a comis în participaţie, este suficient ca
plângerea prealabilă să fie făcută faţă de un singur participant;
2. plângerea prealabilă trebuie să fie făcută cu respectarea condiţiilor de

fond şi de formă care trebuie îndeplinite pentru valabilitatea ei (datele de
identificare ale persoanei vătămate, descrierea faptei, indicarea
făptuitorului, a mijloacelor de probă); plângerea prealabilă se adresează
după caz, în funcţie de infracţiunea comisă, organului de cercetare penală
sau instanţei de judecată;
3. plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2 luni de la data

când persoana vătămată a ştiut cine este infractorul;
- cazurile în care lipseşte plângerea prealabilă – în situaţia în care nu

sunt îndeplinite condiţiile de valabilitate ale plângerii prealabile, aceasta
este considerată ca inexistentă;
1. plângerea prealabilă lipseşte atunci când persoana vătămată, deşi
cunoaşte identitatea făptuitorului, nu face o astfel de plângere sau nu o
face în termenul prevăzut de lege;
2. plângerea prealabilă se consideră inexistentă atunci când este făcută de
o altă persoană decât persoana vătămată şi nu există un mandat special;
în cazul indivizibilităţii active şi pasive, lipsa plângerii prealabile este
posibilă doar dacă niciuna dintre persoanele vătămate nu a introdus o
plângere prealabilă, respectiv împotriva niciunuia dintre infractori nu a
fost formulată o astfel de plângere;
- efectele lipsei plângerii prealabile – înlătură răspunderea penală;
RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE
- noţiune – este de asemenea o cauză care înlătură răspunderea penală;

reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate prin infracţiune,
care după ce a introdus plângerea prealabilă, renunţă în condiţiile legii la
plângerea făcută, înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre
definitivă;
- condiţii – retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală,

dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:
1. retragerea plângerii prealabile să reprezinte o manifestare expresă a
voinţei persoanei vătămate de a renunţa la plângerea făcută;
2. retragerea plângerii prealabile să fie totală – să privească atât latura
penală cât şi latura civilă a procesului
3. retragerea plângerii prealabile să fie necondiţionată - să nu fie făcută
sub condiţia unor reparaţii civile ulterioare;

- noţiune – instituţia împăcării părţilor este strâns legată de cea a plângerii
prealabile, deoarece , de regulă este posibilă doar în cazul infracţiunilor
care se urmăresc la plângerea prealabilă - singura excepţie este
infracţiunea de seducţie, în cazul căreia, deşi procesul de tragere la
răspundere penală are loc din oficiu, împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală; prin urmare, se poate susţine că împăcarea părţilor
este subsecventă plângerii prealabile;
- definiţie – reprezintă un act bilateral, înţelegerea dintre infractor şi
victima infracţiunii, prin care, în cazurile prevăzute de lege se pune capăt
raportului penal născut din comiterea infracţiunii, fiind înlăturată
răspunderea penală a infractorului;
- condiţii - împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală dacă sunt

îndeplinite anumite condiţii:
1. să intervină în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede această
posibilitate de înlăturare a răspunderii penale;
2. să fie un act bilateral, expresia voinţei liber exprimate – în caz
contrar nu va înlătura răspunderea penală;
3. este un act personal; prin urmare nu poate fi realizată prin mandat
special, este posibilă doar în faţa instanţei de judecată; în situaţia comiterii
faptei în participaţie, trebuie să aibă loc personal cu fiecare dintre
infractori; există o excepţie de la caracterul personal al împăcării părţilor
– atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu
sau are capacitate de exerciţiu restrînsă, împăcarea părţilor se face de
către reprezentantul legal, respectiv de către persoana vătămată cu
încuviinţarea reprezentantului legal;
4. împăcarea părţilor să fie totală – să privească atât latura penală cât şi
latura civilă a procesului
5. împăcarea părţilor să fie necondiţionată - să nu fie făcută sub condiţia
unor reparaţii civile ulterioare;
6. împăcarea părţilor să intervină înintea rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare;
- efectele împăcării părţilor – înlătură răspunderea penală;
- termen de prescripție a răspunderii penale

- suspendarea cursului prescripției
- întreruperea cursului prescripției
- plângere prealabilă
- indivizibilitate activă și pasivă
1. În funcție de ce variază termenul de prescripție a răspunderii penale?

2. Care sunt cauzele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale?
3. Ce înțelegem prin prescripție specială?
4. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească plângerea prealabilă?
5. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească împăcarea părților?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Împăcarea părţilor: a)înlătură răspunderea penală doar dacă intervine până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare; b)nu are efecte asupra obligaţiilor civile stabilite de instanţă în sarcina autorului
infracţiunii; c)în ipoteza comiterii faptei în participaţie, poate fi făcută doar faţă de toţi participanţii.
2. Termenul de prescripţie a răspunderii penale: a)începe să curgă de la data la care organele judiciare
au cunoscut autorul faptei; b)în caz de concurs de infracţiuni, cuantumul său variază în funcţie de pedeapsa
rezultată; c)se reduce la jumătate în cazul minorilor.
3. Retragerea plângerii prealabile: a)înlătură executarea pedepsei în ipoteza în care intervine după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; b)nu are efecte asupra obligaţiilor civile stabilite de
instanţă în sarcina autorului infracţiunii; c)în ipoteza comiterii faptei în participaţie, trebuie făcută faţă de
toți participanţii.
4. În cazul infracțiunilor continuate, termenul de prescripție a răspunderii penale: a)curge de la
momentul consumării infracțiunii; b)curge de la momentul epuizării infracțiunii; c)variază în funcție de
pedeapsa stabilită de instanță.
5. Prescripția răspunderii penale nu operează: a)în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii; b)în
cazul infracțiunilor de omor; c)în cazul în care infractorul a renunțat expres la beneficiul acesteia.
Graţierea. Prescripţia executării pedepsei
13.1. Introducere
13.3.2. Grațierea
13.1. Introducere
Alături de cauzele care înlătură răspunderea penală, legiuitorul a
reglementat situații în care, ulterior finalizării procesului de tragere la
răspundere penală prin aplicarea unei pedepse, executarea pedepsei
respective nu mai are loc. Aceste situații poartă denimirea de cauze care
înlătură executarea pedepsei.

- cunoașterea noțiunii de cauze care înlătură executarea
pedepsei;
- cunoașterea instituției gațierii;
- cunoașterea noțiunii de prescripție a executării pedepsei.

- studenții vor putea face distincția între cauzele care
înlătură răspunderea penală și cauzele care înlătură
executarea pedepsei;
- studenții vor cunoaște efectele grațierii;
- studenții vor putea stabili, într-o situație dată, termenul de
prescripție a executării pedepsei.

Pentru unitatea de învățare Graţierea. Prescripţia executării pedepsei,
timpul alocat este de 2 ore.

Există situaţii când, cu toate că s-a comis o infracţiune pentru care instanţa
de judecată a aplicat o sancţiune, această sancţiune nu poate fi executată,
fie pentru că persoana condamnată s-a sustras de la executare şi nu a putut
fi găsită un interval de timp mai îndelungat, fie pentru că puterea de stat
apreciază că nu este necesară executarea pedepsei; corespunzător acestor
situaţii ce se pot ivi, sunt reglementate două cauze care înlătură executarea
pedepsei: graţierea şi prescripţia executării pedepsei;
13.3.2. Grațierea
ca fiind un act de clemenţă acordat de regulă individual de către
preşedintele ţării, prin care condamnatul este iertat în totalitate sau
parţial de executarea pedepsei sau pedeapsa aplicată este înlocuită cu
una mai uşoară; în cazuri de excepţie, graţierea se poate acorda şi
colectiv de către Parlament;
- caracter – de regulă, graţierea produce efecte in personam – în situaţia

în care este acordată individual de către preşedinte; prin excepţie, produce
efecte in rem - în situaţia în care este acordată colectiv de către
Parlament;
- categorii – se clasifică în funcţie de mai multe criterii: 1. modul de

acordare, 2. condiţiile de acordare, 3. întinderea efectelor graţierii;
1. în funcţie de modul de acordare a graţierii, aceasta poate fi

individuală – care este acordată de regulă la cererea condamnatului şi
poate fi acordată numai după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare sau colectivă – care este acordată unui număr nedeterminat
de persoane şi poate fi acordată chiar şi înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare;
2. în funcţie de condiţiile de acordare a graţierii, aceasta poate fi

- necondiţionată – când se acordă fără a impune în viitor beneficiarului său
respectarea anumitor obligaţii;
- condiţionată – când acordarea sa este condiţionată de buna conduită a
beneficiarului acesteia în viitor, în sensul că acesta trebuie să se abţină de
la comiterea de noi infracţiuni o anumită perioadă de timp (3 ani)
denumită termen de încercare, sub sancţiunea executării pedepsei
negraţiate cumulată aritmetic cu pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea
comisă ulterior;
- în ambele cazuri, în actul de acordare a graţierii, pot fi prevăzute anumite
condiţii cu privire la natura pedepsei, cuantumul pedepsei sau persoana
condamnatului, care limitează incidenţa graţierii;
3. în funcţie de aria de întindere a efectelor graţierii, aceasta poate fi

totală, parţială sau comutare;
- graţierea este totală – când are ca efect înlăturarea în totalitate a
executării pedepsei; se mai numeşte şi remitere de pedeapsă;
- graţierea este parţială – când are ca efect înlăturarea parţială a executării
pedepsei; se mai numeşte şi reducere de pedeapsă;
- graţierea îmbracă forma comutării – când are ca efect înlocuirea
pedepsei aplicate de instanţă cu o pedeapsă de altă natură, mai uşoară; se
acordă de regulă individual;
- obiect – de regulă, graţierea are ca obiect pedepsele aplicate până la

data apariţiei actului de graţiere, care se încadrează în dispoziţiile acestui
act; dacă intervine înainte de condamnare, are ca obiect pedepsele
aplicate pentru infracţiunile comise până la data adoptării actului de
graţiere, în măsura în care acestea se încadrează în dispoziţiile acestui act;
graţierea nu are ca obiect pedepse rezultate pentru vreo formă a
pluralităţii de infracţiuni, ci doar pedepsele componente ale pedepsei
rezultate;
- efecte – în măsura în sunt îndeplinite condiţiile de acordare a graţierii,

efectele acesteia sunt obligatorii;
1. efectele graţierii asupra pedepselor principale – prin graţiere,

executarea pedepsei principale este înlăturată în totalitate, parţial sau
aceasta este comutată;
- în cazul graţierii totale, la data intervenirii graţierii pedeapsa se consideră
executată(de la această dată începe executarea pedepselor complementare,
începe să curgă termenul de reabiltare); în cazul graţierii parţiale, de la
data acordării graţierii se mai execută doar restul de pedeapsă rămas
negraţiat; în cazul comutării pedepsei din detenţiunea pe viaţă în
închisoare, durata executată din detenţiunea pe viaţă se consideră parte
integrantă a pedepsei închisorii;
- graţierea poate avea ca obiect o pedeapsă componentă a unei pedepse
rezultate pentru o formă a pluralităţii de infracţiuni; dacă pentru una
dintre pedepsele contopite este incidentă graţierea, aceasta este scoasă din
contopire iar dacă în urma acestei operaţiuni, rămâne în fiinţă o singură
pedeapsă componentă a pedepsei rezultate, va fi înlăturat şi eventualul
spor aplicat pentru respectiva formă a pluralităţii;
- în cazul în care graţierea intervine înainte de condamnare, efectele sale
se vor produce din momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare;
- dacă infracţiunea este dintre cele a căror executare se prelungeşte în
timp, pentru a beneficia de graţiere este necesar ca ele să se epuizeze
înainte de adoptarea actului de clemenţă;
- în cazul graţierii condiţionate – aceasta îşi produce efectele tot de la
data apariţiei actului de clemenţă, dar aceste efecte devin definitive în
momentul expirării termenului de încercare şi doar dacă în termenul de
încercare al graţierii condiţionate beneficiarul nu a comis o nouă
infracţiune;
2. efectele graţierii asupra pedepselor suspendate condiţionat:

– în cazul graţierii totale necondiţionate, partea din termenul de
încercare care este formată din pedeapsa aplicată de instanţă se remite;
prin urmare, din durata termenului de încercare rămân 2 ani(intervalul fix
al termenului de încercare); la împlinirea termenului de încercare astfel
redus, va opera reabilitarea de drept; dacă în cursul celor doi ani rămaşi
din termenul de încercare se comite o nouă infracţiune, este revocată
suspendarea condiţionată; pedeapsa fiind considerată ca executată ca efect
al graţierii, efectul revocării suspendării este doar excluderea reabilitării
de drept; se va naşte astfel o stare de recidivă postexecutorie şi se va
aplica tratamentul sancţionator specific acesteia;
- în cazul graţierii parţiale necondiţionate, partea din termenul de

încercare care este formată din pedeapsa aplicată de instanţă se reduce
condorm actului de clemenţă; prin urmare, din durata termenului de
încercare rămân 2 ani plus partea din pedeapsă rămasă negraţiată; la
împlinirea termenului de încercare astfel redus, va opera reabilitarea de
drept; dacă în cursul termenului de încercare redus cau urmare a graţierii
parţiale se comite o nouă infracţiune, este revocată suspendarea
condiţionată; pedeapsa nefiind considerată executată în totalitate deoarece
graţierea este parţială, se va naşte o stare de recidivă postcondamnatorie,
sancţionată potrivit sistemului cumulului aritmetic ca efect al revocării
suspendării; evident este exclusă şi reabilitarea de drept;
- în cazul graţierii totale condiţionate, cele două măsuri de

individualizare funcţionează paralel şi îşi produc fiecare dintre ele efectele
specifice; efectele ambelor măsuri sunt condiţionate de conduita
condamnatului într-un anumit interval de timp, tocmai de aceea este
necesară compararea celor două termene de încercare;
1. când termenul de încercare al graţierii condiţionate este mai scurt
decât cel al suspendării condiţionate – efectul graţierii rămâne definitiv
înaintea împlinirii termenului de încercare a suspendării condiţionate;
- dacă se comite o infracţiune în cursul ambelor termene de încercare, va fi
înlăturat atât beneficiul graţierii(întrucât efectele sale nu sunt definitive)
cât şi suspendarea condiţionată (existând o cauză de revocare); se va naşte
o stare de recidivă postcondamnatorie, sancţionată potrivit sistemului
cumulului aritmetic ca efect al revocării suspendării; evident este exclusă
şi reabilitarea de drept;
- dacă se comite o infracţiune după împlinirea termenului de încercare al

graţierii, dar în cursul termenului de încercare al suspendării, este revocată
doar suspendarea condiţionată, întrucât efectele graţierii sunt deja
definitive; pedeapsa fiind considerată ca executată ca efect al graţierii,
efectul revocării suspendării este doar excluderea reabilitării de drept; se
va naşte astfel o stare de recidivă postexecutorie şi se va aplica tratamentul
sancţionator specific acesteia;
2. când termenul de încercare al graţierii condiţionate este mai lung
decât cel al suspendării condiţionate – se produc efectele suspendării
condiţionate, iar graţierea rămâne fără obiect, întrucât, la data rămânerii
definitive a efectelor ei, pedeapsa era deja considerată executată;
- dacă se comite o infracţiune în cursul ambelor termene de încercare, va fi
înlăturat atât beneficiul graţierii(întrucât efectele sale nu sunt definitive)
cât şi suspendarea condiţionată (existând o cauză de revocare); se va naşte
o stare de recidivă postcondamnatorie, sancţionată potrivit sistemului
cumulului aritmetic ca efect al revocării suspendării; evident este exclusă
şi reabilitarea de drept;
- dacă se comite o infracţiune după împlinirea termenului de încercare al
suspendării condiţionate, dar în cursul termenului de încercare al graţierii,
pedeapsa fiind considerată ca executată ca efect al suspendării
condiţionate, graţierea rămâne fără obiect şi revocarea acesteia nu produce
nici un efect; nu se va naşte o stare de recidivă postexecutorie, întrucât, ca
efect al suspendării condiţionate a operat reabilitarea de drept;
- efectele graţierilor succesive – dacă în cursul executării unei pedepse

intervin mai multe graţieri parţiale, îşi vor produce fiecare dintre ele
efectul specific, determinând reducerea succesivă a pedepsei; este posibil
ca în actul de graţiere să se prevadă că persoana care a beneficiat anterior
de o graţiere, să fie exclusă de la beneficiul graţierii ulterioare;
- limitele efectelor graţierii –

- nu înlătură condamnarea şi consecinţele condamnării, astfel că o
pedeapsă graţiată produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată –
poate forma primul termen al recidivei postexecutorii, produc incapacităţi,
interdicţii sau decăderi, de la data producerii efectului graţierii începe să
curgă termenul de reabilitare;
- nu are efect asupra pedepselor complementare, în afară de cazul în care
prin actul de graţiere se dispune altfel;
- nu are efect asupra măsurilor de siguranţă, dată fiind natura lor juridică
specifică - măsuri de înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare
a comiterii de noi infracţiuni;
- nu are efect asupra măsurilor educative, dată fiind natura lor juridică
specifică – măsuri cu un caracter preponderent reeducativ;
- nu are efect asupra drepturilor persoanei vătămate, nu înlătură
executarea obligaţiilor civile;

- raţiunea reglementării – eficacitatea sancţiunii este legată de
propmptitudinea cu care organele judiciare pun în executare sancţiunea
aplicată; prin trecerea unei perioade de timp îndelungate de la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare fără ca infractorul să ânceapă
executarea pedepsei aplicate, scopul sancţiunii de drept penal nu mai
poate fi atins; rezonanţa infracţiunii comise s-a atenuat, infractorul a avut
posibilitatea să se îndrepte; executarea pedepsei aplicate nu mai apare ca
fiind necesară şi eficientă, ca atare intervine prescripţia executării
pedepsei;

ca fiind cauza care determină înlăturarea executării pedepsei aplicate
pentru o infracţiune comisă, ca urmare a trecerii unui anumit
interval de timp, fără ca pedeapsa să fi fost executată în acest
interval;
- caracter – are caracter general în sensul că operează cu privire la toate

infracţiunile; legea reglementează o singură excepţie: executarea
pedepselor aplicate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii este
imprescriptibilă; efectul prescripţiei se produce din oficiu, fără ca cel
interesat să fie obligat să solicite aplicarea acesteia;
- termenele de prescripţie – de esenţa prescripţiei este un anumit interval

de timp a cărui curgere marchează pierderea dreptului statului de a cere
executarea pedepsei aplicate şi totodată dispariţia obligaţiei infractorului
de a o executa; termenele de prescripţie a executării pedepsei variază în
funcţie de pedeapsa aplicată de instanţă pentru infracţiunea comisă;
- 20 ani – dacă pedeapsa aplicată este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 15 ani;
- 5 ani plus durata pedepsei aplicate – dacă pedeapsa aplicată
este închisoarea mai mică de 15;
- 3 ani – dacă pedeapsa aplicată este amenda;
- 1 an - în cazul sancţiunilor cu caracter administrativ din art.18
indice1 C.p.
- în situaţia în care infractorul este minor, termenele se reduc la jumătate;
- calculul termenelor de prescripţie – legea prevede că termenele de
prescripţie încep să curgă de la data când hotărârea de condamnare a
rămas definitivă sau de la data când poate fi pusă în executare ordonanţa
prin care s-a aplicat o sancţiune cu caracter administrativ;
- în cazul revocării suspendării condiţionate, suspendării sub
supraveghere, executării pedepsei la locul de muncă (din alte cauze decât
comiterea unei noi infracţiuni intenţionate), termenul de prescripţie începe
să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă;
- termenul de prescripţie se calculează în funcţie de cuantumul pedepsei
aplicate, indiferent că este vorba despre o pedeapsă aplicată pentru o
singură infracţiune sau pentru o formă a pluralităţii de infracţiuni;
- întreruperea prescripţiei – pentru ca prescripţia să-şi producă efectele,

termenul acesteia trebuie să curgă neîntrerupt; întreruperea termenului
prescripţiei are ca efect ştergerea timpului scurs înaintea intervenirii
actului întreruptiv şi începerea curgerii unui nou termen de prescripţie;
legea prevede că întreruperea termenului prescripţiei se petrece prin
- 1. începerea executării pedepsei
- 2. prin comiterea din nou a unei infracţiuni – lucru care
demonstrează că infractorul nu s-a reeducat;
- 3. prin sustragerea de la executare după începerea executării
pedepsei – cauză frecventă în situaţia în care pedeapsa amenzii se execută
în rate şi pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă;
- nu este reglementată prescripţia specială, ceea ce ne permite să
deducem că, pentru a-şi produce efectul, termenul de prescripţie a
executării pedepsei trebuie să curgă neîntrerupt şi integral;
- suspendarea prescripţiei - legea prevede că suspendarea termenului

prescripţiei are loc pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de
neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal – suspendarea termenului de
prescripţie a executării pedepsei are loc în baza dispoziţiilor legale în
situaţia exercitării unei căi extraordinare de atac şi în situaţia amânării ori
întreruperii executării pedepsei;
- efectele prescripţiei – înlătură executarea pedepsei principale; implicit,

înlătură şi executarea pedepsei accesorii;
- limitele efectelor prescripţiei – întrucât legea nu face nici o precizare în

acest sens, se consideră că prescripţia executării pedepsei nu înlătură
executarea pedepselor complementare; nu are efect asupra măsurilor de
siguranţă, care datorită naturii lor juridice specifice, se vor executa
indiferent de timpul scurs;

- grațierea condiționată
- revocarea grațierii
- termen de încercare al grațierii
- termene de prescripție a executării pedepsei
- întreruperea termenului de prescripție a executării pedepsei
1. Ce înțelegem prin grațiere condiționată?

2. Care este efectul grațierii asupra pedepselor suspendate condiționat?
3. Care sunt posibilele efecte ale grațierii asupra pedepsei?
4. Care sunt motivele întreruperii cursului prescripției executării pedepsei?
5. Care sunt infracțiunile imprescriptibile?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Graţierea: a)înlătură răspunderea penală, dacă intervine înainte de condamnare; b)nu are efect, de
regulă, asupra pedepselor complementare; c)în ipoteza graţierii totale a unei pedepse, condamnarea
respectivă nu va fi luată în calcul la stabilirea stării de recidivă.
2. Graţierea: a)nu are efecte asupra pedepselor complementare, afară de cazul când se dispune altfel prin
actul de graţiere; b)înlătură executarea măsurilor educative; c)înlătură răspunderea penală.
3. În ipoteza grațierii totale a unei pedepse suspendate condiționat: a)este înlăturat în totalitate
termenul de încercare; b)este înlăturată partea din termenul de încercare care reprezintă pedeapsa stabilită
de instanță; c)nu mai poate opera reabilitarea de drept.
4. Termenul de prescripție a executării pedepsei: a)curge de la data comiterii infracțiunii; b)curge de
la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; c)variază în funcție de pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta comisă.
5. Grațierea nu poate avea ca obiect: a)pedepsele aplicate pentru infracțiuni comise anterior intrării în
vigoare a legii de grațiere; b)pedepsele aplicate pentru infracțiuni comise ulterior intrării în vigoare a legii
de grațiere; c)pedepsele aplicate pentru infracțiuni împotriva păcii și omenirii.
Reabilitarea.
14.1. Introducere
14.1. Introducere
Consecințele unei condamnări nu pot fi perpetue. Trecerea timpului stinge
din conștiința membrilor societății ecourile infracțiunii comise și, totodată,
dă posibilitatea fostului condamnat să adopte o conduită conformă
exigențelor societății. Aceasta este rațiunea pentru care este reglementată
instituția reabilitării.

- cunoașterea noțiunii de reabilitare.
- cunoașterea formelor reabilitării;
- cunoașterea efectelor reabilitării.

- studenții vor putea aprecia, într-o situație dată, care dintre
formele reabilitării este incidentă;
- studenții vor putea stabili, într-o situație dată, care este
termenul reabilitării judecătorești;
- studenții vor putea aprecia, într-o situație dată, dacă sunt
îndeplinite condițiile reabilitării judecătorești.

Pentru unitatea de învățare Reabilitarea pedepsei la locul de muncă,
timpul alocat este de 2 ore.

- noţiune – este menită să stimuleze eforturile de reintegrare ale fostului
condamnat care, prin comportarea sa privită în ansamblu în decursul unei
anumite perioade de timp, a dovedit că s-a reeducat şi că este posibilă
reintegrarea sa deplină în societate;
- definiţie – este mijlocul legal prin care fostul condamnat este

reintegrat deplin pe plan juridic în societate, prin înlăturarea tuturor
decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor care au rezultat din
condamnare;
- efecte – art.133 C.p. reglementează efectele reabilitării, precizând că

face să înceteze toate decăderile, interdicţiile şi incapacităţile ce rezultă
din condamnare; decăderile şi interdicţiile pot decurge din hotărârea de
condamnare, în cazul în care, alături de pedeapsa principală, s-a aplicat
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi; incapacităţile
decurg din dispoziţii legale extrapenale prin care se reglementează diferite
activităţi(legea de organizare judecătorească, legea de organizare a
avocaturii) unde se prevede că persoanele condamnate nu pot ocupa
anumite funcţii(magistrat) sau nu pot exercita anumite profesii(avocat);
- în consecinţă, condamnările în privinţa cărora a intervenit sau s-a
pronunţat reabilitarea nu se iau în considerare la stabilirea stării de
recidivă;
- limitele efectelor reabilitării

– reabilitarea nu are ca efect obligaţia de reintegrare în funcţia din care
infractorul a fost scos în urma condamnării sau de rechemare în cadrele
permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului militar pierdut;
fostul condamnat poate ajunge să ocupe o funcţie similară celei pierdute
sau să dobândească acelaşi grad;
- efectele reabilitării nu se extind asupra măsurilor de siguranţă, cu
excepţia interzicerii de a se afla în anumite localităţi; raţiunea acestei
exceptări rezidă în incompatibilitatea efectelor reabilitării cu cele ale
acestei măsuri de siguranţă;
- caracteristici
1. are caracter general în sensul că operează cu privire la toate
condamnările, indiferent de gravitatea acestora şi indiferent de natura
infracţiunii care a atras condamnarea respectivă;
2. operează ex nunc, în sensul că înlătură pentru viitor decăderile,
interdicţiile şi incapacităţile care au rezultat din condamnare;
3. priveşte tot trecutul condamnatului, în sensul că, în cazul unor
condamnări succesive, nu poate fi acordată pentru una sau unele dintre
acestea; se poate spune prin urmare că reabilitarea are caracter indivizibil;
nu se poate concepe existenţa unei reabilitări parţiale a condamnatului,
pentru că reabilitarea operează in personam nu in rem;
- forme – legea reglementează două forme ale reabilitării, diferite din

punctul de vedere al condiţiilor de acordare şi a modului în care pot fi
obţinute: reabilitarea de drept, care se caracterizează prin faptul
intervine din oficiu în cazul condamnărilor de gravitate redusă şi
reabilitarea judecătorească, care este pronunţată de instanţă după
verificarea îndeplinirii anumitor condiţii;

reabilitarea de drept – este forma de reabilitare ce intervine din oficiu
în cazul unor condamnări de mică gravitate – amenda sau închisoarea care
nu depăşeşte 1 an, în cazul în care este îndeplinită condiţia prevăzută de
lege – condamnatul să nu comită o nouă infracţiune în cursul termenului
de reabilitare de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei; reabilitarea de drept intervine fără trecerea vreunui termen de la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei, în trei cazuri:
suspendarea condiţionată, suspendarea sub supraveghere şi
executarea pedepsei într-o închisoare militară;
- condiţii – sunt privitoare la condamnare, termenul de reabilitare,

conduita condamnatului:
1. pedeapsa aplicată de instanţă este amenda sau închisoarea care nu
depăşeşte un an; în situaţia în care intervine o graţiere parţială a pedepsei
sau o comutare, reperul pentru stabilirea formei de reabilitare care
urmează să intervină este pedeapsa aplicată de instanţă, nu pedeapsa
redusă sau înlocuită ca urmare a graţierii; în situaţia mai multor
condamnări succesive la pedeapsa amenzii sau a închisorii care nu
depăşeşte un an, va opera reabilitarea de drept pentru fiecare dintre
acestea, dacă intervalul dintre executarea pedepsei precedente şi comiterea
următoarei infracţiuni, este mai mare de trei ani; dimpotrivă, dacă
intervalul este mai mic de trei ani, va putea opera doar reabilitarea
judecătorească; în situaţia mai multor condamnări succesive, dintre care
pentru unele ar putea să opereze reabilitarea de drept iar pentru altele
reabilitarea judecătorească, persoana condamnată va putea cere doar
reabilitarea judecătorească, întrucât, după cum s-a menţionat, reabilitarea
are caracter indivizibil, priveşte persoana condamnatului şi nu este
posibilă o reabilitare parţială;
2. să fi trecut un termen de 3 ani de la executarea sau considerarea ca

executată a pedepsei aplicate;
3. în cursul termenului de 3 ani, condamnatul să nu mai fi comis altă

infracţiune; în cazul nerespectării acestei condiţii, va putea să opereze
doar reabilitarea judecătorească, cu excepţia cazului când pentru noua
infracţiune intervine amnistia – răspunderea penală fiind înlăturată, va
putea să opereze reabilitarea de drept;
- cazurile speciale ale reabilitării de drept:

a) suspendarea condiţionată a executării pedepsei are ca efect
reabilitarea de drept, dacă nu a intervenit o cauză de revocare sau de
anulare;
- s-a afirmat că reabilitarea de drept va interveni şi în cazul în care
suspendarea condiţionată a fost acordată în situaţia specială a persoanei
condamnate cu executarea pedepsei la locul de muncă, dacă pe parcursul
executării pedepsei şi-a pierdut capacitatea de muncă; dacă dispunerea
suspendării apare ca firească într-o asemenea situaţie, pentru a se evita
încarcerarea celui condamnat iniţial cu executarea pedepsei în stare de
libertate, nu este firească intervenirea reabiltării de drept, pentru că s-ar
crea o situaţie inechittabilă pentru cel care este capabil să excute pedeapsa
la locul de muncă; ca atare, deşi legea nu face nici o precizare, considerăm
că într-o asemenea situaţie, deşi este acordată suspendarea condiţionată,
aceasta nu-şi va produce efectul specific – reabilitarea de drept;
b) suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei are ca efect
reabilitarea de drept, dacă nu a intervenit o cauză de revocare sau de
anulare;
c) executarea pedepsei într-o închisoare militară are ca efect
reabilitarea de drept, dacă cel condamnat nu a comis o nouă infracţiune în
cursul executării pedepsei; se produce acelaşi efect şi în cazul în care, cel
condamnat devine inapt serviciului militar şi este liberat condiţionat;
- efectele reabilitării de drept – intervine în puterea legii, fără a fi necesară
pronunţarea ei de către instanţa de judecată; instanţa poate cel mult să
constate intervenirea reabilitării de drept; scoaterea condamnatului din
evidenţa cazierului judiciar are loc, în situaţia suspendării condiţionate,
după ce au trecut 2 ani de la expirarea termenului de încercare;
reabilitarea judecătorească – este forma de reabilitare ce se acordă de
către instanţa de judecată la cererea fostului condamnat în cazul unor
condamnări de gravitate mai mare – altele decât amenda sau închisoarea
care nu depăşeşte 1 an, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege cu privire la conduita condamnatului în cursul
termenului de reabilitare, care variază în funcţie de cuantumul pedepsei
aplicate; spre deosebire de reabilitarea de drept care operează în puterea
legii, reabilitarea judecătorească presupune îndeplinirea unor condiţii
suplimentare, constatarea îndeplinirii acestora de către instanţă şi
pronunţarea, pe baza lor, a reabilitării printr-o hotărâre judecătorească;
- condiţii – sunt privitoare la condamnare, termenul de reabilitare,

conduita condamnatului:
1. pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea mai mare de un an sau

detenţiunea pe viaţă ulterior înlocuită sau comutată; în situaţia în care
intervine o graţiere parţială a pedepsei, reperul pentru stabilirea termenului
de reabilitare care urmează să intervină este pedeapsa aplicată de instanţă,
nu pedeapsa redusă ca urmare a graţierii; dacă pentru o condamnare a
intervenit amnistia, va putea fi solicitată pentru respectiva condamnare
reabilitarea judecătorească, întrucât reabilitarea are efecte mai favorabile
decât amnistia – în cazul acesteia, scoaterea condamnatului din evidenţa
cazierului judiciar are loc după ce au trecut 2 ani de la expirarea
2. să fi trecut un anumit interval de timp de la data executării sau

considerării ca executată a pedepsei, interval variabil în funcţie de
cuantumul pedepsei aplicate, denumit termen de reabilitare;
- durata termenelor de reabilitare este compusă dintr-o componentă fixă,

stabilită de lege şi o componentă variabilă, echivalentă cu jumătate din
pedeapsa aplicată;
- 4 ani plus jumătate din durata pedepsei, în cazul pedepsei
închisorii între 1 şi 5 ani;
închisorii între 5 şi 10 ani;
închisorii mai mare de 10 ani;
- 7 ani plus jumătate din durata pedepsei închisorii, în cazul
pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa
închisorii;
- în cazuri excepţionale, procurorul general poate dispune reducerea
termenelor de reabilitare;
- durata termenelor de reabilitare se stabileşte în funcţie de pedeapsa
principală, indiferent că este aplicată pentru o infracţiune sau pentru un
concurs de infracţiuni, nu în funcţie de pedeapsa executată – care poate fi
redusă ca urmare a unei graţieri parţiale;
- în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se stabileşte în
funcţie de condamnarea mai grea;
- calculul termenelor de reabilitare – se socotesc împlinite cu o zi înaintea

zilei corespunzătoare datei de la care au început să curgă;
- începe să curgă de la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei; în cazul pedepsei închisorii executate la locul de deţinere,
termenul începe să curgă de la data punerii în libertate, iar în cazul în care
condamnatul a fost liberat condiţionat de la data împlinirii duratei
pedepsei; dacă în urma computării reţinerii şi arestării preventive nu
mai rămâne de executat nici un rest de pedeapsă, termenul începe să curgă
de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; în cazul
condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se stabileşte în funcţie de
condamnarea mai grea, dar începe să curgă de la data executării ultimei
condamnări; când executarea pedepsei s-a stins prin prescripţie, termenul
începe să curgă de la data împlinirii termenului de prescripţie; în caz de
graţiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul începe să curgă de
la data apariţiei actului de graţiere; în caz de graţiere parţială, termenul
începe să curgă de la data executării restului de pedeapsă;
3. în cursul termenului de reabilitare, condamnatul să nu fi suferit o nouă

condamnare; legiuitorul face referire la o nouă condamnare, nu la
comiterea unei noi infracţiuni;aşadar, în situaţia intervenirii amnistiei
pentru ultima infracţiune, condiţia este îndeplinită;
4. condamnatul să îşi aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte
mijloace oneste; condiţia este îndeplinită, indiferent de natura muncii
prestate de fostul condamnat; condiţia este îndeplinită şi în situaţia în care
fostul condamnat are vârsta pensionării sau este incapabil de muncă;
5. condamnatul a avut o bună conduită în cursul termenului de reabilitare;

se analizează comportamentul său în general, în familie, la locul de
muncă, în societate;
6. condamnatul a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi

despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când
partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel
condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la
dispoziţiile civile din hotărârea de condamnare, chiar dacă nu a reparat
integral prejudiciul cauzat; cu alte cuvinte, condamnatul nu trebuie să dea
dovadă de rea-credinţă;
- soluţionarea carerii de reabilitare – pentru a fi admisă, cererea trebuie

să îndeplinească condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege; în cazul
în care nu sunt îndeplinite condiţiile de fond, o nouă cerere poate fi
introdusă:
- după 3 ani în cazul pedepsei închisorii mai mare de 10 ani;
- după 2 ani în cazul pedepsei închisorii mai de 5 ani;
- după 1 an în cazul pedepsei închisorii mai mică de 5 an;
- aceste termene încep să curgă de la data respingerii cererii de reabilitare
anterioare şi pe parcursul lor trebuie îndeplinite şi celelalte condiţii pentru
acordarea reabilitării; în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile de
formă, noua cerere poate fi introdusă oricând;
- anularea reabilitării judecătoreşti – are caracter obligatoriu; are loc

dacă ulterior acordării ei, se descoperă că beneficiarul mai suferise o
condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi dus la respingerea cererii
de reabilitare;
- reabilitare de drept
- reabilitare judecătorească
- termen de reabilitare
- reducerea termenului de reabilitare
- anularea reabilitării
1. Care sunt condițiile reabilitării de drept?

2. În ce ipoteze poate interveni reabilitarea de drept fără trecerea termenului de reabilitare?
3. Care sunt condițiile reabilitării judecătorești?
4. În funcție de ce variază termenul de reabilitare judecătorească?
5. În ce condiții poate avea loc reducerea termenului de reabilitare?
Răspunsuri:
1.
2.
3.
4.
5.
1. Reabilitarea nu are efect: a)asupra pedepsei complementare; b)asupra pedepsei principale; c)asupra
măsurilor de siguranță, cu excepția intrezicerii de a se afla în anumite localități.
2. Reabilitarea de drept: a)presupune, în toate cazurile, trecerea unui termen fix de trei ani de la data
executării sau considerării ca execuată a pedepsei; b)efectul ei este condiţionat de existenţa unei hotărâri
judecătoreşti care să o constate; c)intervine şi în cazul pedepsei amenzii.
3. De regulă, termenul reabilitării de drept: a)variază în funcţie de pedeapsa pronunţată; b)variază în
funcţie de pedeapsa executată; c)este fix.
4. Termenul reabilitării judecătorești: a)este fix; b)variază în funcție de cuantumul pedepsei aplicate
de instanță; c)variază în funcție de cuantumul pedepsei efectiv executate de cel condamnat.
5. Este o condiție pentru acordarea reabilitării judecătorești: a)ca autorul să nu fi comis o infracțiune
în cursul termenului de reabilitare; b)ca autorul să nu fi suferit o nouă condamnare în cursul termenului de
reabilitare; c)să fi fost executată integral pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

D - 2 - Camelia Reghini Drept Penal General II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D - 2 - Camelia Reghini Drept Penal General II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

1.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

2.1. Introducere ............................................................................................................................. .............

3.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

4.1. Introducere ...........................................................................................................................................

5.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

6.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

7.1. Introducere ...........................................................................................................................................

8.1. Introducere ............................................................................................................. ..............................

9.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................

10.1 Introducere ............................................................................................................ ..............................

11.1 Introducere ..........................................................................................................................................

12.1 Introducere ..........................................................................................................................................

13.1 Introducere ..........................................................................................................................................

14.1 Introducere ..........................................................................................................................................

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Pluralitatea de infractori.

Teme de control (TC)

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1 Noțiuni generale

Forme. Prin prisma modului de constituire, rolului, răspunderii penale a

Caractere. Se deosebeşte de celelalte forme ale participaţiei nu

Forme. În raport de natura contribuţiei fiecărui participant, există

3) Cooperarea cu acte de natură materială sau intelectuală

Instigarea neurmată de executare (art.29 al.1)

Sub aspect obiectiv aportul complicelui se poate realiza prin

Nu există participaţie la un act de participaţie - toate actele se

1.3.5. Modul de sancționare

CIRCUMSTANŢELE PERSONALE ŞI REALE ŞI MODUL

Circumstanţele personale – poartă asupra subiectului

Circumstanţele reale – poartă asupra obiectului infracţiunii şi

Participaţia la infracţiunile cu subiect special

Circumstanţe necunoscute de participanţi

- I şi C - o infracţiune; A comite o altă infracţiune, fără nici o

- I şi C - o infracţiune; A comite infracţiunea, prin altă

- I şi C - o infracţiune; A comite o altă infracţiune, mai

- I şi C - o infracţiune; A comite o altă infracţiune, mai

- I şi C - o infracţiune; A comite o altă infracţiune, mai gravă,

Împiedicarea consumării actului de executare de către oricare dintre

Potrivit art.30 C.pen. participantul nu se pedepseşte dacă în

- A, nu există Ca, A împiedică, I şi C sunt şi ei apăraţi de pedeapsă; I va

- I împiedică consumarea, este apărat de pedeapsă în calitate de

- C împiedică consumarea, beneficiază de impunitate; A şi I răspund

Critică- în cazul tentativei există două cauze de nepedepsire:

1.3.6. Pluralitatea intermediară

Opinii. Unele legislaţii nu cunosc instituţia participaţiei

1) Modalitatea intenţie şi culpă fără prevedere

2) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie

În ceea ce priveşte modul de sancţionare, instigatorul va răspunde

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Pluralitatea de infracţiuni. Concursul

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Noțiuni generale

b) când o acţiune sau o inacţiune, comisă de aceeaşi persoană, datorită