George Enescu, admirator în egală măsură al celor doi mari compozitori germani

Johannes Brahms şi Richard Wagner, aprecia că ,,Wagner şi Biahms nu au fost atît de

opuşi, pe cît i-a socotit lumea”. Intr-adevăr, deosebirile de concepţie care i-au situat în
epocă pe poziţii estetice antagonice, nu mai apar în zilele noastre atît de categorice,
privite prin perspectiva istorică. Dacă Wagner considera că muzica simfonică îşi
epuizase în întregime posibilităţile ei expresive odată cu simfonia a IX-a de Beethoven şi
că singura muzică a viitorului este „drama muzicală” ca o sinteză a tuturor artelor,
Brahms, fără să-şi teoretizeze în vreun fel gîndirea muzical-estetică, nu accepta ideea
romantică a fuziunii artelor (promovată de creaţia lui Berlioz, Liszi si Wagner),
manifestîndu-se din plin în creaţia simfonică şi de cameră.
în disputa dintre wagnerism şi antiwagnerism (aceasta din urmă fiind poziţia estetică a
grupului de muzicieni adepţi ai ideilor esteticianului Eduard Hans-lick), Brahms nu a avut
o contribuţie directă, datorită [aptului că nu a împărtăşit în mod absolut nici estetica
hanslickiană, nici vehemenţa categorică a adepţilor lui Wagner. Cultul sau pentru marii
clasici Bach şi Beethoven, pe de o parte, şi apropierea sa de cîntecul popular
multinaţional, pe de altă parte, au constituit pilonii gîndirii sale muzicale, deosebită de
cea a lui Wagner, pe care totuşi îl admira.

Clasic prin formaţia sa intelectuală, Brahms nu este un epigon al marilor săi predecesori,
cum a fost etichetat uneori, ci un creator de valori noi, autentice, atît ui sfera conţinutului,
cît şi în cea a mijloacelor de expresie.

Romantic prin temperamentul său liric, prin legăturile sale cu romanticii secolului şi cu
ideile lor, prin aspiraţiile şi frămîntările sale, Brahms întruchipează o admirabilă sinteză
între clasicism şi romantism. Me-lodist prin excelenţă, plin de forţă şi originalitate în
expunerea şi prelucrarea tematică, Brahms s-a impus deopotrivă prin ritmica sa diversă
şi bogată — asemenea ritmicii dansurilor populare multinaţionale din care s-a inspirat —
şi prin caracterul modal al unora dintre temele care au îmbogăţit limbajul armonic al
muzicii sale. Stilul polifonic şi orchestral, arhitectura solidă şi clară a lucrărilor, stăpînirea
deplină a principiului dezvoltării prin îmbinarea procedeului variaţiunilor cu cel al formei
de sonată, denotă nu numai ştiinţă şi   măiestrie   componistică,   dar   şi   o   deosebită
fantezie creatoare.

l n domeniul muzicii simfonice, Brahms a creat : două Serenade (op. 11 şi 16),

Variaţiunile pe o temă de Haydn (op. 56), două Uverturi (op. 80 şi 81), precum şi patru
simfonii (op. 68, 73, 90 şi 98). Adversar al muzicii cu program, Brahms nu a acceptat să
dezechilibreze logica gîndirii muzicale ca urmare a subordonării acesteia la desfăşurarea
programatică a vreunui subiect literar. (Excepţia celor două uverturi, oarecum
programatice, nu face decît să întărească afirmaţia care se referă la ansamblul creaţiei
sale instrumentale şi orchestrale).

Cele patru simfonii reprezintă patru momente sonore, fiecare cu o fizionomie proprie,
constituind o remarcabilă etapă în evoluţia genului, prin dualismul clasic-romantic de o
întruchipare muzicală superioară, rod al unei activităţi creatoare de zeci de ani.