Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FOTBAL
FUNDAMENTE ŞTIINŢIFICE
Ediția a-II-a revizuită
GROSU BOGDAN-
1
Referenţi:
Profesor universitar doctor GHERVAN Petru
Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava
Profesor universitar doctor LEUCIUC Florin-Valentin
Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava
1
(1973), Terminologia Educaţiei Fizice şi Sportului, pg. 26, Editura Stadion, Bucureşti
2
(1973), Terminologia Educaţiei Fizice şi Sportului, pg. 27, Editura Stadion, Bucureşti
criterii ştiinţifice. Cunostiinţele din domeniul fotbalului, atât cele
referitoare la informaţia teoretică cât şi cele metodice, se constituie
într-un sistem deschis, ce se îmbogăţeşte, diversifică şi se
aprofundează continuu.”3 2F
3
Demian M., (1998), Curs de fotbal, pg. 5, Universitatea de Vest “Vasile Goldiş”,
Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Arad
generalizează experienţa domeniului, transformându-o în norme de
lucru, prospectând posibilităţile de îmbunătăţire continuă a
efectului activităţii practice. Teoria fotbalului trebuie considerată ca
un sistem deschis, dinamic, complex, adaptiv şi anticipativ. Aceasta
acumulează şi generalizează elementele practicii şi cercetării
ştiinţifice proprii, precum şi elementele aparţinând altor ştiinţe sau
activităţi cu care se află în corelaţie. Toate acestea reprezintă de fapt
principalele izvoare ale teoriei fotbalului.
4
Neţa G. (2005), Bazele jocului de Fotbal, pg 35-36, Editura Risoprint, Cluj-Napoca
considera jocul de fotbal, în ansamblul lui şi privit în acelaşi timp
din mai multe perspective, un domeniu ştiinţific veritabil. Din
perspectiva gnoseologiei fotbalul este un ansamblu de enunţuri
adevărate, organizate sub forma unor teorii ştiinţifice, iar din
perspectiva legico-metodologică este un ansamblu de tehnici şi
metode prin care se validează majoritatea enunţurilor. Perspectiva
sociologică şi chiar cea filosofică întăreşte caracterul ştiinţific al
fotbalului ca şi disciplină, prin rolul pe care acesta îl are ca şi
fenomen social generat de evoluţia şi condiţiile istorice, iar din
punct de vedere filosofic ca formă a conştiinţei sociale ce contribuie
major la conturarea unei concepţii generale despre natură, educaţie
şi societate.
„Cercetarea şi fundamentarea ştiinţifică în domeniul fotbalului s-a
realizat etapizat. Bogata experienţă practică, cercetarea ştiinţifică,
literatura de specialitate, numeroasele studii, creşterea impresionantă a
cantităţii şi calităţii sistemului competiţional, au contribuit la
acumularea de numeroase cunoştinţe teoretice şi practice. Acestea au
avut ca efect şi aprofundarea cunoaşterii în acest domeniu de
activitate. Sistemul de cunoştinţe specific fotbalului, atât informaţia
teoretică, cât şi priceperile şi deprinderile tehnice, tactice şi metodice
se îmbogăţesc şi diversifică continuu.”5 4F
5
Demian M., (1998), Curs de fotbal, pg. 7, Universitatea de Vest “Vasile Goldiş”,
Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Arad
terminologii ştiinţifice proprii, ce cuprinde un sistem de termeni şi
noţiuni cu care se operează în teoria şi practica acestuia.
În anul 2013 fotbalul, ca o consecinţă a profesionalizării sale,
beneficiează de un limbaj ştiinţific propriu, deschis, care este în
continuă creştere, fenomen caracteristic de altfel oricărui domeniu
ştiinţific. Definirea termenilor specifici, elaborarea şi precizarea
acestora s-a impus ca o necesitate pentru interpretarea unitară a
noţiunilor, ce permit comunicarea între specialişti, precum şi între
aceştia şi jucători.
O altă componentă structurală, care conferă statutul de disciplină
ştiinţifică fotbalului, o constituie metodologia proprie reprezentată de
un asamblu de metode şi tehnici de cercetare, prelucrare şi
interpretare a datelor. Nu întâmplător au fost înfiinţate centre tehnice,
care astăzi au devenit adevărate institute de cercetare în fotbal
precum Coverciano în Italia, Clairefontaine în Franţa, Centro
Autorizado de Formación “Ciudad del Fútbol” în Spania, Hennes
Weisweiler Akademie în Germania, etc.
Aplicarea acestor metode de cercetare are un caracter complex,
dar şi de particularizare, de adaptare la specificul jocului. Metodele
de cercetare utilizate în fotbal sunt specifice ştiinţei educaţiei fizice
şi sportului, precum şi a celorlalte ştiinţe conexe. O parte din aceste
metode ar fi următoarele: documentarea, analiza, observarea,
experimentul, studiul, modelarea, testarea şi măsurarea, ancheta
antropometria sportivă, metode sociometrice, tehnicile cinematice,
fotografice şi cinematografice etc.
Ca o concluzie a abordării fotbalului ca şi disciplină ştiinţifică
putem delimita componentele constitutive ale acesteia şi anume:
teoria jocului de fotbal (istoric, descrierea jocului, caracteristici,
legile jocului, tehnica, tactica, organizarea momentelor
fundamentale), metodica jocului de fotbal (calea de transpunere în
practică) şi cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicativă (care
permite stabilirea de reguli, principii şi metode noi cu ajutorul cărora
jocul de fotbal se poate învăţa şi perfecţiona cât mai rapid în condiţii
optime).
Orice joc se dispută între două echipe formate fiecare din cel
mult 11 jucători, din care unul va fi portar. Nici un joc nu se poate
desfăşura dacă una dintre echipe are mai puţin de 7 jucători. În orice
joc disputat în cadrul competiţiilor oficiale organizate de FIFA este
permis să se efectueze cel mult 3 înlocuiri de jucători. Regulamentul
competiţiilor trebuie să precizeze numărul jucătorilor de rezervă
dintre care se pot desemna înlocuitorii, între cel puţin 3 şi cel mult 7
jucători.
Echipamentul de bază al fiecărui jucător se compune din:
cămaşă sau tricou, şort, dacă jucătorul poartă chiloţi termici, aceştia
trebuie să fie de aceeaşi culoare ca aceea dominantă a şortului,
jambiere, apărători pentru tibie şi ghete. Portarul are ca accesorii în
plus mănuşile speciale, iar în loc de şort are dreptul prin regulement
să poarte pantaloni. Echipamentul sau ţinuta jucătorilor nu trebuie în
nici un caz să prezinte vreun pericol pentru ei înşişi sau pentru
ceilalţi jucători. Fiecare portar trebuie să poarte un echipament de
culoare diferită faţă de a celorlalţi jucători, a arbitrului şi a arbitrilor
asistenţi. (foto 12)
Foto 26 - (mingea trebuia trecută printre cele “două bări demarcate de steaguri şi
pe sub bara transversală” )
„Asociaţia Engleză de Fotbal” („The Football Association”, notată
prescurtat „FA”) s-a înfiinţat în luna octombrie a anului 1863.
Scopul Asociaţiei de Fotbal a fost să stabilească un singur set de legi
unificate ale fotbalului şi să promoveze acest joc printr-o competiţie
unică “Cupa FA”.
În „Asociaţia Engleză de Fotbal” erau înscrise ca şi membre
50 de cluburi, care jucau după propriile reguli. Aici erau cuprinse
cluburile care disputau partidele de fotbal nu mai departe de Lincoln,
Oxford şi York. Marea rivală a „FA” era „Asociaţia Sheffield”, cu
26 de cluburi membre. Restul cluburilor neînscrise în aceste două
asociaţii erau total independente şi îşi disputau partidele de fotbal
după propriile reguli. În anul 1877, cluburile din Sheffield s-au decis
în cele din urmă să se alipească la „FA”, iar în anul 1881 aceasta
avea 128 de cluburi membre.
La data de 2 martie 1888, „Asociaţia Engleză de Fotbal” a
trimis o circulară cluburilor „Aston Villa”, „Blackburn Rovers”,
„Bolton Wanderers”, „Preston North End” şi „West Bromwich
Albion” sugerând că ar fi benefic ca „zece sau doisprezece din cele
mai proeminente cluburi din Anglia să se înţeleagă între ele şi să
programeze meciuri de fotbal jucate acasă şi în deplasare, în fiecare
sezon.” (practic are loc apariţia primului campionat de fotbal din
lume).
După anul 1890 se înfiinţează şi o „Ligă de Fotbal” a
Angliei, iar cluburilor li se impune de către FA pentru jucători un
venit maxim săptămânal de 4 lire sterline, ceea ce demonstrează că
apare fotbalul profesionist.
În secolul al XIX-lea vizionarea unui meci de fotbal în liga
engleză costa 6 penny („penny” este o veche monedă, subdiviziune a
şilingului, care era divizat în 12 penny). Acesta era un preţ destul de
ridicat dacă îl comparăm cu alte forme de distracţie. În mod normal
pentru a merge la cinema sau la un concert aveai nevoie de 3 penny.
De asemenea, trebuie menţionat că la acea vreme un negustor foarte
iscusit reuşea să obţină din activitatea sa, aproximativ 2 lire sterline
pe săptămână.(Foto27)
6
Colibaba-Evuleţ D., Bota I., (1998), Jocuri sportive – teorie şi metodică, pg.57, Editura
Aldin
7
Bompa T.,O., (2003), Performanţa în jocurile sportive: Teoria şi Metodologia
Antrenamentului, pg.92, Editura Ex Ponto, S.N.A., Bucureşti
8
Neţa Gh., (2005), Bazele jocului de fotbal, pg.67, Editura Risoprint, Cluj-Napoca
9
Petrescu T., Dehelean O., (2001), Fotbal – Probleme de antrenament şi joc, pg.38,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
realizează conform regulamentelor, activitatea concretă din cadrul
jocului.” 109F
10
Demian
M., (1998), Curs de fotbal, pg.52, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
11
Demian M., (1998), Curs de fotbal, Pg.53, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
Elementele tehnice sunt actele motrice fundamentale,
caracteristice jocului, cu un caracter general, abstract, valabil ca
structură generală a mişcării. Elementul tehnic reprezintă forma
generală, stereotipă a tuturor actelor motrice specifice, utilizabile în
situaţii identice. În structura elementelor tehnice se integrează :
- caracteristicile morfologice ale executantului;
- calităţile motrice interesate;
- procesele psiho - volitive ( atenţia, concentrarea nervoasă,
mobilitatea corticală, gândirea).
Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea
elementelor de bază ale tehnicii, la situaţiile concrete ale jocului. Ele
au un caracter concret, de execuţie. Vorbind despre lovirea mingii cu
piciorul ca element tehnic, procedeele concrete de lovire vor fi : - cu
şiretul plin, cu latul piciorului, etc. Procedeele tehnice sunt de fapt
modalităţi de derulare a elementelor tehnice în condiţiile concrete şi
variate ale jocului.
„Procedeele tehnice reprezintă un complex de acte motrice,
stereotipe, structurate raţional şi utilizabile în situaţii de joc
asemănătoare." 12 11
F
12
Demian M., (1998), Curs de fotbal, pg.65, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
folosesc izolat de joc, cu excepţia unor execuţii individuale în cadrul
jocului (degajare, aruncare de la margine, momente fixe ale jocului).
Procedeele tehnice complexe apar în majoritatea cazurilor în
joc, ele constau din grupaje, înlănţuiri, combinaţii de procedee
tehnice simple, care însă fără să-şi piardă structura generală, se
execută în condiţiile concrete ale jocului. Datorită apariţiei în joc a
variaţiilor de ritm, intensitate, amplitutidine, poziţii iniţiale, finale,
întreruperi în execuţie, procedeele tehnice pot să-şi piardă caracterul
invariabil.
Prestaţia jucătorilor în terenul de joc cuprinde procedee tehnice
înlănţuite, adaptate la faze de joc diverse, în condiţii de colaborare
sau adversitate, în regim de calităţi motrice şi de tensiune psihică,
solicitate la intensităţi diferite.
Acţiunea tehnică reprezintă o activitate ce depăşeşte simpla
efectuare a unui gest tehnic, ea având un conţinut şi o structură mai
complexă. „Din punct de vedere structural, acţiunile tehnice sunt
înlănţuiri de elemente şi procedee tehnice desfăşurate în momentele
fundamentale ale jocului, ce se derulează în scopul soluţionării unor
cerinţe tactice, pe fondul unor capacităţi fizice adecvate. Deci, este
vorba despre tehnică în condiţii similare jocului. Conform acestui
concept, jucătorii efectuează în anumite momente procedee tehnice
izolate, predomină însă acţiunile tehnice, de atac sau apărare, care au
în componenţa lor procedee tehnice.” 13 12F
13
Demian M., (1998), Curs de fotbal, pg.66, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
Numărul elementelor tehnice componente ale unei acţiuni, îi
conferă acesteia gradul de complexitate. Ca exemplu, o legare de tip
- preluare, lovire, reprezintă o acţiune accesibilă, simplă, pe când
una de tip - preluare, conducere, lovire, preluare, reprezintă o acţiune
cu un grad de complexitate mare.
Acţiunea tehnică cuprinde :
perceperea şi prelucrarea mentală a solicitării tehnice reclamate
de momentul de joc;
răspunsul, reactivitatea motrică, exprimată prin acţiunile
tehnice adecvate;
autoanaliza şi confirmarea eficienţei acesteia;
În fotbalul actual, acţiunile tehnice ocupă un loc tot mai
important, au o frecvenţă în continuă creştere, în comparaţie cu
celelalte componente ale jocului. Acest fapt este determinat de
echilibrul dintre „impus” şi „spontan” în desfăşurarea jocului, de
creşterea ponderii acţiunilor individuale în condiţiile crizei de spaţiu
şi de timp ce caracterizează jocul. Există o tendinţă de simplificare a
acţiunilor tehnice, care să contribuie la cursivitatea şi fluenţa jocului,
mărind şi logica internă a acestuia. Aceasta reclamă un înalt grad de
automatizare a diferitelor lanţuri tehnice.
Acţiunile tehnice pot fi :
♦ generale - cuprind răspunsurile tehnice ale jucătorilor la
diversitatea situaţiilor de joc;
♦ specifice momentelor fundamentale ale jocului: atac, recuperare
şi apărare;
♦ specifice postului şi zonei de acţionare care sunt determinate de
rolul şi locul ocupat de jucător în cadrul echipei şi zona de teren în
care se derulează acţiunea, în situaţie de atac sau apărare.
Acestea reclamă alegerea, corelarea şi aplicarea acţiunilor
tehnice conform cerinţelor reclamate de postul ocupat în echipă
(tehnica postului). Zonele de teren în care se desfăşoară jocul solicită
efectuarea unor combinaţii specifice de elemente tehnice. Jucătorii
care se găsesc temporar sau permanent în aceste zone, folosesc cu
precădere un repertoriu tehnic adecvat caracteristicilor zonei de teren
respective.
Jocul propriu-zis însumează, prin esenţa sa, toate acţiunile
individuale. Acţiunile tehnice, acţiunile individuale, luate izolat nu
pot satisface decât cerinţe parţiale de joc. Acţiunile tehnico-tactice
reprezintă executarea unei acţiuni tehnice prin cooperare, asociere,
colaborare sau adversitate într-un moment al jocului. Deci,
elementul care defineşte termenul de acţiune tehnico-tactică este
colaborarea sau adversitatea. Acestea se realizează prin mijloace
tactice (pasă, sprijinul, demarcajul, marcajul, dublajul) şi mijloace
fizice. Acţiunile (gesturile) tehnice ale fiecărui jucător se leagă cu
ale celorlalţi în cadrul unor cupluri, triade, grupuri, formate spontan
sau deliberat, în vederea soluţionării situaţiilor de joc. Corelarea
acţiunilor tehnice individuale, capătă un pronunţat caracter tactic.
Decizia individuală, cu substrat tehnic, primeşte o semnificaţie
colectivă.
Acţiunile tehnico-tactice presupun efectuarea lor conform unei
logici, păstrând regulile de securitate a mingii şi urmărind
eficacitatea jocului. Acţiunile tehnico-tactice au un conţinut specific,
determinat de momentul jocului. În momentul fundamental al jocului
de apărare acesta constă într-o succesiune de activităţi comune a 2
sau mai mulţi jucători, apărători, având ca scop câştigarea posesiei
mingii sau apărarea propriei porţi. În conţinutul acţiunilor tehnico-
tactice pentru apărare intră elemente tehnice ca alergarea,
deposedarea, lovirea mingii, şi tactice, ca marcajul, dublajul,
plasamentul, etc. Acţiunile tehnico-tactice de apărare au un conţinut
relativ stabil, cuprind înlănţuiri relativ constante, au o diversitate şi
un număr redus.
În momentul fundamental al jocului de atac conţinutul tehnic
specific se realizează prin însumarea, conjugarea eforturilor tehnice
a cel puţin 2 jucători, parteneri, având drept scop construcţia dirijată
a atacului, pentru a realiza scopul jocului, marcarea de goluri.
Acţiunile tehnico-tactice pot fi: impuse şi spontane.
Cele impuse, sunt concepute anterior, exersate, aplicate
algoritmic pe bază de scheme, combinaţii, circulaţii, etc. Cele
spontane, se elaborează euristic, creator, se derulează spontan,
conform solicitărilor concrete şi imprevizibile ale jocului.
“Eficacitatea acţiunilor tehnico-tactice depinde de :
• gradul de însuşire, de automatizare, de stăpânire a elementelor
tehnice;
• nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice;
• capacitatea de gândire creatoare a jucătorilor;
• posibilităţile de interacţiune, interrelaţie dintre elementele şi
procedeele tehnice, în vederea structurării acţiunilor tehnico-tactice,
adecvate cerinţelor concrete ale jocului.” 14 13
F
14
Demian M., (1998), Curs de fotbal, pg.68, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
reale ale jocului. Perfecţionarea execuţiilor tehnice este orientată
permanent pentru a corespunde cerinţelor solicitate de joc. Ca
urmare se delimitează un nou concept sub denumirea de tehnică de
joc.
Fotbalul cuprinde situaţii complexe de interacţiune :
• de colaborare, cooperare, corelaţie, asociere
• de adversitate, rivalitate, conflict, de opoziţie.
Tehnica de joc implică modelarea actelor tehnice la cerinţele
desfăşurării jocului, în confruntarea directă, concretă, cu adversarul,
prin colaborarea cât mai eficientă cu partenerii. Derularea
elementelor şi procedeelor tehnice în joc este înfluenţată,
condiţionată, de foarte mulţi factori. Indicele cel mai fidel al tehnicii
de joc îl constituie abilitatea de a stăpâni mingea în viteză maximă,
suportând atacul adversarului transmiţând-o cât mai util şi mai precis
unui coechipier. Ea se apreciează numai în cadrul unei situaţii date, a
unui complex de împrejurări care o condiţionează, a cărei realizare
este urmărită. Tehnica de joc prevede întotdeauna executarea unei
acţiuni determinate şi condiţionate spaţio-temporal.
Tehnica de joc este dependentă de formarea capacităţii de
aplicare a bagajului tehnic la specificul jocului. Tehnica de joc este
de fapt tehnica colectivă. Ea se exprimă prin combinări, legări,
înlănţuiri de elemente, acţiuni tehnice şi acţiuni tehnico-tactice,
subordonate cerinţelor implicate de desfăşurarea jocului.
Tehnica de joc are acelaşi conţinut ca şi tehnica de bază:
elemente tehnice de colaborare prin lovirea mingii cu piciorul
şi capul, intrarea în posesia mingii, aruncarea mingii de la margine;
elemente tehnice de adversitate, care au un conţinut ofensiv
prin protejarea mingii şi fentă (cu şi fără depăşirea adversarului) şi
defensiv prin deposedarea adversarului de minge;
Tehnica jocului se poate structura şi în funcţie de cele trei situaţii
distincte în care jucătorul se află şi acţionează în contactul cu
mingea:
când intră în posesia mingii utilizând procedee tehnice specifice
fazei prin oprire-preluare sau prin deposedarea adversarului de
minge (directă sau intercepţie)
după ce jucătorul a intrat în posesia mingii, tehnica jocului
oferă posibilitatea de a controla şi dirija mingea prin protejare,
conducere şi fente, cu intenţia de a depăşi sau nu adversarul
când jucătorul transmite mingea cu piciorul sau capul pe
direcţii, distanţe şi traiectorii diferite, cu scopul de a colabora cu
coechiperii sau a finaliza cu piciorul sau capul
Sistematizând şi analizând elementele şi procedeele tehnice de
bază şi de joc, NEŢA G. în lucrarea sa „Bazele jocului de fotbal”
apărută în anul 2005 realizează următoarea sistematizare complexă a
conţinutului tehnic al jocului de fotbal:
elemente tehnice de intrare în posesia mingii:
oprirea-preluarea mingii (cu piciorul: talpa, latul, şiretul-
interior, exterior, plin, călcâiul, gamba, coapsa; abdomenul; pieptul;
capul;)
deposedarea adversarului de minge (directă din: faţă,
lateral, urmărire, alunecare şi indirectă prin intercepţie)
elemente tehnice legate de controlul şi dirijarea mingii ( de
menţinere a posesiei mingii):
protejarea mingii (statice şi în timpul acţiunilor dinamice)
conducerea mingii ( cu latul, şiretul-interior, exterior, plin,
cu vârful labei piciorului, talpa piciorului şi capul)
mişcarea înşelătoare (fenta) cu adversarul în faţă
(schimbarea de direcţie, depăşire laterală, fentă de oprire, lovire), în
lateral (fentă de preluare în lateral şi întoarcere), în spate (fentă de
călcare a mingii)
elemente tehnice de transmitere a mingii:
lovirea mingii cu piciorul (cu latul, şiretul-plin, interior,
exterior, exteriorul, vârful, călcâiul şi genunchiul)
lovirea mingii cu capul (de pe loc, din alergare sau săritură,
cu fruntea, părţile laterale şi creştetul capului)
aruncarea mingii de la margine (de pe loc, cu elan, plonjon,
cu poziţia picioarelor pe aceeaşi linie sau cu unul în faţa celuilalt)
tehnica jocului portarului
procedee tehnice de apărare:
o fără minge:
poziţia fundamentală sau de bază
plasamentul
deplasările specifice postului
o cu minge:
prinderea mingii
respingerea mingii
boxarea mingii
devierea mingii
plonjonul
ieşirea din poartă şi blocarea mingii
procedee tehnice de atac:
transmiterea mingii cu mâna (pe sol sau cu traiectorii diferite)
degajarea mingii cu piciorul (de pe sol şi din mână cu
traiectorii diferite) şi degajarea – pasa
Tabelul nr.1 - Sistematizarea elementelor tehnice de bază ale jocului de fotbal
în funcţie de relaţia jucător-minge
GREŞELI FRECVENTE
PROCEDEELE ELEMENTULUI:
Mingea poate fi condusă prin două procedee de bază:
– cu un picior, prin loviri succesive;
– cu două picioare, prin loviri alternative.
1- conducerea mingii cu latul
piciorului 2- conducerea mingii cu
şiretul plin
3- conducerea mingii cu şiretul interior
4- conducerea mingii cu şiretul
exterior
5- conducerea mingii prin rulare cu talpa
BIOMECANICA GENERALĂ A CONDUCERII MINGII
Conducerea mingii solicită coordonarea mişcărilor în raport cu
biomecanica specifică execuţiilor elementelor tehnice fără minge şi
a procedeelor tehnice de lovire a mingii cu piciorul. Din punct de
vedere biomecanic conducerea mingii constă într-o mişcare
sincronizată a corpului ca tot unitar, a braţelor, a picioarelor de
execuţie şi de sprijin, şi nu în ultimul rând al privirii (a capului
orientat cu privirea sus).
Corpul are o poziţie normală, cu trunchiul uşor aplecat în faţă,
cu braţele îndoite din coate. În disputa cu adversarul, corpul
executantului se interpune între adversar şi minge, folosind şi
braţele, în vederea protejării mingii de atacul adversarului.
Laba piciorului de execuţie este contractată, iar în momentul
contactului cu mingea este orientată cu vârful spre sol, perpendicular
sau oblic pe acesta, în funcţie de procedeul folosit. Mişcările labei
piciorului de execuţie pot fi diferite în cadrul aceleiaşi secvenţe de
joc, în funcţie de mai mulţi factori (viteza şi distanţa de deplasare,
opoziţia adversarului, condiţiile noi ce pot apărea în timpul derulării
secvenţei de joc respective).
Piciorul de sprijin se aşează lateral faţă de minge, cu vârful
orientat spre direcţia în care se conduce mingea. Privirea alternează
rapid şi spre minge, dar este îndreptată în special spre joc în
ansamblul său, pentru a putea acţiona cât mai eficient, printr-o
informare permanentă asupra situaţiei concrete din terenul de joc.
CONDUCEREA MINGII CU INTERIORUL ŞIRETULUI
Suprafaţa de contact a piciorului cu mingea este porţiunea
şiretului interior, iar momentul lovirii succesiv a mingii, vârful
piciorului este orientat spre exterior. Glezna este semirelaxată,
genunchii uşor îndoiţi, corpul aplecat „pe minge” şi răsucit spre
piciorul de sprijin, braţele orientate în lateral, iar privirea urmăreşte
concomitent mingea şi câmpul de joc Acest procedeu se utilizează
îndeosebi în momentul schimbării vitezei şi a direcţiei de deplasare.
El nu reprezintă un procedeu care să dezvolte o viteză mare de
înaintare.
CONDUCEREA MINGII CU EXTERIORUL ŞIRETULUI
Poziţia corpului, a braţelor, privirea şi acţiunea de protejare,
respectă indicaţiile biomecanice generale de conducere a mingii. Ca
element caracteristic, apare orientarea piciorului, prin răsucire, spre
interior, concomitent cu oferirea pentru lovire-împingere, a
suprafeţei exterioare a şiretului.
Procedeul este avantajos, pentru că permite obţinerea unei
viteze de deplasare, accentuate şi pentru că realizează o
corespunzătoare precizie de conducere.
CONDUCEREA MINGII CU AMBELE PICIOARE
Este un procedeu care se foloseşte în spaţiile aglomerate, în
momentul când se încearcă depăşirea unui adversar şi ori de câte ori
se impune manevrarea atentă şi sigură a balonului.
Conducerea are loc prin lovituri-împingeri alternative cu
ambele picioare, prin procedeele de execuţie realizate cu un picior.
GREŞELI FRECVENTE
PRINDEREA MINGII
Prinderea mingii este un element tehnic specific jocului portarului.
Acest element tehnic este diversificat în funcţie de traiectoria,
distanţa, direcţia, forţa-viteza şi unghiul de lovire al mingii.
Astfel, distingem următoarele procedee tehnice derivate ale
prinderii mingii:
A. În funcţie de traiectoria cu care soseşte mingea: mingi pe
sus cu boltă; mingi pe sus directe; mingi la semiînălţime; mingi pe
jos directe; mingi pe jos cu ricoşare.
B. În funcţie de direcţia de sosire a mingii: mingi
perpendiculare pe poartă; mingi oblice pe poartă; mingi laterale faţă
de portar.
C. În funcţie de distanţa de la care se loveşte mingea: lovituri
foarte îndepărtate (peste 40 m); lovituri depărtate (peste 20 m);
lovituri de la 16 m (16-20 m); lovituri apropiate (11-16 m); lovituri
foarte apropiate (5-11 m).
D. În funcţie de viteza de sosire a mingii: mingi lovite foarte
puternic; mingi lovite puternic; mingi lovite uşor.
E. În funcţie de unghiul dintre locul lovirii şi barele porţii:
lovituri ,,la colţul scurt”; lovituri la ,,colţul lung”.
FAZELE PRINDERII MINGII CU MÂNA
RESPINGEREA MINGII
Respingerea mingii este o mişcare spontană, instantanee, ce
determină schimbarea controlată sau necontrolată a direcţiei mingii.
În cazul unor şuturi spre poartă, mai ales de la distanţe mici, portarul
este obligat să intervină în ultimul moment, cu mâna sau cu piciorul,
pentru a îndepărta pericolul din faţa porţii.
BOXAREA MINGII
Boxarea mingii este un alt element tehnic specific jocului
portarului. Ca definiţie, boxarea mingii ar putea însemna o
respingere în teren a mingii cu ajutorul pumnului sau al pumnilor.
Boxarea se face asupra mingilor cu traiectorie înaltă sau semiînaltă.
Elementul tehnic boxarea mingii are două procedee de
execuţie: boxarea mingii cu un singur pumn; boxarea mingii cu
ambii pumni apropiaţi.
Bătaia se face pe un picior concomitent cu întinderea rapidă a
braţelor (braţului) cu pumnii strânşi. În punctul maxim al săriturii se
execută lovirea mingii, privirea urmărind mingea. Urmează apoi
aterizarea amortizată, sau revenirea pe sol.În timpul zborului şi a
intervenţiei asupra mingii, portarul este deseori în contact direct şi
opus cu adversarii ce încearcă lovirea mingii cu capul.
Greşeli frecvente: acţiunea de boxare se înlocuieşte cu o
lovire a mingii similară serviciului de sus la volei; mingea se
boxează în direcţia din care a venit; lipsa de coordonare dintre elan,
mişcarea braţelor şi boxarea mingii.
Utilizare tactică: la aglomerările din careu constituite din
proprii apărători şi adversarii care atacă poarta prin mingi înalte; la
atacurile agresive ale atacanţilor asupra mingilor înalte; în condiţii
nefavorabile: minge umedă, teren alunecos, etc.
DEVIEREA MINGII
Acest procedeu de schimbare a direcţiei mingii este unul din
cele mai eficace procedee tehnice din arsenalul portarului.
Devierea înseamnă o respingere a mingii în afara cadrului
porţii şi a terenului de joc, o schimbare a direcţiei peste sau pe lângă
poartă. În marea majoritate a cazurilor se face cu o singură mână dar
în funcţie de faza de joc şi de plasamentul portarului se pot folosi şi
ambele mâini. Cu totul întâmplător se poate devia mingea şi cu
piciorul.În funcţie de traiectoria mingii, devierea poate fi: devierea
mingilor venite pe jos; devierea mingilor venite la semiînălţime;
devierea mingilor venite pe sus.
Devierea mingilor venite la semiînălţime
În majoritatea cazurilor acest procedeu tehnic este însoţit de
plonjon determinat de inerţia mişcării sau provocat de viteza mingii
care cere o intervenţie rapidă.
Devierea mingilor venite pe jos
Indiferent de procedeul tehnic, influenţat de traiectoria
mingii, cel mai important moment în desfăşurarea devierii este
poziţia şi acţiunea mâinii asupra mingii. Mingea se deviază cu palma
semicontractată, cu degetele acesteia care îi şi imprimă un ultim
impuls de abatere de la direcţia iniţială. Foarte rar este posibilă
devierea mingii şi cu ambele mâini concomitent.
Devierea cu pumnul este şi ea posibilă dar trebuie să spunem
că datorită suprafeţei neregulate a pumnului, devierea cu pumnul are
un grad de nesiguranţă destul de mare putând da mingii ricoşeuri
necontrolabile.
Greşeli frecvente: acţiunea de deviere a mingii se
înlocuieşte cu o lovire a mingii similară boxării; mingea este deviată
în direcţia din care a venit; lipsa de coordonare dintre elan, mişcarea
braţelor şi devierea mingii.
Utilizare tactică: când mingea nu poate fi prinsă. Este o
intervenţie de ultim moment pentru a împiedica mingea să intre în
poartă; în lupta aeriană asupra mingilor înalte, centrate, când nu
există posibilitatea reţinerii mingii de către portar; în condiţii de timp
umed când mingea devine alunecoasă, este recomandabil ca mingile
ce se îndreaptă spre poartă să fie deviate peste sau pe lângă aceasta.
PLONJONUL
Plonjonul este un alt element tehnic specific jocului
portarului şi constă din desprinderea portarului de la sol şi proiecţia
sa într-un zbor oarecare în vederea prinderii, respingerii, boxării
sau devierii mingii.
Este unanim recunoscut faptul că diferitele condiţii de sosire a
mingii la poartă creează mereu noi forme particulare de plonjon,
astfel că procedeele tehnice ale acestui element sunt foarte diverse.
În funcţie de direcţia spre care se intervine şi de traiectoria mingii
putem clasifica astfel procedeele de plonjon: plonjoane laterale;
plonjoane frontale; plonjoane la picioarele adversarului.
La rândul lor, aceste procedee se împart în funcţie de
traiectoria mingii, astfel:
Plonjoane laterale: pe jos; la semiînălţime; pe sus.
Plonjoane frontale: pe loc; spre înainte; spre înapoi.
Plonjoane la picioare: longitudinale; transversale.
FAZELE PLONJONULUI
SISTEMUL DE JOC
Sistemul de joc reprezintă cadrul de organizare generală a
jocului. Ca factor esenţial al organizării jocului, sistemul de joc
presupune : dispozitivul (aşezarea iniţială în teren şi dinamica
jucătorilor), organizarea şi coordonarea sarcinilor pe posturi (prin
stabilirea prealabilă a sarcinilor şi atribuţiilor principale ale
compartimentelor şi posturilor) şi stabilirea relaţiilor dintre
jucători pe baza unor reguli tactice comune de colaborare în joc.
De-a lungul evoluţiei sale în istoria jocului de fotbal se disting
3 perioade distincte referitor la sistemele de joc utilizate:
1. etapa clasică (1863-1958)
2. etapa intermediară (1958-1974)
3. etapa modernă (după 1974 până în prezent)
Iată câteva repere în timp care au semnificaţie pentru evoluţia
acestui joc sportiv:
În 1863 prima aşezare a jucătorilor în teren sub forma unui
sistem de joc era 1-1-9 (adică 1 portar, 1 fundaş şi 9 atacanţi).
Acesta se baza în special pe acţiuni individuale, iar jocul se
desfăşura conform principiului „loveşte şi fugi" (kick and run),
despre o tactică propriu-zisă nici nu putea fi vorba.
În 1875 scoţienii au trecut la sistemul 1-2-2-6 (adică 1
portar, 2 fundaşi, 2 mijlocaşi şi 6 atacanţi)., care a însemnat şi
apariţia unei grupări noi de linii – cea de mijlocaşi – alcătuind
linia intermediară între atac şi apărare.
În jurul anului 1883, datorită evoluţiei capacităţilor tehnice, a
dezvoltării orientării tactice şi implicit a unei pregătiri fizice
specifice, apare necesitatea regrupării jucătorilor în cele două faze
fundamentale: atac şi apărare, şi totodată apariţia unui nou sistem
1-2-3-5 (adică 1 portar, 2 fundaşi, 3 mijlocaşi şi 5 atacanţi),
denumit sistemul „clasic sau liber” sub formă de piramidă, care
va deveni prima formulă universală caracteristică fotbalului
clasic.
Modificarea regulei de ofsaid în anul 1925, care reduce la doi
(de la trei) numărul apărătorilor suficienţi pentru a evita o poziţie
de ofsaid - „afară din joc”, face posibilă, după numeroase variante
anticipate şi de pregătire, apariţia sistemului de joc „WM”, în anul
1933, sistematizat şi concretizat de Herbert Chapman, antrenor al
echipei Arsenal din Londra. Specific acestui sistem îi este trecerea
de la doi la trei fundaşi, respectiv 1-3-2-5 (adică 1 portar, 3
fundaşi, 2 mijlocaşi şi 5 atacanţi)
În anul 1958 la Campionatul Mondial din Suedia, echipa
naţională a Braziliei a prezentat o nouă variantă de sistem de
joc 1-4-2-4, prin care pentru prima oară în istoria fotbalului
atacul s-a desfăşurat cu participarea tuturor celor 3 linii ale
echipei. Formula adoptată, a deschis noi perspective pentru
progresul fotbalului.
În anul 1962 tot echipa naţională a Braziliei promovează o
nouă variantă de sistem de joc, 1-4-3-3, care a dus la întărirea
liniei de mijloc a echipei şi la o organizare mai logică a jocului.
Între anii 1970 - 1973, echipa de club „Ajax
Amsterdam”, sub conducerea antrenorului român Ştefan
Covaci, a lansat prototipul „fotbalului total” prin intermediul
sistemului de joc 1-4-4-2, perfecţionat în continuare în special
de echipa naţională a Olandei.
Astăzi se utilizează variante ale sistemului 1-4-4-2 sau 1-3-4-3
Sistemul de joc este o noţiune care intră în sfera tacticii,
constituind o componentă a acesteia. El deşi prezintă caracteristici
relativ stabile, suferă schimbări transformându-se în funcţie de
progresele din factorul fizic, tehnic şi conform cerinţelor tacticii.
Oricare din sistemele de aşezare a jucătorilor pe teren au fost
determinate de intenţia de a duce lupta sportivă în condiţii
avantajoase. Între sistemul de joc şi tactică se manifestă o legătură
interdependentă. Progresele realizate în conţinutul acestor noţiuni se
influenţează şi contribuie la o dezvoltare reciprocă. Astfel, sistemul
cu 4 fundaşi, a apărut pe lângă alte cauze şi prin influenţa exercitată
asupra vechiului sistem cu 3 fundaşi, de către schimbările survenite
în tactica colectivă de atac: schimb de locuri, joc în viteză,
participare supranumerică a jucătorilor în atac, etc. De exemplu,
sistemul cu 4 fundaşi a făcut posibilă apariţia în tactica colectivă de
apărare şi atac, a unor acţiuni noi, superioare şi avantajoase: apărare
combinată, supranumerică „blocul funcţional” în atac, „cuplurile” de
atac, atacul supranumeric, infiltrarea jucătorilor din linia de
mijlocaşi şi fundaşi în fazele de finalizare etc.
PLANUL TACTIC
Planul tactic reprezintă orientarea specială a tacticii, prin
particularizarea temporară a unor elemente ale tacticii jocului,
potrivit condiţiilor specifice impuse de desfăşurarea unui joc.
Acesta cuprinde suma acţiunilor ce stau la baza organizării,
pregătirii şi desfăşurării acţiunilor de atac si apărare, specifice unui
joc. El este rezultatul unui laborios proces de sinteză al
antrenorului ca urmare a analizării adversarului, a comparării
atuurilor proprii şi a aversarilor, urmat de elaborarea planului tactic
propriu-zis şi în final a programului de pregătire sincronizat cu
acesta.
ACŢIUNILE TACTICE
Acţiunile tactice reprezintă unitatea de bază şi concretă prin
care jucătorii se manifestă şi se exprimă motric în timpul
jocului. Ele sunt prezente într-o formă combinată ce cuprinde
deprinderi motrice, calităţi fizice şi psihice, precum şi un sistem
de structuri ce se rezolvă mental şi apoi motric. Acţiunea tactică
înseamnă tehnică condusă de raţiune, concretizată prin activitate
motrică. Desfăşurarea acţiunilor tactice se face prin aplicarea
cunoştinţelor şi actelor motrice însuşite, în confruntarea directă
cu adversarul, potrivit situaţiilor reale întâlnite în joc.
În urma analizării şi aprecierii conştiente a secvenţei de joc,
jucătorul va alege acţiunea adecvată din punct de vedere
tactic, prin utilizarea rapidă a experienţei tactice proprii şi
colective. Soluţia motrică cuprinde un ansamblu de mişcări
automatizate sau spontane structurate într-o anumită succesiune,
prin care se rezolvă o acţiune tactică.
5.2. SISTEMATIZAREA TACTICII ÎN JOCUL DE FOTBAL
ATAC
PASA
Pasa este cea mai simplă acţiune tactică colectivă de colaborare
în atac prin care are loc transmiterea mingii între minim doi
coechipieri, în scopul derulării unei secvenţe de joc. Pasa reprezintă
corespondentul tactic al elementelor şi procedeelor tehnice de lovire
a mingii cu piciorul şi cu capul, constituind mijlocul principal de
organizare şi desfăşurare a acţiunilor de atac. Pasa este transmiterea
mingii de la un jucător la altul, în scopul pregătirii actului de
finalizare. Caracterul paselor, distanţa, traectoria, direcţia, adresa, se
realizează în funcţie de factorii interni şi externi ai proceseului de
joc: plasamentul şi opoziţia adversarilor, activitatea partenerilor,
necesitatea tactică a fazei, starea terenului şi dimensiunile sale,
condiţiile climatice, scorul etc.
Pasele se pot sistematiza după o serie întreagă de criterii:
distantă: scurte, medii, lungi (variante degajări, deschideri,
lansări – angajări, centrări, diagonale-schimbări ale direcţiei
de atac)
direcţie: înainte, oblice, laterale, înapoi
traiectorie: joase (pe jos drepte sau cu efect), medii, înalte
forţa de lovire: puternice (şutate), medii, uşoare (moi)
adresă: pe poziţie de moment, pe poziţie viitoare, autopase
caracterul tactic: neutre, de construcţie, finale (de finalizare)
gradul de dificultate: de bază (simple), speciale (lobate,
liftate, deviate, mascate, cu efect.etc.)
dinamica acţiunii: de pe loc, din deplasare
CIRCULAŢIA TACTICĂ
Circulaţia tactică cuprinde o succesiune de mai multe pase,
fiind reprezentată de totalitatea deplasărilor, cu minge şi fără minge,
efectuate de jucătorii unei echipe, pe baza unei idei comune
desprinse din concepţia de joc, din momentul intrării în posesia
mingii şi până la pierderea acesteia. Circulaţia tactică cuprinde atât
o circulaţie a mingii, cât si o circulaţie a jucătorilor, însă între cele
două trebuie să existe o relaţie de condiţionare reciprocă.
Circulaţia tactică se realizează pe 3 direcţii-sensuri, astfel: în
adâncime (pe direcţia porţii adverse), lateral-oblic şi în compensaţie
(pentru păstrarea posesiei mingii, a dispozitivului de atac şi
asigurarea echilibrului defensiv).
Circulaţia jucătorilor trebuie să asigure în primul rând ocuparea
raţională a terenului prin intermediul sistemului de joc cu sarcini
exacte pentru fiecare jucător în parte. Circulaţia jucătorilor în teren
trebuie să respecte reguli precise de integrare, de suplinire reciprocă,
de subordonare la tactica de joc stabilită. Ea trebuie să fie rapidă,
continuă, cu schimbări de direcţie, variaţii de ritm, penetrantă şi cu
ameninţarea porţii adverse.
O bună circulaţie a mingii este dependentă de poziţia
coechipierilor, a modului lor de organizarea în jurul mingii şi de poziţia
adversarilor, care implică posesorilor de minge o adaptare permanentă
la situaţiile de joc existente.
COMBINAŢIILE TACTICE
Combinaţiile tactice reprezintă acţiunea comună a doi sau
mai mulţi jucători în atac, realizată în vederea soluţionării unei
situaţii de joc cu scopul depăşirii unui apărător sau a unui grup de
apărători. Combinaţiile tactice reprezintă o succesiune de mai multe
circulaţii tactice de minge şi jucători, care au ca principal scop
obţinerea unui avantaj poziţional spre poarta adversă, determinat de
menţinerea posesiei mingii şi de iniţiativa permanentă de a ataca.
Combinaţiile tactice pot fi declanşate de un număr constant de
jucători, dar şi de un număr variabil, printr-o organizare temporară
într-un anumit spaţiu şi la un moment dat, între jucătorii activaţi de
secvenţa de atac în desfăşurare prin participarea unor cupluri, triade
sau grupe de mai mulţi jucători.
Combinaţiile tactice pot avea formă fixă, invariabilă sau
spontană. În combinaţiile fixe, atacanţii au de îndeplinit constant
aceleaşi manevre tehnico-tactice (exemple: deplasarea în spaţiul
dintre liniile adverse pentru a primi mingea, poziţionarea între cei
doi fundaşi centrali) şi mod de deplasare. Combinaţiile tactice pot
apărea în joc şi spontan, solicitând astfel capacitatea tactică
creatoare a jucătorilor.
Specificitatea şi caracterul combinaţiilor tactice este determinat
şi influenţat de zonele de teren în care se derulează, respectiv în faţa
porţii proprii, în zona mediană, în faţa porţii adverse, în zonele
laterale sau centrale, sau de situaţia de joc, respectiv de construcţie,
de prefinalizare şi de finalizare.
Cele mai frecvente tipuri de combinaţii tactice întâlnite în joc
sunt: încrucişarea, schimbul de locuri, „dă şi du-te", un-doi-ul, un-
doi-ul cu al treilea, învăluirile în zonele laterale şi centrale,
eliberările de spaţii, etc.
SPRIJINUL
Sprijinul este o acţiune tactică de colaborare în apărare şi
constă într-o grupare în jurul unui coechipier-apărător care este în
dispută directă cu un atacant aflat în posesia mingii. Această acţiune
este necesar să se deruleze spontan şi rapid, în orice zonă a terenului
unde este prezentă mingea şi se desfăşoară acţiuni de atac.
Prin sprijin se creează o aşezare defensivă a jucătorilor care
permite o posibilă succesiune de intervenţii asupra mingii. Sprijinul
contribuie la organizarea rapidă şi eficientă a apărării pe direcţia
principală a atacului advers. La baza realizării acestei acţiuni tactice
se află principiul aglomerării în apărare în zona mingii, care are ca
principal scop recuperarea acesteia în timpul cel mai scurt. În caz de
recuperare a mingii, reţeaua defensivă asigură imediat posibilitatea
reluării atacului.
SUPLINIREA
Suplinirea este elementul tactic de colaborare în defensivă prin
intermediul căreia un jucător preia temporar sarcinile defensive ale
postului eliberat de partenerul său, care în acel moment se găseşte
sau eventual acţionează într-o altă zonă apropiată.
De exemplu când fundaşul dreapta este depăşit de către extrema
stângă adversă şi rămâne în urma acestuia, apare situaţia în care
fundaşul central dreapta, părăsindu-şi zona, atacă, în zona fundaşului
dreapta, pe extrema stângă adversă, timp în care fundaşul dreapta
depăşit în viteză, se îndreaptă spre zona fundaşului central dreapta,
realizându-se astfel între ei o suplinire temporară .
ATAC
DEMARCAJUL
Demarcajul reprezintă elementul tactic individual de
adversitate în atac prin intermediul căruia un jucător ocupă o nouă
poziţie pe teren favorabilă desfăşurării jocului, pentru a putea intra în
posesia mingii şi pentru a declanşa acţiuni de atac. Demarcarea are
două aspecte tactice principale: obţinerea unei noi poziţii de atac şi
„atragerea” adversarului, sau a atenţiei acestuia, spre partea opusă,
locului unde se va continua atacul. Acest element tactic se realizează
prin utilizarea oportună a unor procedee tehnice de mişcare în teren
fără minge, prin intermediul diferitelor variante de alergare şi mers.
Eficacitatea demarcajului depinde de alegerea momentului
declanşării lui şi de calitatea acţiunii de realizare (hotărâtă,
energică, fără ezitări). Tehnica realizării demarcajului constă din
desprinderi şi plecări bruşte de lângă adversarul direct, ruperi de
ritm, schimbări rapide de direcţie, toate orientate spre o zonă liberă,
în adâncime de obicei şi poate fi declanşată individual sau simultan
de un grup de jucători..
Demarcajul efectuat cu scopul de a primi mingea, se
efectuează în raport cu direcţia pasei şi poziţia apărătorului, în
adâncime, lateral şi spre înapoi. Recomandabil este demarcajul în
adâncime, cunoscut sub denumirea de pătrundere, efectuat în scopul
de a finaliza.
DEPĂŞIREA
Depăşirea este elementul tactic individual de adversitate în atac
prin care purtătorul temporar al mingii elimină temporar şi se
eliberează de apărătorul direct, în scopul realizării unei acţiuni
ofensive. Sarcina imediată a depăşirii este obţinerea de spaţiu de joc,
pe o direcţie de atac prestabilită, urmată de posibilitatea de a acţiona
eficient, fără marcajul apărătorului din zona respectivă.
În executarea unei depăşiri, aceasta prezintă mai multe faze şi
anume: analizarea şi perceperea situaţiei de joc, declanşarea şi
efectuarea propriu-zisă a depăşirii şi analiza situaţiei de joc nou
create.
Depăşirea individuală are ca principal scop menţinerea posesiei
mingii, pentru a se reorganiza coechipierii şi oferi soluţii purtătorului
de minge, şi pentru a facilita finalizarea în faţa porţii adverse.
APĂRARE MARCAJUL
Marcajul constituie o acţiune tactică de apărare prin care un
jucător încearcă să-şi împiedice adversarul direct să primească sau să
manevreze mingea, prin intermediul procedeelor tehnice de
deposedare a adversarului de minge. Acesta se realizează ţinând
seama de următoarele repere:
o poziţia adversarului
o poziţia mingii
o poarta proprie
o poziţia coechipierilor
În literatura de specialitate sunt precizate mai multe tipuri de
variante de marcaj:
marcajul strict sau „om la om”
marcajul la intercepţie
marcajul de supraveghere
Marcajul strict sau „om la om” se realizează prin plasarea
apărătorului în imediata apropiere a adversarului, uneori între el şi
minge, alteori între el şi poartă, în scopul de a veghea şi bloca
permanent acţiunile adversarului. Acest tip de marcaj se realizează
în zonele aglomerate şi asupra atacanţilor periculoşi, constituind
baza sistemului de apărare prin marcaj „om la om”.
Marcajul strict se poate realiza poziţional în zonele specifice
şi prin urmărire în alte zone. El se aplică atât în timpul jocului, cât şi
la fazele fixe, şi reprezintă o acţiune de urmărire permanentă a
jucătorilor cu minge sau fără minge.
Marcajul la intercepţie se efectuează, mai ales în zona de
construcţie a adversarului, prin plasarea apărătorului între adversar şi
minge (aproximativ 5 metri) urmată de intervenţia de intercepţie a
pasei care soseşte spre acest adversar. Acest procedeu de marcaj se
utilizează atât împotriva paselor lungi, pe jos sau pe sus, cât şi a
celor scurte, în spaţiile aglomerate şi el îşi găseşte o largă aplicare în
jocul modern. În relaţia atacant-apărător, la acest tip de marcaj
importantă este capacitatea de anticipare a apărătorului.
Marcajul de supraveghere se realizează prin plasarea
apărătorului între propria poartă şi adversarul direct, la o distanţă ce
se micşorează odată cu apropierea acestuia de poartă. Marcajul de
supraveghere este procedeul care poate precede marcajul strict şi
acţiunea de intercepţie.Acesta se aplică în general în zona mediană a
terenului, jucătorul-apărător fiind plasat între poarta proprie şi
adversar, la o distanţă mai mare, având însă permanent posibilitatea
să controleze simultan mişcarea mingii, a celorlalţi adversari şi
coechipieri.
REPLIEREA
Replierea reprezintă acţiunea tactică specifică momentului
fundamental al jocului de fotbal reprezentat de translaţie, adică
momentul scurt de trecere din atac în apărare şi invers.
Replierea implică o trecere rapidă a unor efective de jucători
din atac în apărare, în timp util, pentru reorganizarea în primul rând
a dispozitivului de bază din apărare. Replierea se realizează prin
retragerea pentru apărare a tuturor sau a cât mai mulţi jucători pe
linia sau sub linia mingii
Alternarea fazelor de joc concomitent cu dislocarea temporară
a apărătorilor, în fazele de construcţie şi finalizare, duce la un
dezechilibru numeric în dispozitivul defensiv, care poate fi imediat
echilibrat prin replierea jucătorilor prin două modalităţi eficiente şi
anume: jucătorul se repliază la timp în zona sa de bază sau până la
revenirea acestuia un alt coechipier îi suplineşte preluându-i
temporar sarcinile.
PRESINGUL
Presingul este o acţiune tactică de apărare eficientă şi
complexă, care se realizează în mod individual, dar simultan şi
sincronizat asupra mai multor adversari concomitent. Practicarea
eficientă a presingului generează situaţii multiple de recuperare şi
intrare în posesia mingii, relansând un număr crescut de acţiuni în
atac.
Referitor la zone, presingul se organizează în jumătatea de teren
a adversarului, în special în propria treime a acestuia (30-35 metri de
poartă), de către cel mai apropiat jucător de posesorul mingii,
simultan cu marcajul tuturor coechipierilor asupra adversarilor din
zona de iniţiere a atacului.
Scopul presingului este acela de a limita soluţiile constructive
ale atacului advers, de a bloca atacul advers în zone depărtate de
propria poartă, de a recupera mingea, de a da posibilităţi de
organizare a apărării şi de a comprima jocul la o distanţă cât mai
mare de poarta proprie.
Unele mijloace utilizate în realizarea unui presing eficient sunt
următoarele: urmărirea imediată a adversarului cu mingea, de către
jucătorul, care a pierdut-o în atac, sau altul apropiat de fază,
marcarea şi supravegherea celorlalţi adversari, micşorarea distanţelor
dintre jucători şi a compartimentelor echipei în apărare şi deplasarea
„blocului de presing” formal spre locul unde are loc faza.
AGLOMERAREA
Aglomerarea, ca şi element tactic, decurge din necesitatea
jocului de a obţine faţă de adversari, o superioritate numerică, într-o
fază de joc defensivă, care de obicei are loc în faţa porţii şi nu
numai. Ea se realizează printr-o retragere a jucătorilor din liniile
intermendiare de atac în apărare pe linia sau sub nivelul liniei
mingii, cu scopul de a acţiona în faza de joc şi de a asigura
întâmpinarea şi marcajul advesarilor.
Jucătorii care formează aglomerarea blocului de apărare,
trebuie să realizeze reciproc dublajul multiplu în scară, să fie
repartizaţi ehilibrat şi raţional în spaţiul de apărare.
Jocul aglomerat în apărare constituie o fază necesară
temporară, însă ea, în acelaşi timp, trebuie să asigure premizele
trecerii în viteză, cu raport supranumeric, în atac.
CAPITOLUL VI. ORGANIZAREA ŞI MOMENTELE
FUNDAMENTALE ALE JOCULUI DE FOTBAL
PRINCIPIILE ATACULUI
Principiile atacului structurează şi orientează activitatea
practică depusă de echipă în momentul atacului. Organizarea şi
desfăşurarea atacului se face pe baza unor cerinţe, obiective,
principii, etc. Principiile atacului au menirea de a orienta întreaga
organizare, desfăşurare şi finalizare a acţiunilor de atac.
Principiile atacului sunt: atacarea porţii adverse, conservarea
posesiei mingii, adaptarea atacului la specificul apărării adverse şi
asigurarea echilibrului defensiv.
TIPURI DE ATAC
Atacul poziţional
Atacul poziţional este tipul de atac prin care se realizează
atacarea porţii adverse pe fondul unei apărări organizate şi fixate,
fiecare jucător din echipa adversă se situează în locul prestabilit de
aşezarea sa în sistemul de joc utilizat. Atacul poziţional este socotit a
fi de bază, deoarece majoritatea acţiunilor de finalizare se efectuează
din acest tip de atac. În cadrul atacului poziţional întâlnim toate
fazele atacului, respectiv intrarea în posesia mingii, construcţia
atacului, prefinalizarea şi finalizarea, concomitent cu organizarea
echilibrului defensiv.
Se disting următoarele caracteristici principale ale atacului
poziţional, respectiv faptul că se desfăşoară în general împotriva
apărării organizate integral, presupune organizare colectivă rapidă şi
solicită permanent realizarea superiorităţii numerice în zona mingii şi
a superiorităţii poziţionale.
Atacul rapid
Atacul rapid este o formă de atac prin care echipa intrată în
posesia mingii, încearcă o înaintare directă şi o apropiere rapidă de
poarta adversă, pentru a surprinde apărarea adversă dezorganizată.
Caracteristica principală a atacului rapid este că se desfăşoară
pe fondul unui echilibru numeric, dar cu un avantaj poziţional pentru
atacanţi. Dacă avantajul poziţional nu există, se încearcă realizarea
acestuia prin acţiuni individuale (depăşiri şi pătrunderi) şi colective,
desfăşurate în viteză cu atacarea energică a porţii adverse.
Atacul rapid se organizează prin acţiuni simple, rapide şi
combinative. În cazul acţiunilor simple şi rapide, acestea se realizează
prin transmiteri de mingi cu traiectorie înaltă pe zone libere sau
pătrunderi individuale în viteză spre poarta adversă. Cea de a doua
variantă, atacul rapid combinativ, se realizează prin intermediul
paselor scurte, medii, multiple şi cursive cu ajutorul cărora mingea
este dirijată rapid spre zonele libere ale terenuliu de unde se poate
finaliza. Declanşarea paselor rapide, pe distanţe mici şi mijlocii,
simultan cu demarcările variate şi multiple, creează condiţiile de bază
pentru circulaţia oportună şi eficace a mingii, până la finalizare.
Contraatacul
Contraatacul reprezintă cea mai rapidă formă a atacului
colectiv, prin intermediul căruia se urmăreşte surprinderea
adversarului neorganizat în sistemul defensiv şi finalizarea după cel
mult două-trei pase spre poarta adversă. Esenţa contraatacului constă
în direcţionarea imediată a mingii spre poarta adversă prin acţiuni
organizate de mare viteză, în scopul ca apărarea adversă să fie
surprinsă nepregătită şi pusă în situaţia rezolvării unor faze dificile.
Contraatacul poate fi iniţiat de orice jucător, dar cel mai
frecvent el porneşte de la portar, fundaşi sau alţi jucători din
imediata apropiere a porţii proprii imediat după ce se intră în posesia
mingii. Se disting două forme de contraatac: unul direct (spre
atacanţii poziţionaţi cât mai aproape de poarta adversă) folosindu-se
pasa lungă pe axul longitudinal sau în diagonală şi unul cu un
coechipier intermediar aflat cât mai aproape de jucătorul care poate
finaliza cu succes.
Organizarea şi desfăşurarea contraatacului cuprinde 3 faze:
iniţierea, desfăşurarea şi finalizarea contraatacului.
Iniţierea contraatacului depinde de poziţia jucătorilor şi de
locul şi modul concret de intrare în posesia mingii, după care
urmează imediat lansarea de obicei din propria treime a terenului de
joc. Din această zonă portarul sau un fundaş pot declanşa direct sau
printr-un intermediar apropiat un contraatac eficient în funcţie de
modul cum este transmisă şi controlată mingea.
Desfăşurarea contraatacului presupune o continuare foarte
rapidă a iniţiativei de apropiere de poarta adversă prin lansarea pe
spaţii libere şi în adâncime a jucătorilor specializaţi pentru astfel de
acţiuni. Foarte importantă este susţinerea acestora de către cei mai
apropiaţi coechipieri prin deplasarea în mare viteză spre zonele
libere pentru a susţine şi oferi soluţii de a continua faza de joc.
Finalizarea contraatacului este realizată de ultimul jucător care
şutează la poartă şi termină practic acţiunea ofensivă declanşată.
Momentul finalizării necesită din partea jucătorului precizie,
simplitate, spirit de răspundere, disponibilitate şi putere de sacrificiu.
6.2. APĂRAREA ÎN JOCUL DE FOTBAL
PRINCIPIILE APĂRĂRII
Principiile apărării reprezintă un ansamblu de reguli generale
privind organizarea şi coordonarea acţiunilor de apărare în vederea
realizării obiectivelor specifice propuse.
Principiile apărării sunt:
apărarea porţii proprii
intrarea în posesia mingii
adaptarea apărării la specificul atacului advers
întrajutorarea.
APĂRAREA ÎN ZONĂ
Acest tip de apărare se referă la executarea unui marcaj „om
la om”, atacanţilor care temporar sau constant, se găsesc într-o zonă
oarecare de apărare. Totodată în cadrul apărării în zonă atacanţii
adverşi aflaţi în fază de joc sunt marcaţi strict, „om la om”, în timp
ce, cei care sunt în afara acestei situaţii şi mai îndepărtaţi, sunt
marcaţi la intercepţie şi supraveghere.
Apărarea în zonă constă în împărţirea terenului pe zone şi
linii în care se acţionează prin mijloace specifice. Blocul defensiv
opus adversarului cuprinde 7-8, chiar 9 jucători ce acţionează în
zone de teren prestabilite. Activitatea de bază în fiecare zonă este
supravegherea şi marcarea adversarilor care temporar sau frecvent,
stabil se manifestă, în acele suprafeţe de teren.
În sistemul cu 4 fundaşi, apărătorii nu-şi părăsesc în general
zonele, pentru a-l urmări pe atacantul care pleacă într-o acţiune în
alte zone, ci îl va marca pe noul atacant apărut în locul celui plecat,
care la rândul său va fi marcat de apărătorul în zona căruia a intrat.
Totuşi în cazul în care atacanţii, prin părăsirea posturilor de bază,
sunt pe cale de a obţine o situaţie tactică favorabilă finalizării, vor fi
urmăriţi strict de apărătorii lor iniţiali. De asemenea se vor aplica
marcaje stricte, prin urmărirea atacanţilor de o valoare de joc
ridicată, însă acest lucru îl vor realiza jucătorii cu „sarcini speciale”,
din linia de mijlocaşi sau atacanţi.
În jocul modern sistemul de „apărare în zonă”, reprezintă un
„bloc” unitar, dinamic, organizat, bazat pe colaborare tactică şi
răspundere individuală, care rezolvă sarcini totale sau parţiale de
apărare, dar conţine şi premizele declanşării acţiunilor de atac
imediate.
Unui atac advers bazat pe un joc de viteză, cu pase lungi în
diagonală şi adâncime, cu centrări înalte în faţa porţii, dublat de
agresivitate şi putere de luptă, i se va opune o apărare bazată pe un
marcaj la intercepţie şi supraveghere în zonă, cu permanent dublaj şi
plasament în scară, combinată cu realizarea unei aglomerări în zona
centrală din faţa porţii.
APĂRAREA OM LA OM
Această modalitate de abordare a defensivei este determinată de
circulaţia permanentă a adversarilor şi de părăsirea temporară a
posturilor fixe ale acestora, ca o reacţie a apărătorilor la progresul
tehnic şi tactic al atacanţilor.
Organizarea apărării, concretizată prin dispozitiv, plasament,
colaborare, dinamică, are loc în funcţie de caracterul atacului advers,
la rândul său concretizat prin, aşezare, mişcare, sistem de circulaţie a
mingii şi jucătorilor, orientarea acţiunilor, număr de atacanţi, etc.
Astfel împotriva unui atac advers, bazat pe o circulaţie
intensă şi pe jos de minge, cu orientare spre adâncime, cu caracter
colectiv şi permanent schimb de locuri, se aplică o apărare
aglomerată, supranumerică, agresivă, cu un marcaj „om la om”.
Apărarea „om la om” solicită un înalt grad de responsabilitate
individuală. Mijloacele de bază ale acestui sistem sunt presingul
individual şi colectiv, replieriie, suplinirile, plasamentul optim,
coordonarea reciprocă în cadrul blocului defensiv.
APĂRAREA COMBINATĂ
Apărarea combinată reprezintă forma defensivă ce rezultă
din combinarea apărării în zonă cu marcajul „om la om” şi capacitatea
individuală şi colectivă de a folosi alternativ sistemele defensive, în
funcţie de cerinţa jocului. Apărarea combinată este deci folosirea
simultană, succesivă sau intermitentă a celor două forme defensive
de bază, în funcţie de specificul atacului advers, dar mai ales de
concepţia defensivă proprie, care determină proporţiile şi
succesiunea acestora.
Pentru realizarea în bune condiţii a defensivei combinate este
necesară replierea şi organizarea rapidă a defensivei, realizarea unei
superiorităţi numerice imediate şi o repartizare rapidă a sarcinilor
individuale determinate de faza de atac în derulare.
În fotbalul actual, majoritatea echipelor utilizează mai ales
apărarea combinată, mixtă, prin folosirea alternativă sau simultan a
celor două variante – „om la om” şi în zonă, cu declanşarea
imediată, după pierderea posesiei mingii, a presingului individual şi
colectiv.