Eseu despre iubire

Iubirea este un sentiment complex, manifestat prin afecțiune puternică. Definirea sa este un
demers dificil, cauzat de complexitatea manifestării sale, dar și de diversitatea legăturilor afective
cuprinse de acest termen. Dragostea interpersonală poate fi platonică, concept prin care se înțelege o
afecțiune purificată de gesturi sau dovezi de natură fizică.Ca urmare a profunzimii se realizează
simbioza, o dovada a intimitatii.

Deseori prin analogie iubirea este asociată cu puterea, dar defapt echivalenta este mult mai
diferită, după citatul C.g.Jung:” Unde domneşte iubirea nu există dorinţă de putere, unde domneşte
puterea nu există dorinţă de iubire.”Iubirea este o forță imposibil de explicat, relevata de
neverosimilitate, precum lui Einstein:” Există o forță extrem de puternică pentru care, cel puțin până în
prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guverneaza totul, este chiar în
spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță
universală este IUBIREA.”Când cercetătorii au investigat o teorie unificată a universului au uitat cea mai
puternică forță nevăzută. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei ce o oferă și o primesc. Iubirea
este gravitație, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea e putere, deoarece
multiplică tot ce avem mai bun și oferă umanității șansa de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea
expune și revelează. Pentru iubire noi trăim și murim. Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire.

Astfell întălnim în literatura universală mai multe curente. Sentimentul de iubire se regăsește în
Biblie, reprezintă un factor fundamental al dezvoltării cărții. Încă din Geneză regăsim iubirea lui
Dumnezeu față de om, apoi iubirea omului față de om. De aici reiese faptul că omul a învățat de la
Dumnezeu să iubească și că dragostea este o experiență divină.

De asemenea există și un caracter romantic în Biblie. Cântarea Cântărilor sau Cântarea lui
Solomon este un poem despre dragostea dintre Solomon și Sulamita, fiind cântată iubirea fizică dintre
cei doi, frumusețea creației divine și bucuria de a trăi: „Ca un crin în mijlocul spinilor, așa este iubita mea
între fete”; „Ca un măr între copacii pădurii, așa este preaiubitul meu între tineri”; „Cine este aceea care
se ivește ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele?” (Cânt. 2, 2-3; 6, 10).

Dincolo de aspectul dăruirii, caracterul activ devine evident prin faptul ca implica niște
valențe:grijă, responsabilitate, respectul si recunoașterea.Prima valenta , grija sau preocuparea este o
dispoziție spre empatie cu cineva aflat într-o stare de nevoie, un comportament conotat valoric pozitiv,
denotând o anticipare a unui posibil pericol; disponibilitate de a manifesta atenție față de cineva sau
ceva.A doua valenta o interiorizeaza pe prima și denotă o atitudine conștientă și un simț emotional de
răspundere față de obligațiile sociale asociata asumării greselilor dintr-o relatie.Respectul este cel care
se câstiga și reprezintă atitudinea sau sentimentul de apreciere, stimă și considerație față de persoana
iubită.Admiterea unui lucru ca existent precum si admiterea in circumstanțe emoționale întregesc
schema valențelor iubirii prin responsabilitate.

Mitul lui Eros și al lui Psyche exprimă ideea că iubirea este oarbă și te poate prinde fără voie.
Aceasta este ideea centrală a poveștilor de iubire din cultura și mitologia greco-romană. Deoarece
aproape întotdeauna cel puțin unul dintre protagoniști nu își dă acordul pentru o relație
amoroasă.Astfel, caracterul afectiv desemnează dupa Antoine de Saint-Exupery o idee concisă:„Inainte
de orice, dragostea este ascultare in tacere. A iubi inseamna a contempla […] Va veni ora cand nu vei
mai cere nimic. Nici buzele, nici zambetul, nici bratul dragastos, nici rasuflarea prezentei sale. Iti va fi de-
ajuns ca ea doar sa existe.”

Mai este de remarcat și ideea conform căreia iubirea creează, aproape în toate legendele
existând copii ai cuplurilor. Dar nu toate miturile leagă ideea de romantism de procreație, iar acesta este
un aspect important al culturii grecești. Poate însemna că în societatea greco-romană sexul nu este
perceput strict ca pe un mecanism de reproducere așa cum susțin multe religii actuale. Acesta este privit
ca un ritual al plăcerii și iubirii, ca o cunună a iubirii supreme.

Pentru cultura greacă, iubirea este metaforic cea care a creat omul. Astfel, Prometeu a sculptat
omul din lut pentru a stăpâni creația fizică. El a rugat-o pe zeița înțelepciunii, Minerva, să îl insufle cu
spirit și rațiune. Doar fiindcă aceasta avea o simpatie deosebită pentru Prometeu, ea l-a ajutat pentru a
crea ființa umană.

Iubirea era percepută ca sentimentul suprem, dar nu aștepta și consimțământul partenerului.

Din această cauză accentul cultural se punea pe drama adusă de iubire. Pentru a demonstra acest lucru
putem să ne gândim la exemplele din mitologia greacă.

Eros, zeul iubirii este înfățișat de un copil asimilând fragilitatea și tandrețea dragostei cu
naivitatea vârstei tinere. Acesta obișnuia să se joace des cu sentimentele oamenilor de rând și a celorlalți
zei fără a ține seama de dorințele lor. Astfel că odată l-a lovit pe Apollo cu o săgeată iar pe nimfa Daphne
cu alta. Ea a fugit de Apollo în timp ce acesta o urmărea. Când și-a dat seama că va fi prinsă, s-a rugat să
fie transformată într-un dafin.Astfel se plaseaza simbolistica vegetala in cea a divinității.

În mitologia hindusă se spune că lumea materială nu este decât o mică parte dintr-un cer infinit,
etern și spiritual, numit Vaikunta. Acest cer, unde timpul este absent, este format din esența
perfecțiunii, a infinitului, a cunoașterii supreme și a bucuriei.

De foarte multe ori, India, tara in care se vorbesc numeroase limbi, in care traiesc foarte multi
oameni, dintre care majoritatea credinciosilor sint hindusi (aproximativ 85 la suta din totalul populatiei),
este numita patria contrastelor, patria minunilor. Sa luam de exemplu viata intima a zeilor hindusi, a
zeitelor si a acolitilor lor, a fiintelor din ceruri pe jumatate zei, a eroilor mitologici, a sfintilor asceti
intelepti. Aproape despre fiecare dintre aceste personaje enumerate se cunoaste ceva straniu. Daca
unim toate aceste tablouri vom vedea ca in esenta toata viata panteonului hindus a fost patrunsa de
dragoste si simbioza.

Eventual se definește iubirea cea adevărată ca ceva între eros și agape, păstrînd din eros acea
forță, setea pe care o are cel care iubește și care nu se stinge oricît de aproape ar fi de cel iubit. Însă se
consideră în general că a folosi doar „eros” pentru a vorbi despre iubirea creștină poate fi derutant .

Exista 6 arhetipuri ale iubirii:

1. INOCENTUL - Etapa Inocentului

 “Incepem ca Inocenti, ca si copii, ca noi veniti. Nu stim regulile, insa vrem sa ne atasam de
ceilalti si sa avem incredere in ei”, afirma Allan Hunter. In etapa Inocentului, avem o incredere completa
in ceilalti, in lume, in iubire, in cel pe care il iubim. Inocentul este atat de dornic sa creada in iubire si sa o
traiasca, incat dezamagiri semnificative pot surveni ulterior dintr-o incredere oarba. Lumea nu este
perfecta si nici imaculata asa cum o vede Inocentul. Si are tendinta de a o idealiza. Oamenii nu sunt
perfecti nici ei. Unii aleg sa ramana in etapa Inocentului pentru toata viata si sa iubeasca prea mult, sa
ierte prea usor. Dar aflati prea mult sau pentru totdeauna in aceasta etapa, nu vor fi scutiti de suferinta.

2. ORFANUL - Etapa Orfanului

Nu toata lumea invata din greseli. Chiar daca Inocentul este dezamagit si deziluzionat, uneori nu
isi invata lectia de intelepciune si iubire. Este momentul in care se angajeaza intr-o alta etapa, al celui
care se “agata” de cel iubit, experimentand arhetipul Orfanului. Orfanului nu ii place statul de a fi singur.
De aceea, orice relatie i se pare mai buna decat a fi singur. Simtindu-se orfan si singur pe lume, Orfanul
isi doreste sa fie “adoptat’ de cel pe care il iubeste, luat sub protectia sa, “salvat” si va juca rolul celui
neajutorat si lipsit de aparare. Este o etapa superioara Inocentului, insa Orfanul nu isi construieste o
relatie bazata pe principii sanatoase, ci pe frica de a nu fi singur. Este o relatie care nu lasa mult loc
pentru dezvoltarea si evolutia personala. Iubirea este menita sa te faca puternic, iar nu dependent si
vulnerabil.Este bazată pe conștientizarea imperfecțiunilor și desconsiderare.

3. PELERINUL - Etapa Pelerinului

In momentul in care suntem pregatiti sa ne detasam de arhetipul Orfanului care isi traieste viata
in compromis si confort, trecem la o alta etapa: etapa Pelerinului. Devenim cu adevarat Pelerini In
momentul in care facem un pas inainte si decidem ca sta in puterea noastra sa alegem un drum mai bun
in viata. Devenim Pelerini cand intelegem ca merita sa cautam ceva mai bun, ceva mai mult decat ne
poate oferi statutul Orfanului. Pelerinul este in cautarea adevaratei iubiri, al sensului vietii care vine
odata cu dragostea.

4. RAZBOINICUL - Etapa Iubitului Razboinic

In momentul in care Pelerinul are in vedere in cautarile sale valori interioare si etice atat in ceea
ce-l priveste, cat si in ceea ce-l priveste pe partenerul sau, iese la suprafata arhetipul Iubitului Razboinic.
Iubitul Razboinic nu-l iubeste pe celalalt doar de ochii lumii si in niciun caz doar pentru sex, doar pentru
statut sau pentru ca ceilalti il plac pe partenerul sau si ii aproba relatia. Iubitul Razboinic il iubeste pe
celalalt stiind ca sunt si fac bine unul celuilalt, stiind ca pot face bine si in interiorul comunitatii in care se
afla.Acesta este un stadiu in care individul isi asumă o responsibilitate față de persoana de care este
indrăgostită.

5. MONARHUL - Etapa Monarhului

 Relatia Iubitului Razboinic este o relatie puternica de dragoste in care se investesc timp, energie,
angajament din plin. Insa vine un moment in care “mainile Iubitului Razboinic incep sa permita mai mult
spatiu pentru altii”. Cuplul a invatat cum sa-si hraneasca reciproc nevoile si abilitatile, iar acum cei doi
parteneri descopera ca pot deveni un exemplu pentru societate prin ei insisi, ca-i pot invata si pe altii
prin puterea exemplului lor. In etapa Monarhului, iubirea din cuplu nu se restrange doar in interiorul
cuplului sau al familiei, ci se rasfrange si in exterior, si asupra altora. Monarhul iubeste, ghideaza,
instruieste, hraneste, construieste relatii de dragoste, este de parere Allan Hunter. Un exemplu de cuplu
de Monarhi este cuplul iubitor care conduce o familie, o comunitate sau o organizatie, permitandu-le
propriilor copii, cat si celorlalti, sa fie autonomi si fideli propriei persoane.

6. MAGICIANUL - Etapa Magicianului

Stadiul cel mai inalt si mai subtil este cel al arhetipului Magicianului. Este stadiul in care le
permiti celorlalti sa fie ei insisi, ii accepti asa cum sunt, le acorzi spatiu pentru a-si schimba si transforma
propria energie. Magicianul poate schimba vietile oamenilor doar fiind alaturi de ceilalti, langa ceilalti, cu
ceilalti, iar cateodata chiar si la distanta sau aparand sporadic in vietile celorlalti. Magicianul inspira si ne
aminteste care sunt asteptarile cele mai de sus pentru fiecare dintre noi.

6. MAGICIANUL - Etapa Magicianului

Stadiul cel mai inalt si mai subtil este cel al arhetipului Magicianului. Este stadiul in care le
permiti celorlalti sa fie ei insisi, ii accepti asa cum sunt, le acorzi spatiu pentru a-si schimba si transforma
propria energie. Magicianul poate schimba vietile oamenilor doar fiind alaturi de ceilalti, langa ceilalti, cu
ceilalti, iar cateodata chiar si la distanta sau aparand sporadic in vietile celorlalti. Magicianul inspira si ne
aminteste care sunt asteptarile cele mai de sus pentru fiecare dintre noi.

Androgin este un termen care provine din cuvintele grecești άνδρας (andras, adică bărbat) și
γυνή (gyné, adică femeie) și se referă la un amestec de caracteristici feminine și masculine, adică un
hermafrodit (intersex).

Androginul a fost văzut de-a lungul timpului în mai multe feluri. Uneori era o ființă cu două părți,
sau poate o zeitate. Alteori androginul era o idee ce reprezenta armonia sufletului înaintea încarnării sau
a nașterii și organismul asexual după moartea fizică.

Fiind un subiect ambiguu, tema androginului a stat la baza multor discuții. Ideea apare în opera
mai multor autori celebri, precum Platon, sau în literatura română Liviu Rebreanu.

Simbolul androginului apare în religiile lumii începând deja din epoca de piatră, însă imaginea
divinului feminin și masculin, uniți într-o ființă, apare numai în învățăturile nondualității.
 Totuși, în multe culturi apar zeități androgine, care nu personifică direct uniunea între masculin
și feminin, ci abrogă de tot diferențierea.

Astfel, în majoritatea triburilor americanilor nativi, creatorul este văzut ca o ființă androgină. De
exemplu la Abenaki, acesta se numește Tabaldak. El creează frații Gluskab si Malsumis din praful de pe
mâinile sale. Amândoi primesc puterea de a crea o lume bună, însă numai Gluskab alege această cale,
cel din urmă căutând răul.

În mitologia Yoruba, care a pornit din Africa, ajungând și în lumea nouă (a fost baza mai multor
religii moderne, cum ar fi Santeria), există credința într-un zeu androgin al păcii, al purității și al armoniei
numit Olorun sau Părintele Cerului.

Androginul Huh este zeitatea eternității în Egiptul Antic. Huh înseamnă „fără sfârșit“. Interesant
este că în cazul acestei divinități androgine și partea feminină poartă un nume, Hauhet, ceea ce nu este
altceva decât forma feminină a cuvântului „huh“.

Evolutia iubirii este una foarte complexa si inexplicabilă:

Capacitatea noastră de a iubi a evoluat în decursul timpului, iar selecția naturală a intensificat
grija pe care o avem unii faţă de alţii.

Fosilele sugerează că dragostea a evoluat cu sute de milioane de ani în urmă, ajutând strămoşii
mamiferelor să supraviețuiască pe vremea dinozaurilor.

Oamenii sunt facuți să iubească

Oamenii au o viaţă emoțională deosebit de complexă. Dragostea romantică, adică legătura pe

termen lung între bărbați și femei, este neobișnuită în rândul mamiferelor.

Oamenii și toate celelalte mamifere împărtășesc un fel de iubire, legătura dintre mamă și
urmașii ei sau dragostea maternă.

Universalitatea acestui atașament sugerează că aceasta este forma originală de iubire,

ancestrală, din care au evoluat toate celelalte forme de iubire.

Dragostea maternă este universală în rândul mamiferelor

 Legătura puternică dintre mamă şi urmaşii săi este dovedită de fosile care datează din urmă cu
aproximativ 200 de milioane de ani, din ultima perioadă a Triasicului și începutul Jurasicului.

Fosilele de Kayentatherium, un proto-mamifer din Jurassic, care au fost descoperite în Arizona,

păstrează imaginea unei mame care a murit protejându-și cei 38 de urmaşi. Pentru ca acest
comportament să existe, mai întâi au trebuit să evolueze instinctele mamei și ale urmașilor acesteia.

Păzirea puilor necesită o evoluţie a instinctelor mamei, astfel încât aceasta să fie preocupată de
soarta lor, să-i protejeze şi să nu-i considere o pradă ușoară. De asemenea, instinctele urmașilor acestor
animale primitive trebuie să evolueze astfel încât compania mamei lor să le inspire siguranţa și căldură,
nu teamă.

Morganucodon avea un număr mai mic de urmași faţă de care a manifestat mai multă grijă şi a
stabilit o legătură mai puternică cu ei. Astfel, puiul care era complet dependent de mamă pentru hrană,
a dezvoltat la rândul său un atașament emoțional mai puternic faţă de mamă.

Balene ucigașe într-un grup de familie

În acest moment din istoria mamiferelor, relaţia dintre strămoșii mamiferelor a încetat să mai fie
precum cea dintre șopârle, care genera doar emoții primitive precum frica, foame și poftă. În schimb,
aceste proto-mamifere au început să aibă grijă unele de altele şi de-a lungul a milioane de ani instinctele
lor de protecţie, schimb de căldură corporală, grijă reciprocă s-au amplificat.

Mamiferele au dezvoltat prin evoluţie capacitatea de a forma relații. Ulterior, această adaptare a
fost utilizată pentru a forma grupuri sociale sofisticate: turme de elefanți, cete de maimuțe, grupuri de
balene ucigașe, haite de câini, triburi umane.

În cazul unor specii, masculii și femelele au format perechi.

Elefanții trăiesc în grupuri sociale sofisticate

 Dragostea romantică dintre bărbați și femei este o dezvoltare evolutivă recentă, asociată cu
bărbații care îi ajută pe femei să aibă grijă de copii.

La majoritatea mamiferelor, masculii nu se implică în creşterea puilor, contribuţia acestora la

urmașii lor limitându-se doar la furnizarea de gene. Chiar şi la rudele noastre cele mai apropiate,
cimpanzeii, îngrijirea paternă este minimă.

În cazul câtorva specii, inclusiv castori, lupi, lilieci, şoareci și Homo sapiens, perechile stabilesc
legături pe termen lung pentru a-şi crește, în mod cooperativ, urmaşii.

Perechile au evoluat cândva după ce strămoșii noștri s-au despărțit de cimpanzei, în urmă cu 6
milioane până la 7 milioane de ani, probabil înainte de separarea dintre oameni și neandertalieni.

Dragostea este în ADN-ul uman

Putem bănui că neandertalienii au format relații pe termen lung, deoarece ADN-ul lor se află în
noi. Aceasta implică faptul că neandertalienii și oamenii au avut copii, care au devenit la rândul lor
părinți și bunici.

Pentru ca urmaşii lor să supraviețuiască, să prospere și să se integreze în tribul lor, părinții lor s-
au îngrijit de ei.

Nu toate întâlnirile dintre speciile noastre au fost pașnice sau frumoase, dar nici nu au fost
exclusiv violente. Neandertalienii erau diferiți de Homo sapiens, dar totuşi suficient de asemănători cu
noi pentru a-i putea iubi, chiar provenind din triburi diferite.

Epopeea lui Ghilgameş este o scriere epică în Mesopotamia antică, cea mai veche scriere literară
a umanitătii care datează din mileniul al III-lea. Epopea a fost scrisa pe doisprezece table, iniţial având
3600 de versuri, dar nu s-a decât jumatate. Ghilgameş a fost un personaj real, care a trait in cetatea
Urukului, iar opera infăţişează multe aspecte ale vieţii din epoca în care a trăit acesta.

Iniţierea lui Ghilgameş este una eşuată, deoarece nu îşi poate depăşi condiţia umană şi din
această cauză nu obtine viaţa veşnică. Ghilgameş este un exemplu bun pentru a ilustra tragedia umană,
încercarea sortită eşecului de a dobândi viaţă veşnică.Ghilgameş este două treimi de origine divină, dar
este o treime de origine umana şi acea treime îl împiedică să atingă nemurirea.

De-a lungul epopeii apar mai multe arhetipuri umane. Ninsun, care are rol de a da sfaturi şi de
a interpreta visuri este Spiritus, maestrul spiritual ; Humbaba este Umbra ;Enkidu este Animus ;
Ghilgameş cel de la începutul epopeii, regele tiran este Persona. Şi hangiţa Siduri şi Uta-Napiştim pot fi
considerati reflecţii ale Spiritusului.

Apar multe simboluri pe drumul iniţiatic a lui Ghilgameş. Simbolismul paznicilor,Oamenii Scorpii,
ţine de iniţiere care poate fi interpretat ca o trecere dincolo de poartă. Oamenii Scorpii reprezintă o
lume pecetluită. Poarta este simbolul de trecere dintre două lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre
lumină şi întuneric. Tunelul este o cale de comunicare dintr-o zonă de lumină în alta, cale de trecere care
se regăseşte în toate ritualurile de iniţiere. Este simbolul angoasei, a fricii în faţa greutăţilor. De
asemenea este simbolul trecerii întunecate spre altă viaţă. Gradina Zeilor este simbolul
Paradisului.Astfel Ghilgameş, prin străbaterea tunelului a făcut un drum invers, regressus ad uterum,
întoarcerea în starea iniţială, în Paradis.

Ghilgameş este primul erou din literatura universală şi se confruntă cu o dilemă, cu o încercare
despre care vor apărea multe alte scrieri de-a lungul timpului. Frica de moarte este un nejustificată, dar
totuşi împărtăşită de toti oamenii care speră să ajungă la viaţă veşnică deşi ştiu că acest lucru este
imposibil.Infernul este descries ca un topos ce interiorizează suferința și tristețea.

În mitologia Yoruba, care a pornit din Africa, ajungând și în lumea nouă (a fost baza mai multor
religii moderne, cum ar fi Santeria), există credința într-un zeu androgin al păcii, al purității și al armoniei
numit Olorun sau Părintele Cerului. În legenda arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: două femei, doi
bărbați sau un bărbat și o femeie.După razvatirea cu zeii, Zeus I a impărțit in două părți separate.Multe
dintre parți mureau de dorul celeilalte asa că Zeus s-a indurate de ei si i-a reintregit.

Iubirea în feudalism a fost un concept din literatura europeană medievală despre dragoste care
punea accent pe aristocrație și cavalerie . Literatura medievală este plină de modele de cavaleri care se
îndreaptă spre aventuri și îndeplinesc diverse fapte sau servicii pentru doamne din cauza „dragostei lor
curtești”. Acest tip de dragoste este la început o neverosimila creație pentru amuzamentul nobilimii, dar
odată cu trecerea timpului, aceste concepții despre dragoste s-au schimbat și au mărit auditoriul.

Cultivarea iubirii curtenești s-a dezvoltat în viața castelului din patru regiuni: Aquitaine ,
Provence , Champagne și Burgundia ducală , în jurul primei cruciade (1099).

Eleanor din Aquitaine (1124–1204) a adus concepția de dragoste curtenească în Franța și apoi în
Anglia.

Iubirea curtenească se regăsește în poeziile lirice scrise de trubaduri , ca William al IX-lea,

ducele de Aquitania (1071-1126), unul dintre primii poeți trubaduri.

Poeții se declarau pionii doamnelor pentru a beneficia de anumite privilegii. Modelul idealizat al
doamnei era cel al soției superiorului sau o doamnă puternică și înstărită.

O opera extrem de influentă a lui Andreas Capellanus De amore („Cu privire la dragoste”) a
codificat regulile iubirii curtenești. El enumeră reguli precum: „Căsătoria nu este o scuză reală pentru a
nu iubi”. „Cel care nu este gelos nu poate iubi”. „Nimeni nu poate fi legat de o dublă iubire”. „Când este
făcută publică dragostea durează rareori”.

Clasicismul cultiva trăsături precum curajul, generozitatea sau lașitatea, avariția, naivitatea, iar
personajele sunt adevărate caractere (avarul, demagogul, parvenitul etc) si reprezintă tipologii ale
societății.
 Spre deosebire de romantism, care pune accent pe sentimente, in operele literare clasice se
denotă rațiunea, ca element definitoriu al omului, care primează asupraprocesului inițiatic afectiv.
Personajele sunt raționale, antrenate de înalte rațiuni eroice si cetățenești si au principii morale
imposibil de schimbat. Reprezentanți ai clasicismului in literatura universala: Corneille, Racine, Moliere,
Boileau, La Fontaine, La Bruiere.

Legenda Cidului, constituită prin secolul al XII-lea, se referă la luptele spaniolilor cu maurii.

În această operă, autorul așează în centrul creației ființa umană. Tragedia clasică prezintă un alt
tip de erou, care nu mai e victimă a zeilor sau a destinului. Eroii lui Corneille tind să se realizeze, sunt
capabili să ia decizii, conducând-se de sentimentul cinstei, datoriei și al onoarei.

Concepția raționalistă a conceptului emotional în întregime determină faptele săvârșite de Don

Rodrigue și Ximena. Rodrigue și Ximena sunt modele de eroism și de umanitate,complex de trăiri,
manifestate mai sensibil în personajul Ximenei, și în lupta neîncetată asociata pasiunii cu care conduce
înaintea ratiunii doleanțele afective.

Este o acțiune liniară, ce are loc în unitatea orașului, timp de 36 de ore.

Pentru personajul principal - Don Rodrigue - sentimentul onoarei este mai presus decît
sentimentul iubirii, deci opera este de factură raționalistă.

Rațiunea câștigă în lupta cu rațiunea, iar majoritatea deciziilor sunt luate cu un scop nobil.

Iubirea în perioada modernă-circumstanțele fac ca însușirile iubirii să se schimbe fundamental.

Iubirea este sentimentul absolut. Este adevărată capacitate a omului de a-și exprima inteligența. Acum
însă sentimentul prezintă niște deformații față de evul mediu, mediu în care existau cu totul alte valori.
Instinctele dominau, însă printre marea mulțime, platonismul a ieșit la iveală și a impresionat autorii de-
a lungul tuturor epocilor.

Un bun exemplu este opera Romeo și Julieta, în care este expusă viziunea din secolul 15 a lui
William Shakespeare. Viziunea asupra iubirii din secolul respectiv este definită de granițele sociale, însă
excepțiile depasesc granițele inițiatice și impresionează. Iubirea imposibilă proiectată în Verona
medievală, are un caracter revoltător. Iubirea este asociată în mare parte cu stabilitatea financiara și cu
relațiile dintre familiile îndrăgostiților. Sentimentele nu sunt luate în considerare. Tinerii sunt îndrumați
și constrânși de către părinți să aleagă viața prestabilită, ferită de surprize. Sentimentul de vinovăție are
un rol ludic care-i antrenează.

Iubirea din ziua de astăzi are un caracter mult mai subiectiv. Fiecare persoană decide tipul de
iubire pe care și-l dorește. Intervenția părinților este aproape inexistentă. Iubiții își creează angajamente
false sau prea importante. Teribilismul predomină, iar cuvintele își pierd valența. În opinia mea omul din
ziua de azi trebuie sa posede viziune genială pentru a înțelege și pentru a simți sentimentul real. Am
observat însă că seducția are același rol ca în Evul Mediu. Lumea este mult mai deschisă și mai mare, de
aici mai multe tipuri de iubiri. Pe lângă dragostea pasională, au intervenit relațiile toxice care rezultă din
lipsa stimei de sine a unui partener.
 Timpul este ideal pentru a simți iubirea adevărată, nici limitele social nu mai există, nici
rivalitățile dintre familii. Totuși este din ce în ce mai promovată relația de cumpărător, vânzător când
partenerii nu se apreciază unii pe alții și dezvoltă o relație bazată pe favoruri.

Eu cred ca relația de iubire nu este deteriorată, iar interpretarea ei este legată strict legată de
educația si personalitatea omului.

Romantismul literar s-a dezvoltat de-a lungul secolului al XIX-lea, în paralel cu cel al artelor
plastice si cel muzical. Romantismul a fost o reacție împotriva Revoluției Industriale. A apărut prima oara
în literatura germană.

Romantismul se opune clasicismului. Principalele valori promovate sunt libertatea, libera

exprimare, iar majoritatea operelor au un caracter utopic. La romantici, personajele aparțin tuturor
categoriilor sociale, nu există tipuri umane, ci individualități. Se pune accent pe personalitatea
individului. Temele principale sunt: iubirea, natura, istoria, folclorul autohton, condiția omului de geniu,
moartea, singurătatea, revolta împotriva condiției umane.

Romanticii nu țin cont de indicii spațio-temporali, ei creează particularități și accentuează

situațiile izolate, excepționale. Exoticul definește scrierile din perioada romantismului.

Operele sunt formate din binoame tematice, iubirea si natura. Se regăsesc motive romantice
precum: lacul, codrul, izvoarele, stânca, teiul, salcia, luna, stelele, floarea, noaptea, visul.

Dintre caracteristici se remarca: teme romantice: viața, moartea, iubirea, libertatea, exotismul,
aspirația spre absolut, prezența eului liric, caracterul subiectiv, libertatea exprimării, dorința de evadare
din viața reală, apar multe opere care au loc în peisaje, culturi, personaje si țări exotice, găsirea
frumuseții folclorului național, diversitatea limbajului îmbunătățit cu regionalisme și neologisme.

În literatura română, romantismul se face cunoscut prin intermediul scriitorilor pașoptiști (Ion
Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ). Punctul culminant este atins în
perioada lui Mihai Eminescu, el fiind considerat unul dintre cei mai mari romantici europeni.

Romantismul în România s-a complementat cu clasicismul și iluminismul, spre deosebire de

raportul de contradicție din celelalte țări.

Eminescu este ultimul mare romantic din Europa. În felul acesta starea sufletească transmisă a
fost iubirea. Iubirea și natura prezintă un binom tematic natura preia vibrația afectivă a eului liric.

Edgar Papu Identifică două concepte aproapele și departele eminescian depărtare este
vizualizată prin comparațiile cu orizontul, iar apusul reprezintă sfârșitul.

Spre exemplu În opera “De câte ori, iubito...” se regăsesc și elemente generale din creațiile lui
Eminescu. Poezia este plină de sentimente melancolice si triste. Tema este în mare parte iubirea dar și
aspirația geniului la absolut, la o relație perfectă.

Garabet Ibrăileanu a identificat două etape prima în care iubirea este pasională unde există
starea de beatitudine. Îndrăgostiții se plimbă ca și cuplul primordial prin Grădina Raiului iar natura este
calmă, ocrotitoare. ) Este trecerea de la planul real, alunecarea în spațiul ornic al visului.
 Visul comun înseamnă descoperirea armoniei androginului. Plopii fără soț reprezintă
singurătatea și lipsa perechii androginului.

Mihai Eminescu s-a exprimat prin poezie, a avut o percepție genială asupra lumii din jur, asupra
universului și asupra relațiilor inter-umane: “Atingerea absolutului e fericirea supremă, iubirea împlinită
e doar o treaptă spre fericire.”, “Spuneți-mi despre dânsa tot răul din lume, de vreți să-nebunesc, că-i
hetera, că-i monstru, că-i satan... o iubesc.”, “Prietenia e transformare a iubirii, ea nu depinde de sex, de
aceea e mai pură.”, “De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem...”.