Universitatea ”Dunărea de Jos”, Galați

REFERAT
la cursul

Reprezentări culturale românești în spațiul european

Profesor Negoiță Cătălin

TEMA:

Elena Văcărescu- ''ambasadoarea sufletului românesc''

Studentă: Donici(Țurcan) Cristina

Chișinău, 2020
 CUPRINS:

1. Familia

2. Formarea

3. Opera
 Motto:
Atâta ştim, că suferinţele noastre personale, că viaţa şi
moartea fiecăruia se pierd în scurgerea vremurilor.
1. Familia
S-a născut la București într-o seară de început de octombrie (3 octombrie 1864), într-o
foarte veche și vestită familie de boieri. Este poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru
de expresie franceză. Este fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu,
nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia
de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”; „Mama mea aparținea și ea unei
vechi familii de boieri - Fălcoianii - prezenți în toate cronicele de altădată ale Valahiei”).
Își petrece copilăria și adolescența la vatra Văcăreștilor de lângă Târgoviște. („Dintre
toate locurile unde au viețuit poeții, Văcăreștii din Dâmbovița duc mai mult cu ei semnul
unei ursite și vraja unei amintiri”). Primește o educație aleasă. Prin 1891 se află
în Italia în exil, pentru ca după un scurt popas în țară, în 1895 să se stabilească definitiv
în Franța, unde se distinge în viața literară pe mai multe planuri. 
Elena Văcărescu a murit la Paris, la 17 februarie 1947. În 1959 a fost reînhumată în
Cimitirul Belu din Bucureşti, în cavoul familiei Văcărescu.

2. Formarea
Și-a început studiile în casa părintească şi le-a continuat la Paris, unde a audiat, la
Sorbona, cursuri de literatură, filosofie, estetică, istorie şi mitologie. Prin Sully
Prudhomme a dobândit cunoştinţe de artă poetică şi acreditare în saloanele literare ale
epocii, se arată în ''Dicţionarul scriitorilor români'' (coordonatori Mircea Zaciu, Marian
Papahagi şi Aurel Sasu; Editura Albatros, Bucureşti, 2002). A debutat în 1886 cu volumul
de poezii ''Chants d'Aurore'', apărut la Paris şi premiat de Academia Franceză cu Premiul
''ArchonDespérouses''.
După terminarea studiilor a revenit la Bucureşti. Între 1888 şi 1891 s-a aflat în suita
reginei Elisabeta (poeta Carmen Sylva), admiratoare a talentului tinerei literate
(''Dicţionarul general al literaturii române'', apărut sub egida Academiei Române, la
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009).

După 1891 s-a stabilit la Paris, unde până la sfârşitul vieţii a desfăşurat o intensă activitate
literară şi diplomatică în favoarea României. Nicolae Iorga o numea, astfel, pe Elena
Văcărescu, ''ambasadoarea sufletului românesc''.

În 1898 Elena Văcărescu a deschis un salon literar în apartamentul său din Paris, acesta
fiind frecventat de mari oameni de stat, diplomaţi, artişti, scriitori. Elena Văcărescu s-a
impus în lumea literelor franceze, trezind un binemeritat ecou şi în presa din ţară. ''Era o
natură sociabilă, veselă, optimistă. Cucerea îndată simpatia oamenilor prin felul ei deschis,
prin scânteierea spiritului ei ingenios, dar toate devotamentele pe care le câştiga pentru
sine le îndrepta îndată către ţara ei de obârşie, niciodată uitată, mereu prezentă în inima ei
caldă şi credincioasă.(...) Franţa a devenit pentru ea o a doua patrie, primitoare,
binevoitoare, dar în mijlocul Franţei Elena Văcărescu a rămas româncă'', scria Tudor
Vianu despre Elena Văcărescu.

În 1912 a fondat împreună cu N. Iorga, Dimitrie Gusti, O. Goga ş.a. ''Cercul Analelor''
din Bucureşti, importantă instituţie a Conferinţelor franco-române, afiliată la ''Cercul
Analelor'' din Paris, şi a participat, alături de N. Iorga, la întemeierea Ligii Culturale.
În anii Primului Război Mondial a depus o intensă activitate pentru susţinerea intereselor
naţionale româneşti în Occident. În 1920 a primit misiunea de a face parte din delegaţia
României la Societatea Naţiunilor. A conferenţiat în Belgia, Cehia, Elveţia, Franţa, Italia,
Olanda, Polonia, Spania, făcând cunoscute străinătăţii realităţile politice româneşti,
activitatea sa politică şi oratorică fiind prioritară celei scriitoriceşti, se arată în dicţionarul
"Membrii Academiei Române (1866-2003)" (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 2003). La Societatea Naţiunilor, timp de două decenii s-a dedicat unor
importante misiuni culturale şi acţiuni diplomatice, străduindu-se totodată ca prin
discursuri şi conferinţe să aducă România şi creaţia ei spirituală în atenţia Europei.
A fost ataşat de presă, apoi consilier cultural pe lângă Legaţia României la Paris, şi
secretar general al delegaţiei României la Societatea Naţiunilor. A făcut parte, din 1922,
din comitetul de conducere al Comisiei de Cooperare Intelectuală de la Geneva (de pe
lângă Societatea Naţiunilor), a fost fondatoare, alături de Paul Valéry, a Institutului
Internaţional de Cooperare Intelectuală (1924, Paris). A fost, de asemenea, preşedintă de
onoare a Academiei Feminine de Litere din Paris şi iniţiatoare a Premiului Femina pentru
roman. În 1934 s-a aflat între fondatorii Casei Româneşti din Paris, se arată în ''Dicţionarul
general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009). De asemenea,
s-a numărat printre membrii fondatori ai Comitetului Internaţional pentru Difuzarea
Artelor şi Literelor prin Cinematograf (1930).
După cel de-al Doilea Război Mondial a fost numită, în 1945, consilier cultural pe lângă
Ambasada României. Elena Văcărescu a făcut parte şi din delegaţia română la Conferinţa
de pace de la Paris (1946).

La 11 iunie 1925 a fost aleasă membru de onoare al Academiei Române, fiind prima
femeie primită în rândurile Academiei Române (''Dicţionarul scriitorilor români'').
Laureată de două ori a Academiei Franceze, Elena Văcărescu a fost decorată, în 1927, şi
cu Legiunea de Onoare, în grad de Cavaler, iar în 1933 cu Ordinul ''Coroana României'' în
grad de Mare Ofiţer.

3. Opera
În 1886 publică la Paris primul volum de versuri, Chants d’Aurore, care a primit cronici
favorabile şi un premiu special din partea elitistei Academii Franceze. Doi ani mai târziu,
revine la Bucureşti, unde a fost recomandată să facă parte ca domnişoară de onoare din
suita reginei Elisabeta. Relaţia privilegiată dintre ea şi regină a făcut posibilă propulsarea
tinerei poete în tumultul lumii literare şi artistice.
În 1889 îi apare o culegere de cântece populare, Rapsodul Dâmboviţei, iniţial în limba
germană (tradusă chiar de regină), ulterior în limbile franceză, engleză sau italiană. Cele
140 de poeme care alcătuiau ciclul relevă o personalitate artistică rafinată, capabilă să
surprindă universul ţăranului român în diferitele ipostaze ale vieţii cotidiene (momente
marcante ale existenţei sale: naştere, cununie, moarte sau muncile câmpului). Relaţia cu
principele moştenitor, Ferdinand, ca şi logodna lor, secretă, au avut parte de sprijinul
necondiţionat al reginei. Intervenţia brutală a regelui Carol I în viaţa intimă a cuplului s-a
soldat cu acordul ei de a părăsi România şi a alege calea exilului (o căsătorie între cei doi
contravenea statutului Casei Regale). Iniţial, aceasta a optat pentru Italia, ulterior s-a
stabilit la Paris.
Viaţa literară şi artistică franceză i-a potenţat elanul creator. Salonul literar patronat de
Elena Văcărescu este frecventat de personalităţi ale vieţii literare şi artistice precum Victor
Hugo, Marcel Proust, Anatole France, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah
Bernhardt. Până la izbucnirea primei conflagraţii mondiale, urmaşa Văcăreştilor se
afirmare deja o personalitate literară pregnantă. Romanele Amor vincit (1908)
şi Vraja (1911) valorifică teme din mitologia românească. Paginile de
memorialistică, Regi şi regine pe care i-am cunoscut sau Le Roman de ma vie, au a un
impact la fel de puternic asupra publicului ca şi poeziile sale.
Activitatea publicistică a contribuit esenţial atât la consolidarea poziţiei sale literare, cât
şi la popularizarea unei imagini atent şlefuite despre România. Prestigiul de care s-a
bucurat printre personalităţile publice pariziene a făcut să fie integrată Delegaţiei
româneşti participante la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Guvernul României a
numit-o secretar general al Asociaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor şi i-a
mijlocit colaborarea cu Nicolae Titulescu la Geneva, în cadrul aceleiaşi organizaţii
internaţionale. Din 1922 devine membru permanent cu drepturi depline în prezidiul
Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor. Alături de
personalităţi marcante ale lumii intelectuale europene participă în 1924 la înfiinţarea
Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală. Elena Văcărescu a mai fost şi membră
a delegaţiei româneşti participantă la Conferinţa de Pace de la Paris (1946), continuând să
se implice activ în susţinerea cauzei naţionale. Primirea în rândurile Academiei Române
(11 iun. 1925) a reprezentat recunoaşterea publică a meritelor sale artistice şi diplomatice
(1925). Preşedintele Republicii Franceze îi acordă ordinul „Legiunea de Onoare” în 1927.
În ciuda exilului său impus sau autoimpus, a continuat, potrivit aprecierilor lui Camil
Petrescu, să rămână „o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu
orgoliu şi originea şi sufletul românesc”.
Amintim din opera Elenei Văcărescu: ''Rapsodul Dâmboviţei'' (''Le Rhapsode de la
Dambovitza'', publicat în 1892 la Bucureşti, premiat de Academia Franceză), ''L'Ame
sereine'' (Paris,1896), ''Lueurs et Flammes'' (Paris, 1903), ''Kings and Queens I have
known'' (Londra, New York, 1904), ''Pe urma dragostei'' (Bucureşti, 1905), ''Chants du
Cobzar'' (Paris, 1905), ''Nuits d'Orient. Folklore roumain'' (Paris, 1907), ''The Queen's
friend'' (Londra, 1907), ''Le Jardin passionnné'' (Paris, 1908), ''Amor vincit'' (Paris, 1909),
''Le Sortilčge'' (Paris, 1911), ''La Dormeuse éveillée'' (Paris, 1914), ''Dans l'or du soir''
(Paris, 1927) ş.a.

''Memorialistica (''Mémorial sur le mode mode mineur'', 1946, şi ''Le roman de ma vie'',
început în 1942, rămas neîncheiat) documentează în legătură cu anii copilăriei, Bucureştii
de altădată, Parisul de după 1880, cu saloanele literare ale timpului. Interes cu mult mai
mare prezintă amintirile literare ale autoarei care i-a cunoscut personal pe: Hugo,
Alecsandri, Eminescu, Leconte de Lisle, Sully Prudhomme, Caragiale, Macedonski, Anna
Brâncoveanu de Noailles, Proust, Anatole France, Paul Valéry, d'Annunzio, Unamuno,
Tagore'', se arată în ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Ed. Albatros, Bucureşti, 2002).
Trebuie spus că, alături de Nicolae Titulescu, s-a dovedit a fi şi o mare oratoare,
popularizând, prin cuvântările sale, frumuseţea literaturii de pe plaiurile româneşti. Elena
Văcărescu s-a remarcat şi ca translator, tălmăcind, în limba franceză, versurile lui Mihai
Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Minulescu, George Topîrceanu, Ion Vinea şi
alţii şi, de asemenea, poeziile sale au fost traduse în multe limbi, printre care italiană,
daneză, olandeză şi chiar chineză.

În 11 iunie 1925 a devenit membră de onoare a Academiei Române, fiind prima femeie
care a avut acest privilegu, venit ca o binemeritată recunoaşterea publică a meritelor sale
artistice şi diplomatice. Discursul său de recepţie este o autentică lecţie de dragoste de
ţară: „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în
volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…)
îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi
originalitate (…) Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare
faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc (…) Am
învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.
 Doi ani mai târziu, primeşte din partea preşedintelui Republicii Franceze, ordinul
„Legiunea de Onoare”, an în care înfiinţează „Biblioteca Universală” pentru sprijinirea
traducerilor. Devine membră în Comitetul Internaţional pentru difuzarea Artelor prin
Cinematograf, în 1930, este distinsă cu Ordinul „Coroana României” în grad de mare
ofiţer – în 1933 – şi este unul dintre fondatorii Casei Românesti de la Paris, în anul 1934.

Elena Văcărescu a fost consilier cultural pe lângă Legaţia României din Franţa, în anul
1945, şi a fost membră a delegaţiei româneşti care a participat la Conferinţa de Pace de la
Paris (1946), continuând să se implice activ în susţinerea cauzei naţionale şi, în pofida
exilului, să se manifeste ca o „româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi
afirmă cu orgoliu şi originea şi sufletul românesc”, conform aprecierilor lui Camil
Petrescu.

Elena Văcărescu a trecut la cele veşnice la Paris, la 17 februarie 1947, la vârsta de 82

de ani, fiind înhumată la Paris, pentru ca în anul 1959, rămăşiţele ei pămînteşti să fie aduse
din Franţa şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi strămoşi, familia
Văcăreștilor.

Ea a lăsat drept moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii

familiei.

Astăzi putem asculta vocea Elenei Văcărescu pe cea mai veche înregistrare din
Fonoteca Radiodifuziunii Române, datată 20 mai 1913. Trebuie amintit că în anul 1911 se
înfiinţa la Paris un Muzeu al Cuvântului, iar personalităţi de seamă ale culturii europene au
fost invitate pentru a-şi înregistra vocea.

Elena Văcărescu a imprimat pe disc următoarele cuvinte:

„Vechea şi strălucita familie boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag, a dat
ţării trei poeţi: Alecu, Ienăchiţă şi Iancu Văcărescu. De Ienăchiţă Văcărescu voi spune
mult cunoscutul lui «Testament»:
 «Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbei româneşti

Ş-a patriei cinstire.»”

În continuare, poeta a recitat primele strofe din „Primăvara amorului”, scrisă de bunicul
ei, Iancu Văcărescu, iar în final o poezie de-a sa, „Fluieraşul”.

Pe un al doilea disc a recitat o altă creaţie proprie intitulată „Le dernier désir” (Ultima
dorinţă).

În anul 1980, cele două valoroase discuri au fost descoperite de către publicista Maria
Moscu, iar custodele arhivei fonografice din Paris, Marie France Calas, a făcut posibilă
transpunerea lor pe bandă de magnetofon, înregistrările fiind difuzate pentru prima dată în
ediţia din 12 iulie a acelui an a emisiunii „Fonoteca de Aur”, care i-a avut ca invitaţi pe
Maria Moscu şi Marie France Calas.

Webografie
1. http://www.rador.ro/2017/02/17/portret-elena-vacarescu-prima-femeie-primita-in-
academie-poeta-nelinistii-divine-povestea-sfasietoare-de-dragoste-cu-regele-
ferdinand/
2. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Elena_V%C4%83c%C4%83rescu
3. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Elena_V%C4%83c%C4%83rescu
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Elena_V%C4%83c%C4%83rescu