Leadership - personalitate.

Relatie vazuta din perspectiva psihologiei organizationale

INTRODUCERE

Conducerea este un raport social, baza obiectiva a acestui raport social este
diviziunea muncii. Conducerea evolueaza intre doua extreme: conducerea ca schimbare,
progres, inovare si conducerea ca adaptare pasiva la ceea ce s-a produs deja.
De asemenea, se trece la conducerea ca anticipare a ceea ce urmeaza sa se intample
de la conducerea ca reactie la ceea ce s-a intamplat, de la conducerea ca inertie, pasivitate, la
conducerea ca activism si initiativa.
Intre aceste doua extreme penduleaza conducerea organizationala. Psihologia
organizationala nu e interesata de conducere in sine, ci ca un instrument pentru atingerea
scopurilor organizationale, nu de orice fel de conducere, ci de o conducere eficienta,
Personalitatea are aici o foarte mare importanta, ea fiind cea care deosebeste liderii
intre ei si influenteaza cristalizarea si dezvoltarea calitatilor de lider si manifestarea acestora.
Prezenta cercetare investigheaza relatia dintre stilul de leadership (stilul orientat pe
relatii umane si orientat pe sarcina) si tipul psihologic bazat pe teoria lui Jung (determinat pe
baza testului MBTI) pentru a determina tipul managerial cel mai frecvent in cazul barbatilor si
femeilor ca lideri si relatiile dintre dimensiunile acestor tipuri si stilul de leadership.
Pentru fundamentarea cercetării de fata, s-a recurs la interpretarea personalitatii
leaderi-lor din perspectiva conceptului de Tip psihologic dezvoltat de către Carl Jung si
evaluat cu ajutorul MBTI, instrumentul de diagnoza psihologica creat de către Katherine
Briggs si fiica sa Isabel Briggs.

CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Ralph Linton, antropolog american, arata in cartea sa “Fundamentul cultural al

personalitatii” ca personalitatea, ca realitate psihologica reprezinta o preocupare la fel de
veche ca specia umana.
 “Conceptul modern de personalitate si studierea procesului de formare a
personalitatii sunt fenomene foarte recente, mai noi chiar decat studiile despre cultura si
societate” (Linton, 1968).
Ca realitate psihologica, personalitatea este totalitatea psihologica ce caracterizeaza
si individualizeaza un om particular.
In calitate de concept, personalitatea este “obiectul ultim si prin urmare cel mai
complex al psihologiei” (Richard Meili, 1968).
Asa cum organizarea structural-functionala a individului se diferentiaza si se
specializeaza in timp, tot asa si ansamblul insusirilor psihice ale persoanei suporta de-a lungul
timpului un proces de structurare in urma caruia nu numai ca se diferentiaza intre ele, dar se si
valorizeaza devenind unice.
“Nota de calitate adaugata personalitatii ii confera acesteia apelativul de valoare
suprema” (Neculau).
Ph. Lersch arata in 1954 ca personalitatea se refera la “particularitatile psihice
individuale”, la ceea ce il “distinge si detaseaza
pe un om de altul”.
Pentru a intelege un om trebuie sa observam ca el este:
a) ca toti ceilalti oameni (dupa normele universale);
b) ca unii oameni (dupa normele de grup);
c) ca nici un alt om (norme idiosincratice).
Fiecare om e la fel cu ceilalti prin simpla lui apartenenta la speta umana, are
caracteristici asemanatoare cu oamenii din grupul sau (de ex.: vorbeste romaneste) si este
unic, diferit de toti (de ex.: numai el poate picta, canta, comporta intr-un fel diferit de al
tuturor oamenilor).
Trebuie facuta o observatie importanta: Orice individ, oricare ar fi el nu se realizeaza
prin trasaturi universale adaugate la niste trasaturi ale grupului sau si apoi adaugate la ceva
propriu. Individul impleteste intr-un mod unic toate trasaturile formand ceea ce se cheama o
persoana distincta si originala.
Este ceea ce Allport accentua:
"...Organizarea vietii individuale este, in primul rand, in ultimul rand si tot timpul,
un fapt principal al naturii umane."
Prin drumul parcurs de fiecare om in viata sa se distinge fara doar si poate de altii.
Viata omului desfasurandu-se in timp il face pe cel din urma "fauritor de destine". Astfel se
poate observa ca fiecare viata isi urmeaza un destin unic. Indiferent de orice metafizica a
destinului existenta lui e o certitudine ceea ce arata particularitatea fiecarui individ in parte,
acesta urmand o anumita "cale" fara "doar si poate".
In marea varietate umana se intalnesc oameni slabi si oameni puternici, genii si
idioti, oameni harnici si oameni lenesi, inalti si scunzi, vioi si apatici, sensibili si insensibili.
Nu vom putea spune niciodata ca doi oameni puternici sunt la fel pentru ca in mod
sigur unul este puternic in dreapta, altul in stanga, unul in alergare, altul in ridicat greutati; nu
sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizica, altul de matematica; exemplele ar putea
continua foarte mult prin diferentieri tot mai subtile intre grupuri si tipuri de oameni.
Am vorbit despre oameni ca unicitati si am vazut ca in pofida originalitatii nu se
poate sa existe un om care sa nu se asemene intr-un fel - cat de putin remarcabil- cu
altii.Putem spune in acest fel ca el face parte dintr-o categorie, e un tip de om.
Acest lucru inseamna ca acea emergenta a individului unic se contureaza intr-o
personalitate unica insa asemanatoare pe anumite criterii cu personalitatile altor indivizi.
In "Dictionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definita asfel:
"(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaza si o
diferentiaza de o alta persoana."
Pentru sociologie personalitatea e "expresia socioculturala a individualitatii umane."
("Dictionar de Sociologie" - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)
Intre nenumaratele definitii ale personalitatii, G. W. Allport da propria definitie in
lucrarea "Structura si dezvoltarea personalitatii", incercand cum spune "(...) nu sa definim
obiectul in functie de metodele noastre imperfecte".
"Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic."
“… multe neînţelegeri dintre oameni şi cele mai grele suferinţe rezultă din
necunoaşterea propriei noastre personalităţi…” Vasile Pavelcu ,1970
Încă din zorii civilizaţiei umane, de când nevoia de a cunoaşte şi de a se cunoaşte a
devenit specifică omului, diferenţele şi asemănările dintre inşi au constituit un proces specific
al cunoaşterii- procesul cunoaşterii personalităţii. Această aplecăciune, asupra acestui tip de
cunoaştere, s- a manifestat în toată istoria culturii şi spiritualităţii umane.
Cerinţa filosofiei din toate timpurile, de a deosebi realitatea de aparenţă, apare şi în
problema descifrării şi înţelegerii omului. Ontologia şi gnoseologia faţă de metafizică,
reprezintă cadrele prin care explicaţia, despre trăsăturile omului, surprinde complexitatea şi
diversitatea naturii umane, cea care trasează existenţa insului- personalitatea sa.
 De la Vedele indiene la “ Tabla de Smarald” a lui Hermes Trismegistul, de la
scrierile chinezului Mo Di la cele ale culturii asiro- babiloniene, toate dau informaţii despre
om şi manifestarea sa în lume. Adevărat, în care atenţia era îndreptată asupra esenţialului
nepieritor, cu o uşoară nesocotire dată aparenţelor trecătoare.
O detaşare faţă de acest mod de gândire apare în Grecia antică, unde mentalitatea
logică depăşeşte mentalităţile de tip emotiv şi mistic. Filosoful elev caută o soluţie raţională la
problema realităţii. În acest context apar sistemele filosofice clasice- platonismul şi
aristotelismul, ivindu- se dintre contrarietatea dintre formă şi materie, etern şitrecător, raţiune
şi sensibilitate, plăcere şi durere. În această perioadă, esenţa şi forma personalităţii devine o
prioritate în gândirea filosofului, iar în mentalitatea stoică această idee devine epicentrul
modului de gândire. Înţeleptul se ridică prin raţiune deasupra simţurilor, dominând patimile.
Omul reuşeşte să devină prin trăsăturile sale de personalitate, în măsura în care le
identifică şi consolidează, ştiind că ele sunt unice şi irepetabile. În acest mod, prin înţeleptul
stoic, trăsăturile personalităţii sale devin modele de personalitate pentru toată cultura
occidentală ulterioară, fapt care va conduce omul şi personalitatea acestuia, existenţa, fiinţarea
şi devenirea lui în centrul preocupărilor filosofilor şi teologilor. Cu toată această importanţă
acordată personalităţii, insul nu îşi găseşte realele disponibilităţi, întrebările continuând să
rămână fără răspuns.
În acest context, mişcarea centripetă în cunoaştere, autocunoaşterea, devine un
obiectiv fundamental al gândirii. Înaintea lui Socrate, Heraclit din Efes afirma că se află într-
o permanentă căutare de sine. Astfel, în gândire se cunoaşte o răscruce, o “ tăietură
epistemologică” , un “salt paradigmatic” , astfel apar germenii unei noi căi spre înţelegere-
cunoaşterea de tip psihologic, sau , după cum arată Vasile Pavelcu, : “ se cuvine să
recunoaştem importanţa colosală a acestei descoperiri epocale: omul devenit obiect al propriei
sale cugetări, eul în faţa examenului efectuat de propria sa conştiinţă; subiectul obiectivat; eul
desprins de sine; dedublarea fiinţei umane în eu şi în mine”. ( Invitaţie la conoaşterea de sine ,
1970, p. 16)
După acest moment, primul mileniu de creştinism caracterizează personalitatea prin
trăsături şi atribute interioare, cele exterioare fiind considerate neesenţiale, ba chiar
dăunătoare posesorului lor. Cunoaşterea omului şi a personalităţii sale devine interesată de
elementele şi trăsăturile care pot să îl conducă şi apropie de divinitate. Spiritul umbreşte
realul. Revenirea problemei realităţii în câmpul gândirii filosofice se petrece în preajma sec. al
XIV- lea şi al XVI- lea, prin reactualizarea cunoştinţelor şi valorilor antice.
 Raţiunea începe să explice Universul, dar primele încercări sunt încă sub semnul
teologiei creştine, astfel Rene Descartes, Baruch Spinoza şi Gottfried W. Leibnitz prezintă un
raţionalism îmblânzit de ordinea moral creştină. Omul, încă, este văzut prin impresionismul
mistic, iar unele din atributele personalităţii sale încă nu sunt luate în considerare.
În acest orizont, destul de confuz, apare soluţia lui Immanuel Kant. Teoria
autonomiei şi libertăţii voinţei, teoria kantiană, în genere, este clădită pe ideea de
personalitate, în care deosebeşte unitatea aperceptivă a conştiinţei şi autonomia voinţei. “
Filosofia lui Kant este imnul cel mai frumos care s- a cântat vreodată personalităţii”
( Constantin Rădulescu- Motru, 1927 ). Kant accentuează pe voinţa insului şi de aici părerea
că personalitatea umană are în sine o putere nemărginită de creaţie şi devenire perpetuă.
Acum omul este văzut ca fiind liber, iar trăsătura sa fundamentală devine autodeterminarea.
Insul, prin constituţia fizică, intră în determinismul fenomenelor naturii, kantian spus, este o
determinare a unei forme de intuiţie; prin voinţa sa însă, insul se ridică deasupra lumii
sensibile şi participă la viaţa ideilor. În acest mod ideile morale şi religioase formează “
cununa” personalităţii sale.
Această viziune îl va determina pe Kant să constate că omul nu trebuie înţeles ca un
mijloc, ci întotdeauna ca un scop.
În acest mod, treptat, ţesătura mitică se destramă. Omul de ştiinţă cutează să descrie,
să definească, să explice realitatea psihică, denumită eu, persoană, personalitate; se caută
esenţa eului; se conturează definiţia personalităţii. Sub aceste auspicii, putem spune că,
abordarea filosofică a personalităţii avea toate calităţile speculative. Ceea ce îi lipsea era
ajutorul din partea ştinţelor exacte. Documentările ştiinţifice erau în această problemă, până
aproape de începuturile secolului nostru, dacă nu false, cu totul insuficiente. În acest context
ştiinţific, psihologia vine să ajute la întregirea imaginii asupra realităţii, după cum arată şi
Kurt Lewin că psihologia trebuie să redea relaţiile dinamice şi legile de structură ale omului şi
personalităţii acestuia în conformitate cu întreaga realitate universală.

1.Caracterul

Menirea sistemului personalitate este realizarea unei adaptari optime la mediu,

obtinerea unei echilibrari favorabile existentei sale biologice si socoale.Personalitatea, ca
sistem dinamic deschis dialogului cu lumea, implica ideea de autodeterminare, autoconducere,
autodefinire a drumului in viata.
Personalitatea este un complex de structuri cognitive, afectiv-motivationale si
volitive, nu pur si simplu alaturate, ci interconexate, legate intre ele prin nenumarate relatii
biunivoce.
Caracterul este considerat ca o totalitate de trasa turi esentiale si stabile, deviate din
orientarea si vointa omului. Din punct de vedere genetic, caracterul se explica prin
interiorizarea relatiilor externe, ca urmare a integrarii treptate intr-un sistem de relatii
sociale.Plecand de la sensul etimologic al cuvantului caracter, care in limba elena insemna
pecete, tipar, vom intelege insusirile de vointa ale caracterului ca particularitati psihice,
specifice fiecarui om si care se exprima in conduita sa voluntara. Aceste insusiri au o
semnificatie morala, evidentiaza esenta sociala a omului, raporturile sale cu ceilalati membri
ai societatii.
Nu orice manifestare sporadica, intamplatoare poate fi numita insusire de vointa a
caracterului.Pentru a putea fi interpretata astfel, ea trebuie sa fie o insusire stabila, sa se
manifeste ori de cate ori imprejurarile respective o solicita. De asemenea, nu orice eforturi
neinsemnate, orice tendinte palide de invingere a obstacolelor pot capata atributul de insusire
voluntara de caracter.Numai daca se exprima cu pregnanta, daca devin dominante in
comportament, aceste manifestari pot fi considerate ca atare.
Viata si imprejurarile impun luarea unor hotarari neintarziate care sa fie acelasi
timp bine gandite si stabile.Despre omul deprins sa procedeze astfel, se spune ca are spirit de
hotarare.El nu ezita, nu oscileaza fara rost intre mai multe cai, nu actioneaza pripit, inainte de
a fi gandit suficient, nici nu amana trecerea la indeplinirea hotararii luate. Strans legata de
spiritul de hotarare este initiativa, capacitatea de a incepe o actiune noua si de a o realiza. Ea
presupune gandire suficienta, proiectarea rezultatelor la care urmaresti sa ajungi, cunoasterea
posibilitatilor de care dispui, pentru ca numai astfel initiativa poate deveni realitate.
Capaciattea de a duce actul de vointa pana la realizare, de a infrunta orice piedici si
greutati ivite in calea scopului propus, se numeste perseverenta.Calitatea de a fi staruitor,
consecvent in actiuni este sustinuta de claritatea si forta scopului propus, de impulsionarea
afectiv-motivationala.Intr-adevar, interesul pentru actiunea desfasurata, satisfactia traita in
asteptarea victoriei, speranta infaptuirii sunt insemnati factori dinamizatori."Daca nu reusiti de
la inceput in stradaniile voastre, dublati staruinta si nadajduiti", afirma istoricul Plutarh.
 Uneori, perseverenta poate actiona in situatii limita. Este cunoscuta fapta eroului
antic care a strabatut distanta de 42 km. intre satul Maraton si Atena pentru a anunta victoria
asupra persilor, dupa care a cazut mort.
La antipodul perseverentei sta cedarea cu usurinta in fata dificultatilor,
delasarea.Unii oameni renunta la lupta de la primul impediment. Altii, desi au la inceput taria
sa inainteze, nu rezista greutatilor pana la capat si cedeaza pe parcurs. Altii, cedeaza aproape
de momentul cand sa atinga piscul.
Independenta, ca trasatura de vointa, exprima capacitatea omului de a se conduce
potrivit cu prevederile proprii, in functie de convingerile si aprecierile sale.Omul independent
nu intoarce spatele parerilor sau sfaturilor celorlalti, ci le primeste, dar num ai dupa ce le-a
judecat critic si le-a gasit bune.
Reversul spiritului independent, este sugestibilitatea, acea insusire negativa,
care il caracterizeaza pe omul de acord cu toti si toate, care nu are o opinie proprie; el se lasa
condus de parerile celorlalti.
Un alt aspect negativ al independentei este respingerea negandita a oricarei sugestii,
oricarei pareri, tendinta de a contrazice fara temei, de a se opune de dragul opozitiei, ceea ce
numim de obicei negativism.
Stapanirea de sine este capacitatea de a-si controla faptele, actiunile, vorbele, de a-si
infrunta pornirile daunatoare, instinctele, dorintele.Omul cu stapanire de sine isi domina
sentimentele, isi pastreaza sangele rece in orice situatii, suporta neplacerile sau nemultumirile
mai mici, sau mai mari.
Lipsa de stapanire de sine se exprima de obicei prin termeni ca impulsivitatea,
irascibilitatea, agesivitatea.
Curajul este trasatura de cracter a omului, care merge nesovaitor catre atingerea
scopului propus, infruntand primejdiile, biruindu-si frica.Curajul intruneste in el hotararea,
perseverenta, stapanirea de sine, increderea in fortele proprii.Adevaratul curaj nu se confunda
cu orice actiune indrazneata.
Curajosi sunt cei care au infruntat necunoscutele stiintei, ale tehnicii, care au
acoperit petele albe ale cosmosului, cei care se avanta in lupta pentru libertate.Curajosi sunt
ostasii care infrunta primejdiile, isi daruie la nevoie viata pentru apararea patriei.
La polul opus curajului sta frica, lasitatea.Lasitatea este frica mascata, care
actioneaza subversiv, fiind asociata cu minciuna, fatarnicia, lingusirea, fuga de raspundere.
Atitudinea fata de societate, fata de propria persoana: colaborarea si ajutorul reciproc, cinstea,
sinceritatea, echitatea, buna-cuviinta, modestia, sunt supuse controlului constient voluntar,
orientarii superioare caracteriale.Dupa cum egoismul, necinstea, ingamfarea, sunt semnul
slabiciunii vointei.

2.Tipuri psihologice

Incercarea de a clasifica fiintele umane apare inca de acum 2000 de ani.Primul care
a incercat sa gaseasca la oameni patru deosebiri temperamentale fundamentale a fost grecul
Galen.Cele patru categorii si termenii ce le denumesc sunt cunoscute si astazi: sanguin,
flegmatic, coleric si melancolic.
O alta incercare a fost cea a lui Kretsehmer, iar apoi aceea a lui Jung. Aceasta din
urma clasifica oamenii in introvertiti si extrovertiti, in functie de atitudinea lor fata de
viata.Astfel el spune:"Exista o intreaga clasa de oameni care in momentul reactiei fata de o
situatie data, mai intai dau putin indarat, ca numai apoi sa fie capabili sa reactioneze; si exista
o alta clasa de oameni care, in aceeasi situatie pornesc inainte cu o actiune imediata.
Prima clasa corespunde atitudinii introvertite, iar cea de-a doua atitudinii
extrovertite.
Tipul extrovertit este caracterizat de o atitudine extravertita.El este in mare masura
infuentat de mediu, este sociabil si isgur de sine in ambiante nefamiliare.El sau ea sunt, in
general, in buni termeni cu lumea si chiar cand nu este asa, ei prefera sa se certe si sa aduca
argumente, in loc sa se retraga (cum tinde tipul opus).
Introvertitul este caracterizat de o atitudine introvertita. El este lipsit de increderea in
sine in relatia cu oamenii si lucrurile, tinde sa fie nesociabil si prefera reflectia in locul
activitatii.
Pentru ca sunt atat de diferiti, fiecare vede in celalalt doar trasaturile negative, fapt
care a dus la formularea de filozofii antagoniste, la psihologii aflate in conflict si la moduri de
viata diferite.
Interesanta este atitudinea predominanta diferita intre Orient si Occident. In
Occident este areciata atitudinea extravertita, concurentiala.Pentru ca extravertitul este cel
care se ocupa de tehnica si viata economica, aceste state sunt mai dezvoltate din acest punct
de vedere. In Orient, pana nu demult, era mai frecventa atitudinea introvertita, fapt ce se poate
vedea in saracia materiala, dar si in marea dezvoltare spirituala a Orientului fata de Occident.
 In cartea sa "Tipuru psihologice", Jung urmareste influenta celor doua atitudini in
dezvoltarea religiei, filozofiei, poeziei, esteticii si psihologiei. Astfel el considera ca atitudinea
freudiana este una extravertita, deoarece plaseaza factorii determinanti ai caracterului in
oameni si evenimente din afara.Atitudinea adlesiana este introvertita, deoarece pune accentul
pe importanta atitudinii interne, pe "vointa de putere". Atitudinea jungiana este una
introvertita, deoarece factorii care il intereseaza pe Jung apartin lumii interne.
Cand Jung spune despre o persoana ca este introvertita sau extravertita, el ia in
considerare atitudinea obisnuita. daca cele doua atitudini sunt la fel de folosite, atunci
persoana respectiva este atat introvertita cat si extravertita. Cel ami frecvent se dezvolta insa o
singura atitudine, in timp ce cealalta ramane inconstienta.Nimeni insa nu traieste doar o
atitudine sau alta, ci manifesta cateodata atitudinea inconstienta.
Un astfel de exemplu este o persoana care , desi in mod obisnuit este introvertita, la
un moment dat, interesata fiind de un anumit subiect, se va comporta ca o persoana
extravertita. Ea poate arata , de exemplu, unei persoane care nu este interesata, o intreaga
colectie de manuscrise.
Diferentierea in atitudine apare de la o varsta foarte frageda; exista chiar temeiuri sa
credem ca ea este innascuta.
Cele doua tipuri de atitudine se deduc (reies) din adaptarea copilului la mediu.Un
copil extravertit este mai putin precaut, nu ii este frica de obiecte, ci se joaca cu ele, invatand
cu ajutorul lor.Un copil introvertit insa, este timid si ezitant, ii este frica de obiectele din jur si
prefera sa se joace singur decat cu mai multi prieteni.
Copilul extravertit este iubit de parinti si considerat foarte destept, uneori chiar mai
destept decvat este, in timp ce cel introvertit cauzeaza anxietate parintilor, pe cand el este la
fel de "normal" si de inteligent ca si ceilalti copii.Ei sunt meditativi si adesea au o bogata
viata imaginativa.Ei au nevoie de mai mult timp pentru a se adapta la diferite situatii si pentru
a se simti acasa in lume.In aceeasi familie se pot naste atat copii introvertiti, cat si extravertiti.
In aceasta situatie, primii vor fi mereu in umbra celor din urma, care vor fi mult mai apreciati
de cei din jur.
Adultul extravertit este sociabil si este interesat de oricine si orice.Ii plac
organizatiile, grupurile, intrunirile comunitare si partidele, fiind activ si, in general util; este
tipul care se ocupa de viata economica si sociala.Intelectualii extravertiti se simt excelent
lucrand cu ceilalti, fiind cadre didactice.Extravertitii tind sa fie atat optimisti, cat si entuziasti,
desi entuziasmul lor nu dureaza mult.Tot astfel, relatiile lor cu ceilalti se fac si se desfac usor
si repede.
 Slabiciunea extravertitilor este superficialitatea si dorinta dea face impresie buna;
nimic nu-i bucura mai mult decat audienta la public.Nu le place singuratatea, cred ca reflectia
este morbida, iar asta, la care se adauga lipsa de autocritica, ii face mai atractivi pentru straini
decat pentru familie, sau pentru cei care ii vad fara masca.Cu toate acestea, sunt oamenii cei
mai utili societatii.
Adultii introvertiti nu iubesc societatea si se simt pierduti in marile adunari,sunt
impresionabili si le este teama sa nu para ridicoli, adesea parand incapabili sa invete cum sa se
comporte in situatii sociale: sunt neindemanatici, pesimisti si critici, pastrandu-si intotdeauna
pentru ei insusi cele mai bule calitati, asa incat, fireste, sunt rau intelesi.
Introvertitii sw simt bine in grupuri mici si familiare, sau in singuratate; au mai putin
succes decat extravertitii.
Pentru ca nu-si irosesc energia incercand sa faca impresie buna sau in activitati
sociale, deseori poseda cunostinte iesite din comun, sau vreun talent care depaseste
standardele. Ei nu sunt interesati atat de mult de parerea celor din jur, ci pentru ei conteaza
mai mult propriile lor ganduri, prefera activitatile linistite celor zgomotoase.Lipsa de farmec
social ii fac sa nu aiba multi prieteni, dar cei pe care ii au sunt loiali si plini de intelegere.
Cele doua tipuri, datorita diferentelor dintre ei, se inteleg gresit. Pentru introvertit,
extravertitul este superficial si nesincer, in timp ce, pentru extravertit, introvertitul este greu
de cap si egoist.
Este bine cunoscut faptul ca presoanele opuse se atrag. Casnicia intre un(o)
introvertit(a) si o(un) extravertit(a) este la inceput una in care totul merge bine, pana cand cei
doi incearca sa ajunga la o armonie totala, moment in care vor iesi la suprafata diferentele
dintre ei. Solutia reala a acestei probleme consta in dezvoltarea cuprinzatoare a personalitatii
fiecaruia, care in multe cazuri nu poate fi realizata decat cu asistenta psihologica.
Jung considera ca exista patru functii de care ne folosim in orientarea noastra
in lume (si de asemenea, in lumea noastra interioara): senzatia care este preceptie prin simturi;
gandirea care da semnificatie si inteligenta; sentimentul care cantareste si evalueaza; si
intuitia care ne vorbeste despre viitoarele posibilitati si ne da informatia despre atmosfera care
inconjoara intreaga experienta.
Extravertitul se gandeste la lumea exterioara, fiind interesat de fapte si materie.
Inventeaza formule si concepte care demonstreaza logic ceva ilogic; isi coordoneaza viata
dupa aceste formule si i-ar place ca si ceilalti sa faca la fel.Cei apropiati sunt inclusi in
"schema lor logica", iar tot ceea ce nu poate fi incadrat in schema, nu este recunoscut.Ii
displace irationalul si reprima emotia si sentimentele, tinzand sa devina glacial si lipsit de
intelegere pentru slabiciunea omeneasca.Pentru el, prietenia si familia nu inseamna prea mult,
astfel incat este capabil sa-si sacrifice prietenii si familia pentru principiile lor.Adesea are un
puternic simt al datoriei, iar formulele sale sunt foarte bune.Ceea ce este insa rau este modul
in care incearca sa le puna in aplicare.
Gandirea introvertitului nu este determinata de fapte, ci de idei.Ea formuleaza
intrebari si creeaza teorii, deschide perspective si produce intuitii, dar in prezenta faptelor
manifesta o atitudine rezervata.Ganditorul introvertit este interesat de lumea interioara si nu
de cea exterioara.El nu se gandeste ca ideea pe care o are poate fi de folos lumii sau uneori
chiar ar putea-o salva.Din cauza preocuparilor sale pentru lumea interioara, el nu tine
socoteala de ceea ce se petrece in lumea exterioara, nu stie ce gandesc sau ce simt ceilalti; este
timid si tacut in compania lor, sau face vreo remarca nepotrivita.Un exemplu edificator este
cel a lui Schopenhauer, care statea pierdut in ganduri in mijlocul unui razor din parcul
orasului. Vazandu-l, gradinarul il intreaba ce face acolo, la care el raspunde:"Ar fi bine daca
as sti!"
Tipuri afective sunt , in general femeile, in timp ce barbatii sunt tipuri
ganditoare. In afaceri, intermediarii au nevoie de o afectivitate bine dezvoltata.Sentimentul
priveste in special relatiile umane si valoarea lor, comportamentul lor unii fata de altii.
Tipul afectiv extravertit este interesat in primul rand de relatiile personale si are
adesea tact si farmec, este plin de intelegere, saritor la nevoie, sarmant.Tipul afectiv introvertit
este guvernat de factori subiectivi; da impresia glacialitatii, dar in realitate castiga in
intensitate prin lipsa de expresie, fiind o ilustrare a proverbului "apele linistite sunt adanci".
Desi par rezervati, se bucura de simpatia si aprecierea prietenilor intimi si a oricui se afla in
suferinta sau nevoie. La femeia de acest tip, dragostea pentru copii este foarte mare.Ea se
observa mai ales atunci cand acestia sunt departe, sau sunt bolnavi.
Tipul afectiv introvertit se exprima in religie, poezie, muzica sau intr-o extraordinara
jertfire de sine; este neadaptabil.
Senzatia este dependenta de stimul (de obiectul care determina perceptia
senzoriala).Tipul extravertit pune accentul pe obiectul care a determinat senzatia, in timp ce,
pentru introvertit, importanta este senzatia.Artistii si muzicienii apartin acestui din urma tip.
Majoritatea celor din tipul senzorial introvertit sunt extrm de greu de inteles.Ei sunt
coplesiti de impresii pe care au nevoie de timp sa le analizeze, adesea fiind preocupati de
imagini din inconstientul colectiv.
Intuitia este functia opusa senzatiei , asa cum sentimentul este functia opusa gandirii.
Jung defineste intuitia ca fiind "preceptia unor realitati necunoscute constiintei si care circula
via inconstient." Ea apare acolo unde este nevoie de gasirea unei solutii pe dibuite: la oameni
de stiinta si medici, inventatori, judecatori, generali.
Tipul intuitiv extravertit traieste mai ales prin intuitie, pentru el importanta fiind
sfera posibilului. Acestui tip ii displace cu totul orice este familiar, sigur sau bine stabilit.
Pentru ca nu respecta religia, legea sau datina, pare un aventurier fara nici un fel de
moralitate, dar aceasta este doar o parere. Pentru el, a nu profita de "sansa" este echivalent cu
afi fricos, sau prost. Dezavantajul sau este ca el seamana , dar niciodata nu culege, isi risipeste
viata in posibilitati, in timp ce altii se bucura de ceea ce au; ii este imposibil sa duca un lucru
pana la capat.Relatiilew personale sunt foarte slabe.
Intuitivul extravertit este preocupat de ceea ce numim lumea realitatii, in timp ce
intuitivul introvertit este preocupat de inconstientul colectiv, de tot ceea ce este straniu si
neobisnuit pentru extravertit. Intuitivul introvertit este uneori visator, mistic si vizionar,
capricios, fantast si artist.
In comunitatile primitive, intuitivii aveau valoare si impuneau respect, dar, cu
exceptia misticilor din comunitatile religioase, nu prea este loc pentru ei astazi.In general,
sunt inofensivi si ciudati, dar, daca sunt apucati de viziunea lor interna, devin posedati de o
forta ce ii influenteaza in bine, sau in rau si care este foarte contagioasa.Intuitivul se
multumeste cu preceptia.Daca este un artist creator, se limiteaza la fasonarea perceptiei. In
arta sa se impletesc semnificativul si banalul, gratiosul si grotescul.William Blake este un bun
exemplu de intuitiv introvertit - pictor, gravor si poet.
Omul nu este foarte simplu, de aceea nu poate fi gasit tipul absolut pur.Cu toate
ca adesea functia principala este destul de clara, ea este secondata de o alta, care o
completeaza si defineste clar tipul respectiv. Foarte adesea nevroticii isi dezvolta o functie in
asa masura incat o duc la perfectiune, celelalte fiind neglijate. Astfel, intuitivii neglijeaza de
obicei senzatia si propriile lor corpuri care se imbolnavesc fiziceste. Sanatatea mentala
depinde deci de dezvoltarea functiei neglijate, asa incat personalitatea sa poata deveni mai
aproape de intreg.
Cei mai multi oameni utilizeaza o functie, cei mai complicati doua functii, iar
personalitatile extrem de diferentiate fac uz de trei functii.
Includerea celei de-a patra functii tine de ceea ce Jung a numit procesul de
individuatie si de recomcilierea tendintelor opuse ale naturii cuiva.
 3.Creativitatea

In contrast cu informatiile existente, se manifesta o situatie paradoxala: termenii de

ceatie si creativitate sunt preluati si vehiculati cu o anumita ambiguitate semantica. De cele
mai multe ori nu de disociaza creatia, ca proces, de creativitate, care este un atribut, o
capacitate sau o functie a personalitatii, in general, si a anumitor aptitudini sau procese
psihice, in special. Creatia care, dupa Lucian Blaga "este singurul suras al tragediei noastre",
reprezinta oentru A. K. Koestler rezultatul unui proces intelectual si afectiv.
Termenul de creativitate a fost introdus in circuitul stiintific de catre Moreno.
Ulterior s-a ajuns la considerarea creativitatii ca facultate a spiritului de a reorganiza
elementele campului de perceptie intr-o forma originala.
In literatura de specialitate, "creativitatea este considerata functia sau aptitudinea
inventiva a imaginatiei, facultatea psihica ce face posibila creatia ca ptoces psihic si act
material prin care se obiecteaza opera finala".
Termenul de creativitate deriva din cuvantul latinesc "creare" ( a naste, acrea, a
fauri, etc.). Numerosi cercetatori sustin ca, in psihologie, el a fost introdus in anul 1937 de G.
Allport, semnificand capacitatea de a produce noul, sau desemnand prin el dispozitia generala
a personalitatii umane spre nou, precum si o anumita organizare a proceselor psihice in
sistemul personalitatii, datorita intelegerii faptului ca substratul psihic al creatiei este
ireductibil la aptitudini.
"Creativitatea este procesul prin care se focalizeaza, intr-o sinergie de factori
(biologici, psihologici, sociali), intreaga personalitate a individului si care are drept rezultat o
idee sau un produs nou, original, cu sau fara utilitate sociala".
"Creativitatea umana este un continuum si, in acelasi timp, un discontinuum."
In epoca zborurilor cosmice, precizeaza N.P.Harding, gandirea creatoare se impune
ca o cerinta sociala acuta. In ceea ce priveste studiul creativitatii, numeroasele teorii emise
denota ca esenta procesului creator a fost inteleasa destul de diferit.Dintre acestea, cele mai
cunoscute teorii psihologice care si-au propus sa elucideze enigmele creatiei au fost:
Teoria psihanalitica a creativitatii, care isi are punctul de plecare in opera lui S.
Freud.aceasta teorie are la baza teoria sublimarii. Spre deosebire de cercetatorii care inclinau
sa identifice creatia cu imitatia, considerand-o un proces de mimesis ( M. Baumgarten),
autorii psihanalisti o considera un proces de catharsis, o sublimare de factura simbolica.
 Pentru A. Adler, creativitatea constituie o modalitate privilegiata de a lichida
complexul de inferioritate, ce caracterizeaza fiinta umana.
Teoria asociationista a creativitatii, promovata de J. Maltzmann, considera
creativitatea ca un proces asociativ intre anumite elemente date, cat mai putin inrudite intre
ele, proces care este dirijat de exigente sau finalitati deosebite si in urma carora apar
combinatii noi.
Teoria gestaltista ( configurationista) a creativitatii sustine, prin reprezentantii
sai de baza ( W. Kohler, R. L. Mooney etc), ca importanta este, in creativitate, intelegerea
faptelor prin intuitie (Einsight, Insight, momentul "aha!") si nu prin ratiune; demersul creativ
trebuie sa aiba in vedere intregul problemei si sa descopere structura interna a situatiei
respective.
Teoria behaviorista a creativitatii lansata si sustinuta de C.F. Osgood,
J.Rossman, J.Parness, R.Huyman, etc, incearca sa explice fenomenul creator apeland la
clasicul model S-R (stimul-raspuns). Ca urmare, creativitatea depinde considerabil de modul
in care au fost stimulate manifestarile creative.
Teoria existentialista(umanista) considera ca prin creatie, fiinta umana isi poate
valorifica unicitatea. Psihologii existentialisti (A. Maslow, R.May, C.L.Rogers ,etc) considera
creativitatea drept corolarul intalnirii omului cu lumea.Se apreciaza ca produsul creator este
dovada celui mai inalt nivel de "sanatate emotionala".
Paul Popescu -Neveanu a elaborat o teorie bifactoriala a creativitatii, care plaseaza
creativitatea in "interactiunea optima(...) dintre aptitudini si atitudini". Completativ,
L.Leboutet remarca rolul factorilor de mediu in creatie, in concretizarea capacitatilor virtuale
ale persoanei.
Fiecare din aceste teorii a contribuit in felul sau, sau specific, la descoperirea
anumitor dimensiuni, caracteristici, trasaturi, pe cat de diferite, pe atat de importante ale
structurii personalitatii umane.
Creativitatea imbraca mai multe forme de manifestare, in functie de specificul
domeniului de activitate. Ba, chiar mai mult, chiar in acelasi domeniu, creativitatea prezinta
mai multe fatete diferite.Daca ne ghidam dupa domeniul de activitate, atunci putem distinge o
creativitate:tehnica, didactica, artistica, militara, de conducator, s.a.In cadrul fiecarui tip de
creativitate putem face delimitari, in functie de anumite sectoare.Astfel, creativitatea artistica
se poate referi la activitatea:scenica, literara, muzicala, interpretativa sau de compozitie,
etc.Tot din acest punct de vedere putem vorbi despre o creativitate:
 expresiva, implicata predominant in arta si consta in noutatea, originalitatea si
puterea de impresionare a expresiei artistice;
inventiva, al carui rezultat este un produs nou, spiritual sau material;
inovativa, care aduce ameliorari substantiale unei situatii, putand sa o modifice
calitativ;
emergenta, realizarile ei depasesc granitele unui singur domeniu de activitate, putand
dobandi caracter de universalitate;
productiva, evidentiata printr-un control al jocului liber si imbunatatirea tehnicilor
de realizare.
In desfasurarea actului creator distingem mai multe faze, pe care majoritatea
autorilor le-au stabilit pornind de la analiza propriului proces de creatie. Semnificative sunt
patru etape: preparatia, incubatia, inspiratia si verificarea.
Preparatia sau munca pregatitoare este faza initiala a oricarui act de creatie.
Este necesara o pregatire constienta, adeseori intensa si de lunga durata, in care se strange
materialul cerut de alcatuirea unei opere.
Incubatia este perioada de framantari, de cautari a solutiei. Se fac numeroase
incercari, experimentari. Ea este puternic saturata din punct de vedere afectiv, fiind traita ca o
asteptare plina de nelinisti, sperante.
Inspiratia sau iluminatia este momentul aparitiei ideii noi, cand procesul
creator ajunge la punctul culminant.Ea reprezinta inceputul muncii de executie, de
intruchipare a ideii in forma concreta.Ea este rezultatul mobilizarii tuturor fortelor si
aptitudinilor omului, al concentrarii totale a atentiei asupra obiectului creatiei.Inspiratia poate
sa apara si in mod brusc, cand nu este asteptata, ca din senin.
Verificarea sau revizuirea este stadiul final al actului creator, cand rezultatul este
confruntat cu realitatea.Nu orice produs al inspiratiei rezista in aceasta confruntaresi, de
aceea, ciclul creator trebuie reluat.
Complexitatea creativitatii necesita participarea unui numar mare de factori diversi
ca natura.Intre cercetatori nu s-a ajuns la un acordin privinta factorilor specifici ai creativitatii.
Totusi se pot face unele clasificari. Astfel putem vorbi despre factori:
subiectivi, reprezentati de insusiri ale personalitatii;
obiectivi, reprezentati de conditiile obiective ale vietii (indeosebi de cele de natura
social-economica si climat cultural). In cadrul factorilor subiectivi distingem: factori
intelectuali(inteligenta indeosebi), aptitudinile si factorii motivationali-voluptivi.
 Frecvent sunt desemnati ca factori indispensabili in procesul creator: flexibilitatea,
fluiditatea, originalitatea.Tocmai de aceea, in psihodiagnoza creativitatii, testele destinate
investigarii acestora sunt cele mai judicios elaborate, deci si cele mai folosite.
Fluiditatea se refera la bogatia si rapiditatea debitului asociativ, respectiv la
numarul de raspunsuri obtinute. de exemplu, se prezinta o imagine si se cere subiectului sa
spuna cat mai multe corpuri cu care seamana.
Parerile despre raportul dintre fluiditate si creativitate sunt diferite. Astfel,
Al.Rosca, datorita aspectului cantitativ, o considera nespecifica creativitatii, iar Popescu-
Neveanu o considera alaturi de originalitate, ca fiind factor central in creativitate, datorita
faptului ca, cu cat numarul raspunsurilor e mai mare, creste si sansa apaririei unui raspuns
original.
Flexibilitatea se refera la capacitatea de restructurare a traiectoriei gandirii in
functie de noile cerinte, adica la varietatea raspunsurilor formulate; schimbarea usoara a
punctului de vedere, a directiei gandirii, a modului de abordare a unei situatii sau probleme in
functie de cerintele noii situatii.Opusul flexibilitatii este rigiditatea, care inseamna
perseverarea, intr-o situatie noua, a legaturilor corticale anterior formate, a modalitatilor
anterioare de rezolvare a problemelor, manifestarea stereotipiei in gandire.
In legatura cu flexibilitatea exista opinii ale unor psihologi care o considera
influentata si chiar conditionata de mobilitatea neuropsihologica de natura temperamentala.
Originalitatea se refera la aptitudinea subiectului de a da raspunsuri neuzuale
(cu frecventa mica). Un raspuns va fi considerat original, daca este inedit si relevant, adica
corespunde exigentelor realitatii.
Ea presupune independenta in gandire si imaginatie creatoare puternic dezvoltata,
fiind atributul cel mai specific al creativitatii.Originalitatea face ca produsele procesului
creator sa se caracterizeze prin singularitate, noutate, unicitate, inventivitate, prospetime.
Conform unicitatii, fiecare caz de originalitate difera de orice alt caz, iar produsele
originale sunt incomparabile, intraductibile si unice.Majoritatea autorilor considera
originalitatea ca fiind factorul fundamental al creativitatii.
Un alt factor intelectual ce influenteaza creativitatea este stilul perceptiv,
aprehensiunea.Acest factor desemneaza modalitatea de reactie cognitiva la problemele de
rezolvat.

PREDICTORII CREATIVITATII
 Se considera ca randamentul scolar constituie un criteriu defectuos de diagnosticare
si prognozare a elevilor.Urmarindu-se corelatia dintre randamentul scolar si creativitate se
constata ca e semnificativa la 11-12 ani si la 14-15 ani.Corelatia dintre cele doua se datoreaza
fuiditatii, bazata pe faptul ca invatamantul nostru e preponderent verbal.Corelatia dintre
celelalte componente, flexibilitate si originalitate, e foarte redusa.Studii recente releva faptul
ca, in invatamantul nostru, sansele de a obtine un randament scolar superior sunt favorabile
pentru cei care exceleaza prin inteligenta, fata de cei care se detaseaza prin creativitate.
La elev, creativitatea se manifesta prin: descoperirea adevarurilor deja cunoscute, pe
cai proprii; gasirea de solutii originale si inedite in rezolvarea diferitelor probleme; invatarea
de tip logic; aplicarea cu usurinta a cunostintelor in practica;stabilirea unor legaturi intre
cunostintele predate la diferite obiecte de invatamant; formarea rapida a priceperilor si
deprinderilor.
In functie de modul in care este organizat si orientat, procesul de invatamant
poate duce fie la dezvoltarea gandirii creatoare, fie la dezvoltarea unei gandiri sablon. Daca
profesorul se multumeste cu reproducerea textuala, de catre elevi sau studenti, a materialului,
fie ca este inteles sau nu, si acorda calificative mari pentru aceasta reproducere, ei nu se vor
stradui sa prezinte materialul consultat (notite, manual, bibliografie) intr-o forma personala, sa
gandeasca aspura lui, sa caute solutii originale etc. Rezultatele vor fi diametral opuse daca
prin notele atribuite si prin alte cai se va stimula studiul individual al elevului, incercarea de a
gasi solutii originale, de a gandi independent.
Numeroase cercetari experimentale au scos in evidenta faptul ca, in grup, eficienta
gandirii creste; productivitatea gandirii este mai mare in conditiile rezolvarii in grup a
problemelor decat in conditiile rezolvarii individuale. Ceea ce determina, in primul rand,
productivitatea mai mare a grupului, este cresterea flexibilitatii gandirii subiectilor in
conditiile rezolvarii in grup a problemelor. In fata aceleiasi probleme de rezolvat, initial,
orientarea gandirii subiectilor este diferita. Aceasta orientare intr-o directie sau alta,
determinata de modul de organizare a experientei trecute a fiecareia, prezinta o anumita
inertie raport cu noile conditii. Dat fiind ca orientarea subiectilor este diferita, in cursul
rezolvarii are loc o zdruncinare reciproca a stereotipiei. Aceasta relatie din cadrul grupului
determina o crestere a flexibilitatii gandirii la fiecare membru al grupului, ceea ce are ca efect
usurarea rezolvarii problemelor.
Urmarind mai de aproape modul de rezolvare al problemelor in grup, se poate
constata ca adeseori o solutie abia schitata de un membru al grupului si lasata in suspensie
este luata de altul si dezvoltata, eventual dusa pana la capat. De exemplu, in cursul rezolvarii
problemei care cerea gasirea regulii de organizare a numarului 2479121417, unul din membrii
grupului constata ca intre 2 si 4 este diferenta de 2, intre 4 si 7 este diferenta de 3, intre 7 si 9
din nou de 2; dar aici se opreste si spune ca regula nu se aplica mai departe, pentru ca dupa 9
urmeaza 1. Un alt subiect preia insa aceasta initiativa, spunand ca numarul care urmeaza dupa
9 poate fi nu 1, ci 12, apoi 14 si 17, astfel ca regula 2-3-2-3 etc. se aplica la intregul numar.
Un alt predictor mai elocvent si mai obiectiv, existent in scoala, este considerat
notele de la obiectul preferat.
Alte studii au relevat ca activitatile extrascolare sunt mai edificatoare pentru
creativitate, comparativ cu inteligenta.Referindu-se la prescolar si la scolarul mic, unii
cercetatori au considerat ca acestia nu ar fi capabili sa desfasoare o activitate creatoare,
deoarece, corespunzator particularitatilor de varsta, factorii creativitatii nu sunt
constituiti.Analizand, insa, dezvoltarea psihica a copilului, chiar la varsta scolara mica, vedem
ca el poseda elemente care apartin factorilor creativitatii si, prin urmare, poate desfasura o
activitate creatoare.Cei care sustin ca scolarul mic nu ar putea fi creator, fac greseala de a
aprecia copilul din prespectiva adultului si, deci, pun un semn de egalitate intre creativitatea
copilului si cea a adultului.
Tendinta de creativitate la copil este prezenta chiar si in cazul in care elementele de
originalitate apar intr-o proportie mai redusa decat cele de reproducere.Scolarul mic este
creativ daca incearca sa nu reproduca intocmai schemele sau modelele oferite de invatator,
sau manual.Astfel, el este creativ daca incheie in alt fel o povestire, daca gaseste idei in plus
intr-un text, sau chiar daca coloreaza altfel un desen.
La varsta scolara medie, dezvoltarea psihica a copilului se apropie de nivelurile
corespunzatoare maturizarii. Exista deci, premise favorabile desfasurarii unor activitati
creatoare autentice.
La varsta scolara mare, sau in adolescenta , dezvoltarea diverselor procese psihice se
incheie. In ceea ce priveste factorii specifici ai creativitatii, in forme corespunzatoare
adultului, sunr gata constituiti.
Alte mijloace de predictie a creativitatii ar fi (dupa Torrance):
capacitatea de a-si ocupa timpul liber in mod atractiv;
preferinta pentru o vestimentatie deosebita;
tendinta dea depasi prin preocupari suplimentare sarcinile scolare;
posibilitatea de a se amuza ingenios cu lucruri simple;
placerea de a organiza jocuri;
tendinta de a desena in timpul orei.
 Acesti predictori enumerati reprezinta obiectivari ale creativitatii in fenomene
palpabile si, deci, accesibile, dar cu caracter nespecific, care nu pot oferi dacat aproximari cu
privire la profilul creativ.

4.APTITUDINEA
- ca latura instrumental operationala a personalitatii -

Stim cu totii ca oamenii se deosebesc intre ei dupa posibilitatile lor de actiune

(practice, intelectuale, artistice, sportive,etc) si sunt executate de diversi indivizi de diverse
niveluri calitative cu o eficienta mai mare sau mai mica, uneori foarte reduse. Toti oamenii
normali pot executa diverse si nenumarate activitati, insa intereseaza calitatea. Toti pot sa
cante, dar unii starnesc admiratie si impresioneaza,iar altii sunt deplorabili. De unde si
calificarile fixate in limba de "apt pentru…" prelungite prin termeni de aptitudine,
inaptitudine sau capacitate,incapacitate iar referitor la "zestrea ereditara": dotat,nedotat.
Rezultatele oricarei activitati sunt evaluate si distribuite pe o scara ampla (se uzeaza
de un punctaj, ce poate ajunge pana la 160, pentru testarea inteligentei), astfel incat cu
usurinta se stabilesc grupele mari de slab, mediu(mijlociu) si superior.Performata ce atesta o
capacitate trebuie sa fie cotata ca supramedie, situata pe o treapta din zona superioara.
Pare ciudat, dar aptitudinea nu este simplu de definit, pentru ca in literatura de
specialitate, conceptul de aptitudine a manifestat atitudini extrem de diverse. Unii autori de
manuale de psihologie, prin aptitudine, sunt denumite o serie de alte "realitati "psihice si chiar
psihofiziologice, cum ar fi predispozitiile sau capacitatile. Din perspectiva pragmatismului
;lor, Americanii, nici nu definesc aptitudinile.
In dictionarele de psihologie vom intilni informatii referitoare la "masurarea
aptitudinilor, dar nu si cu privire la conceptul general de aptitudine si alte concepte, cum ar fi
cele de inteligenta sau creativitate.Cateva maniere distincte de definire a acestora sint relevate
in cercetarea unor lucrari despre aptitudini.

Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile

"Aptitudinea" este substratul congenital al unei capacitati, preexistand acesteia din

urma care va depinde de dez.naturala a aptitudinilor,de exercitii si de formatia educativa
.Numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate.
Stim cu totii ca oamenii se deosebesc intre ei dupa posibilitatile lor de actiune (practice,
intelectuale, artistice, sportive,etc) si sunt executate de diversi indivizi de diverse niveluri
calitative cu o eficienta mai mare sau mai mica, uneori foarte reduse. Toti oamenii normali
pot executa diverse si nenumarate activitati, insa intereseaza calitatea. Toti pot sa cante, dar
unii starnesc admiratie si impresioneaza,iar altii sunt deplorabili. De unde si calificarile fixate
in limba de "apt pentru…" prelungite prin termeni de aptitudine, inaptitudine sau
capacitate,incapacitate iar referitor la "zestrea ereditara": dotat,nedotat.
Rezultatele oricarei activitati sunt evaluate si distribuite pe o scara ampla (se uzeaza
de un punctaj, ce poate ajunge pana la 160, pentru testarea inteligentei), astfel incat cu
usurinta se stabilesc grupele mari de slab, mediu(mijlociu) si superior.Performata ce atesta o
capacitate trebuie sa fie cotata ca supramedie, situata pe o treapta din zona superioara.
Aptitudinea este interpretata ca o conditie congenitala a unei anumite modalitati de
eficienta. Dupa opinia unor autori aceasta definitie nu este acceptata. "Chiar daca am reusi sa
diminuam influenta oricarei formatii educative sistematice, nu vom putea niciodata cunoaste
substratul congenital decat in starea in care l-au adus conditiile de viata ale subiectului si le-a
cunoscutg, inainte de a fi examinat, conditii ce sunt in functie de factori sociali economici,
Reiese, din cele din urma definitii ca aptitudinea este anterioara capacitatii, ea este o
conditie a ei, doar o virtualitate. Acest fapt a fost intuit de unii psihoti sai
romani."Capacitatea, este aptitudinea plus castigul ei in calitate si cantitate, venit prin
exercitiu (Fl.Stefanescu Goanga, apnd:[19],p.86). Fara a fi intrutotul incorecta, dar nici
intrutotul corecta, o asemenea maniera de definire a aptitudinilor, sugereazaistenta unei relatii
ca de la o parte la intreg, la (aqptitudinea) putand fi considerata doar ca un saegment de
capacitati, care alaturi de aptitudini cuprinde si segmente. Este evident ca intre aptitudini si
capacitati nu exista doar diferente de sfera.Aptitudinea se demonstreaza intotdeauna prin
reusita in activitati.Aptitudinile constituie latura instrumentala si executiva a personalitatii.
Aptituidinile sunt subsisteme sau sisteme operationale , superior dezvoltate care
mijlocesc performante supramedii in activitate. Aptitudinea arata ce poate individul, nu ce stie
el. Inteligentul(individul), extrage dintr-un minim de cunostinte un maxim de efect.
Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor.
Majoritatea psihologilor, atunci cand definesc aptitudinile se refera la rezultatul
intrari lor in functiune. Finalitatea aptitudinilor o reprezinta obtinerea unui randamnent
superior mediei,intr-un anume domeniu de activitate."Aptitudinea este orice insusire psihica
sau fizica considerata sub unghiul randamentului."(47).La fel crede si T.G.Andrews (1952),
ca aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobandi sau ameliora un anumit
randament ,daca se gaseste in conditii favorabile si binenteles, daca este antrenat.Notiunea de
randament se refera atat la calitatea cat si la cantitatea activitatilor subiectului,la usurinra sau
rapiditatea cu care se desfasoara activitatea. Recent,notiunea de randament a flost inlocuita cu
cea de :comportament eficient.
Aptitudinea este o formatiune psihologica complexa la nivelul personalitatii care
faciliteaza un comportament eficient al individului in cadrul activitatii.

Definirea aptitudinilor prein sesizarea continutului lor specific

Aptitudinea este o insusire complexa de personalitate, produs complex al intregii

personalitati, al intregii experiente, al vitalitatii fizice al echipamentului informational ori al
desprinderii, al metodelor de al integrarii sau conflictului intereselor, al capacitatilor
intelectuale. Se poate observa in structura aptitudinilor se introduc o multitudine de
componente psihice (deprinderi, informatii, inmterese,capacitati0.
Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor
caracteristici ale acestora,dar nici una dintre ele nu solutioneaza complet problema. Am putea
iesi din impas, in aceste printr-o definire generala.
Conditii printr-o definitie generala si sintetica a aptitudinilor, insotita de explicatii
suplimentare:
Aptitudinera reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale,
structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati.
Nu orice insusire psihica este o aptitudine, ci numai cea care ii diferentiaza pe
oameni in privinta posibilitatii de a atinge performante superioare in diverse activitati.
O serie de insusiri (pripeala, lenea, nervozitatea, incetineala reactiilor etc), desi sunt
individuale nu pot fi considerate ca aptitudini, deoarece ele nu faciliteaza activitatea si o si
impiedfica.
Insa, insusirea care asigura indeplinirea activitatii la un nivel superior calitativ poate
fi considerata aptitudine.Insusiri ca(priceperi, cunostinte,deprinderi) asigura si ele indeplinirea
activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit uneori stereotipizat chiar automatizat si nu trebuie
confundate cu aptitudinile.
Insusirile izolate, separate unele de altele, se imbina si se sintetizeaza intr-un tot
unitar.
 Deci ,pentru ca o insusire psihica sa fie aptitudine trebuie sa satisfaca o serie
intreaga de cerinte si anume:
sa fie individuala, diferentiatoare in planul randamentului activitatii;
sa asigure efectiv finalitatea activitatii;
sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitatii;
d) sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta;
Forma calitatii superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.
Acesta se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales
prin imbinarea lor corespunzatoare,ceea ce face posibila creatia de valori noi si
originale.Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr- o activitate
de importanta istorica pentru viata societatii,pentru progresul cunoasterii umane a culturii, a
tehnicii,stiintei,conducand la o puternica originalitate o reprezinta geniul [vezi(246);(19)].
- Ca si criterii de evaluare a aptitudinilor- se poate observa lesne,din chiar definitiile
de mai sus,prezenta sau absenta aptitudinilor la un individ se face dupa rezultatul obtinut sau
dupa o serie de caracteristici ale acestuia (originalitate, noutate, eficienta).
Aceasta constatare ridica o problema: se poate evalua aptitudinea numai dupa
produs, dupa ceea ce se obtine? Aici facem referire la exemplul cu cei doi elevi din zece care
au rezolvat bine,chiar performant o anumita problema,Daca analizam procesul prin care s-a
ajuns la obtinerea acestui produs aprecierea noastra va fi mai exacta,descoperim,posibil,ca
unul din cei doi elevi a solutionat problema intr-un timp record (scurt) din proprie initiativa si
fara ajutor,pe o cale noua, poate chiat neobisnuita, in timp ce al doilea elev a consumat timp
mai mult, a primit ajutor, a fost impins, iar calea rezolvarii a fost comuna,chiar banala. Abia
acum putem afirma ca produsul obtinut de primul elev se datoreaza prezentei aptitudinilor, in
timp ce produsul obtinut de al doilea elev este rezultatul muncii, efortului, a altor capacitati
psihice decat a prezentei aptitudinilor. In concluzie,aprecierea prezentei sau absentei
aptitudinilor la un subiect trebuie facuta nu numai dupa particularitatile laturii
procesuale(durata,viteza,noutatea procedeului utilizat): Diferentele aptitudinale dintre doua
sau mai multe persoane atunci cand procesele ssi produsele sunt asemanatoare le evaluam
dupa: latura structural-functionala a aptitudinii,dupa comportamente si mai ales dupa modul
de relationare a acestora. Tori(relativ) dispunem de capacitatea de a diferentia sunetele,
culorile sau formele, de reprezentari vizuale de spirit de observatie, reprezentari auditive, de
operatiile pentru efectuarea calculului matematic, dar nu fiecare dintre noi suntem,
muzicieni,pictori,matematicieni.
 Rezulta ca aptitudinile sunt adevarate sisteme operationale ce presupun relationarea
si interactiunea reciproca a componentelor lor,in urma carora apar fenomene,ca cel al
compensarii ce asigura functionalitatea si eficienta lor maxima.
Diferentele aptitudinale dintre oameni, fizionomia lor specifica pot fi evaluate si
dupa alt criteriu: dupa locul si rolul aptitudinilor in structura personalitatii, dupa cum se
raporteaza si se leaga de alte elemente ale vietii psihice.
De exemplu: Al. Rosca si B.Zonga(204) afirmau ca orice proces psihic raportat la
functia sau la procesul sau dobandeste caracterul de aptitudine - Procesul gandirii, raportat la
functiile sale (abstractizarea, rezolvarea problemelor,generalizarea) dobandeste caracterul de
aptitudine si devine o componenta esentiala a inteligentei.
Potrivit acestui punct de vedere s-ar parea ca aptitudinile sunt configurarii de
procese psihice, dar, in realitate ele sunt mai mult decat simple configuratie a proceselor
psihice, deoarece pe langa procese psihice sunt constituite dintr-o multime de alte insusiri si
calitati psihice legate prin relatii complexe si dispunand de o determinare reciproca, sunt
insusiri sintetice ale intregii personalitati si nu al unuia sau altuia dintre procese psihice
componente. Procesele si insusirile lor psihice nu pot fi concepute separat de intreaga
configuratie psihica a persoanei, dupa cum nu pot fi "topite" intr-un tot nediferentiat,intr-o
masa omogena lipsita de diferentieri interne.
O problema controversata a aptitudinilor o reprezinta caracterul lor inascut sau
dobandit; S-a crezut ca ele ar fi un "dar de la divinitate", in felul acesta formulandu-se teoriile
spiritualitate, mai apoi ele au fost considerate ca fiind innascute si transmise ereditar. Astfel
au luat nastere teoriile biologizante (lucrarea lui Galton, intitulata sugestiv "Hereditary
Genius"-1869) care demonstra si lansa, prin argumente ideea geniului innascut.In esenta se
aduc doua categorii de argumente:
transmiterea aptitudinilor de la parinti la urmasi
manifestarea pretimpurie a aptitudinilor
La aceste argumente s-au adus ,contraargumente: nu toti urmasii (unor personalitati)
au manifestat aptitudini; exista si cazuri de manifestare tirzie a aptitudinilor (exemple: Walter
Scott si-a scris primul roman in jurul varstei de 30 ani, Cervantes si-a publicat opera capitala
pe la 60 de ani; Unele personalitati au avut grave dificultati chiar in domeniul in care s-au
remarcat - Newton era ultimul din clasa, Napoleon a fost un mediocru in liceul militar,
Roentgen a fost eliminat din scoala cu calificativul "cretin incurabil", Verdi a fost respins la
Conservator, Moliere n-a putut invata sa citeasca mult timp, Hegel la absolvirea seminarului a
primit calificativul "idiot",etc).
 Numeroase demonstratii concludente in legatura cu faptul ca factorii ereditari joaca
un rol important in aptitudinile umane,nu ne pot abate de la parerea ca factorii mediului
inconjurator pot juca un rol crucial ca sursa de diferentiere individuala.
Aptitudinile ca moduri interne de actiune rapida, precisa, originala si eficienta se
"decupeaza" si se formeaza dupa modelul activitatii externe, a componentelor si formelor ei
concrete".
Relatia dintre aptitudini, activitate si predispozitii, pe langa problema teoretica,
ridica si o importanta problema practica: pe atitudine trebuie sa manifeste educatorul fata de
aptitudini?
In procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat ereditatea ori mediul,cat calitatea
lor.Cand calitatea celor doua categorii de factoori ereditari si de mediu este mult prea diferita,
efectele asupra aptitudinilor sunt nefevorabile. In anumite cazuri limita, insa, diferentele de
calitate a celor doua categorii de factori pot duce la efecte benefice ca urmare a intrarii in
functiune a fenomenului compensarii. Daca factorii ereditari coincid cu cei sociali din punct
de vedere al calitatii lor, atunci performantele sunt maxime.

CAPITOLUL II
LIDER SI LEADERSHIP

1.Activitatea de conducere

Din punct de vedere al psihologiei organizationale, conducerea este un proces

dinamic de organizare, coordonare, decizie, control, a unui grup de catre alt grup pentru
realizarea unor scopuri, largindu-se astfel spectrul activitatii desfasurate de conducator.
Conducerea eficienta este conducerea adaptata noilor cerinte ale momentului, epocii
contemporane, cu o mobilitate crescuta, reorganizare permanenta, criza sistemelor de valori
traditionale.
Un lider, pe langa rolul de a conduce va avea si rolul de negociator, motivator, de
integrare a oamenilor.
Teorii cu privire la conducere:
 Teorii personologice – teoria trasaturilor. Premisa acestei teorii este ca conducatorii
se nasc, nu devin, teoria se bazeaza pe trasaturile de personalitate innascute, care ii deosebesc
pe conducatori de subordonati si se centreaza pe cel care conduce, nu pe activitatea in sine.
Sugereaza ca liderii trebuie gasiti, selectati, nu formati.
Teorii comportamentiste – se centreaza pe ce se face, pe comportamentul liderului.
Teorii situationale – se axeaza pe rolul situatiei in cadrul activitatii de conducere –
oameni diferiti, cu potentialitati diferite, devin lideri in diferite situatii. Liderul este persoana
cea mai potrivita pentru o anume situatie. Comportamentul liderului este influentat de
particularitatile situatiei.
Teoriile contingentei – nu exista conducatori buni sau slabi, un lider eficient intr-o
situatie poate fi ineficient in alta, trebuie sa specificam situatiile in care liderii actioneaza bine
sau prost.
Teoriile cognitive – putem intelege si prevedea cum vor actiona oamenii la anumite
evenimente, cunoscand cauza acestor evenimente.Liderul este un procesor de informatii, cauta
informatii pentru a explica de ce se produce un eveniment.
Teoria interactiunii sociale – sunt teoriile conducerii charismatice, credinta
subordonatilor ca un individ are abilitatea de a inspira, ca liderul e nemaipomenit, fara a fi
necesar ca acesta sa detina toate aceste trasaturi.

2.Stilul de conducere

Leadership-ul este pattern-ul de comportament folosit de un lider pentru a influenta

membrii grupului si de a lua decizii privind misiunea, strategia si operatiile activitatilor de
grup.
Fiecare lider are un stil de conducere propriu, ce se caracterizeaza prin rapiditatea si
corectitudinea in luarea deciziilor, prin modul cum orienteaza in sarcina, prin modul cum
repartizeaza responsabilitatile, autoritatea pe care o are, modul in care stie sa dezvolte spiritul
de echipa etc.
Aceste variabile ale comportamentului de conducere determina diferente intre lideri
si rezultatele pe care le obtin in activitatea de conducere.
 Astfel, un lider corect, stapan pe el, dinamic, obiectiv in relatiile cu membrii echipei
sale va obtine rezultate mai bune in activitatea de conducere decat un lider nesociabil, inchis
in sine, nepopular in relatiile cu subordonatii, instabil.
Prin combinarea variabilelor incluse intr-un comportament de conducere se pot
obtine o varietate de stiluri de conducere. Mielu Zlate prezinta in lucrarea sa “Psihologia
muncii- relatiile interpersonale” directiile de abordare in cercetarea stilurilor de conducere.
In realizarea unei tipologii a stilurilor de conducere, Kurt Lewin si colaboratorii sai
au luat drept criteriu luarea deciziilor, stabilind urmatoarele tipuri de stiluri de conducere:
Stilul de conducere autoritar caracterizat prin: conducatorul nu participa la activitate,
iar realizarea activitatilor se face de subordonati fara consultarea sau acordul lor. Acest stil de
conducere determina fie un climat psihosocial agresiv, fie unul de apatie.
Stilul de conducere democratic. Acest stil de conducere permite participarea tuturor
membrilor grupului la indeplinirea sarcinilor, colaborarea intre grup si lider ceea ce determina
un climat psihosocial de cooperare, de stimulare, care determina obtinerea de performante
inalte.
Stilul de conducere liber “laissez-faire” este caracterizat de lipsa totala de participare
a conducatorului la activitatea grupului, iar grupul este lasat la voia intamplarii.
Brown vorbea de 3 tipuri de stil autoritar:
strict – conducator sever, dar corect, conduce singur, tendinta conservatoare, este
generos atunci cand cei din jur isi fac datoria.
binevoitor – se preocupa si de oameni, e foarte apreciat de subordonati.
incompetent – infantil, fara scrupule, corupe, minte, isi ia masuri pentru a-si realiza
propriile scopuri.
De asemenea, mai putem vorbi de lider formal, care este conducatorul
“en-titre” al grupului, desemnat oficial, care stabileste regulile si normele grupului si
de liderul informal, care poate fi orice persoana din grup care indirect conduce grupul, este
liderul de opinie al grupului.
Black vorbeste de o “grila manageriala” avand in vedere doua dimensiuni: orientarea
liderilor spre relatii umane sau spre sarcinile profesionale, rezultand 81 tipuri de conducere.
Bales vorbea de lider specialist in sarcina si de lider specialist in probleme socio-
afective.
Reddin face o clasificare avand in vedere 3 dimensiuni: orientarea spre sarcina,
orientarea spre relatii umane si orientarea spre randament. De aici au rezultat 8 stiluri:
negativul – nu are nici o orientare.
 Birocratul – orientat spre randament.
Altruistul – orientat spre relatii umane.
Autocratul – orientat spre sarcina.
Promotorul – orientat spre randament si relatii umane.
Autoritar- binevoitor – orientat spre sarcina si randament.
Ezitant – orientat spre sarcina si relatii umane.
Realizatorul – orientat spre toate trei.

3.Caracteristicle psihosociale ale liderului.

1 Toleranta la stress. Obtine o performanta stabila sub presiune sau / si împotriva

unei opozitii. Raspunde controlat în siutatii stressante.
2 Flexibilitate. Abilitatea de a-si modifica propriul comportament, de a adopta un stil
diferit, pentru atingerea unui obiectiv.
3 Adaptabilitate. Abilitatea de a-si mentine eficienta într-un mediu în schimbare, de
exemplu în fata unor noi responsabilitati, sarcini sau oameni.
4 Tenacitate. Abilitatea de a persevera în legatura cu o problema pâna când aceasta
este rezolvata sau pâna când obiectivul nu mai poate fi atins în mod rezonabil.
5 Independenta. Actiuni bazate mai degraba pe propriile convingeri decât pe dorinta
de a face placere cuiva. Disponibilitatea de a se opune “liniei partidului”.
6 Integritate. Abilitatea de a respecta normele sociale, organizationale si etice în
activitati legate de serviciu.
7 Atentie la detaliu. Îndeplinirea totala a unei sarcini sau responsabilitati, prin atentie
fata de toate aspectele implicate, indiferent de dimensiunea lor.
8 Planificare si organizare. Abilitatea de a stabili în mod eficient un plan potrivit de
actiune pentru propria persoana si / sau pentru altii, în scopul atingerii unui obiectiv.
9 Control managerial. Întelegerea si aprecierea rolului elementelor de control asupra
proceselor, oamenilor, responsabiltatilor, precum si actiunile întreprinse pentru asigurarea
îndeplinirii controlului.
10 Delegare. Alocarea efectiva a luarii deciziei si a altor responsabilitati unor
subordonati corespunzatori.
 11 Leadership. Folosirea unor stiluri si a unor metode interpersonale potrivite pentru
a directiona indivizii si grupurile catre îndeplinirea obiectivelor.
12 Dezvoltarea subordonatilor. Dezvoltarea abilitatilor si competentelor
subordonatilor prin instruire si dezvlotarea activitatilor legate de functii prezente si viitoare.
13 Sensibilitate organizationala. Capacitatea de a percepe impactul si implicatiile
unor decizii si actiuni asupra organizatiei.
14 Judecata. Abilitatea de a evalua informatiile si cursul actiunilor si de a ajunge la
decizii logice. O abordare nepartinitoare, rationala.
15 Analiza problemei Eficienta în identificarea problemelor, în cautarea
informatiilor relevante, în recunoasterea informatiilor importante si în identificarea cauzelor
posibile ale problemelor.
16 Fermitate. Hotarâre în luarea deciziilor, exprimarea opiniilor, trecerea la actiune
si implicare personala.
17 Creativitate. Abilitatea de a oferi solutii inovative la diverse situatii. Capacitatea
de a identifica alternative radicale la metodele traditionale.
18 Analiza numerica. Abilitatea de a analiza, organiza si prezenta date, de ex. date
financiare si statistice.
19 Simt comercial. Abilitatea de a întelege problemele esentiale ale unei afaceri,
care afecteaza profitul si cresterea unei organizatii, precum si abilitatea de a actiona în
consecinta pentru maximizarea succesului.
20 Asumarea riscului . Luarea sau initierea unei actiuni care implica un risc deliberat
în scopul de a obtine un beneficiu recunoscut.
21 Ascultare. Abilitatea de a capta informatii importante în comunicarea orala.
Întrebarile si rectiile non-verbale indica ascultare activa.
22 Comunicare orala convingatoare Abilitatea de a exprima idei sau fapte într-un
mod clar si convingator. A-i convinge pe altii de propriul punct de vedere.
23 Comunicare scrisa. Abilitatea de a se exprima clar în scris, conform regulilor
gramaticale, în asa fel încât sa fie usor de înteles.
24 Sensibilitate interpersonala. Constient de ceilalti oameni, de mediu si de propriul
impact asupra acestora. Actiunile indica consideratie pentru sentimentele si nevoile celorlalti;
a nu se confunda cu simpatia.
25 Impact. Face o prima impresie buna asupra altora si reusteste sa mentina aceasta
impresie în timp.
 26 Sociabilitate. Abilitatea de a comunica usor cu altii. Vorbaret, extrovert,
participativ.
27 Lucru în echipa. Dorinta de a face parte ca membru dintr-o echipa în care nu este
în mod necesar conducatorul sau chiar si atunci când echipa lucreaza în mod evident la ceva
ce nu îl sau o intereseeaza în mod direct si personal.
28 Initiativa. Influentarea activa a evenimentelor în locul acceptarii lor în mod pasiv;
sesizarea oportunitatilor si actionarea în consecinta. Trece la actiune.
29 Rezistenta. Abilitatea de a-si mentine eficienta în situatii în care este respins sau
contrazis.
30 Energie. Abilitatea de a genera si mentine un nivel corespunzator de activitate
directionata. Dovedeste ambitie, putere si capacitatea de a munci din greu.
31 Standarde de lucru. Stabilirea unor teluri înalte sau a unor standarde ridicate de
performanta pentru propria persoana, pentru altii si pentru organizatie. Nesatisfacut de o
performanta medie.
32 Implicare. Convingere în propriul job sau rol si în valoarea acestuia fata de
organizatie; face eforturi suplimentare pentru organizatie, chiar daca nu este întotdeauna în
propriul interes.
33 Automotivare. Importanta activitatii în obtinerea satisfactiei personale. Nevoie
ridicata de a reusi.
34 Atentia fata de client. Depasirea asteptarilor clientilor prin implicare totala în
identificarea si implementarea solutiilor la cele mai înalte standarde posibile, pentru
satisfacerea nevoilor clientilor.

4.Relaţia dintre leadership si personalitate din perspectiva psihologiei

organizaţionale

Atributul major care separa organizaţiile de succes de cele cu insuccese este acela al
unui leadership dinamic si eficient. Tocmai de aceea, foarte multe lucrări de specialitate (ce
vizează si alte domenii decât cel al psihologiei) au dezbătut problematica leadership-ului si al
stilului de conducere si influenta acestora asupra organizaţiilor din care oamenii fac parte.
 Din perspectiva procesualitatii, leadershipul este un proces dinamic in care relaţia
leader-subordonat este reciproca si influenteaza atât performanta individului cat si pe cea
organizaţionala.

Sunt multe modalitati de a privi leadership-ul si multe interpretări ale semnificaţiei

sale. Leadership-ul poate fi interpretat in termeni simpli, ca „a-i face pe alţii sa urmeze”, „a-i
face pe oameni sa facă ceva prin voinţa lor” sau poate fi interpretat mai specific, ca de
exemplu, „a utiliza autoritatea in luarea deciziilor”. Poate fi exercitat ca un atribut al unei
poziţii sau datorat cunostintelor si intelepciunii personale.

Leadership-ul se poate baza pe o funcţie a personalitatii sau poate fi privit ca o

categorie comportamentala. Poate fi inteles in termeni de rol al leaderi-lor si a capacitatii lor
de a realiza performante prin intermediul altora. Leadership-ul este relaţionat cu motivaţia,
comportamentul interpersonal si cu procesul comunicării. Un bun leadership implica procesul
efectiv al delegării.

Fred Fiedler este unul dintre primii psihologi care a pus in discuţie si a studiat stilul
de leadership, considerând ca „daca stilul de leadership nu se potriveşte slujbei, trebuie sa
invatam cum sa proiectam slujba pentru a se potrivi stilului de leadership” (apud Judith
Gordon, „Organizational Behavior”, pag. 127).
Acest punct de vedere susţine si supoziţia ce a stat la baza cercetării de fata, si
anume ca exista o legătura relativ stabila intre tipul de personalitate si stilul de conducere,
legătura ce trebuie identificata si analizata pentru a fi implicata in situaţiile in care ea este
corespunzătoare si vine in întâmpinarea unui leadership eficient. Fiedler considera ca stilul de
conducere se refera la nevoile fundamentale, personale ale leaderului care ii motivează
comportamentul. Ceea ce se schimba cu situaţia este comportamentul, pe când stilul de
leadership este o variabila constanta, imposibil de schimbat.

O serie de dimensiuni ale personalitatii nu pot sa nu influenţeze comportamentul

desfasurat de leader (temperamentul, aptitudinile psihosociale, caracterul etc.).
Concepţia conform căreia stilul este variabil, iar personalitatea este stabila, o
structura ce nu poate fi uşor de modificat, a generat o serie de contradicţii, deoarece nu s-a
inteles ca pentru a schimba stilul nu este necesara schimbarea personalitatii in ansamblu.
 Uneori este necesara doar o reechilibrare a dimensiunilor personalitatii, a ponderii pe
care aceste dimensiuni le produc in plan comportamental, efectele pozitive fiind accentuate,
iar cele negative înfrânate, tocmai de aceea susţinem necesitatea cunoaşterii celor mai
frecvente tipuri de personalitati care stau la baza comportamentului managerial, pentru
ameliorarea lor reala. Interpretarea personalitatii intr-o maniera dinamica, evolutiva, ar putea
contribui la soluţionarea dilemei.

Pentru facilitarea cercetării acestor considerente, s-au alăturat conceptele de

management si leadership, deoarece ele au sfere ce se întrepătrund, raporturile dintre ele (in
sensul de gen proxim) fiind diferit intelese de psihologi. Datorita acestei legături dintre cele
doua concepte, si pentru a elimina problemele delicate legate de leadership-ul formal si
informal, cercetarea prezenta testează stilul de leadership al managerilor (care prin poziţia si
statutul ocupat dispun de leadership formal).

Mielu Zlate identifica intr-o maniera foarte exacta problemele cu care se confrunta
organizaţiile din ziua de astăzi in ceea ce priveşte managementul si activitatea manageriala,
considerând ca „organizaţiile moderne au atât de multe probleme, atât de grele si variate, cu
implicaţii atât de extinse si profunde încât a crede ca toate acestea vor putea fi soluţionate cu
usurinta si dintr-o data, prin vechile metode manageriale, ar fi nu doar o enorma eroare, ci si
extrem de periculos.
Nevoia flexibilizării structurilor organizatorice, cea a atragerii cat mai multor
subordonaţi la fixarea si apoi realizarea obiectivelor, nevoia sporirii eficientei si eficacitatii
organizaţionale, poate cea mai presanta dintre toate, au impus cu necesitate „inventarea” unor
noi si noi forme manageriale” („Managementul anilor ‚80,’90”, 1997, pag. 13).

Recunoscuta fiind si existenta unor diferente intre cele doua concepte, totuşi punem
accent pe legătura strânsa dintre leadership si management in munca organizaţiei,
recunoscând ca nu este uşor a le separa ca activitati distincte.
Pentru a fi un manager eficient este necesar a exercita rolul de leadership, o viziune
obişnuita fiind aceea ca meseria de manager necesita abilitaţi de leadership si ca leadership-ul
este de fapt un subset al management-ului, deşi unii autori considera ca leadership-ul este un
atribut special care poate fi distins fata de alte elemente ale management-ului.
 CAPITOLUL III
MICROCERCETARE

Pentru fundamentarea cercetării de fata, s-a recurs la interpretarea personalitatii

leaderi-lor din perspectiva conceptului de Tip psihologic dezvoltat de către Carl Jung si
evaluat cu ajutorul MBTI, instrumentul de diagnoza psihologica creat de către Katherine
Briggs si fiica sa Isabel Briggs.

In privinţa utilitatii acestui instrument pentru studierea personalitatii in corelaţie cu

stilul de leadership, putem aminti părerea a doi psihologi – Catherine Fitzgerald, psiholog
specializat in training managerial si executiv, care valorizează testul MBTI mai presus decât
toate celelalte, deoarece crede ca acest test ii ajuta pe leaderi ( si astfel pe organizaţiile lor) sa
beneficieze cu adevărat de cea mai noua si revoluţionara dintre teoriile viitorului.
Autoarea considera ca „elementul cheie pentru a transforma organizaţiile (ca si pe
leaderii lor) implica a creste capacitatea lor de a intelege, valoriza si a face fata cu bine
diferitelor (multiplelor) dimensiuni ale „diferenţierii”.
Tot in privinţa susţinerii utilizării acestui test, putem aminti opinia unui alt psiholog,
Tom Golatz, consultant in ceea ce priveşte tipul si calitatea sa si co-designer si facilitator al
tipului si al TQM (managementul calitatii totale) care considera ca „organizaţiile trebuie sa
realizeze ca procesul calitatii trebuie efectuat de către oameni si fiecare tip poate avea o
contribuite importanta asupra calitatii.”
Programele calitative implica „a alege omul potrivit pentru sarcina potrivita” sau „a
traduce sarcinile intr-un limbaj acceptabil stilului sau tipului ce se ocupa de sarcina
respectiva, dar nu este orientat in mod natural spre ea.”

In acest mod, tipurile psihologice au fost extinse si particularizate si la funcţia si

poziţia de manager, realizându-se caracterizări corespunzătoare ale acestora, obţinute prin
aplicarea testului MBTI si prin investigarea amununtita a subiecţilor in cadrul proceselor de
consultanta si evaluare psihologica, ele putând fi adaptate ca „tipuri manageriale”, ce trebuie
considerate in calitatea lor de cadre generale de descriere a personalitatii oamenilor ce ocupa
poziţii de conducere.
 Tabelul nr. 1 de mai jos reprezintă sintetizarea unor astfel de evaluări ale
caracteristicilor comportamentale ale stilurilor manageriale:

ACCENT PE ORIENTAREA IN TIMP SURSE DE SATISFACTIE

S A acţiona, a obţine rapid rezultate in urma eforturilor Prezent
Rezultate rapide, feed-back al eforturilor, a fi „in priza”, a-si asuma responsabilitati
N Idei, concepte, teorii, inovaţii, planuri pe termen lung Viitor Lumea
posibilitatilor, orientat spre rezolvare de probleme dar nu interesat neapărat in a implementa
soluţii
F Interacţiuni umane, sentimente, emoţii Trecut „A citi printre rânduri”,
contacte interpersonale sociale
T Logica, organizare, analiza sistematica Trecut, prezent, viitor A rezolva o
problema prin implementarea soluţiei, orice bine organizat sau metodic gândit si exteriorizat

Tipurile manageriale au suscitat si determinarea :punctelor slabe” si a celor „forte”

considerate ca fiind specifice managerilor, in sensul nu al susţinerii unor tipuri bune si a altora
lipsite de valoare, ci al posibilitatii de identificare si cunoaştere a unor eventuale calitati
pentru a le valoriza la maximum si a unor eventuale „slăbiciuni” pentru a le neutraliza sau
elimina, prezentate in tabelul nr. 2.

PUNCTE FORTE PUNCTE SLABE

S Pragmatic, asertiv, directiv, orientat pe rezultate, obiectiv, isi bazează opiniile
pe ceea ce cunoaşte real, competitiv, de încredere Ii lipsesc proiectele pe termen lung, mai
întâi actioneaza, apoi gandeste, nu are încredere in alţii, dominant, arogant
N Original, imaginativ, creativ, idealist, intelectual tenace, ideologic Nerealist,
fantezist, fara simţul realitatii, dogmatic, nepractic
F Spontan, persuasiv, empatic, nu ii plac valorile tradiţionale, introspectiv,
declanşator al sentimentelor altora, loial Impulsiv, manipulativ, personalizează totul,
sentimental, starneste conflicte, subiectiv
T Comunicator eficient, deliberativ, prudent, cantareste alternativele, stabilizator,
obiectiv, analitic, raţional Indecis, exagerat de prudent, prea analitic, neemotiv, nedinamic,
controlat si controlor, prea serios, rigid
 Mitroff si Klimann au utilizat si ei instrumentul si i-au rugat pe manageri sa spună
istorioare despre organizaţia ideala aşa cum o vad ei. Autorii au raportat o „remarcabila si
foarte puternica similaritate intre istorioarele indivizilor care aveau acelaşi tip de personalitate
(de exemplu – ST) si o remarcabila si foarte puternica diferenţa intre istorioarele celor patru
tipuri de personalitate”.
ST – accentuează detaliile practice, trăsăturile fizice ale muncii, certitudinea,
specificitatea si controlul organizaţional impersonal (in mod normal ar trebui sa fie puternic
orientat pe dimensiunea sarcinii –n.a.)
NT – povestioare care accentuau problemele globale extinse si au oferit teorii ale
organizaţiilor care erau idealist impersonale
NF – au spus povestioare cu teorii globale accentuând pe valori generale, personale
si umaniste, au descris organizaţia ca pe ceva ce exista pentru a servi umanitatii
SF – s-au centralizat asupra faptelor si preciziei dar in termeni de relaţii umane in
interiorul unei organizaţii specifice (in mod normal ar trebui sa fie puternic orientat pe
dimensiunea oameni/ relaţii umane – n.a.)

In cadrul unei alte cercetări, in care s-a utilizat MBTI pentru a studia deciziile
manageriale, Henderson si Nutt au examinat asumarea riscului. Rezultatele unor astfel de
cercetări sunt prezentate in tabelul nr. 3:

ST SF NT NF
Asumarea riscului Rezervaţi in adoptarea propunerilor, vad un mai mare risc in
luarea deciziilor Tolerează un risc mai mare si sunt in măsura sa adopte si proiecte Intre
cele doua grupe anterioare in ceea ce priveşte maniera de a accepta propuneri Intre cele
doua grupe anterioare in ceea ce priveşte maniera de a accepta propuneri
Focalizarea atenţiei Fapte Posibilitati Fapte Posibilitati
Modul de a face fata problemelor Analiza impersonala Analiza impersonala
Căldura personala Căldura personala
Tendinţa de a deveni Practic sau „in fapt” Logic si ingenios Simpatetic si
prietenos Entuziast si intelegator
Exprimarea abilitaţilor Aptitudini tehnice Dezvoltare teoretica Ajutor
practic, servicii Intelegator cu oamenii
 Au fost conturate inclusiv modalitatile tipurilor manageriale de a se raporta la
subordonaţi, de a se relaţiona cu oamenii, încercând in acest fel o anticipare, o intelegere
„intuitiva” a corelaţiilor care au fost analizate in partea interpretativa a cercetării pentru
edificarea stiintifica a corelaţiilor prezentate intre dimensiunile tipurilor psihologice si
dimensiunile leadership-ului.

MANAGERRASPUNS CARACTERISTICI
ST „Imbunatateste-ti performanta sau eşti concediat!” Factual, impersonal, practic
NT „Daca performanta ta nu se imbunatateste, vei fi transferat in alta poziţie!”
Posibilitate, impersonal, ingenios
SF „Trebuie sa te schimbi, ce putem face sa te ajutam?” Factual, personal,
empatic
NF „Poţi sa-ti imbunatatesti performanta, lăsa-mă sa-ti sugerez o cale!”
Posibilitate, personal, intelegator
1. Obiective teoretice si aplicative:

Depasirea aspectelor situaţionale privind stilul de conducere, determinându-se

dincolo de acestea ceea ce transpare in spatele fluctuaţiilor si variaţiilor comportamentale,
prin stabilirea tipului psihologic, ca patern intern ce determina orientarea spre un anumit stil
de leadership.
Elaborarea unor profile psihologice care sa corespunda celor doua tipuri de
conducere, căutându-se corespondenta dintre tipurile psihologice (descrise de MBTI) si
orientările pe sarcina si/ sau relaţii umane
Fundamentarea unei teorii privind existenta sau nonexistenţa diferentelor dintre
stilurile de conducere adoptate de femei si de barbati, pornindu-se de la premisa ca, in cazul in
care diferentele exista, sunt date de apartenenţa la un anumit tip psihologic (determinat pe
baza frecventelor de apariţie a acestuia), existând diferente intre tipurile psihologice cele mai
frecvente ale barbatilor si ale femeilor ce deţin funcţii de conducere si adopta un anumit stil
de leadership
Lărgirea sferei de aplicabilitate a testului MBTI, ca test apt de a schita si
predispoziţia spre un anumit stil de leadership – in sensul de orientare pe sarcina, versus
orientare pe relaţii umane
 2. Ipoteze de cercetare ale studiului realizat:

Existenta unei corelaţii semnificative pozitive intre preferinţa puternica spre

dimensiunile: F (sentimente) si E (extraversie) ale tipului psihologic (MBTI) si orientarea
înalta spre relaţiile umane (ca stil de leadership)
Existenta unei corelaţii semnificative pozitive intre preferita puternica spre
dimensiunile: J (judecata), S (senzorialitate), T (gândire) si I (introversie) ale tipului
psihologic (MBTI) si orientarea înalta spre sarcina (ca stil de leadership)
Existenta unor diferente semnificative intre stilurile de conducere adoptate de barbati
si femei, prin diferenţierea frecventei tipului psihologic ce corespunde fiecărei categorii,
determinând un tip psihologic managerial specific fiecărei categorii in parte

3. Lotul de subiecţi:

Lotul de subiecţi pe care s-a realizat cercetarea a fost constituit din 60 de subiecţi
(30 de femei si 30 de barbati), leaderi formali, prin poziţiile de conducere deţinute in cadrul
organizaţiei din care fac parte, cu vârsta cuprinsa intre 35 si 60 de ani, integraţi in organizaţii
cu specific de producţie si nivel educaţional înalt.

4. Testele aplicate (instrumente de cercetare):

Pentru determinarea tipului psihologic al subiecţilor incluşi in cercetare, s-a utilizat

testul MBTI (Meyers – Briggs Type Indicator), forma G, cu o fidelitate de .83 si validitate
interna de .88, cu media de .86. In urma aplicării testului se pot identifica atitudinile
subiecţilor, in sensul stilului de viata, stilul de procesare a informaţiilor, stilului de a lua
decizii, stilului de interacţiune, temperament si modul de utilizare a timpului, metode
specifice de acţiune etc.
 Pentru determinarea stilului de leadership, s-a utilizat testul T-P Leadership
Questionnaire, construit de McDougall, pe baza căruia se pot obţine “notele” la cele doua
dimensiuni – T = task (sarcina) ce indica orientarea slaba/ medie/ puternica asupra sarcinii in
stilul de conducere si P = people (oameni), care indica orientarea slaba/ medie/ puternica
asupra relaţiilor umane in stilul de conducere.

5. Analiza datelor si interpretarea rezultatelor

Analiza statistica a frecventelor cu care se manifesta tipurile psihologice in cadrul

celor doua categorii departajate in funcţie de variabila sex, a pus in evidenta existenta unei
diferente in ceea ce priveşte tipurile manageriale adoptate de femei si respectiv de barbati.

FRECVENTELE TIPURILOR PENTRU SEXUL FEMININ

DIMENSIUNI frecventa procent procent valid
procent cumulat
Valid ESTJ 5 16.7 16.7 16.7
ENTJ 1 3.3 3.3 20.0
ENTP 1 3.3 3.3 23.3
ESFJ7 23.3 23.3 46.7
ESFP 2 6.7 6.7 53.3
ESTP 4 13.3 13.3 66.7
ENFP 2 6.7 6.7 73.3
INTJ 1 3.3 3.3 76.7
INTP 1 3.3 3.3 80.0
ISFP 1 3.3 3.3 83.3
ISTP1 3.3 3.3 86.7
ISTJ 4 13.3 13.3 100.0
Total30 100.0 100.0
TIPUL CEL MAI FRECVENT ESTE ESFJ
 In urma analizei frecventei diferitelor tipuri prezentate de subiecţii de sex feminin
testaţi, a reieşit ca cel mai frecvent tip feminin managerial întâlnit este ESFJ, care apare in
23,3% din cazuri. Deviza acestui tip este “cea mai buna gazda din lume”.

Tipul se exprima prin:

 E interese largi
 S încredere in fapte
 F căldura si simpatie
 J organizare

Satisfacţia profesionala pentru acest tip înseamnă o activitate care:

permite stabilirea si intretinerea de relaţii interpersonale calde si reale cu alte

persoane
ofera beneficii practice oamenilor
permite exercitarea controlului, lucrând cu multe persoane si ajutându-le sa
acţioneze in armonie, pentru un obiectiv comun
are asteptari clare, performanta fiind judecata pe baza unor criterii stabilite si explicit
formulate
se desfasoara intr-un mediu cooperant, echilibrat de conflicte si de tensiuni
permite a lua decizii si a utiliza proceduri eficiente
oferă ocazii de interacţiune cu oamenii pe durata programului si de a lua parte la
procesul de adoptare a deciziilor
permite organizarea muncii proprii si pe a celor din jur
se desfasoara intr-un mediu prietenos, unde oamenii isi exprima aprecierile pentru
realizările proprii, unde simt aprobare si sprijin, unde isi considera colegii nişte prieteni
se desfasoara intr-un mediu de organizare clara, unde ierarhia este cunoscuta si
inteleasa, iar autoritatea este respectata
 Aceiaşi analiza a frecventelor efectuata cu ajutorul programului SPSS, a fost
efectuata si in cazul tipurilor psihologice prezentate de subiecţii de sex masculin cu funcţii de
conducere testaţi.

FRECVENTELE TIPURILOR PENTRU SEXUL MASCULIN

DIMENSIUNI frecventa procent procent valid
procent cumulat
Valid ESTP 5 16.7 16.7 16.7
ENTJ 1 3.3 3.3 20.0
ESFP 1 3.3 3.3 23.3
ESTJ 7 23.3 23.3 46.7
INTJ 3 10.0 10.0 56.7
ISFJ 1 3.3 3.3 60.0
ISFP 1 3.3 3.3 63.3
ISTJ 11 36.7 36.7 100.0
Total 30 100.0 100.0
TIPUL CEL MAI FRECVENT ESTE ISTJ

Tipul cel mai frecvent adoptat este ISTJ, întâlnit intr-un procent de 36,7%. Se poate
observa ca funcţiile S si J (senzorialitate si judecata) au rămas constante, in timp ce in locul
funcţiei E (extraversie) a apărut funcţia I (introversie) si in locul funcţiei F (judecata bazata pe
sentimente), a apărut funcţia T (judecata bazata pe gândire), acestea fiind elementele ce
diferentiaza tipul psihologic managerial feminin de cel masculin. Deviza acestui tip este “Fac
ceea ce trebuie făcut”.

Tipul se exprima prin:

( I concentrare profunda
( S încredere in fapte
( T logic si analitic
( J organizare
 Satisfacţia profesionala pentru acest tip înseamnă o activitate care:

are o natura tehnica si permite dependenta de capacitatea de a utiliza fapte si detalii

importante
implica un produs material sau un serviciu efectuat intr-o maniera logica si eficienta,
preferabil prin folosirea unor proceduri de operare standard
permite a fi independent, cu timp suficient pentru a munci singur si a-si intrebuinta
excelentele capacitati de concentrare pentru a îndeplini proiectele sau sarcinile
se desfasoara intr-un mediu stabil si tradiţional, unde nu se cere asumarea de riscuri
inutile
are rezultate tangibile si măsurabile, la care se folosesc si se respecta precizia si
standardele exacte
are obiective explicite si o structura organizatorica definita clar
oferă timp suficient de pregătire înainte de a prezenta sau preda rezultatele muncii
oferă niveluri sporite de responsabilitate
se desfasoara intr-un mediu in care experienţa si judecata practica sunt apreciate si
răsplătite
permite stabilirea si atingerea de obiective definite, asigurându-se resursele necesare

Tinand cont de faptul ca acestea sunt tipurile ce apar in calitate de paternuri de

personalitate mai frecvent întâlnite la subiecţii cu funcţii manageriale, am analizat corelaţia
acestor dimensiuni cu cele doua stiluri de leadership, pentru a contura existenta unor relaţii
confirmate si statistic intre aceste variabile, in virtutea cărora se pot desprinde anumite legitati
privind adoptarea unui stil de leadership in funcţie de tipul de personalitate.
Astfel s-au analizat relaţiile existente intre dimensiunile tipului care apar cel mai
frecvent – E(extraversie), I (introversie), S (senzorialitate), T (gândire), F (sentimente), J
(judecata), cu cele doua dimensiuni polare ale stilului de leadership – orientarea pe sarcina si
orientarea pe relaţii umane, determinându-se:

corelaţii semnificative pozitive la un prag de semnificaţie de 0.01 intre dimensiunea

F si dimensiunea E cu orientarea pe relaţii umane a stilului de leadership
corelaţii semnificative pozitive la un prag de semnificaţie de 0.01 intre dimensiunea
J, dimensiunea I si dimensiunea T si orientarea pe sarcina stilului de leadership
 corelaţii semnificative pozitive la un prag de semnificaţie de 0.05 intre dimensiunea
S si orientarea pe sarcina a stilului de leadership (ex. in figura nr. 1)
corelaţii nesemnificative intre dimensiunea E si orientarea pe sarcina a stilului de
leadership pe de o parte si dimensiunea I si orientarea pe relaţii umane a stilului de leadership,
pe de alta parte

Dimensiunile N si P nu au fost analizate, deoarece au apărut la număr redus de

cazuri, care se pretează la o interpretare specifica, individualizata si contextualizata, in timp
ce acesta cercetare, si-a propus sa identifice cazurile generale, cel mai probabil de manifestat,
si a legitatilor după care se conduc acestea.

CONCLUZII

Astfel, in urma aplicării testelor privind determinarea tipului psihologic (MBTI) si a

testului T-P pentru determinarea stilului de leadership, datele obţinute au fost prelucrate
conform programului statistic SPSS. Prin aceasta interpretare s-a avut in vedere si s-a obţinut
care este cel mai frecvent tip psihologic al femeilor si respectiv al barbatilor care ocupa funcţii
manageriale, de conducere, determinându-se astfel ca tipul cel mai frecvent al femeilor este
ESFJ, iar cel al barbatilor este ISTJ.
In continuare, s-a urmărit a se determina in ce măsura aceste tipuri (considerate ca
specifice leaderilor), determina sau se asociază in mod constant si in orice situaţie cu un
anumit stil de leadership, in acest caz fiind considerate cele doua aspecte cele mai generale ale
oricărei clasificări privind stilul de leadership – orientarea pe sarcina respectiv orientarea pe
relaţiile umane. Prin aplicarea corelaţiei bivariate Pearson, s-a determinat ca dimensiunile S si
J din cadrul primului profil se asociaza constant cu stilul de leadership orientat pe sarcina, iar
dimensiunile F si E se asociaza constant cu orientarea pe relaţiile umane.
Aceste rezultate ne oferă un tablou coerent si consistent despre modul in care
personalitatea conceputa intr- o maniera dinamica si complexa, nu statica si reductionista,
poate sa determine si sa influenţeze comportamentul uman spre a adopta un anumit stil de
conducere (leadership).
 In cazul femeilor ce exercita funcţii manageriale, se constata un echilibru relativ
intre cele doua dimensiuni ale unui stil de leadership complex si complet, echilibru determinat
de patern-ul intern al structurii peresonalitatii, ce permite in acest caz orientarea
bidimensionala a subiectului in activitatea de conducere.
Aceasta permite anticiparea eficientei crescute a unui astfel de model intern al
personalitatii in exercitarea funcţiilor de leadership., care se poate concretiza intr-o pista de
continuare a acestei cercetări. Aceste rezultate obţinute in urma prelucrării statistice, au fost
confirmate si de stilul real al subiecţilor.

Analog, in cazul barbatilor s-a determinat tipul psihologic cel mai frecvent ca fiind
ISTJ. Se conserva cele doua dimensiuni prezente in cadrul tipului feminin – S si J, ambele
orientate spre sarcina, si intervin alte doua dimensiuni – I si T, care s-a determinat in urma
prelucrării statistice (prin corelaţie bivariata Pearson), ca se asociază in mod constant cu
orientarea pe sarcina, ceea ce ne-a condus la stabilirea concluziei conform căreia barbatii cu
funcţii manageriale sunt orientaţi exclusiv asupra sarcinilor.
Rezultatele reale au confirmat si aici rezultatele statistice. Si in acest caz s-a pus in
evidenta influenta personalitatii asupra stilului de leadership, putându-se anticipa ca acest stil
de conducere este mai puţin eficient decât cel anterior, cel puţin in calitate de premisa, de
predispoziţie, deoarece neglijează aspectele de ordin uman ale organizaţiei. O posibila
continuare a cercetării este de a determina cu exactitate eficienta acestui stil si eventual de a
integra pe cei care prezintă un astfel de tip, intr-un program de training care sa le permită
dezvoltarea abilitaţilor de interacţiune si armonizare si cu partea umana a organizaţiei, pentru
a determina daca eficienta stilului se ameliorează sau nu.

Studiul a evidenţiat si diferentele de natura psihologica dintre barbati si femei cu

poziţii manageriale, care adopta stiluri diferite sau relativ asemănătoare (având in vedere ca
orientarea spre sarcina este prezenta in ambele cazuri), ceea ce implica faptul ca structura
personalitatii este cea care determina adoptarea unor stiluri diferite de leadership si nu
neapărat presiunile externe si stereotipiile.