Cauzele luptei pentru putere în cadrul PCR – devierea de dreapta a grupului Ana

Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu

Partidul comunist român reprezenta o sectă revoluționară: era fundamentalist în credința

sa,opunându-se oricărei forme de gândire critică.După adoptarea legii Mârzescu din anul
1924, a fost forțat să activeze în clandestinătate.Una dintre cauzele principale pentru care
partidul a rămas un grup străin, a fost sectarismul său.

Luptele interne de la vârful conducerii,conflictele dintre diferitele grupări,și atitudinea

protectoare a Cominternului au accentuat complexul de inferioritate al partidului.Acest
complex a reprezentat o caracteristică psihologică a elitelor politice comuniste,începând de la
Gheorghe Gheorghiu Dej,până la Nicolae Ceausescu.

Deși afirma cu tărie că pledează pentru clasa muncitoare,partidul comunisr român era de
fapt purtătorul de cuvânt al unor idei și directive formulate în afara României și aflate
adeseori în opoziție puternică cu bunul simț politic și cu interesele partidului.

Pe tot parcursul perioadei interbelice, partidul comunist român a ales să ramână în afara
curentelor principale din politica românească,fiind lipsit de înțelegere față de problemele
fundamentale ale construcției naționale,statale sau instituționale.După anul 1933,se observă
aderența unor intelectuali în partid.Cazul cel mai cunoscut este cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu.

În anul 1943, internaționala a III-a comunistă se va autodizolva,Stalin dând dovadă de

pragmatism pentru a provoca revoluția.Subordonarea fața de comintern,făceau ca acest fapt să
fie o piedică,de aici rezultând și slaba aderență a partidului comunist în societate.

Ștefan Foriș era un om cu școală,educat ceea ce creează o ostilitate a lui Dej și a celor
din închisoare pentru Foriș.Mai erau de partea lui Dej, și Chivu Stoica și alți spioni ruși.Foriș
era un dogmatic.Cerea rapoarte foarte multe de la subalterni.Îi excliudea pe cei care nu îi
executau ordinele.A invocat principiul centralismului.Legăturile lui Foriș cu cominternul erau
rupte,iar conducerea partidului trebuia să acționeze pe cont propriu.A fost o conspirație
împotriva lui condusă de Bodnăraș.Arhivele partidului comunist păstrează dovezi în acest
sens.

Controlul complex al Moscovei asupra elitei politice a partidului comunist român a creat
o relație asimetrică de subordonare, care a generat sentimente de umilință și frustrare, printre
mulți activiști.
 Primul secretar general al PCR a fost Gheorghe Gheorghiu Dej.În ciuda aparenței sale de
om de încredere,el era un intrigant perfect, șiret și hotărât precum și un foarte bun
negociator.Se spune despre el că ar fi fost un stalinist machiavelic,care a condus o sângeroasă
luptă pentru putere.Miron Constantinescu aduce dovezi în acest sens : ,,Dej a fost cel care a
introdus metode bizantine în viața partidului nostru”.Spre deosebire de alți lideri comuniști
postbelici, din Europa Centrală și de Est, Gheorghe Gheorghiu Dej nu a fost un tipic
cominternist.

„Disputa” dintre ceilalți doi concurenți – Gheorghiu-Dej și Ana Pauker – avea să dureze
ceva mai mult, consumându-se de-a lungul câtorva episoade tensionate, fără ca în vreun
moment conflictul să se acutizeze.

Primele disensiuni dintre Pauker şi Dej au apărut încă din momentul întoarcerii în ţară a
Anei, în septembrie 1944. Se pare că Pauker nu văzuse cu ochi buni „lovitura de palat” din
aprilie, prin care Foriş fusese înlăturat de la conducerea partidului. Nu aproba nici atitudinea
şi nici implicarea partidului în evenimentele din 23 august; desigur, Pauker ar fi preferat ca
Regele şi partidele „istorice” să nu fi luat iniţiativa de a întoarce armele împotriva Germaniei,
aşteptând că trupele sovietice, aflate în ofensivă, să fie cele care ar fi „eliberat” Bucureştiul,
oferind astfel Partidului Comunist un avantaj considerabil în raport cu celelalte partide
politice. „Conflictul” dintre Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej s-a dezvoltat astfel organic,
opunând cele două figuri care concurau cu şanse reale pentru şefia comuniştilor români.
Trebuie să ţinem seama de faptul că în toamna anului 1944, în cadrul PCdR exista o
diarhie de facto. Conducerea din ţară, după înlăturarea lui Foriş, era în mâinile unui trio
format din Emil Bodnăraş, C-tin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ, care susţineau candidatura lui
Gheorghiu-Dej. La Moscova însă, Gh. Dimitrov aprobase la 23 februarie 1944 (la cererea
Anei Pauker, e adevărat) formarea unui birou în străinătate al PCR, la a cărui conducere se
aflau Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole. Aceste două grupări aveau să îşi dispute
întâietatea după 23 august.

Conflictul dintre Dej şi Pauker şi-a consumat primul episod în zilele care a precedat
prima Conferinţă Naţională a PCR (octombrie 1945). În cadrul întâlnirilor de dinainte de
conferinţă, între liderii comunişti a existat o „dilemă” asupra căruia au căzut cu greu de acord.
Cine urma să fie ales în fruntea partidului, în funcţia de secretar-general? Acum ştim că
hotărârea a fost influenţată de indicaţia pe care le-o oferise Stalin, care l-ar fi preferat pe Dej
în dauna Anei Pauker. Atunci însă, Vasile Luca ar fi făcut imprudenţa să propună o soluţie
deloc măgulitoare pentru Dej: ca el să fie ales în funcţie, dar Ana Pauker să fi cea care urma
să conducă, de fapt, partidul. Un afront pe care Dej nu avea să îl uite. Dincolo de jignirea lui
Vasile Luca, Gheorghiu-Dej primise un semnal clar în ceea ce priveşte autoritatea reală pe
care el o avea în cadrul partidului: părerile erau încă împărţite şi nu puţini erau cei care o
preferau pe „tovarăşa Ana”. Dej era un autohtonist,spre deosebire de Ana Pauker,care era
moscovită.

Un alt scandal a apărut în toamna anului 1946, când Ana Pauker a decis revocarea din
portofoliul pe care îl deţinea în guvernul Petru Groza a reprezentantului Partidului Naţional
Liberal. Dej nu avea să afle decât întâmplător de această decizie. Chestiunea s-a agravat în
contextul în care mutarea Anei Pauker nu se făcuse cu acordul sovieticilor, care s-au arătat
nemulţumiţi de intenţiile comuniştilor români. Se pare că Vîşinski fusese într-atât de
contrariat de gestul Anei Pauker, încât i-ar fi propus lui Dej nici mai mult, nici mai puţin decât
înlăturarea Anei Pauker. Povestea acestei neînţelegeri nu avea să se sfârşească aici. Câteva
luni mai târziu, aflat la Moscova, Gheorghiu-Dej avea să fie chestionat şi de către Stalin în
legătură cu neînţelegerile dintre el şi Ana Pauker.

Un alt dereglaj în relaţia dintre Gheorghiu-Dej şi Anei Pauker a avut loc odată cu
campania de verificare a membrilor de partid, finalizată în 1950. La plenara Comitetului
Central al PMR (15-17 mai 1950), care a trecut în revistă şi desfăşurarea campaniei de
verificare a membrilor de partid, Gh. Gheorghiu-Dej l-a atenţionat şi mustrat pe Miron
Constantinescu în legătură cu greşelile care se făcuseră în 1945-1947, când acesta o asistase
pe Ana Pauker la campania de recrutări masive a PCR.

Doi ani mai târziu, Gheorghiu-Dej avea să găsească oportunitatea de a tranşa definitiv
conflictul. Prima jumătate a anului 1952 a fost plină de evenimente și extrem de tensionată
pentru conducerea partidului. În ianuarie, reforma monetară nu avea să producă efectele
scontate, prilej pentru noi tensiuni la vârful partidului. Povestea reformei monetare avea să
funcționeze drept pretext pentru declanșarea conflictului final, la nici o lună distanță. Primul
vizat de tăvălugul epurărilor a fost Vasile Luca. În cadrul ședinţele Biroului Politic
desfăşurate în 19-21 februarie 1952, a fost prezentată o Dare de seamă cu privire la reforma
monetară, prin intermediul căreia se aduceau acuze grave la adresa colaboratorilor lui Vasile
Luca de la Ministerul Finanţelor şi de la Banca Naţională, care erau suspectaţi de activitate
duşmănoasă şi sabotaj.

La o săptămână după tumultoasele şedinţe ale Biroului Politic din 19-21 februarie 1952,
a fost convocată o şedinţă Plenară a Comitetului Central, prilej pentru Dej şi apropiaţii săi să
declanşeze o ofensivă hotărâtoare împotriva lui Vasile Luca. Discuţiile purtate de-a lungul a
trei zile au fost chinuitoare pentru Vasile Luca, care nu a înţeles încă de la început că
debarcarea sa fusese deja hotărâtă. La câteva zile după şedinţa plenară, Biroul Politic al CC al
PMR a decis desărcinarea din funcţia de Ministru al Finanţelor a lui Vasile Luca, în locul
căruia urma să fie numit Dumitru Petrescu. Luca a rămas membru al Biroului Politic,
participând cu seninătate la evenimentele care au precedat şi pregătit debarcarea lui
definitivă. 

În luna aprilie,anului 1952, Gh. Gheorghiu-Dej, alături de Miron Constantinescu,

Alexandru Moghioroş şi Gheorghe Apostol au plecat la Moscova. Întâlnirea cu Stalin a fost
dificilă pentru delegaţia română, care a trebuit să suporte criticile liderului de la Kremlin în
legătură cu „afacerea” Luca. În noaptea ce a urmat, delegaţia românească a fost sculată la ora
2 noaptea şi invitată să cineze cu Stalin. Atunci, la masă, Stalin i-a reamintit lui Dej faptul că
îl sfătuise de mult timp să se descotorosească de Ana Pauker.

Scandalul avea să fie tranșat în cadrul şedinţelor Biroului Politic (din 26 mai 1952) şi a
şedinţei Plenare a CC al PMR (din 26-27 mai), în cadrul cărora Ana Pauker, Vasile Luca și
Teohari Georgescu au fost epurați, acuzați fiind de toate relele posibile – sabotarea politicilor
de stat: reforma monetară (Vasile Luca), colectivizare (Ana
Pauker); fracționism; împăciuitorism (Ana Pauker și Teohari Georgescu); lipsa „vigilenței de
clasă”, cosmopolitism; deviere de dreapta, deviere de stânga, etc. 

Ana Pauker va trăi din traduceri pentru Editura Politică până în anul 1960, când avea să
moară în urma unui cancer la sân.

  În august 1952,Vasile Luca a fost arestat și nu a mai ieșit din închisoare până la sfârșitul
vieții. În 1954 a fost condamnat la moarte pentru trădare. Pedeapsa i-a fost comutată în
detenție pe viață. A decedat în 1963 închisoarea Aiud. În decursul anilor de detenție, s-a
adresat în scris organelor de partid, dar nu a primit vreun răspuns.

Teohari Georgescu a fost înlăturat tot în anul 1952 de la Ministerul Afacerilor

Interne.Teohari Georgescu a fost și el acuzat de deviere de la linia partidului.Purta în
penitenciar eticheta de ,,dușman al clasei muncitoare,, fiind deviaționist de la linia partidului,
un deviaționist de dreapta.I s-a reproșat lipsa de adeziune la clasa partidului.După eliberarea
sa în 1955, a fost trimis înapoi la tipografia Cartea Românească, unde își începuse cariera
politică de ilegalist al partidului.A murit în anul 1976.
 În concluzie pot afirma că, Gheorghiu Dej,nu ar fi reușit niciodată să se impună la
conducerea partidului si a întregii societăți românești fără aportul unei consistene echipe de
susținători, prin intermediul căreia si-a extins infleunța asupra tuturor sectoarelor de activitate,
și și-a subordonat practic întreaga societate.