MIX - Tehnologia-Lentilelor - Curs CL PDF

Colegiul UCECOM „Spiru Haret” București
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 Tehnologia prelucrării lentilelor aeriene din sticlă optică minerală
CAPITOLUL 2 Tehnologia centrării lentilelor aeriene din sticlă optică minerală
CAPITOLUL 3 Tehnologia de fabricare a lentilelor aeriene din sticlă optică organică
CAPITOLUL 4 Tehnologia straturilor subţiri
CAPITOLUL 5 Tipuri de lentile aeriene de corecţie şi protecţie
CAPITOLUL 6 Materiale pentru lentile de contact
CAPITOLUL 7 Tehnologia de prelucrare a lentilelor de contact
CAPITOLUL 8 Tipuri de lentile de contact
Bibliografie
Anexe
2
INTRODUCERE
Lentila este o piesă optică transparentă de forma unui disc, care are cel puţin una din suprafeţe
curbată. Aceasta este definiţia cea mai simplă şi la îndemâna oricui. Aparţine grupei produselor de
mecanică fină, fiind una din cele mai utilizate piese optice. Utilizarea ei în cercetarea ştiinţifică, în
laboratoare, la studierea fenomenelor fizice, chimice, biologice, la măsurarea calitativă şi cantitativă,
investigarea şi redarea lor prin fotografiere, filmare etc. se completează cu folosirea ei în tehnică la
realizarea subansamblurilor şi ansamblurilor de precizie ale aparatelor, maşinilor, utilajelor şi
instalaţiilor şi nu în ultimul rând, la corecţia problemelor vizuale, de natură optică, ale ochiului uman.
În timpul exploatării lentilelor, acestea trebuie să funcţioneze cu mare precizie, sensibilitate,
fidelitate, repetabilitate, insensibilitate la factori perturbatori, simplitate în deservire şi să corespundă
celor mai exigente cerinţe de design. De asemenea trebuie să aibe o fiabilitate ridicată. Pentru
rezolvarea acestor cerinţe este necesar ca lentilele să fie executate şi montate în condiţii care să le
situeze în clasele de precizie şi calitate superioară, iar materialele din care se execută să îndeplinească,
pe lângă cerinţele de rezistenţă, durabilitate, prelucrabilitate şi condiţiile special prescrise.
Modulul IX Tehnologia lentilelor îşi propune să prezinte aspectele cele mai importante ale
lentilelor folosite în optica medicală pentru corecţia şi ameliorarea problemelor vizuale. Conţinuturile
abordate în acest curs sunt elaborate pe baza Standardului de Pregătire Profesională al calificării
Tehnician optometrist, nivel 3 avansat şi de asemenea pe baza curriculum-ului aferent acestei calificări.
Astfel se vor studia tipurile de materiale optice, etapele tehnologiei de execuţie a lentilelor şi
caracteristicile acestora.
3
CAPITOLUL 1
Tehnologia prelucrării lentilelor aeriene din sticlă optică minerală
Sticla optică minerală

Sticla este materialul care la răcire trece direct din stare lichidă în stare solidă, fără nici o stare
intermediară, cu condiţia ca şi cele două faze să fie în echilibru termodinamic.
Sticla obişnuită se obţine prin topirea unui amestec de nisip, sodă şi calcar, care după răcire se
transformă într-un corp omogen, amorf şi transparent. Pentru obţinerea sticlelor cu anumite proprietăţi
tehnice, în amestecul de materii prime se mai introduc şi alte substanţe cum sunt: boraxul, oxizii de
plumb, dolomite, coloranţi anorganici (oxizi sau sulfuri metalice).
Dintre varietăţile tehnice de sticlă, cele mai importante sunt: sticla industrială, sticla optică
incoloră, sticla optică colorată, sticla care dispersează lumina, sticla tehnică, sticla organică.
● Sticla industrială are următoarele proprietăţi: transparenţă, omogenitate, duritate la

temperatură obişnuită, fragilitate, conductivitate electrică şi termică redusă, stabilitate faţă de acţiunea
apei, a aerului şi a altor reactivi chimici.
● Sticla optică incoloră este folosită pentru confecționarea pieselor optice ale aparatelor. În
funcţie de compoziţia lor şi de calităţile lor optice există mai multe tipuri de sticlă. Prin denumirea
sticlei optice se indică tipul sticlei. După denumire se deosebesc două grupe principale: sticla tip Crown
şi sticla tip Flint.
După compoziţie, sticlele Crown nu conţin plumb, iar sticlele Flint conţin plumb. Prin
introducerea diferitelor substanţe în compoziţia sticlei, cele două tipuri prezintă numeroase variante. S-
au mai obţinut grupe de sticlă cu fluor-crown, crown-bor, crown-fosfat etc.
● Sticla optică colorată: la majoritatea aparatelor şi instrumentelor optice este necesară şi sticla
colorată. Aceasta se execută în acelaşi mod ca şi sticla optică incoloră, cu deosebirea că se adaugă în
amestec o substanţă care provoacă o anumită colorare. În tabelul de mai jos sunt indicate câteva
substanţe colorante şi efectele lor.
Colorantul Simbolul chimic Efectul colorant

Oxid de cupru Cu2O Roşu
Clorura de aur AuCl3 Roz pâna la roşu
Oxid de disprosiu Dy2O3 Roz
Oxid de uraniu UO3 Galben, portocaliu
Sulfura de fier FeS Galben-cafeniu
Oxid de crom Cr2O3 Verde
Oxid de cupru CuO Albastru-verzui, negru
Oxid de cobalt CoO Albastru, verde
Oxid de nichel NiO Cafeniu pâna la violet
Dioxid de mangan MnO2 Violet, brun-închis
4
● Sticla care dispersează lumina are rolul de a abate lumina incidentă din direcţia ei şi de a o
dispersa în toate direcţiile. Sunt două categorii de sticlă care dispersează lumina: sticla mată şi sticla
opal. Sticla mată se obţine din sticlă clară prin mătuirea ei pe una sau pe ambele feţe. Sticla opal este o
sticlă cu aspect lăptos, obţinută prin introducerea în masa sticlei a unor agenţi de opacizare, ce conţin
fluor (criolit), staniu sau fosfor (fosfați).
● Sticla tehnică se poate clasifica în: sticlă brută şi sticlă de oglinzi.
- Sticla brută are suprafaţa rugoasă. În ea pot apărea uneori defecte de tipul: incluziuni
filiforme, bule etc. Din această sticlă se execută piese optice de mică precizie, cum ar fi lentile simple,
condensatoare, etc.
- Sticla de oglinzi are o compoziţie simplă conţinând SiO2, NA2O sau SiO2, K2O, CaO. Sticla de
oglinzi polisată se obţine după şlefuirea şi polisarea sticlei brute. Din ea se execută lentile
condensatoare, lentile pentru ochelari etc.
Tipuri şi sorturi de sticlă optică minerală
Pentru fabricarea pieselor optice, în prezent se folosesc foarte multe sorturi de sticlă optică
incoloră, care se deosebesc între ele prin compoziţie chimică, proprietăţi optice, fizico-chimice,
mecanice şi termice.
Sticlele Crown nu au în compoziţie plumb, conţin în schimb mai mult potasiu, au indici de
refracţie mici (nD = 1,45….1,7) şi dispersii medii mari. Sticlele Flint se caracterizează printr-un
conţinut ridicat de oxid de plumb (pâna la 70%). Au indici de refracţie mari (1,57….2) şi dispersie
medie mică.
Pentru notarea sticlelor din grupa Crown se foloseşte simbolul K, iar pentru cele din categoria
Flint se foloseşte simbolul F. În cadrul fiecărei grupe s-au diferenţiat cinci categorii şi anume: sticle
foarte uşoare, sticle uşoare, sticle grele, sticle foarte grele. Ele sunt simbolizate conform tabelului de
mai jos:
Categoria Crown Flint Crown Flint

foarte uşoare LLK LLF CUU UUF
uşoare LK LF CU UF
normale K F C F
grele SK SF CG GF
foarte grele SSK SFS ; SSF CGG GGF
Fiecărei categorii de sticla îi corespund mai multe sorturi, notate în ordine cu cifre, de exemplu:
SK10 – Cron greu sortul 10.
Între aceste două grupe principale, Crown şi Flint, mai există o serie de sticle intermediare,
numite Crown-Flint şi simbolizate FK, ce conţin între 3 … 15% oxid de plumb și au indici de refracţie
cuprinşi între 1,5 … 1,55.
În cadrul categoriilor amintite se mai pot deosebi sticlele cu bariu şi sticlele cu bor, la care
conţinutul în oxizii respectivi este mai ridicat (peste 30%) ; de exemplu: Ba LF4 care reprezintă o sticlă
uşoară de Flint cu bariu, sortul 4.
● Sticla colorată este utilizată la confecţionarea filtrelor de lumină. Proprietăţile optice ale
sticlelor colorate depind de compoziţia chimică, tipul şi conţinutul procentual al colorantului utilizat.
5
Nuanţa culorii şi intensitatea acesteia sunt determinate de natura colorantului, concentraţia sa,
compoziţia sticlei de bază şi, într-o anumită măsură, de regimul de topire şi recoacere. Se clasifică în:
sticle colorate cu sulfură de cadmiu şi seleniu, sticle pe bază de coloranţi moleculari dizolvaţi şi
coloidali, sticle ultraviolete incolore şi sticle infraroşii incolore.
Proprietăţile sticlelor optice minerale

Domeniul de utilizare al sticlelor optice minerale este determinat de: proprietăţile optice, indicii
de calitate, stabilitatea chimică, proprietăţile fizico-mecanice şi termice.
● Proprietăţile optice ale sticlei sunt: indicele de refracţie, dispersia, coeficientul de reflexie.
Aceste proprietăţi sunt constante pentru fiecare tip de sticlă, ele fiind înscrise în cataloagele de
prezentare ale acestor sticle.
Indicele de refracţie reprezintă raportul dintre viteza de propagare a unei radiaţii
electromagnetice în vid c şi viteza ei v în mediul optic respectiv sau raportul dintre sinusul unghiului de
incidenţă i şi sinusul unghiului de refracţie r, când radiaţia este refractată din vid (sau aer) în mediu.
Valoarea indicelui de refracţie depinde de densitatea mediului optic prin care se propagă radiaţia şi de
lungimea de undă a radiaţiei . Indicele de refracţie se măsoară şi se indică în cataloage cu precizia de a
patra sau a cincea zecimală (de exemplu, nF = 1,5163; nF = 1,50355). Pentru sticlele optice, indicele de
refracţie variază în limitele 1,45….2, depinzând de compoziţia chimică a sticlei şi de tratamentul termic
aplicat acesteia, fiind o constantă cu valori corespunzătoare fiecărei sticle.
Dispersia reprezintă fenomenul de descompunere a luminii albe, la trecerea ei printr-o prismă
optică în radiaţiile (culorile) spectrale (fig.1). Fenomenul se produce datorită dependenţei indicelui de
refracţie al sticlei, de lungimea de undă corespunzătoare fiecărei radiaţii.
Dispersia produce în aparatele optice aberaţia de cromatism, care trebuie înlăturată.
Puterea de dispersie a sticlelor depinde de compoziţia lor chimică şi este exprimată prin două
mărimi: dispersia medie şi coeficientul de dispersie. Dispersia medie reprezintă diferenţa dintre
indicele de refracţie al radiaţiei albastre şi indicele de refracţie al radiaţiei rosii, notându-se cu nF – nC.
Coeficientul de dispersie (coeficientul lui Abbe) notat cu ν se exprima cu relatia  = nD/nF – nC, unde
nD, nF, nC sunt indicii de refracţie pentru radiaţiile galbene, albastre şi roşii. Sticlele optice au dispersia
medie între 18 … 70.
Coeficientul de reflexie CR reprezintă raportul dintre intensitatea luminii reflectate I R şi
intensitatea luminii incidente I0, exprimat în procente. Pierderile de lumina prin reflexie, la parcurgerea
unui singur dioptru, au valori cuprinse între 4 … 9%. Pentru micşorarea acestor pierderi se fac acoperiri
ale suprafeţelor active cu straturi transparente antireflectante.
● Indicii de calitate sunt reprezentaţi de următoarele proprietăţi: coeficientul de absorbţie a

luminii, omogenitatea optică, lipsa de incluziuni filiforme, conţinutul de bule, refracţia dublă a luminii.
Coeficientul de absorbţie a luminii: la trecerea luminii printr-o piesă optică, o parte din intensitatea
fasciculului luminos incident este reflectat de suprafeţe polisate, o parte trece prin piesă (este transmis
mai departe), iar o altă parte este absorbită de sticla optică şi transformată într-o altă formă de energie
(căldură).
La alegerea sticlelor optice din care se execută piesele optice se urmăreşte ca aceasta să aibă un
factor de absorbţie cât mai mic, pentru a nu produce scăderea intensităţii fasciculului ce dă claritatea
imaginii.
6
Omogenitatea optică este proprietatea sticlei de a avea aceeaşi valoare a indicelui de refracţie în
toată masa sticlei.
Conţinutul de bule: bulele sunt incluziuni gazoase de forme şi dimensiuni diferite: rotunde,
ovale, alungite. Bulele joacă rolul unor lentile suplimentare care refractă şi dispersează razele ce trec
prin sticlă. Aceasta duce la pierderi de flux luminos, dăunând imaginii. Bulele din piesele optice, care
nu sunt situate în plane unde se formează imaginile reale, se văd în ocular sub forma unor pete
întunecate, fără contur precis.
Incluziunile filiforme sunt defecte de fabricaţie care apar sub forma unor fire singulare, fire
intersectate sau sub forma unor plane de separaţie. Diametrul lor este de ordinul zecimilor de
milimetru, dar lungimea poate fi de sute de milimetri. Aceste incluziuni duc la variaţia indicelui de
refracţie în masa sticlei.
Refracţia dublă (birefringenţa) apare la sticla optică datorită unor acţiuni exterioare, cum ar fi:
presiuni, încălziri sau răciri neuniforme, câmpuri electrice şi magnetice etc. Fenomenul constă în
descompunerea unui fascicul incident pe un astfel de mediu în două fascicule, dintre care unul
(fasciculul ordinar) se propagă în conformitate cu legile opticii geometrice, iar celălalt (fasciculul
extraordinar) nu respectă aceste legi. Un obiect privit printr-un mediu birefringent apare dublu.
● Stabilitatea chimică se caracterizează prin capacitatea sticlei de a se opune alterării în urma

acţiunii apei, a soluţiilor de acizi alcalini şi săruri, a gazelor din atmosferă şi în general faţă de reactivi
chimici. Stabilitatea chimică a sticlei este una din principalele sale proprietăţi care determină atât
tehnologia de prelucrare cât şi calităţile de exploatare a sticlei. Stabilitatea chimică nu depinde numai
de natura reactivului, ci este determinată şi de compoziţia chimică a sticlei. Sticla este atacată diferit de
apă, în special de apa caldă, chiar şi umiditatea aerului este suficientă pentru a produce fenomene de
descompunere la anumite tipuri de sticlă. Sub influenţa bioxidului de carbon din aer se formează un
înveliş albăstrui care apoi devine cafeniu. Aceasta se formează datorită faptului că umiditatea dizolvă
din sticlă, componentele alcaline şi acestea se combină cu carbonul din aer, formând soda şi potasa.
Carbonaţii formaţi acoperă suprafaţa sticlei. La început acest înveliş poate fi şters, dar pe măsura
descompunerii el nu mai poate fi înlăturat decât prin prelucrarea suprafeţei. De aceea se recomandă ca
de câte ori este necesar să se îndepărteze orice umiditate de pe sticlă. Anumite tipuri de sticlă pot fi
atacate de acizi şi baze. Dintre substanţele bazice se menţionează în primul rând leşiile potasice şi
sodice. Ele atacă sticla şi o fac opacă. Dintre acizi, cel care atacă cel mai puternic sticla este acidul
fluorhidric. De aceea, el este folosit la gravarea sticlei. Faţă de restul acizilor, majoritatea tipurilor de
sticlă au o rezistenţă bună.
Stabilitatea chimică a sticlei se caracterizează prin doi indici: stabilitatea faţă de acţiunea
atmosferei umede şi stabilitatea faţă de acţiunea soluţiilor acide în apă.
Pătarea - modificarea compoziţiei chimice se mai numeşte pătarea sau oxidarea sticlei. Sub
acţiunea apei sau a soluţiilor de acizi, sărurile solubile care se formează în urma hidrolizei pe sticla de
silicaţi, trec în soluţie prin suprafaţa sticlei. Apar astfel pete transparente la lumină, dar care la
examinarea sub anumit unghi, în lumină refractată, capătă culorile curcubeului. Petele sunt rezultatul
unor modificări locale ale compoziţiei sticlei, pe suprafaţa sticlei creându-se porţiuni acoperite cu un
strat de suprafaţă cu alti indici de refracţie decât ai sticlei. Petele se pot forma în timpul prelucrării
sticlei, de exemplu la polisare. Aceste pete pot fi îndepărtate prin prelucrarea suprafeţei polisate,
operaţie numită împrospătare. Ea se aplică pieselor optice, înaintea depunerii pe suprafeţelor lor a
peliculelor reflectante sau antireflectante.
Pătarea organică (biologică) se poate produce datorită transpiraţiei de pe mână sau a diferitelor
depuneri biologice (mucegaiuri) care se dezvoltă în decursul exploatării lentilei (sau pieselor optice) în
medii umede, producând efecte asemănătoare cu petele anorganice.
7
Reţinerea particulelor din mediul ambiant (pete grase) se manifestă prin acoperirea suprafeţelor
polisate cu picături fine din mediul ambiant (uleiuri, grăsime, praf). Acestea se acumulează trepetat şi
produc scăderea transparenţei sticlei. Peliculele antireflectante sau reflectante aplicate pe asemenea
pete grase nu au aderenţă. Petele grase se îndepărtează prin ştergere cu soluţii speciale de şters
suprafeţele optice (soluţii de alcool, eter etc.).
● Proprietaţile fizico-mecanice mai importante ale sticlei sunt: densitatea, rezistenţa, duritatea şi
fragilitatea.
Densitatea sticlei este situată între 2,2 … 6,5 g/cm3. Ea depinde de compoziţia sticlei. În
general, sticla Flint este mai grea decât sticla Crown, datorită conţinutului de plumb. Densitatea sticlei
Crown este cuprinsă între 2,2 … 3,8 g/cm3, iar a sticlei Flint între 2,5 … 5,2 g/cm3.
Rezistenţa la rupere a sticlei pentru solicitări de întindere este relativ redusă (3,5 – 8,5 N/mm2).
Sticla rezistă bine la compresiune, rezistenţa fiind de 15 … 20 de ori mai mare decât la întindere (500
… 2000 MPa).
Duritatea este proprietatea sticlei care influenţează productivitatea prelucrării acesteia. Cu cât
sticla este mai dură, cu atât ea se prelucrează mai încet. La sticlele optice, valoarea durităţii specifice
variază între 0,5 … 1,0.
Fragilitatea sticlelor constituie un neajuns, ce se manifestă prin ruperea sticlelor după atingerea
limitei de deformare elastică. Rezistenţa la şocuri este foarte mică. Pericolul este cu atât mai mare cu
cât există muchii ascuţite. De aceea se recomandă teşirea (faţetarea) acestora.
Tehnologia de prelucrare a sticlei optice minerale

Operaţiile principale ale procesului tehnologic
Tehnologia de fabricaţie a pieselor optice este determinată de forma şi dimensiunile pieselor, de
precizia prelucrării, de tipul semifabricatului şi de tipul sticlei. Piesele optice se pot împărţi în
următoarele grupe: lentile, prisme, pene optice, lame plan-paralele, oglinzi, filtre.
Firmele producătoare de sticlă optică livrează celor care prelucrează piese optice, următoarele
forme de semifabricate: turnate, blocuri, plăci, geam tras şi semifabricate presate.
Prelucrarea la rece a pieselor optice începe, în cazul producţiei în serie, de la semifabricate
presate la cald, iar producţia de unicate şi de serie mică de la blocuri şi plăci de sticlă optică.
Prelucrarea pornind de la semifabricate presate are avantajul că elimină o serie de prelucrări
iniţiale pentru apropierea materiei prime de forma finită a piesei. Din cauza durităţii sticlei, superioare
oţelurilor călite, prelucrarea se face aproape exclusiv cu materiale abrazive.
Operaţiile propriu-zise de prelucrare cu materiale abrazive, a pieselor optice se pot grupa astfel:
- pentru obţinerea formei geometrice în limitele de toleranţă impuse de documentaţie
(şlefuirea);
- pentru realizarea transparenţei suprafeţelor active, prin netezirea asperităţilor (polisarea).
Precizia de fabricaţie a pieselor optice depinde de scopul pentru care acestea vor fi utilizate. În
desenele de execuţie ale lentilelor sunt indicate, în afară de cote şi toleranţele respective, toleranţe de
acurateţe, zgârieturile (ca lăţime, lungime şi suprafaţă totală).
Desenele de execuţie ale lentilelor prevăd de asemenea adaosuri de prelucrare care depind de
următorii factori: felul prelucrării (eboşare, dusisare, polisare etc.); dimensiunile, tipul şi forma piesei;
calitatea prelucrării anterioare; toleranţele în care trebuie să se înscrie prelucrarea.
8
Operaţiile principale ale procesului tehnologic sunt: debitarea, şlefuirea brută (eboşarea),
şlefuirea medie (dusisarea), şlefuirea fină, şlefuirea foarte fină (polisarea).
Debitarea se realizează din plăci de sticlă optică, cristal, geam tras sau blocuri de sticlă optică.
Operaţia se poate realiza în mai multe moduri, funcţie de grosimea plăcii de sticlă. Debitarea din placă
cuprinde următoarele operații: trasare, crestare şi despicare.
Şlefuirea brută (eboşarea) este necesară când fabricarea începe de la blocuri de sticlă, după
debitare fiind necesare operaţii de prelucrare pentru apropierea de forma finală a pieselor. În cazul
lentilelor sunt necesare operaţii de şlefuire sau frezare la grosime, concomitent cu obţinerea
paralelismului feţelor şi operaţii de rotunjire marginală, deoarece după debitare, plăcile au şanţuri pe
suprafeţe, rizuri adânci, înclinaţii ale feţelor şi formă paralelipipedică.
Şlefuirea medie (dusisarea) are ca scop realizarea formei geometrice finale a piesei cu un adaos
minim, pentru prelucrarea ulterioară a feţelor active. Şlefuirea poate începe fie de la semifabricate
presate la cald (la fabricarea în serie), fie de la piese debitate în blocuri sau plăci şi şlefuite brut.
Şlefuirea fină este folosită în procesele tehnologice moderne de prelucrare a pieselor optice.
Această metodă conferă o productivitate ridicată şi o calitate corespunzătoare a suprafeţei prelucrate.
Şlefuirea foarte fină (polisare) are ca scop obţinerea transparenţei, deoarece şlefuirea executată
în scopul obţinerii formei geometrice a pieselor optice, realizează o suprafaţă rugoasă şi netransparentă.
Prelucrarea sticlei optice minerale cu abrazivi liberi

Caracteristicile mecanice ale sticlei, duritate mare şi rezistenţă foarte mică la şoc (fragilitate),
precum şi calitatea ridicată a suprafeţelor pieselor optice, au impus o tehnologie specifică acestora, care
are unele asemănări cu prelucrarea prin lepuire a suprafeţelor pieselor metalice. Aceste particularităţi
au determinat metode specifice de fixare, în vederea prelucrării pe maşini, scule specifice, maşini-
unelte cu cinematică specifică, precum şi metode şi mijloace de control de cea mai mare precizie.
Debitarea
Sticla optică, după elaborare şi tratare, este verificată din punctul de vedere al caracteristicilor
optice şi anume: indicele de refracţie, dispersia medie, coeficientul de absorbţie al luminii, lipsa de
incluziuni filiforme, clasa şi categoria bulelor, omogenitatea lotului după indicele de refracţie şi
birefringenţa.
Pentru seriile de fabricaţie mici şi mijlocii, tehnologia prelucrării sticlei începe cu operaţiile de
debitare. În cazul seriilor mari şi a producţiilor în masă, tehnologia se bazează pe prelucrarea unor
semifabricate care exclud debitarea.
● Debitarea sticlei din plăci necesită o succesiune de operaţii: trasarea, crestarea şi despicarea.
- trasarea se execută folosind un creion (cu vârful moale) pentru suprafeţe polisate. Pentru plăci
de sticlă mată este necesară şi o ungere cu petrol a suprafeţei, operaţii ce ajută la vizualizarea bulelor,
dar şi la punerea în evidenţă a liniilor trasate. Pentru a executa trasarea se folosesc rigle metalice şi
echere;
- Crestarea se execută pe urma lăsată la trasare, prin utilizarea unor scule dure: cuţite de
diamant, role din carburi metalice sau cuţite cu carburi metalice. Operaţia se poate executa manual, pe
o maşină specială sau cu ajutorul unui dispozitiv special de tăiat rotund.
- Despicarea se poate executa cu ciocanul, pe dorn sau utilizând o presă, în funcţie de grosimea
plăcii. Pentru a fi despicată, sticla trebuie să fie crestată conform trasajului.
9
● Debitarea sticlei în bloc se realizează astfel: se trasează pe blocul de sticlă dimensiunile
plăcilor sau ale semifabricatelor, prevăzându-se şi adaosurile necesare pentru debitare, care trebuie să
ţină cont de dimensiunile sculei.
Eboşarea
Operaţiile tehnologice de prelucrare a pieselor optice modifică forma, dimensiunile şi calitatea
suprafeţelor. Semifabricatul obţinut prin presare sau debitat din blocuri de sticlă este supus unei
succesiuni de operaţii, obţinându-se forma finită a piesei. Primele operaţii de prelucrare propriu-zisă,
sunt şlefuirile brute (eboşare), urmate apoi de şlefuiri din ce în ce mai fine (dusisare, lepuire) şi
finalizarea procesului tehnologic, polisarea.
Eboşarea (şlefuirea brută) este operaţia prin care semifabricatul obţine forme geometrice
apropiate de cele ale piesei finite. În urma acestei operaţii rezultă o rugozitate destul de mare pe
suprafeţe.
Introducerea procedeelor moderne de debitare, utilizarea tot mai frecventă a semifabricatelor
presate, precum şi introducerea mecanizării operaţiilor au dus la eliminarea necesităţii degroşării
prealabile a pieselor.
Şlefuirea plan-paralelă este necesară în vederea aducerii semifabricatelor la aceeaşi grosime în
vederea prelucrării lor unitare la raza de curbură.
Rotunjirea semifabricatelor este necesară ca urmare a formei pătrate rezultate la debitare. Este
operaţia de generare a suprafeţelor auxiliare cilindrice ale pieselor optice.
Dusisarea şi lepuirea
Operaţiile de dusisare şi lepuire sunt operaţii de şlefuire medie, respectiv fină a sticlei optice.
Aceste operaţii urmează după eboşare şi preced polisarea sticlei. Practic sunt tot operaţii de şlefuire, dar
care se execută în cazul dusisării cu abrazivi mai fini, din categoria micropulberilor, obţinându-se şi
calităţi mai bune din punctul de vedere al rugozităţii suprafeţelor.
Lepuirea se utilizează în cazul lentilelor executate în serii mari, unde se poate obţine o
productivitate mărită, care să compenseze costul ridicat al pastilelor de diamant.
Polisarea
Operaţiile descrise până acum, care înseamnă tot atâtea etape în procesul de transformare a
semifabricatului în piesă optică finită, acţionează asupra formei şi dimensiunilor acestuia, mărindu-se
treptat gradul de netezire a suprafeţei, aceasta rămânând în continuare mată, netransparentă.
Polisarea este operaţia prin care suprafeţele de lucru devin transparente, obţinându-se
rugozitatea de 0,012 μm. Prin această operaţie se îndepărtează urmele operaţiei de şlefuire fină
(lepuire), asigurându-se piesei acurateţea.
10
CAPITOLUL 2
Tehnologia centrării lentilelor aeriene din sticlă minerală
Centarea lentilelor este necesară datorită influenţei pe care o are asupra imaginii produse de
lentile. Axa optică a unei lentile este linia dreaptă care uneşte centrele de curbură C1 şi C2 ai celor doi
dioptri din care este alcatuită lentila. Orice lentilă, în afară de axa optică are şi o axă geometrică O1O2.
Lentila se consideră perfect centrată atunci când axa ei geometrică coincide cu axa optică. Când cele
doua axe nu coincid, lentila este descentrată. La o astfel de lentilă, grosimea la margine nu mai este
constantă pe tot conturul lentilei, diferenţa de grosime crescând cu descentrarea.
Starea de centrare a unei lentile este determinată de următorii parametrii: înclinarea Δ a axei
optice C1C2 faţă de axa geometrică de referinţă O1O2, unghiul α dintre perpendiculara în centrul de
curbură, dusă ca axă de referinţă şi un plan care conţine axa de referinţă şi excentricitatea e.
Centrarea lentilelor înainte de prelucrare este absolut necesară. Cum poziţia axei optice nu se
poate determina decât după operaţia finală de polisare, rezultă că de la început trebuie prevăzute
adaosuri de prelucrare necesare centrării lentilei. Acest adaos constă într-o mărire a diametrului lentilei
în funcţie de posibilitatea pe care lentila respectivă, prin caracteristicile ei geometrice, o are de a
prezenta în final descentrări mai mult sau mai puţin accentuate. În cazul lentilelor cu putere dioptrică
mică, chiar la apariţia unui efect mic de prismă, deplasarea axei optice este foarte accentuată, deci
adaosul de prelucrare, lăsat pentru centrare trebuie să fie mult mărit. În această situaţie, a centra o
lentilă înseamnă în primul rând a determina poziţia axei optice, iar apoi a prelucra conturul lentilei faţă
de această poziţie determinată de axa optică. În acest caz, lentila, odată centrată şi aşezată în montură,
corespunde axei de referinţă a sistemului.
După centrare şi debordare este necesar să se efectueze şi o teşire finală a lentilelor. Această
teşire are rol de protecţie și poate determina diametrul util al lentilei sau chiar poziţia de aşezare a
lentilei în montură. Un astfel de faţet se poate fi executat numai după centrarea lentilei.
Metode de centrare
Sunt următoarele: centrarea lentilelor prin metode optice, centrarea prin metode mecanice şi
centrarea prin metode optico-mecanice. Alegerea metodei de centrare-debordare este condiţionată de
dimensiunile şi geometria lentilei, de precizia de centrare impusă, precum şi de numărul de piese din
lotul de fabricaţie.
● Centrarea şi debordarea prin metode optice

Metodele optice de centrare permit determinarea axei optice a lentilei şi poziţionarea acesteia în
axa de rotaţie a maşinii de debordat, prin reflectarea imaginii unei surse de lumină pe suprafeţele
transparente ale lentilei (centrare prin spot luminos) sau prin refracţia luminii prin lentilă (centrare prin
transparenţă). Centrarea prin spot luminos s-a generalizat ca metodă de prelucrare, iar centrarea prin
transparenţă se foloseşte ca metodă de control.
Avantajele centrării optice: precizii mari de centrare, maşina este relativ simplă, sculele
abrazive sunt relativ ieftine, reglarea maşinii este uşoară şi rapidă, este suficientă o singură mandrină de
centrare pentru un anumit diametru al lentilei.
11
● Centrarea şi debordarea mecanică a lentilelor

Principiul centrării mecanice: atunci cand un dioptru sferic se sprijină pe o muchie circulară,
centrul sau de curbură se află pe axa mandrinei, deci el se autocentrează. Pentru a se autocentra şi
dioptrul sferic din exterior este necesară încă o mandrină identică cu prima şi perfect coaxială, pe care
să se sprijine al doilea dioptru. Precizia centrării obţinute mecanic (prin autocentrare) îşi are limitele ei
determinate de posibilitatea producerii fenomenului de alunecare pe un plan înclinat. În cazul lentilei,
unghiul de înclinare  se numeşte unghi de pană. O lentilă se poate autocentra dacă are suma
unghiurilor de pană mai mare de 170; sub această valoare fenomenul de autocentrare nu se mai
produce.
● Centrarea optico-mecanică
Se realizează pe maşini asemănătoare cu maşinile mecanice de autocentrat (semiautomate sau
automate). Permite prelucrarea lentilelor a căror geometrie nu satisface condiţia de autocentrare sau a
acelora care se pot autocentra, dar necesită o precizie mare de centrare.
Centrarea lentilelor se controlează după operaţia de debordare, folosindu-se un aparat optic de
control, compus dintr-un colimator, dispozitivul de prindere a lentilei şi lunetă (microscop) de vizare şi
măsurare.
CAPITOLUL 3
Tehnologia de fabricare a lentilelor aeriene din sticlă organică
Sticla organică este o masă plastică de diferite compoziţii. Cele mai răspândite sunt plexigasul
(polimethilmethakrilat) şi trolit–ul (polistirol). Din punctul de vedere al refracţiei, plexiglasul
corespunde sticlei Crown, iar trolitul sticlei Flint. Plexigasul este un termoplast transparent cu bune
proprietăţi optice, cum sunt transparenţa şi omogenitatea.
Avantajele folosirii materialelor organice (plastice) în executarea lentilelor de ochelari sunt:
- Turnarea precisă a acestor materiale poate înlocui procesul de polisare şi lustruie; astfel dispozitivele
de montare pot fi confecţionate împreună cu componenta optică.
- Se poate obţine o dispersie relativ ridicată, chiar în cazul materialelor cu indici mici de refracţie.
Multe materiale plastice au proprietăţi superioare sticlei minerale în domeniul ultraviolet şi infraroşu
ale spectrului.
- Materialele organice au proprietăţi mecanice superioare sticlei minerale; densitatea specifică a
materialelor plastice este, în general, jumatate din valoarea densităţii sticlei minerale.
Există însă şi o serie de dezavantaje:
- precizie mai mică în procesul de prelucrare;
- sunt mai puţin rezistente la zgârieturi, deformări etc.;
- variaţiile de temperatură au o influenţă mult mai mare decât în cazul sticlei optice minerale, atât în ce
priveşte dilataţia cât şi în ce priveşte variaţia indicelui de refracţie.
12
Tehnologia de fabricare
Monomerul CR 39 este un material organic (plastic transparent) şi are un miros specific.
Polimerizarea sa durează multe săptămâni, dar prin încălzirea lui şi mai ales cu adăugarea
catalizatorilor, polimerizarea se poate realiza rapid.
Materialul polimerizat rezistă la acţiunea materialelor corosive, cum ar fi acizii şi soluţiile
bazice.
În timp ce fabricarea unei lentile din sticlă minerală, necesită mai multe operaţii tehnologice,
fabricarea unei lentile din material plastic necesită o singură operaţie şi anume turnarea lentilei.
Matriţa de turnare este confecţionată din două lentile de sticlă minerală, fiind realizată în aşa fel
încât să se obţină o turnare de precizie. Avantajul acestor matriţe, pe lângă faptul că sunt confecţionate
din sticlă minerală, care este dură şi rezistentă, sticla fiind transparentă, se poate urmări tot procesul
tehnologic în timpul operaţiei de turnare.
Raza de curbură a matriţei diferă de raza de curbură a lentilei obţinute, deoarece CR 39 în
timpul polimerizării prezintă o contracţie de 14 %.
Cunoscând caracteristicile materialului plastic CR 39 se pot elimina erorile de curbură datorate
contracţiei.
Turnarea se realizează prin injectarea materialului monomer şi a unui catalizator printr-un inel
distanţier. Injectarea se face după ce amestecul a fost filtrat, până ce materialul a devenit pur şi total
transparent. După injectare, scula (matriţa cu lentila) se introduce într-o baie special construită pentru
acest scop în care se află apă la 40ºC. Materialul plastic este menţinut mai departe sub influenţa unei
călduri şi presiuni constante. În material are loc un fenomen ireversibil de polimerizare. Polimerizarea
se produce în urma încălzirii lente, treptate până la 80ºC cu o toleranţă de +/- 1 % cu ajutorul
termostatelor electrice şi prin intermediul unor agitatoare. În asemenea condiţii, după 17 ore, CR 39
devine dur şi solid. Încălzirea trebuie facută lent şi progresiv, pentru a se evita apariţia tensiunilor
interne în material.
Controlul calităţii lentilei se poate realiza printr-una din următoarele trei metode:
- La un interval de timp bine determinat, cu ajutorul unui ac de control se exercită o presiune asupra
suprafeţei lentilei în funcţie de duritatea materialului. Acul de control se aplică perpendicular pe
suprafaţa lentilei. Adâncimea găurii produse de acest ac de control scade sau creşte, indicând calitatea
materialului plastic.
- Lentilele prefabricate se aşează în băi fierbinţi în care s-au introdus coloranţi. Culoarea lentilelor
obţinute (de la deschis spre închis) depinde de duritatea materialului.
- Calitatea materialului se controlează prin compararea lentilelor cu lentile standard.
Dupa ce s-a controlat calitatea materialului urmează scoaterea matriţei din baia de încălzire. În
majoritatea cazurilor, lentila din material organic este lipită de matriţă şi eliberarea ei cere o mare
atenţie.
Matriţele din sticlă minerală servesc la fabricarea a 100 bucati de lentile organice. Lentilele
scoase din matriţă sunt încălzite la 100ºC pentru eliminarea tensiunilor interne. Urmează operaţia de
control final, prin care se verifică dacă există bule de aer, crăpături şi să corespundă valorii dioptrice
cerute. Indiferent de forma şi de grosimea lentilelor, culoarea acestora, pe orice punct şi porţiune a
suprafeţei trebuie să fie aceeaşi.
Culoarea lentilei este determinată de densitatea coloranţilor, temperatura soluţiei şi timpul de
imersiune.
13
Greutatea specifică a lentilelor din CR 39 este de 1,32 daN/m³ faţă de greutatea specifică a
sticlei minerale, care este de aproximativ 2,5 daN/m³. Greutatea are o mare importanţă, mai ales la
ochelarii destinaţi copiilor şi în cazul lentilelor foarte groase.
Duritatea sticlelor organice este sub duritatea sticlei minerale, dar tratarea lor cu raze gamma
duce la soluţionarea acestei probleme.
Pe lângă CR 39, un alt material organic cunoscut şi folosit este plexiglasul, un material
transparent şi omogen fabricat din răşini acrilice. Indicele său de refacţie este cuprins între 1,488 şi
1,520 şi corespunde sticlei Crown.
Materialele organice prezintă avantajul că se pot injecta în matriţe, obţinându-se în câteva
secunde lentile simple cu suprafeţe lustruite. Se pot colora în diferite nuanţe cu coloranţi de anilină.
Menţinerea materialului organic de prelucrat sub presiune se face de la 5 la 180 secunde şi este în
funcţie de: temperatura de turnare, temperatura formei, configuraţia piesei, grosimea pereţilor piesei,
construcţia formei şi a canalelor de turnare.
Un avantaj mare este că lentilele confecţionate din material organic nu sunt casante.
CAPITOLUL 4
Tehnologia straturilor subţiri
Suprafeţele active ale pieselor optice, obţinute după operaţia de polisare, nu satisfac întotdeauna
cerinţele impuse acestora în timpul funcţionării. De aceea, aceste suprafeţe sunt acoperite de pelicule
din substanţe diferite, alese în funcţie de efectul produs de acestea în funcţionarea pieselor optice.
Tipuri de pelicule
În funcţie de efectul produs, peliculele pot fi:
- reflectante, obţinute prin aplicarea unui strat metalic netransparent pe faţa 1 sau 2 şi care are ca efect
creşterea coeficientului de reflexie al suprafeţei pe care se depune;
- antireflectante, având ca efect micşorarea coeficientului de reflexie, mărind în acest fel luminozitatea
la trecerea fascicolului prin peliculă;
- filtrante, cu ajutorul cărora se obţin transmisii sau reflexii ale luminii în anumite domenii ale
spectrului şi cu valori bine determinate, caracterizate prin valoarea lungimii de undă;
- de protecţie, putând fi de natură organică sau anorganică, depunându-se pe suprafaţa altor straturi, în
scopul protejării acestora;
- bune conducătoare de curent electric, obţinut prin depunerea unui strat semiconductor de bioxid de
staniu şi depunerea pe acesta prin electroliză, a radiului sau argintului, care, prin trecerea curentului
electric, produc încălzirea suprafeţei şi înlăturarea aburirii sau îngheţării suprafeţei.
În funcţie de rezistenţa la uzură, peliculele se pot clasifica în următoarele grupe:
- foarte rezistente, 0: permit curăţarea lor în condiţii de lucru pe teren;
- rezistente, 1: permit curăţarea cu solvenţi organici;
- de rezistenţă medie 2: permit curăţarea atenta cu vată, lavete speciale şi apoi cu pensula pentru
îndepartarea scamelor;
- puţin rezistente, 3: nu permit curăţarea mecanică;
14
- puţin rezistente din punct de vedere mecanic şi chimic 4: necesită protejarea prin lipire cu o altă piesă
optică.
Rezistenţa peliculei la uzură se poate verifica cu ajutorul unui aparat ce testează pelicula la
frecare.
Pe desenele de execuţie ale pieselor optice, unde este cazul, apar şi simboluri convenţionale ale
depunerilor de straturi pe suprafeţele optice (fig.4).
Metode de aplicarea a straturilor subţiri

- Chimice: aplicarea peliculei are loc prin electroliza soluţiilor, prin tratare cu acizi sau precipitarea
substanţei prin reducere chimică.
- Fizice: constau în evaporarea în vid a substanţelor de depunere, urmată de condensarea lor pe
suprafaţa pieselor.
Metode chimice de aplicare a straturilor subţiri

Varietatea metodelor chimice folosite permite diversificarea materialelor de acoperire şi deci şi
a calităţii straturilor. Astfel, aplicându-se metode de depunere din soluţie se pot realiza straturi
reflectante, filtrante sau antireflectante, folosindu-se soluţii de azotat de argint, azotat de thoriu, ester
ortosilicilic, amestec de ester ortotitanic şi ortosilicilic.
Prin electroliză se pot obţine pelicule de cupru, paladiu, aluminiu fosforos.
Această metodă de aplicare a peliculelor reflectante permite realizarea oglinzilor pe suprafeţele
polisate plane sau sferice ale pieselor optice.
Metalele folosite pentru obţinerea peliculelor reflectante sunt: argintul, aluminiul, platina, rodiul
sau paladiul. Peliculele de argint au cel mai mare coeficient de reflexie (97%), dar au o rezistenţă
mecanică redusă, necesitând acoperiri de protecţie. Peliculele de aluminiu au un coeficient de reflexie
mai mic (94%), în comparaţie cu cele de argint. Ele sunt mai stabile şi mai rezistente. Peliculele de
platină, rodiu sau paladiu au rezistenţă ridicată şi o bună stabilitate termică şi chimică. Aceste
caracteristici permit utilizarea lor la instrumente medicale ce conţin elemente reflectante şi trebuie să
suporte variaţii frecvente de temperatură.
Procesul tehnologic de obţinere a oglinzilor de argint pe cale chimică cuprinde următoarele
operaţii: pregătirea suprafeţei pieselor, prepararea soluţiilor, argintarea propriu-zisă, protejarea
peliculei, protejarea finală şi curăţirea suprafeţelor active.
Metoda chimică de aplicare a straturilor antireflectante
La trecerea unui fascicul de lumină printr-o suprafaţă optică transparentă, acesta va pierde din
intensitate, datorita reflexiei pe acea suprafaţă. Această pierdere a intensității va influenţa negativ
calitatea imaginii.
Pentru creşterea calității imaginii se depun straturi antireflectante care au ca scop micşorarea
coeficientului de reflexie sau mărirea transparenţei pieselor pe care sunt aplicate.
Peliculele antireflectante se pot aplica pe suprafeţele pieselor optice în două variante: prin
aplicare de straturi antireflectante singulare sau multiple.
Procesul tehnologic pentru aplicarea straturilor antireflectante pe cale chimică, cuprinde
următoarele operaţii:
- curăţarea suprafeţei pe care se va depune pelicula, prin sşergere cu un tampon de vată, îmbibat cu
alcool etilic;
15
- aplicarea soluţiei de ester etilic al acidului ortotitanic şi ortosilicilic, prin căderea liberă a unei picături
din soluţie pe centrul suprafeţei piesei, aflată în mişcare de rotaţie, pentru a împraştia soluţia pe toată
suprafaţa piesei;
- tratamentul de recoacere a straturilor, în scopul măririi rezistenţei, se execută după depunerea fiecărui
strat, prin introducerea pieselor, timp de 4…6 h, într-un cuptor, la temperatura de 40…50°C.
Dacă straturile depuse nu sunt corespunzatoare se şterg imediat cu un tampon îmbibat cu alcool
etilic, deoarece dacă trece un timp prea mare nu mai pot fi înlăturate, decât printr-o nouă polisare a
suprafeţei.
Verificarea piesei constă în examinarea şi evaluarea culorii, în comparaţie cu etaloane de
culoare pe fond închis, în lumină reflectată şi transmisă, furnizată de o lampă specială. Verificarea
precisă constă în măsurarea grosimii peliculei cu aparate spectrale sau fotometrice şi examinarea
defectelor de suprafaţă în lumină reflectată, folosindu-se o lupă de 6X.
Rezistenţa mecanică a acoperirii se verifică prin ştergerea suprafeţei cu o lavetă îmbibată în
alcool sau ester.
Avantajele metodei sunt:
- procesul tehnologic este simplu;
- se poate verifica calitatea stratului depus pe parcursul depunerii, dând posibilitatea refacerii depunerii;
- rezistenţa mecanică a stratului depus este suficient de mare şi are stabilitate chimică ridicată.
Dezavantajele metodei sunt: neuniformitatea grosimii stratului depus, nu pot fi aplicate mai
mult de 2-3 straturi etc.
Metode fizice de aplicare a straturilor subţiri

După procedeul folosit, aceste metode pot fi grupate în trei categorii de metode bazate pe
evaporare:
- rezistivă şi condensarea în vid a materialelor de depunere;
- prin pulverizare catodică, urmată de condensare;
- cu fascicul de electroni şi condensare.
Pentru ca materialele de depunere să se poata evapora, ele trebuie să primească o energie
termică, care să permită desprinderea atomilor sau moleculelor din substanţa de depunere.
Avantajele acestor metode sunt:
- posibilitatea realizării tuturor tipurilor de acoperiri, folosindu-se pentru pelicule şi materiale greu
fuzibile;
- peliculele obţinute se află în grupele de rezistenţă 0, I, II ;
- posibilitatea verificării precise a caracteristicilor peliculei în procesul de execuţie;
- consum minim de materiale, ceea ce este deosebit de important în cazul materialelor preţioase;
- prin aceste metode se pot depune straturi multiple.
Dezavantaje: cost ridicat al instalaţiilor folosite şi instalaţiile lucrează la tensiuni ridicate,
consumând energie multă.
Metodele fizice se folosesc la acoperirea pieselor optice din materiale organice sau a unor piese
metalice, la realizarea reticulelor şi a scărilor gradate, a circuitelor gradate, a circuitelor imprimate şi a
semiconductoarelor în electronică, la transformarea suprafeţelor sferice în suprafeţe asferice.
16
Alte aspecte
● Tratamentul antireflex: lumina incidentă pe o suprafaţă a lentilei este parţial reflectată. Cantitatea de
lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă şi de indicele de refracţie al materialului. Prin
depunere de straturi succesive cu diverşi indici de refracţie şi diverse grosimi, în vid, se poate reduce
lumina reflectată.
● Tratamentul termic se aplică sticlei minerale pentru creşterea rezistenţei la şoc. Fragilitatea lentilei
minerale rezultă din cauza microfisurilor de pe suprafeţe. Tratamentul constă în răcirea bruscă a celor
două suprafeţe ale lentilei, după ce în prealabil a fost încălzită până la temperatura de înmuiere fără
deformare. În funcţie de natura materialului, temperatura de înmuiere poate fie între 600 … 1000°C,
straturile superficiale se contractă, miezul lentilei este dilatat, microfisurile se închid.
● Tratamentul de durificare al suprafeţelor lentilelor din sticlă organică: pe suprafaţa lentilei se depune
un strat subţire şi rezistent la zgârieturi.
CAPITOLUL 5
Tipuri de lentile aeriene de corecţie şi protecţie
Lentile aeriene de corecţie

Lentilele de corecţie sunt destinate corectării viciilor de refracţie ale ochiului. Din punct de
vedere constructiv, lentilele aeriene pot fi: sferice (r   = const.), plane (r = ), asferice (r  ; r 
const.).
Aceste lentile au proprietatea de a devia raza de lumină de două ori, atât la incidenţă cât şi la
emergenţă. Suprafaţa interioară a lentilei 1 se numeşte bază-imagine, iar suprafaţa exterioară 2 se
numeşte bază-obiect (fig.5).
Razele de curbură ale suprafeţelor lentilei şi în general distanţele se consideră pozitive dacă sunt
în acelaşi sens cu razele de lumină.
Lentilele pentru ochelari pot fi: sferice, asferice, combinate, bifocale (multifocale), prismatice şi
de contact.
Lentile fotocromice: sunt lentile care au un factor de transmisie variabil, funcţie de natura şi
intensitatea luminii şi de temperatura ambiantă. Creşterea absorbţiei de lumină este provocată de
radiaţiile ultraviolete din lumina ambiantă. 70 % din gradul de închidere se obţine după un minut de
expunere. Lentila îşi regăseşte transparenţa în proporţie de 50 % în 5 minute.
Lentile aeriene axosimetrice
Aceste lentile sunt constituite din două suprafeţe sferice sau dintr-o suprafaţă sferică şi una
plană (r = ). Lentilele sferice au două centre de curbură, iar dreapta care uneşte aceste centre se
numeşte axă optică. Marginea lentilei este o suprafaţă cilindrică, axa ei constituie axa geometrică a
lentilei. Dacă aceste două axe, axa optică şi axa geometrică coincid, lentila este centrată.
Lentilele sferice se împart in două grupe: convergente (convexe), divergente (concave).
17
● Lentile convergente (convexe)

Aceste lentile au proprietatea de a aduna razele de lumină, paralel cu axa optică, într-un punct,
numit focar-imagine. Cu cât distanţa focală este mai mică, cu atât lentila deviază raza de lumină spre
axa optică.
Lentilele biconvexe pentru ochelari sunt cele mai slabe din punct de vedere al formării imaginii.
Nici razele de lumină paralele cu axa optică şi nici razele care cad oblic pe suprafaţa lentilei, nu vor da
imagini corecte. Aceste lentile se execută până la 6,00 dpt, din 0,25 dpt in 0,25 dpt, în ordine
crescătoare, iar peste această valoare din 0,50 în 0,50 dpt. Diametrul acestor lentile variază între 48 şi
72 mm. Lentilele biconvexe dau o imagine perfectă numai în jurul centrului lor optic, pe o suprafaţă
mică. Spre margini, apar aberaţii geometrice şi cromatice din ce în ce mai mari.
Lentilele plan-convexe pentru ochelari sunt mărginite de o suprafaţă sferică şi una plană. Razele
de lumină intră prin suprafaţa sferică şi ies prin cea plană.
Lentilele periscopice pentru ochelari sunt lentile menisc cu o suprafaţă convexă şi una concavă,
la care valoarea absolută a puterii dioptrului a cărui suprafaţă are curbura mai mică, este de 1,25 dpt.
Aceste lentile sunt de calitate mai bună decât cele enumerate mai sus.
Lentilele menisc pentru ochelari au o suprafaţă convexă şi una concavă. De exemplu, suprafaţa
interioară are raza de curbură de 87,17 mm adică – 6,00 dpt pentru n = 1,523. Pentru alte valori ale
indicelui de refracţie n, aceste valori se modifică. Din punctul de vedere al calitţăii imaginii, aceste
lentile sunt mai bune decât lentilele periscopice. Ele dau o imagine destul de claăa chiar şi în cazul
razelor de lumină ce cad oblic pe suprafaţa lor. Imaginea obţinută pentru un punct-obiect, este aproape
punctuală, deci o imagine stigmatică. Aceasta se realizează deoarece aproximativ toate punctele care
formează suprafaţa interioară a lentilei se află la aceeaşi distanţă de cornee. Fasciculul de lumină care
intră oblic în lentilă va fi aproximativ perpendicular pe suprafaţa retinei. Lentilele menisc sunt folosite
de la – 4,50 dpt la + 24,50 dpt. La schimbarea valorii dioptrice a lentilei, raza suprafeţei interioare
rămâne constantă. Pe masură ce creşte valoarea dioptrică a lentilei, scade valoarea suprafeţei exterioare
şi creşte grosimea la centru. Astfel, de exemplu pentru n = 1,523 la 0,00 dpt grosimea la centru este de
1,50 mm, iar la + 20,50 dpt grosimea la centru este de 13,4 mm. Lentilele menisc până la + 6,00 dpt
cresc din 0,25 în 0,25 dpt, iar până la + 8,00 dpt cresc din 0,50 in 0,50 dpt. Diametrul acestor lentile,
până la valoarea de + 8,00 dpt, este de 55 mm, iar între + 14,00 dpt si + 20,00 dpt diametrul are
valoarea de 48 mm. Lentilele menisc pozitive sunt mai subţiri la margine şi mai groase la centru.
Lentilele punctuale pentru ochelari sunt de cea mai bună calitate pentru optica medicală. Aceste
lentile dau o imagine perfect punctuală, chiar şi în cazul fasciculelor de lumină care cad oblic pe
suprafaţa lor. Ele sunt lentile sferice corijate pentru astigmatismul fasciculelor de lumina oblice.
În cazul lentilelor convergente, mişcând lentilele, obiectele privite prin ele se vor deplasa în
direcţii opuse mişcării lentilelor. Deci, în afară de caracteristicile lor, grosimea mai mare la centru şi
capacitatea de a mări obiectele, lentilele convergente se mai pot identifica şi prin acest procedeu.
● Lentilele divergente (concave) au proprietatea de a împrăştia razele de lumină care cad pe

suprafaţa lor. Aceste lentile se mai numesc şi lentile negative. La centru sunt mai subţiri decât la
margine, iar obiectele privite prin aceste lentile se mişcă în direcţia deplasării lentilei.
Lentilele biconcave pentru ochelari au ambele suprafeţe concave. Ele sunt lentile de proastă
calitate din punctul de vedere al formării imaginii. Aceste lentile nu dau o imagine punctuală în cazul
razelor de lumină care cad oblic pe suprafaţa lor.
Lentilele plan-concave pentru ochelari au o suprafaţă plană şi o suprafaţă concavă. Razele de
lumină oblice trec prin suprafaţă plană şi sunt deviate numai de cea concavă.
18
Lentilele periscopice pentru ochelari sunt lentile sferice la care valoarea absolută a puterii
dioptrului a cărui suprafaţă are puterea mai mică, este de 1,25 dpt. Valoarea lor se realizează prin
schimbarea razei de curbură a suprafeţei sferice interioare. Dacă această rază se micşorează, creşte
valoarea dioptrică a lentilei.
Lentilele menisc-concave pentru ochelari sunt identice cu lentilele periscopice pentru ochelari,
dar la lentilele menisci-concave valoarea suprafeţei exterioare este constantă de + 6,00 dpt, pentru n =
1,523, variază însă raza suprafeţei interioare, de care depinde valoarea dioptrică a lentilelor. Cu cât
lentilele au o valoare dioptrică mai mare, cu atât scade grosimea la centru e, astfel pentru n = 1,523
avem: între – 1,00 dpt şi – 2,00 dpt – grosimea e = 1,5 mm; între – 5,00 dpt şi – 5,75 dpt – grosimea e =
1,1 mm; între – 10,00 dpt şi – 20,00 dpt – grosimea e = 0,7 mm.
Lentilele lenticulare pentru ochelari sunt lentile sferice concave de cea mai bună calitate.
Suprafaţa exterioară a lentilei are baza constantă, de obicei de – 7,00 dpt, dar variază valoarea
suprafeţei interioare. Aceste lentile sunt folosite în cazul lentilelor cu o valoare de peste – 10,00 dpt.
Pentru micşorarea greutăţii acestor lentile, ele sunt prevăzute cu faţet marginal. Acest faţet poate fi
şlefuit plan sau în formă de „V”. Prin tăierea acestui faţet scade câmpul vizual, dar lentila cu asemenea
valori mari prezintă şi aberaţii la margini.
Notarea lentilelor axosimetrice pentru ochelari cuprinde simbolul „sf”, urmat de puterea
lentilei. Pentru lentile cu putere de 0,00 dpt notarea cuprinde şi grosimea pe axa lentilei.
Exemplu de notare: lentilă axosimetrică sferiăa cu puterea de + 3,50 dpt : axosimetrica sf + 3,50
dpt / Φ 70 / maron 25 %. Deci lentila sferică, cu putere dioptrica de + 3,50 dpt, diametrul lentilei 70
mm, culoarea maron închisă în proporţie de 25 %.
Lentile aeriene asferice (astigmatice)
Aceste lentile sunt corpuri transparente mărginite de o parte sau pe ambele părţi de suprafeţe
cilindrice, torice sau elipsoidale. În optica medicală sunt folosite lentilele asferice cilindrice sau torice.
Lentilele asferice se mai numesc şi lentile astigmatice, ceea ce înseamnă că nu formează o
imagine punctuală, ci o imagine alungită.
● Lentile cilindrice
Acestea sunt mărginite de o suprafaţă plană şi una cilindrică. Ele se pot clasifica în:
- lentile plan-convex-cilindrice sau cilindrice-convergente;
- lentile plan-concav-cilindrice sau cilindrice-divergente.
Lentilele plan-convex-cilindrice se obţin prin tăierea unui cilindru cu un plan paralel cu axa
cilindrului. Această lentilă este marginită de o suprafaţă plană şi o suprafaţă cilindrică convexă.
Lentila plan-concav-cilindrică are suprafaţa cilindrică în interior.
La aceste două tipuri de lentile cilindrice se poate constata că intersectând cilindrul cu un plan
care trece prin axa cilindrului sau paralel cu acesta, se formează un dreptunghi. Acest dreptunghi
formează axa neutră a lentilei cilindrice. Dacă acest plan este perpendicular pe axa cilindrului atunci
lentila are caracteristicile unei lentile sferice. Lentilele plan-convex-cilindrice au un focar real, iar cele
plan-concav-cilindrice au un focar virtual.
Axa neutră şi axa principală sunt perpendiculare între ele. Puterea de refracţie se shimbă treptat
de la axa principală unde este maximă spre axa neutră unde este zero.
Lentila cu ambele suprafeţe cilindrice se numeşte lentilă bicilindrică. La acest tip de lentilă cele
două axe neutre sunt paralele. Lentilele cilindrice deformează imaginea astfel: cele convexe de-a lungul
axei principale, cele concave de-a lungul axei neutre deformând un cerc în elipsă.
19
● Lentile torice sunt medii transparente, cu suprafeţe torice. Prin suprafaţă torică se înţelege
suprafaţa care are în două secţiuni perpendiculare, raze diferite. Suprafaţa torică se obţine prin rotirea
unui arc de cerc în jurul unei axe care nu trece prin centrul arcului de cerc, iar corpul obţinut este un
tor.
Suprafaţa exterioară a lentilei torice convexe este suprafaţă torică, iar cea interioară este o
suprafaţă plană. La lentila torică concavă, suprafaţa exterioară este o suprafaţă plană, iar suprafaţa
interioară este o suprafaţă torică. Lentilele torice nu au axă neutră, ele au două axe principale în două
direcţii diferite şi cu valori dioptrice diferite.
Poziţiile axelor lentilelor astigmatice şi sisteme de axare

Lentilele astigmatice au două axe perpendiculare între ele. Se consideră, ca exemplu, o lentilă
astigmatică care are valoarea dioptrică maximă de + 4,00 dpt, iar valoarea dioptrică minimă de 0,00
dpt. Între cele două axe sunt valori mai mici de + 4,00 dpt, dar mai mari de 0,00 dpt. Aceste valori scad
treptat spre axa neutră. În reprezentarea schematică, pentru a şti caracteristicile lentilei asferice, este
suficient să se indice cele două valori.
În general astigmatismul ocular nu este în direcţie orizontală sau verticală, ci sub un unghi
oarecare, până la 360°. Pentru corectarea astigmatismului şi montarea lentilelor corect în montura de
ochelari, după axa indicată în prescripţia ochelarilor, se folosesc sisteme de axare diferite.
Se utilizează trei sisteme de axare, astfel:
- Sistemul Yena este format din două semicercuri împărţite de două drepte perpendiculare. Axa
verticală este notată cu 0°, iar axa orizontală cu 90°. Spre partea nazală este notată denumirea nazal, iar
spre partea temporală, denumirea temporal. Acest sistem este folosit foarte rar.
- Sistemul Tabo este format din două semicercuri cu gradaţii de la 0° la 180°. La acest sistem de
axare, semicercul pentru ochiul drept (OD) are 0° spre temporal, în timp ce semicercul pentru ochiul
stâng (OS) are 0° spre nazal.
- Sistemul Internaţional: la acest sistem amândouă semicercurile au 0° spre nazal şi 180° spre
temporal. Cel mai folosit este Sistemul Internaţional.
Lentile aeriene combinate

Sunt medii transparente mărginite de o suprafaţă sferică şi una asferică. Se clasifică astfel:
combinate sferă cu cilindru (sfero-cilindrice), combinate sferă cu tor (sfero-torice), combinate cilindru
în cruce.
● Lentile combinate sfero-cilindrice

Aceste lentile au o suprafaţă sferică şi una cilindrică. Ele pot avea ambele suprafeţe concave sau
convexe sau o suprafaţă concavă şi cealaltă convexă. Pe prescriptie, aceste lentile apar cu următoarea
notaţie: sf + 2,00 dpt cil + 1,00 dpt ax 90°. Deci axa neutră a acestei lentile trebuie montată la 90°. La
aceste lentile combinate, pe axa neutră lentila are valoarea dioptrică sferică, iar pe axa pricipală suma
algebrică dintre valorile dioptrice, sferică şi cilindrică. Deci, din exemplul dat, lentila va avea pe axa
neutră valoarea de + 2,00 dpt, iar pe axa cilindrului + 3,00 dpt. Diferenţa dintre cele două valori,
reprezintă puterea cilindrului. Puterea mai mică corespunde cu puterea sferică a lentilei. Axa cilindrului
se marchează în trei puncte, trasate cu tuş negru lavabil. Lentilele combinate sferă cu cilindru sunt
lentile astigmatice convergente sau divergente.
20
● Lentile combinate sfero–torice

Aceste lentile au următoarele valori: pe o direcţie valoarea sfericului la care se adună valoarea
minimă a toricului, iar pe direcţia perpendiculară valoarea sfericului la care se adună valoarea maximă
a suprafeţei torice. Lentilele sfero-torice pot fi exterioare şi interioare, după locul suprafeţei torice, care
poate fi spre planul imaagine sau spre planul obiect. Aceste lentile sunt astigmatice convergente (+)
sau divergente (-). Lentilele sferice convergente sunt mai groase la centru şi mai subţiri la margine, în
timp ce lentilele divergente sunt mai subţiri la centru şi mai groase la margine. Suprafaţa torică se
realizează, de exemplu, cu o bază de + / - 6,00 dpt, pentru sticla optică minerală cu n = 1,523. Puterea
cilindrică a lentilelor sfero – torice este dată de diferenţa dintre valorile dintre cele două axe
perpendiculare. Axa cu putere minimă se marchează cu trei puncte, trasate cu tuş lavabil.
Notarea lentilelor de ochelari sfero-torice cuprinde simbolul ASTIGMATICA şi „sf” urmat de
puterea sferică (din secţiunea principală pe direcţia axei cilindrului), semnul de combinare ~, simbolul
„cil” şi puterea cilindrică (diferenţa astigmatică), simbolul „ax” şi unghiul axei cilindrului. Exemple de
notare:
- lentila sfero-torică (astigmatică) cu putere sferică + 2,75 dpt şi putere cilindrică + 1,00 dpt, iar
unghiul axei cilindrului este 45°: ASTIGMATICA sf + 2,75 dpt ~ cil + 1,00 dpt ax 45 ° / Φ 52 /
incoloră / 2 ;
- lentila sfero-torică (astigmatică) cu putere sferică – 5,00 dpt şi putere cilindrică – 2,00 dpt, cu
unghiul axei cilindrului de 120° : ASTIGMATICA sf – 5,00 dpt ~ cil – 2,00 dpt ax 120° / Φ 56
incolora / 1 ;
- lentila sfero-torică (astigmatică) cu putere sferică de 0,00 dpt şi putere cilindrică + 2,00 dpt cu
unghiul axei cilindrului de 60°: ASTIGMATICA sf 0,00 dpt ~ cil + 2,00 dpt ax 60° / Φ 64 / incoloră /
2.
● Lentile combinate cilindru în cruce

Aceste lentile se caracterizează prin faptul că în direcţia celor două axe principale au puteri
diferite.
Lentile aeriene bifocale

Lentilele bifocale sunt medii transparente, mărginite de trei suprafeţe. Ele prezintă două focare
(fig.18). Partea de sus a lentilei se foloseşte pentru vederea în planul îndepărtat, iar partea de jos pentru
vederea în plan apropiat. Zona de separare dintre cele două părţi ale lentilei poate fi vizibilă sau
invizibilă şi se numeşte lizieră (linie separatoare).
Aceste lentile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- dacă ochiul trece printr-o mişcare de rotaţie de la porţiunea destinată vederii la distanţă la
porţiunea destinată vederii la aproape, atunci la trecerea limitei de separaţie dintre cele două zone
imaginea nu trebuie să facă un salt (să nu se rupă sau să nu se observe două imagini); ceea ce nu poate
fi evitat este claritatea imaginii care se schimbă;
- zona de vedere la distanţă şi zona de vedere aproape trebuie să fie centrate, axele optice ale
celor două zone trebuie să treacă prin centrele de rotaţie ale ochiului;
- imaginea dată de cele două zone trebuie să fie, în măsura posibilităţilor, lipsită de astigmatism;
- lentilele bifocale nu trebuie să se deosebească ca aspect de lentilele obişnuite;
- trebuie să fie la fel de durabile ca şi lentilele simple.
21
Lentilele bifocale se realizează în moduri diferite:
a) Lentilele bifocale cu linie separatoare (sau în trepte) se confecţionează dintr-o singură
bucată de sticlă. Aceste tipuri de lentile sunt executate din sticlă optică în formă de menisc. În acest
material de bază, în partea inferioară, după ce s-a obţinut o lentilă simplă, se şlefuieşte în formă de
semicerc, cu raza de curbură mai mare, o porţiune pentru vederea aproape. Aceste lentile sunt
convergete şi au valori dioptrice diferite. Când ochiul priveşte în partea inferioară a lentilei vede
imaginea obiectului asupra căruia şi-a îndreptat privirea. Ochiul ridicându-se pentru a privi prin partea
superioară, axa sa ajunge la un moment dat în lizieră. În acest moment, imaginea observată face un salt
pe verticală şi se pot observa două imagini ale obiectului privit. Acest salt este deosebit de supărător
deoarece la început se produce ori de câte ori se trece de la privirea obiectelor apropiate la privirea
obiectelor îndepărtate şi invers, pentru că ochiul are tendinţa de a fixa axa pe lizieră.
Liziera este semicercul care desparte cele două zone. După purtarea lentilelor bifocale la două,
patru săptămâni, ochiul se obişnuieşte şi trecerea se face rapid pe această lizieră, încât aproape că nici
nu se va mai observa. Durata acestei acomodări a ochiului depinde de mărimea saltului de imagine.
Problema saltului este rezolvată dacă centrul de rotaţie al ochiului, centrele celor trei raze de curbură
ale lentilei R1, R2, R3 şi punctul superior al lizierei sunt coliniare, adică se află pe aceeaşi dreaptă.
Când ochiul priveşte drept înainte pe o direcţie orizontală pentru a fi asigurat accesul razelor de lumină
prin pupila ochiului este necesar ca linia care separă cele două zone, adică liziera, să fie sub centrul
optic al zonei destinate privirii obiectelor îndepărtate la 2 mm. Ochiul priveşte obiectele îndepărtate
atunci când axa sa se mişcă sub lizieră. După combinaţiile valorilor dioptrice, zona destinată vederii la
distanţă variază între 0,00 dpt si 5,00 dpt cu o creştere de 0,25 dpt. De exemplu: pentru lentilele
destinate vederii la distanţă de 2,75 dpt, aparţine un şir de valori care, pentru vederea aproape are valori
de 2,75 + 0,25 deci 3,00 dpt, 3,25 dpt ş.a.m.d. 8,50 dpt, 9,00 dpt.
Condiţia impusă lentilelor bifocale este ca saltul de imagine în lizieră să fie minim.
Dezavantajele lentilelor bifocale sunt: excentricitatea părţii destinate pentru vederea aproape
care favorizează apariţia saltului de imagine, linia separatoare (liziera) este văzută de purtătorul de
ochelari şi îl încomodează, pe lizieră se pot depune impurităţi.
b) Lentilele bifocale fără linie separatoare se confecţionează din două bucăţi de sticlă diferită.
Cea de a doua bucată de sticlă se lipeşte cu balsam de Canada sau balsamin.
Balsamul de Canada are următoarele proprietăţi: omogenitate optică superioară, îşi menţine
trasparenţa timp îndelungat, are indicele de refracţie apropiat de sticlă, la uscare are o variaţie redusă a
volumului care nu deformează piesele şi permite desfacerea lor cu uşurinţă. Dezavantajele balsamului
sunt: rezistenţă mecanică redusă, transparenţa mişcorată pentru partea ultravioletă a spectrului,
absorbţie importantă a luminii si coeficient de dilatare diferit de cel al sticlei.
Balsaminul este o răşină sintetică. Caracteristicile sale principale sunt: aderenţa la sticlă şi
rezistenţa mecanică sporită faţă de balsam, stabilitate bună la temperaturi scăzute şi ridicate,
transparenţa corespunzătoare pentru partea ultravioletă a spectrului, stabilitate chimică, insolubilitate în
benzină, petrol şi uleiuri. Dintre dezavantaje se pot menţiona: coeficientul ridicat de contracţie la
solidificare, din care cauză se produc deformări ale pieselor lipite, prezintă unele neomogenităţi din
punct de vedere optic, se umflă la acţiunea acetonei, eterului şi a apei, nu permite o dezlipire uşoară a
lipiturilor incorecte.
Lentilele bifocale fără linie separatoare sunt mai durabile şi mai rezistente. Sunt lentile bifocale
care au partea destinată vederii aproape în formă de cerc, de scut, dreptunghi.
La lentila bifocală sub formă de scut, în partea inferioară rămâne un mic spaţiu peste care
purtătorul de ochelari poate privi în jos netulburat, deoarece aceasta parte a lentilei are o putere
22
dioptrică cu care se poate privi la o distanţă mai mare de 25-30 cm. În acest caz, lentila poate fi
catalogată şi ca o lentilă trifocală.
Există mai multe forme constructive de pastile din sticlă Flint. Pastila de Flint se poate executa
din una, două sau trei părţi, în funcţie de forma sa finală.
Notarea lentilelor bifocale

Lentilele sferice (fără astigmatism) pentru ochelari, cu două puteri dioptrice, se notează sub
forma unui raport, care are la numărător puterea sferică a zonei pentru vederea în planul îndepărtat şi la
numitor puterea sferică a zonei pentru planul apropiat. Lentilele sfero-torice (astigmatice) pentru
ochelari se notează ca şi cele sferice, adăugând, în continuarea primei linii de refracţie, semnul de
combinare ~ , simbolul cil, puterea cilindrică, simbolul ax şi unghiul axei cilindrului. Exemple:
- lentilă sferică (fără astigmatism) cu putere dioptrică pentru vederea la distanţă + 1,75 dpt şi
putere dioptrică pentru vederea în planul apropiat + 4,00 dpt: (sf + 1,75 dpt) / (sf + 4,00 dpt) ;
- lentilă sfero – torică (astigmatică) cu putere dioptrică sferică pentru vederea la distanţă + 1,75
şi putere dioptrică sferică pentru vederea în planul apropiat + 4,00 dpt, cu puterea dioptrică cilindrică +
1,00 dpt şi unghiul axei cilindrului 60° : (sf +1,75 dpt) / (sf + 4,00 dpt) ~ cil + 1,00 dpt ax 60°.
Lentile aeriene trifocale

Sunt medii transparente mărginite de patru până la şase suprafeţe, având trei focare. Partea de
sus a lentilei este folosită pentru vederea în planul îndepărtat, cea din mijloc pentru vederea la distanţe
mijlocii şi cea de jos (cea mai puternică) pentru vederea de aproape. În cazul acestor lentile, părţile cu
valori dioptrice diferite pot fi aşezate în diverse moduri. Aceste părţi pot avea forme geometrice de
semicerc, pătrat sau dreptunghi.
Lentilele aeriene multifocale pentru ochelari

Lentilele cu mai multe focare sunt cu puteri variabile în trepte şi lentile cu puteri variabile în
continuu. Ele se numesc lentile varifocale sau multifocale. Caracteristic acestor lentile este că trecerea
de la o dioptrie la alta nu se face direct, ci continuu. Valorile dioptrice sunt crescătoare în direcţia părţii
exterioare a lentilei.
Lentilele multifocale se obţin fie din mai multe sorturi de sticlă optică, a căror lipire se face prin
topire, fie dintr-un singur sort de sticlă optică. În materialul de sticlă optică cu indicele de refracţie n se
face o adâncitură sferică de rază rs, în care se lipeşte, prin topire, un disc de sticlă optică cu indicele de
refracţie n`, mai mare decât indicele de refracţie n. Urmează operaţia de şlefuire a lentilei obţinându-se
două regiuni ale aceleiaşi lentile care au puteri diferite. În cazul în care se foloseşte un singur sort de
sticlă, cu indicele de refracţie n constant, care de regulă este sticla crown, pe aceeaşi faţă a lentilei se
strunjesc două sau mai multe suprafeţe cu rază de curbură diferite, cu diametrul de 22, 32 sau 38 mm.
Avantajul acestor lentile este că trecerea de la vederea aproape la cea departe, se face de-a lungul unei
linii orizontale.
Notarea lentilelor cu mai multe puteri

Lentilele sferice (fără astigmatism) de ochelari cu mai multe puteri se notează sub forma unui
raport care are la numărator puterea dioptrică sferică a zonei pentru vederea în planul îndepărtat şi la
numitor puterea dioptrică sferică a zonei pentru vederea în planul apropiat.
23
Lentilele sfero-torice (astigmatice) de ochelari se notează ca şi cele sferice, adăugând în
continuarea primei linii de fracţie, semnul de combinare ~ , simbolul cil, puterea dioptrică cilindrică,
simbolul ax şi unghiul axei cilindrului. Exemple:
- lentilă sferică (fără astigmatism) cu putere dioptrică pentru vederea în planul îndepărtat + 1,75
dpt şi putere dioptrică pentru vederea în planul apropiat + 4,00 dpt : (sf + 1,75 dpt) / (+ 4,00 dpt) ;
- lentilă sfero-torică (astigmatică) cu putere dioptrică pentru vederea în planul îndepărtat de +
1,75 dpt şi putere dioptrică sferică pentru vederea în planul apropiat + 4,00 dpt, cu putere dioptrică
cilindrică + 1,00 dpt şi unghiul axei cilindrului 60°:
(sf + 1,75 dpt) / (sf + 4,00 dpt) ~ cil + 1,00 dpt ax 60°
Lentile aeriene prismatice

Sunt medii transparente mărginite de două suprafeţe plane şi care închid un unghi . Marginea
mai groasă a lentilei prismatice formează baza lentilei. Orice rază de lumină care trece prin această
lentilă este deviată spre bază. Partea opusă bazei se numeşte vârful prismei.
Direcţia vârf-bază este direcţia liniei de la vârf la bază, într-o secţiune principală. Secţiunea
principală a unei lentile prismatice este acea secţiune care se află într-un plan perpendicular pe
marginea de refracţie şi trece prin centrul optic.
Vârful este intersecţia între secţiunea principală şi marginea de refracţie, fiind cea mai subţire
parte a unei secţiuni principale.
Deviaţia razei de lumină în lentila prismatică, depinde de unghiul prismatic φ şi de indicele de
refracţie n al sticlei din care este confecţionata lentila.
O lentilă este numită prismatică când deviază raza de lumină cu 0,573°. Puterea prismatică se
poate măsura şi în dioptrii de prismă. O lentilă are o dioptrie de prismă atunci când deviază imaginea
unui obiect cu un centimetru, atunci când acesta se află la o distanţă de un metru: 1 dioptrie prismatică
= 0,573°.
Lentilele prismatice nu schimbă forma obiectelor, ci deviază imaginea spre bază în funcţie de
gradul prismei.
Dacă ambii ochi sunt deviaţi spre interior (nazal), pentru corecţie se folosesc lentile prismatice
care se aşează cu baza spre exterior (spre temporal). Când ochii sunt deviaţi spre exterior (spre
temporal), se folosesc lentile prismatice aşezate cu baza spre interior. Când ochiul priveşte anormal, în
sus, se folosesc lentile prismatice aşezate cu baza în jos.
În practică se prescriu lentile prismatice de 5°, deoarce cele cu un grad mai mare provoacă
anumite dificultăţi şi nu pot fi suportate de ochi. Se pot folosi şi lentile plan prismatice sau lentile
prismatice combinate cu lentile convexe, concave, sferice sau cilindrice.
Se poate obţine efect prismatic şi cu ajutorul lentilelor sferice şi asferice, dacă axa optică a
lentilelor este deviată faţă de axa geometrică, în direcţia şi cu valoarea dorită. Aceste lentile se numesc
lentile descentrate.
Notarea lentilelor prismatice este formată din notarea caracteristică lentilelor sferice (fără
astigmatism) pentru ohelari sau sfero-torice (astigmatice), la care se adaugă în paranteză puterea
prismatică şi unghiul de orientare al prismei. Exemple:
- lentilă sferică (fără astigmatism) cu putere dioptrică de + 3,50 dpt, cu putere prismatică + 2,00
dpt şi unghiul de orientare al prismei 90° : sf + 3,50 dpt (2.p.dpt ax 90°) ;
- lentilă sfero-torică (astigmatică) cu putere sferică + 2,75 dpt şi putere cilindrică + 1,00 dpt, cu
putere prismatică 2,00 dpt şi unghiul de orientare al prismei 90°:
24
sf + 2,75 dpt ~ cil + 1,00 dpt ax 45° (2.p.dpt 90°)
Sau un alt model de notare:
cil + 2,00 dpt ax 180° - 2° prismă nazal
sf – 2,00 dpt ~ cil + 0,50 dpt ax 80° ~ 1 Δ baza 70°
Lentile aeriene de protecţie

Lentile aeriene filtrante şi absorbante
În afară de lentilele pentru ochelarii de corecţie, care corectează defectele de refracţie ale
ochiului, lentilele pentru ochelari au şi o altă întrebuinţare. Sunt lentile care au un efect de atenuare a
razelor de lumină şi filtrează razele termice ultraviolete şi infraroşii. Aceasta se realizează prin
absorbţia şi reflexia luminii. Lentilele de absorbţie au straturi colorate, iar lentilele reflectante au o
suprafaţă lucioasă.
Când fluxul Φ de lumină monocromatic străbate un mediu refractant (de exemplu sticla), atunci
o parte Φ1 se reflectă pe suprafaţa de separare dintre cele doua medii, o altă parte Φ2 se absoarbe în
interiorul sticlei, adică se transformă într-o altă formă de energie şi numai partea a treia Φ3 străbate
mediul refractant.
Cantitatea fluxului admis Φ3, din relaţia de mai sus, este în funcţie de lungimea de undă,
deoarece mediul refractant absoarbe razele de lumină cu lungimi de undă diferite în mod neuniform.
Lentilele pentru ochelarii de protecţie se execută în diferite culori şi nuanţe. Sticla se colorează
cu diferite săruri metalice.
Lentilele pentru ochelarii de protecţie se execută în culorile verde, maro, cenuşiu, roz, albastru –
cenuşiu şi galben. Ele au o capacitate de absorbţie de 15 %, 25 %, 50 % sau 75 %.
Dezavantajul lentilelor colorate este că materialul din care acestea sunt executate nu absoarbe
uniform razele de lumină. Lentilele convexe şi concave, de-a lungul axului optic, sunt mai groase sau
mai subţiri şi nuanţele lor sunt mai închise sau mai deschise. Acest dezavantaj poate fi înlăurat cu
ajutorul lentilei tratate.
Aplicarea straturilor colorate sau antireflex se realizează în instalaţii speciale, prin metoda
evaporării în vid. Procedeul poate fi aplicat tuturor tipurilor de lentile de ochelari; tratamentul color se
execută prin depunere în acelaşi ciclu de lucru a unui strat subţire color şi a unui strat antireflex.
Tratamentul antireflex al lentilelor aeriene se face prin depunerea, în acelaşi ciclu de lucru, a
unui strat antireflex pe ambele suprafeţe ale lentilelor. Lentilele se execută în diferite nuanţe de maron,
cu capacităţi de absorbţie de 15 %, 25 %, 50 %, 75 %. Lentilele absorbante sunt foarte utile pentu cei
ce lucrează la lumină artificială, căci absorb o mare parte a razelor infraroşii şi se evită oboseala
ochilor. Lentilele cu absorbţie se execută în diferite forme: menisc, lenticulare, bifocale, astigmatice
sau prismatice. Pentru capacitatea de filtrare a lentilelor optice, este caracteristic următorul lucru:
suprafaţa exterioară a acestor lentile este lucioasă şi reflectă lumina, iar suprafaţa interioară atenuează
razele luminoase. Pe suprafaţa exterioară a lentilei se pulverizează un strat foarte subţire de argint, aur
sau platină de ordinul micrometrilor. După grosimea stratului de metal, capacitatea de atenuare a
lentilelor poate fi de 25 %, 50 % sau 75 %. Straturile de metal dau nuanţe diferite sticlei lentilelor, de
exemplu în cazul stratului de aur culoarea lentilei este verde-gălbui, verde sau verde-albăstrui. În cazul
argintului culoarea lentilei este albăstrui-deschis, albastru-violet sau albastru-închis. În cazul stratului
de platină culoarea este maro-cenuşiu.
Rolul protector al sticlei depinde de influenţa factorilor externi la care este supus ochiul şi care
determină tipul sticlei protectoare. Sunt o serie întreagă de factori externi care deranjează ochiul, de
exemplu lumina, praful, acizii sau corpurile dure.
25
Pentru protejarea contra radiaţiilor ultraviolete se folosesc ochelari cu lentile antiactinice care
au un coeficient de absorbţie mare.
Lentile aeriene protectoare contra luminii

Aceste lentile asigură protecţia ochiului prin efectul de absorbţie a luminii sau prin efectul de
filtrare a luminii. Lumina este absorbită de diferiţi oxizi metalici care determină culoarea sticlei. Prin
dozarea adecvată a oxizilor metalici, nuanţa lentilei este corespunzătoare cu absorbţia dorită. Se
folosesc următoarele culori pentru sticlele de protecţie contra luminii: maro, verde, albastru-cenuşiu,
gri, galben, maro-neutru. Culoarea verde are un efect calmant, liniştitor asupra ochiului, culoarea
albastru-cenuşiu scoate unele culori în evidenţă ca: verde, roşu, albastru.
Lentilele protectoare contra luminii protejează ochiul atât prin fenomenul de absorbţie a luminii
cât şi prin fenomenul de reflexie. Aceste lentile au aspect de oglindă, deoarece pe suprafaţa exterioară
se pulverizează o peliculă cu grosimea de ordinul micronilor. Suprafaţa exterioară a lentilei nu este
transparentă şi reflectantă. Aceste lentile protectoare sunt colorate, deoarece sticla incoloră reflectă raza
de lumină şi oboseşte ochii.
Se folosesc frecvent două tipuri de sticle cu suprafaţă reflectantă: sticla cu joc unicolor (sticla
reflectantă de culoare galbenă, pe suprafaţa căreia se pulverizează catodic nichel sau sticla de culoare
argintie prin pulverizare cu cobalt) şi sticla cu joc multicolor (sticla pulverizată cu nichel – cobalt). La
lumina incidentă, sticla cu joc multicolor, privită din unghiuri diferite, are culori diferite. Ea prezintă
culorile albastru, violet, roşiatic, trecând treptat de la albastru la violet şi apoi la roşu. Reflexia poate fi
de 15 %, 25 %, 50 % şi 75 % şi depinde de grosimea stratului de metal pulverizat. Sunt sticle de
protecţie care reflectă pe toată suprafaţa şi sticle care reflectă numai 3 / 4 din suprafaţa totală.
O lentilă colorată trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii: să reducă intensitatea radiaţiei,
să ajute la evitarea oboselii, să absoarbă aproape uniform culorile spectrului vizibil nemodificând
culoarea şi tonurile obiectelor şi a mediului înconjurător.
Lentile protectoare industriale

Aceste lentile au rolul de a proteja ochiul de razele de lumină dăunatoare, de lumina prea
puternică, de praf, acizi sau schije.
Sursele de lumină au o temperatură diferită şi de aceea se folosesc sticle de protecţie diferite.
Sticlele de protecţie folosite, se pot clasifica după o scară care cuprinde între 0 şi 14 unităţi.
În industrie se folosesc două categorii de sticlă:
- sticle de protecţie incolore, transparente, plane, având unul sau două straturi de protecţie;
- sticle de protecţie colorate, plane cu unul sau două straturi de protecţie.
a) Sticlele de protecţie incolore sunt corpuri transparente, mărginite de suprafeţe plan – paralele.
Aceste sticle deviază razele de lumină venite de la infinit. În cazul sticlelor foarte subţiri, această
deviere este foarte mică şi ea poate fi neglijată. Sticlele cu un strat de protecţie pot fi: plane, obişnuite
şi securit. Sticlele plane obişnuite, în cazul acţiunii unei forţe, se sparg în cioburi mici, iar sticlele
securit se sparg în cioburi de mărimea unor boabe de orez. Spre deosebire de cioburile obişnuite,
cioburile sticlelor securit nu provoacă accidente asupra ochiului. Sticlele securit au suprafaţa exterioară
rigidă, dar la interior ele sunt elastice.
Sticlele transparente incolore cu două straturi de protecţie, nu formează la spargere cioburi
deoarece ele sunt formate din două sticle plane obişnuite lipite între ele. Între cele două sticle se află o
sustanţă de lipire (cauciuc dizolvat).
26
b) Sticlele de protecţie colorate protejează ochiul împotriva luminii dăunătoare. Sticlele de
protecţie cu un singur strat se folosesc în cazul utilizării unor surse de lumină artificiala cu o
temperatură mai scăzută, cum este cazul sudurii cu flacără. La surse de lumină artificială cu o
temperatură mai înaltă, se folosesc sticle cu două straturi de protecţie. Se pot folosi ochelari de
protecţie (de sudură) executaţi dintr-o sticlă incoloră transparentă şi o sticlă de protecţie colorată
(verde).
La temperaturi mai mari, ca de exemplu sudura cu arc electric, pe langă efectul de absorbţie a
luminii este necesar şi un efect de reflexie. Sticlele reflectante se pot obţine prin metode de pulverizare
metalică, şi anume pe una din suprafeţele sticlei de culoare verde-închis se aplică un strat subţire de
aur, argint sau platină. Stratul de aur în lumină incidentă are culoarea verde, stratul de argint albastră,
iar cel de platină culoarea maro. Dupa grosimea stratului de metal pulverizat efectul de atenuare a
luminii poate fi de 25 %, 50 % sau 75 %.
Recalculul lentilelor aeriene

a) Recalculul lentilelor combinate, cu semne diferite (astigmatismul mixt)
- dacă puterile lentilelor sfero-cilindrice au semne diferite, atunci la recalcul puterea suprafeţei
sferice va fi valoarea sumei algebrice a celor două puteri dioptrice, iar puterea suprafeţei cilindrice, în
valoare absolută, rămâne neschimabată. Suprafeţele au aceleaşi semne, iar axa cilindrului fără efect se
schimbă cu 90°. Poziţia axelor astigmate nu este totdeauna 90° sau 180°. Dacă axul este mai mare de
90°, noul ax se obţine scăzând 90°, dacă este mai mic se adaugă 90°.
- dacă puterea suprafeţei sferice, în valoare absolută, este mai mică decât puterea cilindrică,
atunci la recalcul, valoarea suprafeţei sferice va fi suma algebrică a celor două suprafeţe, iar valoarea
cilindrului nu se schimbă.
Puterile suprafeţelor rămân totdeauna de semne diferite.
- dacă puterea suprafeţei sferice este egală cu puterea suprafeţei cilindrice, în valoare absolută,
va rezulta lentila plan-cilindrică.
Exemple
● sf + 3,00 dpt ~ cil – 2,00 dpt ax 90° → + 3,00 + (– 2,00) = + 1,00
Ax 90° + 90° = 180°
Deci recalculat avem: sf + 1,00 dpt ~ cil + 2,00 dpt ax 180°
● sf + 1,00 dpt ~ cil – 2,00 dpt ax 90° → + 1,00 + (– 2,00) = - 1,00

Noul ax este 90° + 90° = 180°
Deci recalculat avem: sf – 1,00 dpt ~ cil + 2,00 ax 180°
● sf – 3,00 dpt ~ cil + 1,00 dpt ax 20° → - 3,00 + (+ 1,00) = - 2,00

ax 20° < 90° → noul ax este 20° + 90° = 110°
Deci recalculat avem: sf – 2,00 dpt ~ cil – 1,00 dpt ax 110°
● sf + 2,00 dpt ~ cil - 2,00 dpt ax 115° → + 2,00 + (– 2,00) = 0,00

ax 115° > 90° → noul ax este 115° - 90° = 25°
Deci recalculat avem: sf 0,00 dpt ~ cil + 2,00 dpt ax 25°
27
b) Recalculul lentilelor combiante, cu acelaşi semn (astigmatism hipermetropic sau miopic

compus)
- puterea suprafeţei sferice recalculate, rămâne cu acelaşi semn; valoarea ei absolută fiind suma
algebrică a puterilor celor doua suprafeţe. Suprafaţa cilindrică îşi schimbă semnul, dar rămâne cu
aceeaşi valoare. Axul fără efect se schimbă cu 90°
Poziţia axelor astigmate nu este totdeauna 90° sau 180°. Dacă axul este mai mare de 90°, noul
ax se obţine scăzând 90°, dacă este mai mic se adaugă 90°.
Exemple
● sf + 1,50 dpt ~ cil + 2,50 dpt ax 90° → + 1,50 + ( + 2,50 ) = + 4,00
Ax 90° + 90° = 180°
Deci recalculat avem: sf + 4,00 dpt ~ cil – 2,50 dpt ax 180°
● sf – 1,50 dpt ~ cil – 2,50 dpt ax 30° → -1,50 + ( - 2,50 ) = - 4,00

Ax 30° < 90° → noul ax este 30° + 90 = 120°
Deci recalculat avem: sf – 4,00 dpt ~ cil + 2,50 dpt ax 120°
● sf + 0,75 dpt ~ cil + 1,00 dpt ax 170° → + 0,75 + ( + 1,00 ) = + 1,75

Ax 170° > 90° → noul ax este: 170° - 90° = 80°
Deci recalculat avem: sf + 1,75 dpt ~ cil – 1,00 dpt ax 80°
c) Recalcularea lentilelor cilindrice în cruce
Exemple
● cil + 1,50 dpt ax 180° ~ cil – 2,50 dpt ax 90° → 1,50 + 2,50 = 4,00
1) sf + 1,50 dpt ~ cil – 4,00 dpt ax 90°
2) sf - 2,50 dpt ~ cil + 4,00 dpt ax 180°
● cil + 0,50 dpt ax 20° ~ cil – 1,00 dpt ax 120° → 0,50 +1,00 = 1,50
1) sf + 0,50 dpt ~ cil – 1,50 ax 110°
2) sf -1,00 dpt ~ cil + 1,50 ax 30°
● cil - 1,00 dpt ax 150° ~ cil + 0,75 dpt ax 20° → 1,00 + 0,75 = 1,75
1) sf – 1,00 dpt ~ cil + 0,75 dpt ax 60°
2) sf + 0,75 dpt ~ cil – 1,75 dpt ax 110°
28
Schemă recapitulativă
Lentile pentru ochelari
I. Lentile pentru corecţie

1) lentile combinate: sfero-cilindrice, sfero-torice, cilindru în cruce;
2) lentile axosimetrice: convexe (biconvexe, plan-convexe, periscopice, menisc, punctuale),
concave (biconcave, plan-concave, periscopice, menisc, lenticulare);
3) lentile astigmatice: cilindrice, torice;
4) lentile prismatice ;
5) lentile multifocale: bifocale, trifocale, varifocale.
II. Lentile pentru protecţie
1) lentile filtrante;
2) lentile absorbante: lentile protectoare contra luminii, lentile protectoare industriale (sticle
protectoare incolore, sticle protectoare colorate).
CAPITOLUL 6
Materiale pentru lentile de contact
Polimerii
Lentilele de contact se pot executa atât din sticlă minerală (anorganică), cât şi din sticlă
organică. Sticla minerală a fost prezentată în Capitolul 1 al prezentului material.
Materialele folosite astăzi pentru fabricarea lentilelor de contact sunt materiale artificiale.
Caracteristica lor principală este structura moleculară, determinată de proprietăţile anumitor atomi de a
realiza legături covalente stabile. Cele mai reprezentative sunt siliciul şi carbonul.
Proprietăţile carbonului sunt atât de speciale, încât chimia organică este în primul rând o chimie
a carbonului. Structura moleculară a materialelor artificiale este reprezentată de noţiunea de
macromoleculă. Se vorbeşte de o macromoleculă atunci când lungimea moleculei este gigantică în
comparaţie cu diametrul atomului sau moleculei obişnuite. Felul, lungimea şi forma macromoleculelor
determină proprietăţile materiei artificiale. Fiecare componentă a mocromoleculei se numeşte
monomer, iar macromolecula, polimer.
Polimeri naturali se obţin din materii prime naturale. Materia primă cea mai utilizată este
celuloza. Celuloza este o materie primă organică, care apare în peretele celulelor plantelor. Din punct
de vedere al structurii este vorba de un material fibros, care analizat chimic se prezintă ca nişte lanţuri
de unităţi de glucoză, aşa numitul polizaharid.
Polimeri modificaţi sunt tot materii prime naturale, dar care suferă unele modificări.
Acetatul de celuloză (celofan) şi nitroceluloza (celuloide, pelicule de film) sunt principalii
derivaţi ai celulozei. Nitroceluloza (CN) este un polimer modificat dezvoltat sub numele de celuloid.
CAB este un polimer modificat, care are ca principal constituent butirat de acetoceluloză.
Polimeri sintetici
29
Sunt polimeri realizaţi din componente de bază, care nu păstrează în proprietăţile lor nici cea
mai mică asemănare cu produsele rezultate.
Procedee de obţinere a polimerilor sintetici
● Polimerizarea
La acest procedeu monomerii au capacitatea de a reacţiona, iar cei care conţin legături duble de
carbon sunt determinaţi prin excitanţi să reacţioneze. Îmbinarea macromoleculelor mai mari nu se poate
face decât prin ruperea legăturilor duble, fără obţinerea de produse secundare. Dacă un polimerizat este
format din componente de bază unitare, atunci el se numeşte homopolimerizat (polimetilmetacrilat).
Dacă un polimerizat este format din monomeri diferiţi, atunci se numeşte copolimerizat
(siloxianilmetacrilat).
● Policondensare
La acest procedeu, reacţionează două grupe diferite de monomeri - procedeu în cursul căruia, de
cele mai multe ori, rezultă produşi secundari, cum ar fi apa sau acidul clorhidric (policarbonate).
● Poliadiţie – în cursul acestui procedeu nu se formează produşi secundari (poliuretan).

Pricipalele tipuri de polimeri sintetici:
- sticla acril: plexiglasul este numele de comercializare a unei sticle foarte clare şi rezistentă
mecanic, pe baza de acid polimetacrilat (PMMA);
- siloxianilmetacrilat;
- fluorosiloxianilmetacrilat – fluorcarbonul are proprietatea de a mări solubilitatea oxigenului şi
de a nu lăsa depuneri prin adeziune. Legăturile de fluorcarbon fac însă materialul foarte moale. De
aceea se încearcă să se combine proprietăţile siloxanului (permeabiliate mare de O2), fluorcarbonului
(depuneri mici) şi a altora asemănătoare;
- hidrogeluri: polihema este un polimer sintetic, un homopolimerizat cu structură
tridimensională. Preluarea apei se face prin alipirea grupei de hidroxil, care leagă apa cu forţe bipolare.
Pentru ca apa să poată intra în polihemă, trebuie ca aceasta să fie ca o plasă lejeră. Polimerul îmbibat la
maximum conţine aproximativ 40 % apă. Prin copolimerizarea hemei cu vinilpirolidonul se poate mări
proprietatea polimerului de preluare a apei. În funcţie de proporţia de vinilpirolidon va fi posibilă o
hidrofilie de pănă la 70%. Proprietăţile mecanice ale materialului se reduc datorită copolimerizării. Prin
copolimerizarea MMA-ului (metilmetacrilat) se pot produce materiale cu proprietăţi deosebite.
Proprităţile mecanice ale acestor copolimeri sunt corespunzătoare folosirii lor ca material de lentilă de
contact, însă ceva mai bune decât hema/VP copolimerizată.
- siliconul – caucicul de silicon (SIR) este un material care nu absoarbe apa (hidrofob).
Hidrofobia legăturilor de silicon este cauza faptului că prezintă dificultăţi la fabricarea lentilelor de
contact. Folosirea siliconului ca material pentru lentile de contact, este determinată de două proprietăţi
importante ale acestuia şi anume: permeabilitatea mare la oxigen şi stabilitatea la depuneri pe suprafaţă.
- cauciucul siliconic - dacă se modifică cauciucul siliconic prin introducerea unui polidispersant
şi apoi se hidrofilizează suprafaţa, se poate obţine un material pentru fabricarea lentilelor de contact.
Dificultăţile care apar datorită faptului că depozitele enzimatice de pe suprafaţa lentilei, care se
dezvoltă în timpul portului, saturează din nou grupele de hidroxil de la suprafaţă. Astfel, apar zone
hidrofile pe suprafaţa lentilei de contact.
30
Proprietăţile materialelor lentilelor de contact

Multe proprietati ale materialelor, destinate fabricării lentilelor de contact, sunt importante în
adaptarea acestora pe corneea umană. Importanţa lor este cu atât mai mare atunci când trebuie să se ţină
cont de particularităţile fiecărei adaptări, de la un purtător la altul. Verificarea acestor proprietăţi, se
face cu o severitate deosebită, atat în vitro cât şi în vivo.
● Proprietăţi fizice
- optice: indicele de refracţie, coeficientul de dispersie, transparenţa (transmisia luminii);
- mecanice: rezistenţa la alungire, alungirea specifică, rezistenţa la forfecare, rezistenţa la
rupere, duritatea, greutatea specifică (densitate);
- superficiale: unghiul de contact, capacitatea de iîmuiere, umflarea, starea suprafeţei.
● Proprietăţi de biocompatibilitate
- biofizice: permeabilitate la oxigen şi dioxid de carbon, permeabilitate la apă, hidrofilia şi
lipofilia, extractibilitatea;
- biologice: capacitatea de sterilizare, gradul de favorizare a creşterii microbilor, stabilitatea
lacrimală, capacitatea de a se murdări;
- clinice: adaptabilitate, respectul metabolismului corneean, posibilitatea de purtare prelungită a
lentilelor, capacitatea ca organismul să se poata obişnui cu materialul.
● Tehnologicitatea – capacitatea de a se prelucra folosind procedee simple.
● Caracteristici cosmetice – culori care să asigure o estetică corespunzătoare celei naturale.
Indicele de refracţie este un parametru optic al materialului, care influenţează calculul razelor
de curbură şi al grosimii la centru a lentilei. Cu un indice de refracţie mai mare, centrul optic al unei
lentile pozitive, poate fi micşorat şi într-o anumită măsură, greutatea.
Cea mai precisă metodă de determinare a indicelui de refracţie este metoda directă, care
presupune un refractometru Abbe, cu ajutorul căruia se face citirea directă a indicelui de refracţie, pe
un eşantion de material. Principiul de măsurare este bazat pe dispersia luminii.
Alte metode se bazează pe măsurări indirecte ale indicelui de refracţie. Acestea presupun, în
general, etaloane de grosime din materialul măsurat. Ca aparate se pot folosi: microscopul,
interferometrul sau spectofotometrul. Metoda de măsurare, utilizând spectrofotometrul, presupune
realizarea unei prisme cu un unghi la varf cunoscut şi măsurată deviaţia produsă de această prismă.
Odată cu determinarea indicelui de refracţie se poate determina dispesia medie şi coeficientul
Abbe.
Transparenţa : nici un material nu este perfect transparent. Aceasta depinde de compoziţia
chimică, de puritate, hidratare şi de alte proprietăţi. Trasparenţa sau transmisia luminii poate fi
determinată cu ajutorul unui fotometru, pentru o anumită lungime de undă şi o anumită grosime de
material.
31
Pierderile produse la trecerea luminii printr-un sistem optic, se datorează absorbţiei şi reflexiilor
parazite pe suprafeţele incidente.
Proprietăţile mecanice - verificarea acestor proprietăţi pentru materialele lentilelor de contact,
presupune o serie de încercări, conform unor standarde internaţionale. Acestea sunt:
- întindere/rezistenţa la întindere-încercare de întindere;
- rezistenţa la presare/tensiune de presare-încercare la presare;
- rezistenţa la îndoire/tensiune de îndoire-încercre la îndoire;
- modulul de elasticitate-încercare la întindere şi presiune;
- timp de dilatare la 23°C – încercare de timp;
- timp de dilatare la 60°C – încercare de timp;
- modul de tragere-încercare de timp;
- timp de oscilaţie – asemănător cu încercarea de oscilaţie permanentă;
- durabilitatea formei.
Un alt aspect foarte important legat de portul lentileor de contact îl reprezintă rezistenţa acesteia
la presiunea pe care o exercită pleoapa ochiului, lentila trebuind să aibă o suprafaţă destul de tare.
Duritatea – există mai multe procedee pentru aflarea durităţii materialului. Duritatea este
definită ca rezistenţa pe care o depune un material unui corp intrus. La aşa numita duritate Rockwell se
măsoară cât de adânc intră o bilă când este supusă unei greutăţi (încercare de duritate). La încercarea
durităţii dupa metoda Brinell şi după metoda Vickers, se măsoară urma, dupa ce aplicarea forţei a
încetat.
Duritatea Rockwell se măsoară adâncimea intrării bilei de încercare, bila de rază 0,16 mm la
greutăţi diferite şi probe de material groase de 0,1 … 0,4 mm, comparative cu grosimea corneei. Se
obţine următorul rezultat şi anume că materialul lentilelor de contact, tare şi flexibil, nu se deosebeşte
de duritatea corneei.
Duritatea elastică : pentru a stimula solicitarea lentilei de contact prin clipirea pleoapei, se poate
aduce în contact cu lentila o plăcuţă dintr-un material moale şi apăsat cu o presiune de 2,6 x 10 N /
m²Pa. Apăsarea şi retragerea plăcuţei de material durează aproximativ un minut şi se reia pentru un
timp mai mare. Corpul străin apasă cu o presiune mică, continuu peste materialul ce trebuie verificat.
Pentru materialele tari şi semitari cu grosime de 0,1 pana la 0,4 mm, nu se observă nici o urmă a
presiunii corpului strain, care să poată fi măsurată.
Comportarea la deformări: comportarea mecanică a materialelor la deformări este caracterizată
prin modulul de elasticitate, prin revenirea elastică, rezistenţa la întindere şi alungire. Aceste
caracteristici sunt legate de temperatură. Comportarea specială a polimerului se datorează faptului că
macromoleculele nu reacţionează numai spontan. Lanţurile moleculare singulare tind să construiască
acea tensiune prin depozitări. Viteza acestui proces de depozitare, este legată de înălţimea şi viteza
greutăţii şi a capacităţii de mişcare a lanţurilor polimerului.
Pentru materialele lentilelor de contact, este foarte importantă tensiunea de rupere, deoarece se
poate determina rezistenţa la întindere.
Rezistenţa la impact reprezintă forţa necesară pentru a sparge un specimen de material dur în
general.
Rezistenţa la rupere: lăcrimarea poate fi o problemă în cazul lentilelor flexibile. Rezistenţa la
rupere este determinată pentru o mostră prinsă între două reazeme. Forţa în kilograme, care produce
rupere, este cea care conferă rezistenţă la rupere.
32
Rezistenţa la zgârieri: capacitatea materialelor de a rezista la adâncimi abrazive pe suprafaţă,
reprezintă o calitate foarte importantă. Este destul de dificil de a cuantifica rezistenţa la zgâriere,
aceasta se face subiectiv, prin comparaţie cu o suprafaţă standard.
Greutatea specifică (densitatea) este determinată de raportul între greutatea în aer a unui
material şi greutatea unui volum de apă în aer în aceleaşi condiţii de temperatură. Se măsoară în g /
cm³. Greutatea specifică are importanţă în alegerea unei lentile mai uşoare, determinată de o greutate
mai mică. Scăderea greutăţii este avantajoasă atunci când lentila nu se poziţionează pe cornee, pentru
că alunecă din cauza gravitaţiei şi fluxului de film lacrimal.
Conductibilitatea termică: când un material este aşezat pe cornee, pierderea de caldură pe
suprafaţa acesteia scade, rezultând o creştere anormală de temperatură. Această situaţie poate determina
la purtatorul lentilelor de contact, senzaţia de arsură în ochi şi poate afecta metabolismul corneei. Un
material care ar permite transferul de căldură de la cornee către exterior, ar fi avantajos.
Capacitatea de modelare; punct de înmuiere: orice material folosit la fabricarea lentilelor de
contact, nu trebuie afectat de temperatura ambiantă sau de temperatura corpului. Este important de ştiut
că temperatura de sterilizare a materialului este de 21°C şi deci, aceasta nu trebuie să inducă modificări.
Unele materiale rezistă şi la temperaturi şi mai mari, dar altele nu. Materialele moi în stare de
deshidratare, precum siliconul, au o temperatură de tranziţie apropiată de cea a corpului uman, în timp
ce materialele dure precum PMMA, au o temperatură superioară celei a corpului.
Hidratarea – marea majoritate a lentilelor de contact absorb apa, dacă se află în umezeală.
Cantitatea absorbită poate fi exprimată procentual, ca modificarea greutăţii, cel mai des, sau ca
modificare a volumului. Rata hidratării şi deshidratării unui material este foarte importantă. Pentru
determinarea ratei de hidratare se realizează un specimen de material, iniţial uscat, de o greutate
cunoscută. Se imersează în apă sau într-o soluţie salină şi se va lăsa o perioadă de timp determinată,
după care se măsoară în stare umedă.
Această rata este importantă, dacă materialul absoarbe o cantitate mare de apă, atunci când se
fabrică lentila, pentru că aceasta se realizează în stare hidratată.
Daca materialul absoarbe, dimensiunile sale se modifică şi este necesară determinarea evoluţiei
liniare a acestora. Aceasta se poate determina prin zgârierea unor linii pe suprafaîa unui specimen de
material uscat, măsurate cu precizie la un microscop; se hidratează materialul şi apoi se măsoară din
nou la microscop.
Umectabilitatea suprafeţei lentilei de contact este foarte impotantă. Dacă nu este umedă, lentila
produce disconfort şi scăderea clarităţii.
Unele materiale hidrofobe, ca PMMA se comportă ca atare, dacă este imersat, dar spre
deosebire de silicon, permite formarea unui film lacrimal continuu pe suprafaţă.
Umectabilitatea suprafeţei este apreciată prin unghiul de contact format de o picatură de apă,
soluţie salină sau lacrimi cu suprafaţa.
Rezistenţa la agenţi chimici – agenţii chimici pentru curăţarea lentilelor de contact trebuie aleşi
în funcţie de tipul materialului.
Rezistenţa este de regulă testată cu acizi slabi şi tari, alcalini, alcoolini, ketoni, eteri, uleiuri şi
hidrocarburi limfatice şi aromatice. Se urmăreşte de regulă aspectul, greutatea, dimensiunile şi
tensiunile.
Influenţa unui agent chimic este testată toxicologic.
Dacă un material păstrează un agent chimic, care în timpul purtării reacţionează, poate cauza
arsuri corneene sau iritaţii conjunctivale.
Porozitatea şi permeabilitatea – unele materiale de lentile de contact sunt fabricate cu goluri în
reţeaua cristalină a polimerului.
33
Dimensiunea acestor goluri sau pori este importantă comparativ cu cea a moleculelor,
particulelor, viruşirilor sau microorganismelor, care pot fi întâlnite în material.
Porozitatea este determinată prin măsurarea permeabilităţii moleculelor de diferite dimensiuni.
Permeabilitatea este termenul folosit pentru a defini procesul de trecere a unei subsţante de o
parte a membranei în alta. Permeabilitatea sau difuzia ionilor sau moleculelor printr-o lentilă de contact
reprezintă un avantaj în menţinerea corneei psihologic normală.
Experimental, determinarea permeabilităţii presupune o substanţă de contracţie cunoscută, care
să fie trecută printr-o membrană de material, dintr-o incintă în alta, urmând ca ulterior să se măsoare
concentraţia substanţei trecută prin membrană.
Permeabilitatea este influenţată de o serie de factori cum ar fi: concentraţia iniţială, temperatură,
grosimea membranei, rezultatele fiind exprimate în funcţie de unitatea de grosime.
Când se compară materialele, testele trebuie făcute în aceleaşi condiţii fiziologice. Difuzia
sodiului, calciului, lactozei, apei şi glucozei, precum şi a gazelor sunt necesare pentru metabolismul
corneean. Deoarece oxigenul din atmosferă este necesar pentru menţinerea epiteliului corneean,
transferul sau permeabilitatea la oxigen este foarte importantă în portul lentilelor de contact.
În mod normal, suprafaţa anterioară a lentilei de contact este expusă în aer (aproximativ 21%
oxigen), acoperită cu un strat subţire de film lacrimal la temperatura corneei (35°C).
Permeabilitatea relativă la oxigen poate fi determinată prin măsurarea absorbţiei de oxigen a
unei cornee de animal, după ce o lentilă de contact a fost pusă pe ea. Pot apărea rezultate eronate, dacă
măsurătorile se realizează în laborator, în condiţiile unei temperaturi ambientale necontrolate.
În condiţii extreme, câteva molecule de oxigen, trec prin majoritatea materialelor, dar nu într-o
cantitate necesară fiziologic.
Materialele cu un conţinut mare de apă, nu lasă să treaca mai mult oxigen. Apa este o barieră în
difuzia gazelor, dar unele materiale hidrofobe, lasă să treacă oxigenul şi dioxidul de carbon (de
exemplu siliconul).
Permeabilitatea multor materiale depinde de grosime.
Copolimerizarea PMMA – ului cu siliconul oferă o posibilitate de a obţine o permeabilitate
crescută la gaz, fără a afecta proprietăţile de bază ale PMMA –ului.
HEMA poate fi de asemenea copolimerizată cu PMMA şi se obţine un material ce absoarbe o
cantitate mică de apă şi o creştere a umectabilităţii suprafeţei.
Proprietăţi electrice – câteva proprietăţi electrice sunt de menţionat, cum ar fi: constanta
dielectrică, factorul de dispersie şi rezistenţa electrică. Acestea pot fi specificate pentru fiecare
substanţă şi în cazul lentilelor de contact trebuie luate în calcul, atunci când se alege materialul pentru
confecţionarea lentilei.
34
CAPITOLUL 7
Tehnologia de prelucrare a lentilelor de contact
Procedeele de fabricare utilizate pentru obţinerea lentilelor de contact se clasifică în trei grupe:
● Procedee care folosesc proprietăţile termoplastice ale materialelor:

- procedee, care pentru obţinerea piesei presupun un mulaj, peste care se presează sau se suflă
folia de material;
- procedeul de injecţie într-o matriţă a materialului adus în stare lichidă;
- prin deformare la cald.
● Procedee ce se bazează pe polimerizarea directă într-o formă a monomerului şi a iniţiatorului

de polimerizare:
- sub acţiunea unor radiaţii ultraviolete;
- sub acţiunea radiaţiilor infraroşii.
● Prelucrare prin abraziune şi strunjire.

Pregătirea materialului
Materialele naturale, precum monomerii, iniţiatori şi inhitori, care sunt implicate în fabricarea
maselor plastice, trebuie să fie pure şi de cea mai bună calitate, astfel încât lentila finală să fie stabilă,
să aibă un indice de refracţie uniform, omogenă şi reductibilă.
Toate acestea au fost posibile la materialele hidrofile, până când s-au confirmat mici variaţii
chimice în procesul de absorbţie a apei, activând alte proprietăţi fizice care pot determina aderenţa pe
suprafaţa hidrofilă a impurităţilor, mai uşor decât pe o suprafaţă dură (lentila hidrofobă).
Pentru a asigura puritatea materialului, multe din materialele naturale trebuie purificate, o dată
sau de mai multe ori, la temperaturi stricte şi cu presiune controlată. Mulţi din monomerii existenţi pe
piaţă, folosiţi în general pentru producţia maselor plastice, au inhibitori pentru a preveni ruperea
monomerului anterior în procesul de prelucrare. Ca inhibitori, şi în unele cazuri ca aditivi, nu pun
probleme multor produse din mase plastice, dar nu sunt toleraţi în lentilele de contact şi trebuie
îndepărtaţi.
După distilare este adesea necesară congelarea materialului şi prevenirea expunerii prelungite la
lumină, înainte de utilizare. Căldura şi lumina pot cauza ruperea unor componente rezultate în material,
care, în continuare, afectează polimerizarea şi în final calitatea produsului.
Materialele naturale sunt testate din punctul de vedere al conţinutului de impurităţi, folosind
tehnici cum ar fi spectroscopia în infraroşu sau ultraviolet, tehnica straturilor subţiri, cromatografia în
lichid sau gaz, turbidimetria, vâscozimetria, spectroscopia în rezonanţă magnetică şi nucleară, analiza
indicelui de refracţie, analiza constantelor electrice etc.
Odată purificat materialul şi testată polimerizarea, acesta poate fi copolimerizat.
O proporţie corectă a pricipalilor monomeri, iniţiatori, inhibitori, coloranţi sau aditivi, trebuie
stabilită pentru polimerizare. Polimerizarea este de obicei făcută la o anumită temperatură, dependentă
de material şi se produce în condiţii speciale de presiune (vid într-o anumită proporţie) şi într-un anumit
interval de timp.
35
Chiar şi în condiţii speciale unii monomeri nu vor fi inclusi în polimer.
Monomerul care nu a intrat în reacţie şi are molecule nedorite, ce pot fi determinate, trebuie
îndepărtate prin extracţie. Dacă unele materiale rămân în masa plastică, ele pot aluneca în ochi şi
cauzează disconfort vizual sau alte neplăceri.
Masa plastică finală formată trebuie testată, utilizând procedeele prezentate mai sus.
Materialul poate fi polimerizat într-o varietate de forme, depinzând de polimer şi de procedeul
de fabricaţie al lentilei.
Pot fi bare, plăci şi butoane, dacă prelucrarea se face prin procedeul de strunjire. Astfel de piese
din mase plastice, pot avea tensiuni care pot cauza distrugerea lentilei în timpul prelucrării.
Pentru a elimina aceste tensiuni, materialul trebuie menţinut la temperaturi de 55°C … 58°C,
timp de 24 … 72 de ore şi apoi răcit.
Materialul poate fi de asemenea polimerizat, într-o formă de turnare, formă care permite
ulterior, prelucrarea prin strunjire.
Unele materiale, în special siliconul, trebuie format prin procedeul de vulcanizare.
Prelucrarea prin turnare în formă

Fabricarea lentilelor sclerale este cel mai bun exemplu de procedeu ce foloseşte proprietăţile
termoplastice ale materialelor. Forma de turnare este de fapt un mulaj al suprafeţei anterioare a
ochiului. Odată luat mulajul ochiului este bine să fie făcută o copie pentru că ar putea să se deterioreze
în timpul fabricaţiei. Forma trebuie lubrifiată cu o soluţie solubilă în apă, de tipul celei folosite în
tehnica dentară la copierea mulajelor dentare. După aceasta este aplicat un strat de clei, de-a lungul
modelului şi amestecat cu praf dentar. Eventualele bule sau gaz pot fi eliminate cu ajutorul unui
vibrator. Nu trebuie adaugată prea multă apă în ipsos, pentru că îl face să se spargă uşor. Odată ce
ipsosul s-a întărit suficient să poată fi manevrat uşor, cleiul poate fi îndepărtat şi negativul separat de
model. Modelul de lasa 24 de ore, înaintea obţinerii unui alt pozitiv. Modelul este etichetat cu numele
persoanei purtătoare de lentile de contact, marcat temporal şi nazal.
O altă metodă de a copia modelul ochiului, este de a utiliza materialele siliconice folosite în
tehnologia fabricării dinţilor. Amestecul format este pus într-un recipient de Φ = 70 mm şi adânc de 20
mm. Modelul ochiului este presat în amestec, până când este imersat complet. Folosind modelul, se pot
presa lentilele de contact sau modela, la temparaturi şi presiuni controlate. După ce lentila a fost
formată, apoi zona corneeana şi limbală a fost determinată prin marcare (prin centrare cu spot luminos),
se lasă 1 … 2 mm în jurul limbului cu o săgeată de 0,2 mm sau chiar mai mică.
Operaţia de prelucrare este de regulă făcută cu scula diamantată de tipul unei benzi sau cu o
bandă abrazivă.
Centrul optic corespunde cu vârful corneei şi care trebuie marcat pe lentilă, cu acest punct
determinându-se grosimea.
Modelarea lentilelor corneene este de asemenea un exemplu elocvent.
Procedeul de prelucrare presupune plasarea unui amestect monomeric într-o formă şi
polimerizat în aceasta. Modelarea lentilei se poate face dintr-un polimer sub formă de pudră, prin
injecţie sau prin presarea unei folii de polimer într-o formă. Toate aceste etape, presupun scule foarte
scumpe, fabricate din sticlă optică sau metal. Datorită diversităţii de forme şi puteri dioptrice, un set
complet de forme pentru toate posibilităţile, reprezintă doar câteva motive pentru utilizarea rară a
acestei tehnici.
36
Pentru obţinerea lentilei este necesară polimerizarea monomerului în forma de modelare.
Datorită faptului că volumul se schimbă prin polimerizare, razele de curbură ale lentilei nu vor rămâne
aceleaşi în formă şi nu pot fi controlate.
La prelucrarea unei lentile dintr-o pudră polimerică, esenţială este temperatura procesului, care
determină topirea grăunţelor şi formarea unei mase solide.
Formarea lentilei determină apariţia unor tensiuni. Acestea depind de legăturile dintre particule
şi sunt oricum mai reduse decât la formarea lentilei dintr-o masă polimerică continuă.
Materialul rezultă cu o uşoara anizotropie.
Prin injecţie, polimerul de modelat este încălzit la o temperatură ridicată, până ce devine fluid.
Polimerul este ulterior injectat într-o formă şi lăsat să se solidifice. Trebuie răcit lent, pentru a preveni
tensiunile interne. Gradientul de temperatură, între formă şi lentilă, poate determina defecte de
suprafaţă şi diferenţe de rază.
Obţinerea lentilei prin presare dintr-o folie de polimer, poate cauza anumite probleme în cazul
lentilelor subţiri. Temperatura şi forţele de presare produc tensiuni anizotropice, evidenţiate în plastic
cu ajutorul unor ecrane polarizante.
În timpul utilizării, asemenea lentile au tendinţa de a ‘’lucra’’ modificându-şi forma.
Datorită acestui proces, periferia şi marginile trebuie polisate individual, după polisarea
suprafeţelor optice.
Tehnologia de prelucrare spin-cast

Lentilele de contact pot fi prelucrate prin centrifugarea unei cantităţi de polimer lichid într-o
formă concavă de prelucrare.
Orice polimer termoplast, flexibil sau rigid, poate fi prelucrat prin acest procedeu, dar principala
aplicaţie a acestuia este de obţinere a lentilelor hidrofile.
Amestecul de polimerizare al materialului hidrofil, poate fi fără solvenţi sau agenţi de înmuiere
şi în acest caz lentila formată este deshidratată. Aceste lentile pot fi modificate prin procedee standard.
Prin hidratare parametrii se schimbă în corelaţie cu indicele de absorbţie al apei.
Amestecul poate contine solvenţi precum apa, etilen, glicol sau glicerina care sunt parţial sau
nu, hidrataţi în timpul polimerizarii. Solvenţii sunt extraşi şi înlocuiţi cu soluţie salină.
Forma lentilei centrifugate depinde de mai multi factori şi anume: forma suprafeţei concave a
dispozitivului, viteza de rotaţie, presiunile pe suprafaţă, densitatea şi volumul amestecului, coeficientul
de modificare al volumului în urma polimerizarii, cantitatea de solvent utilizată, coeficientul de
expansiune şi altele.
Cu atât de multe variabile este foarte dificil de a calcula şi anticipa forma suprafeţei posterioare.
Cu certitudine această procedură determină defecte în lentilă. De exemplu, dacă nu există suficient
material în formă, vârful lentilei (raza de rotunjire) nu va fi realizat corect. Orice particulă de praf sau
alţi agenţi de contaminare existenţi în formă sau în vidul creat, se va regăsi în lentilă sau pe suprafaţa
acesteia.
Dacă există diferenţă de temperatură între amestec şi formă în timpul polimerizarii, pot apărea
tensiuni în material.
Lentilele prismatice se pot obţine prin deplasarea formei faţă de axul de rotaţie.
Procedeul de prelucrare prin centrifugare produce o lentilă unică, având o serie de caracteristici
ce se deosebesc de lentila strunjită. Combinaţia de suprafeţe este sferică – asferică. Suprafaţa asferică
posterioară este caracterizată de o variaţie continuă a razei de curbură. Razele de curbură devin tot mai
mari spre periferia lentilei. Geometria ei este similară topografiei naturale a corneei umane.
37
Grosimea la centru redusă, permite o permeabiliate excelentă pentru oxigen şi performanţe
fiziologice optime. Au marginile subţiri, aspect ce creşte comfortul, iar suprafeţele optice sunt netede.
Procedeul spin-cast (sau procedeul centrifugării) produce lentile cu o reproductibilitate crescută
şi o acurateţe a parametrilor inegalabile.
Dezavantajele lentilelor obţinute prin acest procedeu sunt: datorită design-ului asferic aceste
lentile pot avea o uşoara descentrare faţă de centrul optic al corneei. În cele mai multe cazuri,
performanţa vizuală nu se realizează. De asemenea, pot avea o mica mişcare la clipit, decât alte tipuri
de lentile mai rigide, obţinute prin tăiere. Un alt dezavantaj este acela al manevrabilităţii scăzute pentru
lentilele negative foarte subţiri la centru.
Experienţa cu lentile centrifugate arată că datorită grosimii la centru foarte reduse şi
flexibilităţii, erorile rezultate din metoda de alegere a lentilei, bazată pe raza de curbură posterioară au
efect redus asupra peformanţelor de lucru.
Prelucrea prin strunjire şi abraziune

Este cel mai folosit procedeu de prelucrare al lentilelor rigide şi pentru lentilele hidrofile de
calitate superioară.
Furnizorul de material pentru acest tip de prelucrare, livrează material sub formă de pastile
(buton) cu diametre cuprinse între 13,5 … 15 mm şi o grosime variabilă între 4 … 8 mm.
Pentru a fi prelucrat mecanic materialul trebuie uscat, în incinte speciale cu silicagel, timp de
aproximativ 3 zile. Cele mai importante faze ale prelucrării prin strunjire sunt:
a) strunjirea şi polisarea suprafeţei posterioare a lentilelor de contact – semifabricatul, un
buton de plastic, este fixat într-un dispozitiv de prindere, pe un strung special, prevăzut cu un dispozitiv
de generare a razelor, ce are la rândul său o sculă diamantată. Avansul de prelucrare şi raza de curbură
este reglată cu ajutorul unor dispozitive micrometrice. Unele laboratoare de prelucrare, generează
suprafaţa concavă pe strung şi apoi transferă şlefuirea butonului de plastic pe maşini automate, care
prelucrează 2 sau 3 lentile simultan. Studiile au arătat că în timpul fixării butonului în dispozitivul de
prindere, apar tensiuni deosebite în material, iar după eliberarea strângerii, se produce distrugerea
lentilei. Pentru a elimina această problemă, unii producători aşează butonul pe un platou de smoală.
În final lentila se controlează din punct de vedere calitativ şi dimensional.
În funcţie de eventualele comenzi de lentile, se crează un stoc de butoane cu diverse baze
(suprafeţe posterioare). Pentru a realiza o lentilă de contact, se alege cel mai apropiat buton, în funcţie
de baza necesară obţinerii puterii finale.
Prelucrarea poate fi orientată pe două căi. În ambele variante, raza intermediară şi cea periferică
sunt generate şi polisate înainte ca suprafaţa anterioară să fie prelucrată. În prima variantă, prelucrarea
pe strung a suprafeţei periferice se face cu o sculă diamantată. Această tehnică este avantajoasă
deoarece butonul este stabil şi nu flambează. Acest aspect influenţează precizia de prelucrare a
periferiei.
Prin procedurile descrise anterior se pot obţine suprafeţe conice, eliptice, parabolice. O
suprafaţă conică poate fi generată prin strunjire de precizie sau prin şlefuire cu con abraziv, cu un unghi
apropiat suprafeţei conice.
b) strunjirea suprafeţei anterioare – se pot genera suprafeţe monocurbe, plus lenticular, tangent
periferic. Unii producători realizează şi polisează suprafaţa posterioară şi imediat suprafaţa anterioară.
Curbele periferice sunt ulterior prelucrate. Această procedură are unele deficienţe ce duc la apariţia
erorilor de prelucrare.
38
c) obţinerea suprafeţelor torice – poate fi realizată în două moduri. Cea mai simplă este cea
prin fixarea unui buton foarte subţire înt-o suprafaţă torică, plasată într-un strung, generând şi polisând
o suprafaţă sferică. Când fixarea suprafeţei este realizată, suprafaţa lentilei devine torică. Această
tehnică este avantajoasă, pentru ca suprafaţa este uşor de polisat. O altă tehnică utilizată, este cea
similară lentilelor de ochelari şi permite obţinerea unor suprafeţe cu o calitate optică deosebită.
În cazul fabricării balastului pe lentilă, butonul este astfel fixat, încât suprafaţa anterioară să fie
înclinată la o valoare axială, egală cu echivalentul prismatic al balastului dorit. Generarea suprafeţei
anterioare este realizată prin procedeele descrise anterior.
d) diametrul şi forma – după prelucrarea lentilei, se trece la obţinerea formei, diametrului şi
polisarea conturului. Uneori aceste lentile sunt realizate pe comandă.
Avantajele lentilelor tăiate sunt: centrare şi mişcare mai bunş a lentilei, se manevrează mult mai
bine, permit realizarea unor geometrii a suprafeţelor complicate, sunt la fel de comfortabile ca şi
lentilele centrifugate.
Dezavantaje importante sunt reproductibilitatea scazută, imperfecţiunile de strunjire corelate cu
un comfort mai redus la purtare etc.
Particularităţile procedeelor de fabricare specifice lentilelor de contact
● Prelucrarea lentilelor prismatice

O prismă poate fi generată pe o lentilă de contact prin prelucrarea obişnuită a suprafeţei
posterioare a lentilei şi apoi tăierea şi polisarea suprafeţei frontale, după o direcţie care face un unghi cu
suprafaţa anterioară.
● Prelucrarea lentilei bifocale

O lentilă bifocală concentrică, cu o rază centrală şi una periferică, este prelucrată în acelaşi mod
ca o lentilă sferică obişnuită.
Una din raze, adică una dintre cele două care permit obţinerea puterii dioptrice pentru vederea
în planul apropiat sau pentru vederea în planul îndepărtat, depinzând de forma dorită a segmentului,
este generată prima dată, pe toată suprafaţa şi apoi este generată cea de a doua suprafaţă.
Lentilele bifocale fuzionate (fig.32): pe suprafaţa frontală, în interiorul lentilei de bază, pe
suprafaţa posterioară.
In fig.33 este prezentată o lentilă bifocală concentrică, iar în fig.34 este prezentată o lentilă
bifocală cu lizieră.
În cazul lentilelor bifocale fuzionate, segmentul cu indice de refracţie mai mare poate fi stirenul,
polistirenul sau alt polimer. Acesta este fuzionat pe lentila de bază. Iniţial se prelucrează o zonă pe
suprafaţa posterioară sau pe suprafaţa anterioară. Polimerul lichid este turnat în adâncitura prelucrată
fuzinând cu prima, la temperatură ridicată.
Una din problemele de prelucrare este aceea de a obţine suprafeţe optice între cele două
materiale fuzionate, fără a produce tensiuni şi desprinderi de material.
Bifocalul fuzionat se poate strunji şi polisa, folosind metodele de prelucrare obişnuite, chiar şi
pentru obţinerea de suprafeţe conice.
O atenţie deosebită este necesară la polisare, datorită densităţii diferite a celor doua zone, cea cu
indice mare devenind mai sensibilă.
39
● Prelucrarea lentilelor hidrofile
Lentilele hidrofie pot fi strunjite şi polisate utilizând tehnica descrisă anterior pentru suprafeţele
sferice, conice, prismatice şi bifocale, dar cu câteva modificări.
În faza de strunjire, toti polimerii trebuie să fie în stare solidă, de obicei deshidrataţi sau la o
temperatură foare joasă. Procedura de strunjire pentru polimerul deshidratat, este aproape identică cu
cea a PMMA-ului, dar pentru realizarea unui material hidrofil, este necesară o polisare uscată.
Abrazivii de prelucrare trebuie amestecaţi cu ulei mineral, kerosen, ulei de parafină, axylem sau alţi
agenţi care nu conţin apă. Umiditatea incintei de prelucrare trebuie controlată şi materialul nu trebuie
atins cu degetele. Razele de curbură şi grosimea la centru sunt prelucrate ceva mai mici, decât vor fi în
stare de utilizare, deoarece lentila prin absorbţia soluţiei saline se va umfla.
După ce lentila a fost finisată trebuie hidratată un timp suficient de lung pentru a asigura
saturaţia. Trebuie bine curăţată, cu ultrasunte, sterilizată înainte de a fi gata pentru purtare.
● Lentile de contact cosmetice
Polimetilmetacrilat-ul, ca de altfel şi alţi polimeri, permit colorarea suprafeţelor prin imersarea
în colorant. Acest procedeu nu este realizat de regulă, datorită exfoilerii vopselei. Majoritatea lentilelor
colorate sunt fabricate din mase plastice, colorate în masă şi deci nu se pot exfolia. Materialele hidrofile
sau hidrofobe pot fi colorate în acest fel. Lentilele sclerale nu se recomandă a fi colorate, datorită unui
aspect neplăcut în zona sclerală. Se poate alege varianta cu un buton rigid colorat inserat (prin
fuzionare sau lipire) în zona centrală a lentilei. Prin procedeul de pictare se pot obţine lentile cosmetice
opace sau pinhole. Lentilele obţinute prin acest procedeu sunt mult mai subţiri decât cele obţinute
convenţional, pentru aceeaşi dioptrie.
CAPITOLUL 8
Tipuri de lentile de contact
Lentilele de contact sunt o variantă de corecţie a ametropiilor sferice şi al astigmatismului
ocular, pansament şi nu în ultimul rând sunt utilizate în scopuri cosmetice.
Lentila de contact se adaptează direct pe cornee, folosind ca lubrifiant filmul lacrimal.
În funcţie de criteriile funcţionale şi de comfort se recomandă un anumit tip de lentilă.
Lentilele de contact au dimensiuni reduse comparativ cu cele ale corneei, respectă în general
topografia acesteia şi asigură, de cele mai multe ori, o bună corecţie şi cel mai mare grad de comfort la
purtare.
Cu toate că un procent de 1% din totalul purtătorilor de lentile de contact le folosesc încă pe
cele dure.
● Lentile moi (soft) pentru port zilnic, din polimer foarte subţire, preiau foarte bine forma
suprafeţei anterioare a ochiului. Aceste lentile permit trecerea oxigenului prin ele, atât de necesar
corneei. Sunt comfortabile, au o scurtă perioadă de acomodare a purtătorului cu lentila, sunt stabile şi
de aceea sunt cele mai recomandate pentru un stil de viaţă dinamic şi de asemena în sport. Lentilele
moi speciale, cum ar fi cele torice, permit o corecţie bună ţn astigmatisme moderate. Nu sunt foarte
durabile, ca alte lentile şi nu pot corecta unele probleme vizuale.
● Lentilele gaz-permeabile (RGP) sunt fabricate din masă plastică dură, poroasă, care permite
trecerea unei cantităţi mai mari de oxigen decât în cazul lentilelor moi, pentru port zilnic. Acestea oferă
o excelentă corecţie într-o gamă mare de probleme vizuale şi sunt foarte comfortabile pentru
majoritatea purtătorilor, după o perioadă de acomodare. Sunt uşor de întreţinut, pericol de infecţie
40
foarte scăzut şi mult mai durabile decât cele moi. Dezavantajul principal este că se desprind uşor de pe
ochi şi pot introduce modificări de topografie corneeană în timpul portului.
● Lentile moi pentru port de o zi – avantajele lor sunt similare lentilelor moi, numai că periodic
trebuie înlăturate depozitele de microbi sau de proteine. Dezavantajele sunt similare cu cele ale
lentilelor moi şi în plus se manipulează mai greu datorită elasticităţii mărite la contactul cu apa.
● Lentile pentru port extins – sunt lentile moi, valabile pentru 6 sau mai multe zile şi nopţi. Pot
produce probleme patologice.
● Lentile bifocale – sunt două variante posibile: una este lentila cu două zone de puteri diferite,
precum sunt lentilele aeriene; cea de a doua variantă este utilizarea unei lentile pentru vederea la
distanţă pe unul din ochi, iar pe celălalt ochi corecţii pentru vederea la aproape. Sistemul vizual se
acomodează la această situaţie şi este ca şi cum ar avea ambele corecţii pe ambii ochi.
Criterii de clasificare a lentilelor de contact

Multitudinea proprietăţilor materialelor şi a lentilelor de contact propriu-zise, face clasificarea
foarte complicată. Astfel:
- după materialul din care sunt fabricate: lentile din materiale rigide, lentile din hidrogeluri,
lentile din elastomeri siliconici;
- după elasticitatea materialului: lentile dure, lentile suple sau semidure (RGP), lentile moi
(soft);
- după principiul de adaptare: lentile corneene, lentile sclerale;
- după geometria suprafeţelor: bi-sferice, sfero-torice, bi-torice, asferice;
- după efectul optic: convergente (pozitive) unifocale, bifocale şi varifocale; divergente
unifocale, bifocale şi varifocale; astigmatice;
- după efectul estetic: incolore, colorate (cosmetice);
- după durata de purtare: port redus, port extins;
- după procedeul de fabricare: turnare sau injecție, centrifugare, strunjire;
- după anomalia oculară corectată: miopie, hipermetropie, speciale.
Lentile corneene
La acest tip de lentilă este caracteristic faptul că adaptarea trebuie să fie cât mai plată, practic
trebuie să se obţină între suprafaţa posterioară a lentilei şi cea anterioară a corneei, un strat uniform de
lichid lacrimal.
Pot fi rigide, moi sau permeabile la oxigen.
Lentile rigide
Caracteristica principală a acestor lentile este aceea că materialele utilizate pentru fabricarea lor
sunt dure, nepermeabile la oxigen sşi foarte puţin hidrofile. Materialele clasice folosite sunt PMMA-ul
şi CAB-ul.
Avantajele lentilelor rigide sunt comune, în general, cu cele ale lentilelor semidure (RGP):
- uşor de manevrat, conservat şi de curăţat;
- materialul este stabil din punctul de vedere al proprietăţilor mecanice şi foarte durabil ;
- calitate optică superioară datorită stabilităţii geometrice, foarte importantă în cazul corecţiei
astigmatismelor ;
- circulaţia lacrimilor şi aprovizionarea cu oxigen a corneei foarte bună, din cauza unui
diametru mai mic decât al acesteia ;
- mobilitate mai mare decât a celor moi;
41
- depozit
area de proteine şi mucine îngreunată de hidrofobia materialului ;

- alternativă sigură pentru hipermetropi, astigmaţi cu acuitate vizuală redusă sau în caz de
conjunctivită gigantopapilară provocată de portul lentilelor moi ;
- purtatorul simte foarte repede dacă ochiul acceptă sau respinge lentila, dintr-un motiv oarecare
(mecanic, prin deteriorarea lentilei în sine, chimic, în caz de dezinfecţie greşită, ocular, ritm de port
prelungit) ;
- ideea pentru corecţia keratoconusului (lentile semidure) ;
- posibilitatea de utilizare şi în cazul unor secreţii lacrimale mai reduse ;
- durata de viaţă 15 ani pentru cele dure şi cam de 3, 4 ori mai mare a celor semidure faţă de
cele moi ;
- posibilitatea realizării de retuşuri pe suprafaţă, prin polisare, practicarea unor degajari şi
micşorarea diametrului.
Dezavantajele lentilelor rigide sunt, în general, comune cu cele semidure (RGO):
- timpul de adaptare al purtătorului destul de îndelungat;
- timpul de toleranţă la purtare mai scurt decât pentru lentilele moi;
- adaptare mai dificilă în situaţiile în care intervalul palpebral este mai mic;
- hidrofilie foarte redusă;
- scurtă instabilitate optică a imaginii în momentul clipirii;
- intoleranţă în cazurile de alterare a regiunii limbale;
- comfort limitat la purtare şi mai traumatizante pentu ţesuturile aflate în contact;
- peste o anumită viteză a vântului, la şocuri lentila se poate desprinde;
- contraindicate în sporturi nautice;
- anumită fragilitate a materialului care are tendinţa de a se sparge.
Din punct de vedere constructiv, suprafaţa posterioară este considerată suprafaţă de adaptare.
Aceasta este compusă dintr-o calotă de rază R0, numită zonă optică şi un număr de benzi de degajare
cu rază corespunzătoare (fig.35). Zonele de degajare sunt foarte înguste şi servesc la adaptarea cât mai
aproape de paralelism cu corneea şi la o circulaţie adecvată a filmului lacrimal.
Suprafaţa zonei optice poate fi sferică, torică şi asferică.
Din punct de vedere al combinaţiilor de dioptri, lentilele pot fi:
- suprafaţa posterioară torică şi cea anterioară sferică;
- lentile cu ambele suprafeţe torice (numite lentile bitorice);
- suprafaţa anterioară torică şi cea posterioară sferică sau asferică.
Dacă zona optică este torică şi degajările au suprafeţe sferice, atunci zona centrală va apare sub
forma unei elipse (vazută din faţă).
Lentilele bitorice pot fi cu efect sferic şi cu efect astigmatic.
Lentile moi (soft)

Materialele folosite pentru confecţionarea acestor lentile, sunt caracterizate, în principal, printr-
un anumit grad de hidrofilie şi de permeabilitate la oxigen.
Materialul clasic este HEMA cu un conţinut redus de apă (25 … 40 %). Materialele moderne
sunt copolimeri ai HEMA-ului cu PVP (polivinilpirolidon), MA (acid metacrilic) etc.
Avantaje :
- lentila este uşor de suportat de purtător, considerată foarte confortabilă;
- adaptare relativ simplă ;
- risc de dislocare foarte redus (recomandabilă şi în cazul sportivilor);
- praful din mediul înconjurător nu poate intra decât greu în spaţiul dintre lentilă şi cornee;
42
- durata de purtare foarte variată, după necesităţi şi mult mai lungă decât cea a lentilelor dure;
- avantajoasă din punct de vedere estetic, comparativ cu lentilele dure, datorită diametrului;
- se pretează şi la adaptări în cazul copiilor şi persoanelor în vârstă, cărora le lipsesc
îndemânarea necesară poziţionării şi scoaterii lentilelor;
- stabilitate optică în timpul clipirii;
- se pretează cel mai bine pentru un port extins.
Dezavantaje:
- curăţarea şi dezinfecţia sunt mai dificile, atacând uneori materialul lentilei;
- materialul are o flexibilitate foarte mare şi se poate rupe;
- durate de utilizare este mult mai scurtă decât a lentilelor dure;
- acuitatea vizuală redusă în cazul corecţiilor pentru astigmatism (în cazul corneei cu
astigmatism ce necesită corecţie, o lentilă moale, cu suprafeţe asferice se mulează pe aceasta şi se
transformă în lentilă bitorică;
- depozitele de proteine şi mucine sunt mult mai frecvente, decât în cazul lentilelor dure;
- contaminare prin bacterii şi micoză mai frecvente, igienă complicată şi mai scumpă decât în
cazul lentilelor dure;
- au o rată mai mare de complicaţii de natură ischiemică sau infecţioasă şi în cazul unui port
necorespunzător;
- nu pot corecta keratoconusul sau alte malformaţii congenitale ale corneei.
Lentilele moi pot sferice şi asferice.
Lentile semidure
Permeabile la oxigen, se mai numesc şi lentile rigide gaz – permeabile sau pe scurt RGP. Sunt
fabricate în principal, din copolimeri ai PMMA-ului cu siliconul, fluorocarburi, fluorosilicon.
Caracteristicile principale sunt: stabilitate optică, durabilitate, proprietatea de a transmite
oxigenul şi hidrofobia.
Avantaje:
- menţin o stare de sănătate foarte bună a corneei datorită faptului că nu conţin apă (apa
determină menţinerea pe suprafaţa lentilei a depozitelor enzimatice şi este un mediu favorabil culturilor
bacteriene);
- se întreţin uşor din punct de vedere al curăţirii şi dezinfecţiei;
- manevrarea acestora este mult mai uşoară decât în cazul lentilelor moi;
- sunt mult mai confortabile decât cele dure.
Descrierea caracteristicilor lentilelor semidure, în comparaţie cu cele ale lentilelor moi

Permeabilitatea la oxigen – permit schimul de oxigen; foarte multe tipuri de lentile moi nu
permit o sufientă oxigenare a corneei.
Acuitatatea vizuală – permit calităţi optice superioare, pentru că au stabilitate în formă, în
timpul clipirilor. Sunt foarte bune în cazul lentilelor astigmatice ăi bifocale. În cazul lentilelor moi,
datorită instabilităţii formei şi poziţiei în timpul clipirii, este necesară o adaptare continuă a ochiului,
ceea ce determină un disconfort mai ales conducătorilor auto şi sportivilor.
Confortul iniţial – scurtă perioadă de adaptare. În cazul lentilelor moi, confortul este
instantaneu.
Confort pe termen lung – faptul că sunt hidrofobe, duce la menţinerea corneei umezită cu
secreţie lacrimală. Lentilele moi absorb filmul lacrimal şi după câteva ore de purtare, ochiul devine
aproape uscat şi lentila strânsă.
Durabilitatea – nu se deformează şi nu se zgârie pentru o lungă perioadă de timp. Lentilele moi
fabricate dintr-un gel, sunt uşor deformabile şi foarte putin rezistente în timp.
Rezistenţa la depozitele enzimatice – nu menţin depozitele. Lentilele moi menţin depozitele
enzimatice, necesitând curăţire enzimatică.
43
Costul – mai convenabile pentru că nu necesită întreţinere complexă. Lentilele moi necesită
cheltuieli mari cu soluţiile de întreţinere, altfel lentila este mai ieftină.
Lentile sclerale (haptice)
Primele lentile de contact au fost cele haptice care sunt şi astazi folosite pentru o serie de
adaptări speciale. Termenul de lentilă haptică, provine de la zona de acoperire sclerală a lentilei. Ele
acoperă corneea şi o zonă sclerală, trecerea de la o zona la alta având loc la nivelul limbului.
Se pot obţine prin strunjire din pastile de masă plastică, prin turnare în formă (mulaj) a
suprafeţei anterioare a ochiului, prin injecţie sau polimerizare la raze ultraviolete.
Avantajele acestor lentile sunt:
- stabilitate mare pe ochi ;
- zonă optică mare ;
- permit o bună circulaţie a filmului lacrimal ;
- bine tolerate de purtători, pentru că lentila vine în contact direct cu suprafaţa corneei şi pentru
că pleoapele nu sunt jenate la fiecare clipire, de marginea lentilei.
Se utilizează în cazuri de: afakie (35%), miopie mare şi forte (38%), astigmatisme mari (15%),
keratocon (9%), nistagmus (3%).
Tipuri constructive:
- lentila cu rezervor de lichid – au în zona centrală un interstiţiu, de câteva zecimi de milimetru,
plin cu lichid fiziologic. Din aceste motive, partea sclerală trebuie să adere foarte bine, pentru a nu se
pierde lichid interstiţial.
- lentila cu degajare minimă – la această vriantă, se permite circulaţia secreţiei lacrimale, ca
lichid fiziologic intermediar, prin adaptare palpebrală.
Lentilele de contact sclerale au trei zone pe suprafaţa internă (fig.36): zona centrală
(corneeană), zona de tranziţie, zona sclerală.
Zona corneeană nu este în contact cu corneea şi în general are formă sferică cu o rază
superioară celei corneene. Diferenţa de rază trebuie să fie de 0,5 … 1 mm. Diametrul zonei corneene
este minim 8 mm.
Zona de tranziţie este necesară pentru a evita contactul cu limbul, putând avea diferite forme. În
cazul cel mai frecvent, este sub forma unui canal de aproximativ 2 mm, poziţia acestuia fiind diferită la
fiecare purtător în parte.
Circularea filmului lacrimal se poate obţine şi prin realizarea unei perforaţii în zona de tranziţie,
cu diametrul de 0,7 mm sau în partea sclerală. În partea de tranziţie se formează o lentilă de aer ce
asigură contactul cu lichidul interstiţial.
Canalele au o orientare supero – temporală spre infero – nazală (orientarea corespunde sensului
de curgere al secreţiei lacrimale).
Lentile de contact pentru port extins

Principalele tipuri de lentile utilizate pentru port extins sunt cele moi şi cele RGP.
Ele sunt proiectate şi fabricate din materiale care permit trecerea unei cantităţi mai mari de
oxigen, către cornee. Sunt purtate zi şi noapte, fără fi scoase cel putin 7 zile. Portul lenetilelor în timpul
somnului, comportă un grad de risc pentru sănătatea corneei, datorită faptului că nu se poate oxigena
corneea, pleoapele fiind închise. O opţiune mult mai sigură, este aceea de port zilnic şi ocazional port
extins.
Un material relativ nou, care se foloseşte la fabricarea lentilelor de contact pentru port extins,
este Lotrafilcon A. Este un polimer bifazic cu două reţele distincte de fluorosilxan: o reţea pentru
transmisia unei cantităţi mari de oxigen şi reţea de absorbţie a apei. Datorită unui strat superficial de
silicon, lentila are o mobilitate bună, necesară într-un port extins şi o întreţinere corespunzătoare a
44
secreţiei lacrimale. Acest tip de material, asigură o mare transmisie de oxigen către cornee, practic de 6
ori mai mare decât a lentilelor obişnuite.
Lentile de contact cu înlocuire frecventă

Lentilele cu înlocuire frecventă sau/şi jetabile sunt proiectate pentru a fi purtate o perioadă de
timp, aruncate şi înlocuite de lentile noi.
Pentru fabricarea acestor variante de lentile, se folosesc cele mai noi tehnologii, pentru
producţie de masă. Materialele sunt cele clasice pentu lentilele moi şi pentru cele RGP.
Pentru cornee, sunt mult mai sănătoase. Din punct de vedere al programului de înlocuire, există
multe variante şi anume: lentile pentru o zi pe săptămână, săptămânale, bisăptămânale, lunare, bilunare
şi trimestriale.
Termenul de jetabile se referă în general la lentile cu înlocuire bisăptămânală şi mai mică. Peste
această perioadă sunt considerate cu înlocuire frecventă.
Ambele variante sunt disponibile atât pentru un port zilnic, cât şi pentru un port extins. De
asemenea sunt fabricate pentru corecţia astigmatismelor mici, bifocale şi lentile cosmetice.
Lentile de contact colorate

Lentilele de contact pot fi colorate pentru a realiza absorbţia luminii, cu aspect cosmetic sau
pentru a uşura identificarea lor în soluţiile de conservare. De obicei se întâlnesc următoarele variante de
culoari:gri, albastru, maro, verde, violet cu nuanţe de culoare deschisă, închisă şi medie.
De asemenea se pot realiza, dar puţin utilizate, nuanţe de roşu, mov, albastru şi căprui. Culorile
pot avea denumiri diferite funcţie de producători, dar ele sunt sensibil apropiate.
Lentilele de contact colorate oferă posibilităţi de filtrare selectivă a luminii, protejând astfel
ochiul.
Lentilele colorate într-o singură nuanţă de culoare, au un minim de absorbţie şi purtătorul este
grav afectat de reducerea aparentă a strălucirii mediului înconjurător. O coloraţie medie produce o
reducere controlată a luminii, dar acest lucru este acceptat mai greu în locul unor ochelari de protecţie
solară.
Mare parte a lentilelor de contact colorate, nu pot reduce radiaţiile ultraviolete din domeniul
250 … 300 nm, cum se poate în cazul lentilelor aeriene colorate.
Aproape toate lentilele de contact coloate absorb radiaţiile untraviolete într-un domeniu
apropiat de 300 nm. Lentilele de contact pot fi realizate pentru a creşte absorbţia în domeniul
ultraviolet, dar nu vor realiza avantaje deosebite pentru purtător. Se pare că efectele fiziologice ale
radiaţiilor asupra ochiului sunt mai pregnante în cazul lentilelor aeriene, decât in cazul lentilelor de
contact, la o aceeaşi absorbţie.
O lentilă de contact colorată realizează protecţia corneei şi a mediului din spatele acesteia.
Expunerea la radiaţii ultraviolete intens reflectate de zapadă, nisip sau apă, pot determina de asemenea
inflamaţii ale conjunctivei şi zonei limbale.
Lentilele colorate pot realiza o bună protecţie împotriva radiaţiilor infraroşii, dar sunt rar
utilizate pentru acest aspect.
Pentru o lentilă colorată, determinant din punct de vedere al absorbţiei este cantitatea de
colorant adaugată în timpul fabricării.
Se poate obţine un efect estetic atractiv prin utilizarea unei lentile colorate de aceeaşi culoare cu
cea a irisului. Se recomandă ca variantele medii şi întunecat de verde şi albastru să fie alese cu grijă,
pentru a nu determina o culoare artificială a ochiului. Efectul exact al lentilei colorate asupra schimbării
culorii irisului este greu de estimat şi de aceea este recomandată prezentarea unei game de culori,
viitorului purtător. Dacă se obţine un efect semnificativ, trebuie ales un diametru mai mare al lentilei,
pentru a nu da un aspect grotesc.
45
Lentilele de contact sunt foarte des colorate pentru o identificare uşoară în soluţiile de
conservare sau chiar pe ochi. Chiar şi cea mai slabă colorare permite o identificare uşoară pe scleră sau
evită pierderea în soluţie. Dacă lentila este colorată ea poate fi identificată uşor pe o suprafaţă de lucru
deschisă la culoare.
După ce o lentila incoloră a fost prelucrată este posibilă schimbarea culorii prin utilizarea unor
coloranţi organici. Cu toate ca aceştia nu sunt stabili şi tind să se diminueze, se menţin cel putin 1 an.
Unul din dezavantajele lentilelor colorate este acela de a nu putea fi purtate noaptea, în cazul în
care sunt din categoria medie sau închise.
Bibliografie
- Ing. State D. M, dr. Lascu E Utilajul şi tehnologia confecţionării lentilelor, ramelor şi
ochelarilor – manual pentru şcoli profesionale şi cursuri de specializare, EDP Bucureşti 1980;
- Prof. ing. Danescu F., prof. ing. Grosu M., prof. ing. Rotaru T., prof. ing. Stoian G, prof.ing.
Vertan E. - Utilajul şi tehnologia mecanicii fine şi a opticii – manuale pentru clasa a XI-a si a XII-a,
licee industriale cu profil de mecanic, calificarea mecanic de mecanică fină şi optică şi şcoli
profesionale, EDP Bucureşti 1989;
- Popescu I. I, Toader E - Optica, ESE Bucuresti 1989;
- Dumitrescu N. – Tehnologia de adaptare a ochelarilor, UPB Bucuresti 1999 ;
- Pascu A - Rolul, proiectarea şi fabricarea lentilelor de contact;
- N Dumitescu - Bazele opticii fiziologice, UPB 1994;
-ECCO European Diploma Optometry (candidate guidelines) – Zentralverband der
Augenoptiker, Dűsseldorf 2008
- surse internet
46
Anexe
Clasificarea lentilelor aeriene de ochelari
47
Lentile aeriene pentru ochelari
48
Drumul razelor de lumină printr-o lentilă convergentă
Drumul razelor de lumină printr-o lentilă divergentă
49
Lentile aeriene colorate colorate
50
Lentile multifocale
51
52
53
Lentilă varifocală – marcaje specifice
54
Lentila prismatică
55
Trusa de lentile
56
Foropter
57
Sisteme de axare specifice lentilelor de ochelari
58
Lentile de protecție
59
Model de lentila aeriana pe care au fost depuse mai multe tipuri de straturi
Lentile fără/cu tratament hidro-oleofob ce împiedică murdărirea lentilei, ușurând curățirea acestora.
Acest tratament creste unghiul de contact si micsoreaza suprafata de contact a pictaurilor de apa, ulei,
murdarie, usurand curatirea suprafetelor lentilei.
60
Lentile de contact
61
62
Tipuri de mașini de prelucrat și întreținut lentile

Mașini automate de prelucrat lentile pe contur
63
Mașină automată pentru realizarea canalului lentilei
Autolensmetru
64
Aparat pentru găurirea lentilelor
Mașini folosite la posarea lentilelor
65
Sistem automat de spălare și uscare a lentilelor
Mașini de prelucrat lentile aeriene
Disc pentru executarea canelurii în lentile din sticla organică
66
Discuri diamantate pentru prelucrat lentile aeriene

1. disc pentru slefuit lentile din sticla organica
2. disc pentru slefuit lentile din sticla minerala
3. disc pentru finisat si facut muchie (fatet) lentile
4. disc pentru polisat
Mașini manual de găurit lentile din sticlă organică
Sistem pentru aplicarea tratamentelor pentru duritate
67
Sistem pentru aplicarea tratamentelor antireflex
Mașină de șlefuit lentile automată
68
Mașină pentru curățarea lentilelor cu ultrasunete
69

MIX - Tehnologia-Lentilelor - Curs CL PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MIX - Tehnologia-Lentilelor - Curs CL PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colegiul UCECOM „Spiru Haret” București

CAPITOLUL 1 Tehnologia prelucrării lentilelor aeriene din sticlă optică minerală

CAPITOLUL 2 Tehnologia centrării lentilelor aeriene din sticlă optică minerală

CAPITOLUL 3 Tehnologia de fabricare a lentilelor aeriene din sticlă optică organică

CAPITOLUL 4 Tehnologia straturilor subţiri

CAPITOLUL 5 Tipuri de lentile aeriene de corecţie şi protecţie

CAPITOLUL 6 Materiale pentru lentile de contact

CAPITOLUL 7 Tehnologia de prelucrare a lentilelor de contact

CAPITOLUL 8 Tipuri de lentile de contact

Sticla optică minerală

● Sticla industrială are următoarele proprietăţi: transparenţă, omogenitate, duritate la

Colorantul Simbolul chimic Efectul colorant

Categoria Crown Flint Crown Flint

Proprietăţile sticlelor optice minerale

● Indicii de calitate sunt reprezentaţi de următoarele proprietăţi: coeficientul de absorbţie a

● Stabilitatea chimică se caracterizează prin capacitatea sticlei de a se opune alterării în urma

Tehnologia de prelucrare a sticlei optice minerale

Prelucrarea sticlei optice minerale cu abrazivi liberi

● Centrarea şi debordarea prin metode optice

● Centrarea şi debordarea mecanică a lentilelor

Metode de aplicarea a straturilor subţiri

Metode chimice de aplicare a straturilor subţiri

Metode fizice de aplicare a straturilor subţiri

Lentile aeriene de corecţie

● Lentile convergente (convexe)

● Lentilele divergente (concave) au proprietatea de a împrăştia razele de lumină care cad pe

Poziţiile axelor lentilelor astigmatice şi sisteme de axare

Lentile aeriene combinate

● Lentile combinate sfero-cilindrice

● Lentile combinate sfero–torice

● Lentile combinate cilindru în cruce

Lentile aeriene bifocale

Notarea lentilelor bifocale

Lentile aeriene trifocale

Lentilele aeriene multifocale pentru ochelari

Notarea lentilelor cu mai multe puteri

Lentile aeriene prismatice

Lentile aeriene de protecţie

Lentile aeriene protectoare contra luminii

Lentile protectoare industriale

Recalculul lentilelor aeriene

● sf + 1,00 dpt ~ cil – 2,00 dpt ax 90° → + 1,00 + (– 2,00) = - 1,00

● sf – 3,00 dpt ~ cil + 1,00 dpt ax 20° → - 3,00 + (+ 1,00) = - 2,00

● sf + 2,00 dpt ~ cil - 2,00 dpt ax 115° → + 2,00 + (– 2,00) = 0,00

b) Recalculul lentilelor combiante, cu acelaşi semn (astigmatism hipermetropic sau miopic

● sf – 1,50 dpt ~ cil – 2,50 dpt ax 30° → -1,50 + ( - 2,50 ) = - 4,00

● sf + 0,75 dpt ~ cil + 1,00 dpt ax 170° → + 0,75 + ( + 1,00 ) = + 1,75

c) Recalcularea lentilelor cilindrice în cruce

I. Lentile pentru corecţie

Procedee de obţinere a polimerilor sintetici

● Poliadiţie – în cursul acestui procedeu nu se formează produşi secundari (poliuretan).

Proprietăţile materialelor lentilelor de contact

● Tehnologicitatea – capacitatea de a se prelucra folosind procedee simple.

● Caracteristici cosmetice – culori care să asigure o estetică corespunzătoare celei naturale.

● Procedee care folosesc proprietăţile termoplastice ale materialelor:

● Procedee ce se bazează pe polimerizarea directă într-o formă a monomerului şi a iniţiatorului

● Prelucrare prin abraziune şi strunjire.

Prelucrarea prin turnare în formă

Tehnologia de prelucrare spin-cast

Prelucrea prin strunjire şi abraziune

Particularităţile procedeelor de fabricare specifice lentilelor de contact

● Prelucrarea lentilelor prismatice

● Prelucrarea lentilei bifocale