CARTE DE CITIRE

pentru
clasa a V-a PRIMARĂ

Întocmită de: Petre Puchianu, institutor Școala Nr. 2 băieți, Galați,

D. Stoica, Institutor, N. Barzaria
Manual aprobat de Ministerul Educației Naționale în 1940

Tipărită din inițiativa și cu binecuvântarea

Părintelui Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

Prezenta ediție este revizuită și reeditată de către

ARHIEPISCOPIA SUCEVEI ȘI RĂDĂUȚILOR,
2018
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PUCHIANU, PETRE
Carte de citire pentru clasa a V-a primară / întocmită
de Petre Puchianu, D. Stoica, N. Barzaria. - Suceava :
Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2018
ISBN 978-606-734-089-1

I. Stoica, D.
II. Barzaria, N.

37

Tipar - Mănăstirea ,,Sf. Gheorghe” - Cămârzani

 Sus inima!

Avem o mândră țară! O lege-avem străbună!

Prin timpi de jale-amară, Prin veacuri de furtună,
Strămoșii se luptară Ea n-a putut s-apună,
S-o scape de străini. Strivită de păgâni.
Azi singuri noi, românii, Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
Suntem în ea stăpâni; Și-n veci o să ne fie;
Sus inima, români! Sus inima, români!

În Țara Românească,
De-a pururi să trăiască
Credința strămoșească
Și graiul din bătrâni!
Spre Domnul țării, gândul
De-a pururi noi avându-l,
Sus inima, români!
Din Cântece de vitejie, de G. Coșbuc

GEORGE COȘBUC (1866-1918)

Poezia Sus inima este luată din cartea Cântece

de vitejie scrisă de G. Coșbuc. El a fost fecior de preot
ardelean și s-a născut într-un sat de lângă Năsăud,
în anul 1866. Și-a petrecut copilăria între țăranii
din Ardeal, a căror viață și obiceiuri le-a cunoscut
de-aproape și le-a cântat apoi așa de fermecător
în versurile sale de mai târziu. În toată viața sa, G.
Coșbuc a păstrat o mare iubire pentru satele și sătenii
ardeleni, despre care a scris mult, fapt pentru care a și
fost numit poetul țărănimii.
După ce și-a terminat studiile școlii primare
în satul său natal, a urmat liceul la Năsăud și mai apoi Universitatea la Cluj,
unde a studiat literatura, adică tot ceea ce s-a scris mai de seamă la cei vechi și
la popoarele noi. Bine pregătit astfel și având gândul și inima la frații lui săteni,
a început a scrie poezii frumoase, despre aceștia, încă de pe când era student la
Universitate.

3
 Mai târziu a trecut Carpații, venind în București, unde a fost mult timp
funcționar la Casa Școalelor. A fost ales mai pe urmă, pentru meritele sale,
membru al Academiei, adică în societatea celor mai învățați și mai distinși
oameni ai țării.
Din lucrările sale mai importante avem: Povestea unei coroane de oțel și
Războiul pentru neatârnare, în care arată faptele vitejești ale românilor în războiul
pentru neatârnare.
În Balade și idile și în Fire de tort se cuprind poezii minunate despre viața
sătenilor.
În Cântece de vitejie, Coșbuc preamărește vitejia ostașilor români în
războiul din 1877-1878.
În cartea noastră de citire sunt cuprinse următoarele poezii de G. Coșbuc:
Sus inima, Colindătorii și Noaptea de vară; iar în proză, avem Sfatul bătrânilor.
El a murit în anul 1918.

PUIȘORII

Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare

adâncit într-o odihnă neclintită; frunzele ațipesc, pregătindu-se pentru
tihnitul somn al nopții; în depărtări, miriștile scânteiază singuratice, ca
niște țesături de fir; iazul își întinde fața umedă, sorbind, până în adânc,
din lumina asfințitului. Din jos, din văi, răsună falanga; iar pe deal, în vii,
doinește fluierul.
În aer, un popor întreg de rândunele se pregătește de plecare; s-au
adunat rând pe rând, de prin părțile acestea și, de bucurie, în zbor nebun,
străbat văzduhul ca niște săgeți. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele
se lasă deasupra lui, ca o perdea; apoi, răzlețindu-se în ciripiri ascuțite,
se avântă cu toatele în păduricea de sălcii; ascunzându-se, rătăcesc prin
frunzișul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriștilor și iar se întorc în bătaia
lină a aripilor. De după deal, vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare
că nu ia în seamă mulțimea păsărilor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de
îmbărbătare și stolul întreg năvălește la luptă. Uliul ocolește iscusit prin aer
și piere cu repeziciunea fulgerului, dincolo de deal. A scăpat. Rândunelele,
vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămâne
însă limpede și dânsele se întorc obosite de se înșiră pe vârful șurelor de paie.
Pe prispa casei, copilașul, numai în cămășuță, cu capul gol, urmărește
demult jocul stolului de păsări, printre care se află și cei trei pui ai lui, din
cuibul de humă de sub streașină.
4
 De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: „Fii cuminte, dacă
vrei să-ți dau puii, când or crește mari”. Și el a fost cuminte, puii au crescut
mari, dar în urmă au zburat. El îi văzuse cum au ieșit zilele trecute de s-au
jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi. Și își
cunoaște el destul de bine puii; sunt cei de la mijlocul șurii din dreapta; trei,
unul lângă altul, sau cei de lângă aceștia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt.
Toți parcă semănau unii cu alții. Și-s așa de sus, așa de sus!... Păsărelele
s-au odihnit puțin, apoi și-au șoptit nu știu ce, au scos un strigăt vesel și
s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărțit pentru o clipă
din stol, au atins ușor streașina casei, apoi s-au pierdut iarăși în mulțimea
celorlalte. Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălță și porni
încet să lunece spre asfințit.
Copilașul privi lung stolul care se pierdea ca o fluturare, în adânc,
apoi duse mânușițele la ochi și începu să plângă.
Maică-sa aruncă furca și veni în fugă de-l luă în brațe; în cuvinte
dezmierdătoare îl întrebă ce are. Copilul nici nu putea vorbi de atâta
năvală de lacrimi. Întinde mâna spre cer, îi arată stolul care luneca în zbor
necurmat și de abia îi poate șopti: „Puișorii!”
Mama îl strânge la sân și-l sărută cu drag:
— Nu plânge, puiul mamei, au să se întoarcă înapoi... la primăvară.
Copilașul se liniștește; punând mânușița deasupra ochilor, ca mămu-
că-sa, împreună privesc stolul pe zarea depărtată a cerului.

EMIL GÂRLEANU (1878-1914)

S-a născut în Iași. Tatăl său, fiind colonel în

armată, a căutat să-l îndrume și pe fiul său către
cariera militară. Totuși Emil Gârleanu, ajungând
locotenent, găsește în sufletul său alte porniri, și anume
îndemânarea scrisului. De aceea părăsește armata și se
dedică literaturii.
Scrierile lui sunt adunate în mai multe volume,
intitulate: Bătrânii, Cea dintâi durere, Odată, Trei

5
vedenii etc. Dar cea mai potrivită pentru elevii de școală este Din lumea celor ce nu
cuvântă, o lucrare în care se ocupă de aproape de simțirea diferitelor viețuitoare și
gâze mici. Acest scriitor al gâzelor a urmărit musca, gândacul, cărăbușul, furnica
etc., arătând cele mai mici amănunte din viața lor.

COJOCUL LUI SĂRĂCILĂ

Era odată un om sărac, așa de sărac, că de multe ori n-avea nici

după ce bea apă. Și omul ăsta avea doisprezece copii; ba în fiecare an mai
dobândea câte unul. Iar bogăție, singura lui bogăție, era un cojoc, făcut și
ăla ferfenițe.
Într-o zi, omul nostru, sătul de atâta sărăcie, zise:
— Nevastă, nevastă, eu unul m-am luat de gânduri; nici tu mălai, nici
tu haină, nici tu foc, nici tu nimic. Cât o s-o mai ducem așa? Și cu ce-o să
satur eu gurile astea? Fă-mi o turtă și pune-o colea în traistă, că mă duc...
mă duc... poate, de unde știi? Oi întâlni pe Dumnezeu, să-L întreb ce gând
are cu mine. Mult o să mă lase el muritor de foame cu spuza asta de copii?
— Bine, bărbate! Du-te și vino mai curând, că pierim!
Plecă Sărăcilă, că uitasem să spui, așa-i era numele, după bogăția lui,
și merge până unde merge... Când colea, mai sub seară, dă peste un unchiaș
ce se odihnea jos, pe niște mușchi, la un șipot.
— Bună ziua, moșule!
— Mulțămim dumitale. Da-ncotro?
— Ia, mă duc să caut pe Dumnezeu. Nu știi unde i-o fi culcușul?
— Unde să-i fie? zise moșul. Iacă aici, și de cauți pe Dumnezeu, află,
creștine, că eu sunt acela.
Și odată, măi taică, începu să strălucească tocmai ca soarele fața
unchiașului.
— Dumneata ești? zise Sărăcilă fără să se teșească. Apoi avem o
socoteală amândoi. Bine, Doamne, ce ți-am făcut eu de nu mi-ai dat decât
cojocul ăsta, iar copii, un ciur? Și... n-ai de gând să-mi dai și mie bogăție?
Dumnezeu, pesemne ca să-i pună la încercare credința, numai îi
răspunde:
— Află, omule, că tot o să-ți mai dau copii; iar de avere o să-ți iau și
cojocul care e pe tine.
— Așa? zise Sărăcilă, înrăindu-se. Păi nu ești drept, Doamne!
Și plecă amărât.
6
 N-apucă însă se se depărteze, că uite, sosește înaintea Puternicului un
om bogat. Da’ ce bogat? Avea bani de-i rânea cu lopata și moșii întinse și
case mândre și pomosturi și acareturi... Doamne! Doamne! Să tot trăiești,
să nu mai mori! Dar n-avea nici un copil.
— Doamne, zise bogatul, închinându-se înaintea Sfântulețului, am
venit să te rog: mai ia-mi din avere, Stăpâne, și dă-mi măcar un copil, să fie
cine să mă plângă când oi închide și eu ochii!...
— Află, omule, că nu-ți pot da nici un copil; iar bani și pământ și
pomost și case... tot o să-ți mai dau. Sunt ele de mare folos și astea, în mâna
omului care e suflet al lui Dumnezeu.
Plecă și bogatul, întristat nevoie mare. Înainte-i mergea Sărăcilă,
înjurând de câte-n lună și-n soare, pentru nevoia ce socotea că i se abătuse
asupra capului. De necăjit, îi era tot negru înaintea ochilor.
Când să treacă pe un pod, acolea în drumu-i, o pungă cu bani. Cum
s-o vadă însă? Că el era cu gândul la Dumnezeu, pe care-L tot înjura că nu
i-a dat bogăție. Trecu peste ea și urmă drumul către casă, mort de foame.
În urmă trecu și bogatul și zări punga cu bani.
— Unde să mai pun eu și banii ăștia? Ia mai bine să-i dau creștinului
de colo.
Și-l strigă:
— Mă omule, tot ești tu sărac. Na punga asta, să-ți mai împaci nevoile,
că eu am și prea am, slavă Domnului!
— Bogdaproste, boierule! Mare pomană îți făcuși!
Ia Sărăcilă punga, o deschide și... mai, mai să nu creadă ochilor. În ea
numai galbeni, măi taică! O închide la loc, nebun de bucurie și o pune, știți
unde? În buzunarul cojocului.
Își ia ziua bună de la cel bogat și se tot duce spre casă dârlâind.
Drumul îi era printr-o pădure. Se înnoptase bine și Sărăcilă, de voie,
de nevoie, trebuia să mâie acolo. Ce să facă? S-așeză pe un cătâmâi, scoase
iasca, cremenea și amnarul de aprinde focul și face, nene, o vâltoare de
lumina toată pădurea. Apoi de bucurie începu să joace pe lângă foc.
— Hi! Ce mai case și haine și trăsuri o să-mi fac! Copiii mei, copii!
Tocmai acum v-a ajuns norocul!
Pe urmă mai stătu din joc și se uită la cojoc:
— Ce se lăuda el Dumnezeu, că o să-mi ia și cojocul ăsta? Acu’ sâc!
Nu mai am nevoie de el; mânce-l fript! Adică stai! Ia să-i fac eu pe piele, să
vedem ce o să mai ia!
Și,... cum zice... svârr!... cojocul în foc de s-a făcut scrum!
7
 — Decât să mi-l ia el, mai bine să-l arz eu!
Uitase ticălosul că în cojoc erau și banii; iar când a băgat de seamă,
mai ia, Sărăcilă, dacă mai ai ce; mai pune-te împotriva lui Dumnezeu!
Vedeți cât l-a orbit fudulia față de Sfântulețul? Acu’ a rămas și fără
cojoc și fără bani.

Cuvinte explicate
ferfenițe = rupt în multe bucăți
turtă = se zice la pâinea nedospită, coaptă în spuză pe vatră
spuză de copii = copii mulți
fără să se teșească = fără să-i fie teamă
ciur = un fel de sită mare cu fundul de piele găurit
pomasturi = avere făcută din cultivarea pământului și a pomilor
acareturi = case multe
să mâie — să rămână noaptea
iască = materie uscată, care ia foc repede
cremene = piatră tare, se întrebuințează la scăpărat
amnarul = bucată de oțel cu care, lovind în cremene, se produc scântei
cătămâi = bucată scurtă de lemn, ce se pune de obicei la capătul butoaielor.

NOTĂ. Această bucată este luată din cartea Povești și legende din
popor de Rădulescu-Codin, care a fost învățător în jud. Muscel. Din aceste
culegeri se văd frumusețea de limbă a țăranilor noștri neștiutori de carte și
farmecul povestirilor. Aceste producții populare formează ceea ce numim
literatura populară, cu care ne putem mândri.

PROVERBE

Câte le gândești, Lenea e cucoană mare,

Rău le isprăvești. Care n-are de mâncare.

I-e lene să și vorbească,

Dar încă să mai și muncească.

Doi pepeni într-o mână nu poți ține niciodată.

Decât multe și toate rele, mai bine una și bună.

Multe știe, multe croiește

Și niciuna nu isprăvește.

8
 GHICITOARE

Este-un arici lătăreț,

Tot cu țepi pe trupulet.
El pământul scormonește
Și pământul învelește.

CULESUL VIILOR

Chiote de veselie Iar când seara liniștită

Umplu dealurile toate, Tainic peste văi se lasă,
Cântec vesel sună-n vie Sus, la crama-mbătrânită,
Ca la horă te îmbie Toată ceata ostenită
De departe. Stă la masă.

Adunați, flăcăi și fete Oala cu must bun și dulce

La cules cu zor se-ndeamnă. Trece încet din mână-n mână
Strânși în chingi, cu flori în plete, Și... de-i dulce, îi aduce
Veseli, că bogat rod dete Calea somnului s-apuce.
Mândra toamnă. Noapte bună!

FATA MOȘULUI CEA CUMINTE

I
A fost odată ca niciodată, a fost un bătrân, care avea o fată mare, de se
dusese vestea în lume de vrednicia ei. Unchiașul se căsători de-a doua oară,
cu o babă care avea și ea o fată mare.
Baba însă punea pe fata moșneagului la toate greutățile casei; iar fata
ei se clocise de ședere.
Biata fata unchiașului torcea, țesea, făcea pâine, mătura și scutura,
fără să zică nici pis. Dar baba punea parte fetei sale și pâra la unchiaș pe
fiica lui și o tot ocăra.
Nu era ziulică lăsată de Dumnezeu să nu se certe cu el ca să-și gonească
copila și-i zicea:
— Dacă nu-ți vei duce fata de aici, pâine și sare pe un taler cu mine
nu mai mănânci.

9
 Bietul om se cam codea; dar baba, într-o noapte, turnă apă pe vatră și
stinse focul ce-l învelise fata unchiașului de cu seară.
A doua zi, dis de dimineață, se scoală fata să facă focul, fiindcă tot pe
ea cădeau păcatele; dar foc nu mai găsi în vatră.
Atunci, de frică să n-o ocărască mumă-sa cea vitregă, se urcă pe
bordei, se uită în toate părțile, doar va vedea încotro vreo zare de foc, ca să
se ducă să ceară măcar un cărbune; dar nu se văzu nicăieri ceea ce căuta
ea. Dar, tocmai când era să se dea jos, zări spre răsărit abia licărind o mică
vâlvătaie; se coborî de pe acoperiș și o luă într-acolo.
Se duse și la foc nu mai ajunse; dar, în drumul ei, întâlni o grădină
părăginită, care o strigă zicându-i:
— Fată mare, fată mare, vino de-mi curăță de omizi pomii ce mi-au
mai rămas și când te-i întoarce, ți-oi da poame coapte să mănânci!
Se apucă fata de lucru numaidecât; și cum isprăvi, îndată plecă.
Mai încolo, dădu peste un puț, care îi strigă:
— Fată mare, fată mare, vino de mă sleește, că ți-oi da apă rece să te
răcorești, când te-i întoarce!
Fata slei puțul și plecă înainte.
Merse ce merse, și dădu peste un cuptor, care-i strigă și acesta:
— Fată mare, fată mare, vino de mă lipește și mă șterge de cenușă și
când te-i întoarce, îți voi da azimă caldă!
Fata lipi, șterse cuptorul și-și căută de drum.
Mai merse nițel și dădu peste o căscioară: ea bătu la poartă.
— Cine e acolo? îi zise dinăuntru; daca e om bun să intre; dacă nu, să
nu vină, căci am o cățelușă cu dinții de fier și cu măselele de oțel, și-l face
mici fărâme.
— Om bun, răspunse fata.
După ce intră, fiindu-i frică de mumă-sa vitregă să nu o bată, întrebă
dacă nu cumva are trebuință de o slujnică. Sfânta Vineri, care locuia
înăuntru și care o primi, îi răspunse că are trebuință de o asemenea fată. Ea
rămase acolo.
Mai întâi, îi spuse că treaba pe care o are de făcut dimineața este să
dea de mâncare puilor ce-i are în curte, însă mâncarea să nu fie nici caldă,
nici rece; apoi să scuture și să deretice prin casă. Iar maica Sfânta Vineri
întrebă pe puii ei, care erau balauri, șerpi, nevăstuici, ciuhurezi, șopârle,
năpârci și gușteri, cum le-a dat mâncare și toți răspunseră că n-au băgat de
seamă că ea a lipsit de acasă, așa de bine au fost căutați.
10
 Intră în casă maica Sfânta Vineri și văzu toate lucrurile așezate la
locul lor și rămase foarte mulțumită.
După câtva timp zise fata:
— Maică Sfântă Vineri, mi s-a făcut dor de părinți; fă bine și-mi dă
voie să mă duc.
— Du-te, fata mea; dar mai înainte caută-mi în cap și să vezi că o să
curgă o apă pe dinaintea casei și o să aducă fel de fel de cutii, de tronuri și
de lăzi; care din ele ți-o vei alege, aceea să fie simbria ta.
Se așezară, și îndată fata văzu curgând apa de care-i spusese, și pe
dânsa veniră niște lăzi și tronuri prea frumoase.
Fata se gândi că, dacă o lua o ladă d-alea frumoase, slujba ei nu făcea
atâta, și mai așteptă până mai văzu că vine o cutie mică și necioplită. Atunci
zise ea:
— Maică Sfântă Vineri, iată că mi-am ales lucrul, pe cât face slujba
mea.
— Ia-l, fata mea, dacă n-ai voit să-ți alegi altceva mai frumos, du-te
cu Dumnezeu.
Fata unchiașului își luă ziua bună, plecă luând cutia la subțioară și,
întorcându-se pe la cuptor, căpătă o azimă caldă; trecând pe la puț, bău apă
rece, de se răcori; iar când ajunse la grădină, mâncă poame coapte.
Fata ajunse acasă și găsi pe tată-său zdrobit la inimă de mâhnire. Ea
îi zise tot ce a făcut și deschise cutia. Dar ce să vadă înăuntru? Mărgăritare,
nestemate, mărgele și fluturi de aur și catrințe de mătase.
Baba și fiică-sa pizmuiau pe fata moșului; iar lui îi creștea inima de
bucurie.
II
Baba trimise și ea pe fie-sa să facă ce făcuse fata unchiașului. Se duse
fata babei și ajunse la grădină, care o chemă și pe dânsa ca să o curețe, dar
ea răspunse:
— Da ce, nebună sunt eu să-mi zgârii mâinile pentru tine?
O lăsă, porni mai departe și sosi până la puț, și dacă o chemă puțul,
ea îi răspunse și lui:
— Da ce, am mâncat laur, ca să mă ostenesc cu tine până să te sleiesc?
Și plecă mai departe și se duse, până ce dădu și peste cuptor, care o
strigă, ca și pe fata unchiașului. Ea îi zise și lui:
— Da ce-am văzut să-mi murdăresc mâinile și să mă vâr în tine?
Merse ce mai merse și ajunse la Sfânta Vineri.
11
 Acolo fu întrebată ca și fata unchiașului și primită în slujbă; apoi
Maica Sfânta Vineri îi zise și ei să facă ceea ce-i zisese și fetei moșneagului
și plecă la biserică.
Când veni Sfânta Vineri acasă, toate lighioanele, cu gâturile întinse,
se plânseră că li s-au opărit gâtlejurile; intră în casa și văzu o harababură,
de nu-i mai da nimeni de capăt.
În cele din urmă zise fata cea leneșă:
— Maică Sfântă Vineri, mi s-a făcut dor de părinți; dă-mi dreptul
meu, că mi s-a urât aici, să mă duc acasă.
— Du-te, fata mea, răspunse Sfânta Vineri, dar mai așteaptă nițeluș,
că o să treacă o apă pe dinaintea portiței, aducând fel de fel de lucruri; pe
care ți-o plăcea ca să le iei, alege; iar până atunci, să-mi cauți în cap.
Fata se grăbi de luă de pe gârlă lada cea mai mare și mai frumoasă ce
văzu. Sfânta Vineri îi zise:
— Deoarece ți-ai ales astă ladă, ia-o; dar să nu o deschizi până acasă;
și când o vei deschide să fii numai tu cu mama în casă, ca să nu vadă nimeni
ce e într-însa.
Fata luă lada și plecă.
Când se întoarse pe la cuptor, văzu azime calde, încercă să ia dar
nu putu, și nu mai putea răbda de foame. Pe la puț trecu cu jind, că nu-i
dădu nici măcar o picătură de apă, ca să se răcorească; iar când trecu pe la
grădină, îi lăsa gura apă și nu putu nici să se apropie, să se umbrească puțin
de arșița soarelui.
Ajungând acasă, obidită de osteneală și flămândă, n-avu răbdare, ci o
chemă pe mama sa la o parte și-i zise să facă pe unchiaș și pe fie-sa să iasă
afară.
Cum rămaseră singurele, deschiseră lada, dar ce ieșiră de-acolo?
Balauri, șerpi și câte lighioane toate, cărora le arseseră gâtlejurile, când le
dăduse de mâncare, și îndată le sfâșiară și le mâncară.
Tot satul se spăimântă de întâmplarea asta; și fiecare om băgă de
seamă că asta vine de la răsplătirea dumnezeiască. Fata moșneagului însă
se căsători cu un flăcău din cei mai frumoși ai satului, care o ceru de la tată-
său, și o mare veselie se făcu în sat la nunta lor și trăiesc în fericire până în
ziua de azi.
Iar eu încălecai pe-o șa și vă spusei dumneavoastră așa.
P. Ispirescu

12
 Cuvinte explicate
taler = farfurie
se cam codea = nu era hotărât
slei puțul = scoase din fântână apa cea veche, stătută, ca să se împrospăteze
cu alta
azimă = pâine nedospită
nevăstuică = mic animal carnivor, roșcat și alb pe pântece, umblă noaptea
și mușcă vitele
năpârcă = șarpele veninos numit viperă
ciuhurez = pasăre răpitoare de noapte, un fel de bufniță
gușter = șopârlă mare, verde
simbria = leafa, salariul
catrință = fotă, un fel de rochie de lână, purtată de țărance
laur = plantă veninoasă
obidită de osteneală = sfârșită de osteneală.

PETRE ISPIRESCU (1830-1887)

Este unul din cei mai mari povestitori români.

Scrierile sale sunt redate într-o limbă ușoară, frumoasă
și pot fi înțelese de toată lumea, chiar și de neștiutorii de
carte, când le-ar auzi povestite sau citite.
Cele mai de seamă lucrări ale sale sunt: Basmele
românilor, Snoave, Ghicitori, Jocuri de copii, precum și
încercările de scrieri istorice pentru popor: Mihai Viteazul
și Ștefan cel Mare.

SATELE ROMÂNEȘTI

Când am văzut întâi un sat românesc, cu colibele-i mărunte ascunse

între pomi, singurele colțuri pe nemărginitele câmpii, abia de puteam crede
că familii întregi pot locui în case așa de mici.
Păreau casele pe care le desenam în copilărie: cu o ușă la mijloc, câte
o ferestruică de amândouă părțile și fum mergând undeva, în rotogoale,
din acoperișul de stuf.
Seara, femeile stau torcând din furcă pe praguri, pe când turmele vin
spre casă tropotind moale prin praf, și dulăii latră furios, umplând de zarva
lor tot văzduhul.
13
 Nicăieri n-am văzut atâția dulăi ca într-un sat românesc — grea
încercare pentru cine călătorește pe un cal neastâmpărat.
Cât e noaptea de mare, câinii latră îngânându-se. Nu se opresc nici o
clipă, e un zgomot nedespărțit de noaptea românească.
Totdeauna mi-a plăcut să cutreier satele acestea. Am făcut așa în orice
timp al anului și nu e lună care să nu-și aibă farmecul ei.
Primăvara, satele sunt pe jumătate îngropate-n pomi, o mare
spumegând de flori albe, din mijlocul cărora acoperișurile rotunde ale
colibelor răsar ca niște nori mari cenușii.
Galițe, gâște și purceluși se joacă ici colo pe praguri; zambile timpurii
și păpădii galbene cresc în voie prin curți. Prin curțile acestea, copiii cu
ochi negri se găsesc pe jumătate goi, în fericita libertate.
Iarna, satele sunt acoperite de zăpadă; fiece căsuță e o albă grămăjoară
învăluită: toate colțurile sunt rotunjite, așa încât coliba pare să fie
împachetată în vată.
M. S. Regina Maria

Cuvinte explicate
Galițe = se zice prin Bucovina la păsările de curte (rațe)
Zambile = flori de grădină
Păpădie = o plantă de primăvară, crește pe izlazuri, e bună pentru salată,
face floarea galbenă

SEARA

Coboară seara pe câmpie...

Pe drum pustiu, un car cu boi
Se leagănă încet, departe —
Cresc nori de pulbere-napoi. 

În car, îngână cărăușul

Un cântec vechi și trist nespus,
Ca o poveste-ntunecată
A veacurilor ce-au apus ...
St. O. Iosif

14
 NEGUSTORAȘUL

Tata vrea ca în fiecare zi, când n-avem școală, să chem acasă la noi
pe vreunul dintre tovarășii mei de clasă, sau să mă duc eu la dânșii acasă,
pentru ca, încetul cu încetul, să mi-i fac prieteni pe toți. Duminică mă voi
duce să mă plimb cu Alexăndrel, băiatul cel mai bine îmbrăcat și care se
scutură mereu de praf. Astăzi însă a venit la mine Tache, un băiat înalt și
slab, cu nasul ca un cioc de huhurez și cu ochii mici și vicleni, care parcă
scotocesc peste tot locul. E fiu de negustor și e foarte ciudat în apucăturile
lui. Își numără întruna banii pe care îi are în buzunar, socotește la repezeală
pe degete și face orice înmulțire, fără să aibă nevoie de tabla înmulțirii. E
econom; are chiar un libret de la casa școlară de economie. Nu cheltuiește
niciodată vreun ban și dacă vreo para îi cade sub bănci, e în stare s-o caute
o săptămână întreagă.
Tot ceea ce găsește: penițe întrebuințate, mărci poștale ștampilate, ace
cu gămălie, cutioare goale, pe toate le strânge. De vreo doi ani adună mărci
și acum are vreo câteva sute din felurite țări, într-un album mare, pe care
apoi îl va vinde librarului când va fi plin de tot.
Totuși librarul îi dă caiete pe degeaba, pentru că îi aduce mulți băieți
în prăvălie. La școală face totdeauna negoț: face vânzări de lucruri, loterii,
schimburi; apoi îi pare rău de schimburi și-și cere îndărăt lucrurile; cumpără
cu jumătate de preț și vinde împătrit; joacă în pernițe și nu pierde niciodată.
Vinde gazete vechi tutungiului și are un caiețel, unde își ține socotelile; e
plin de adunări și de scăderi. La școală nu învață decât aritmetica. Mie îmi
place, căci mă face să petrec. Ne-am jucat de-a negustorul, cu greutăți și
cântar; el știe adevăratul preț al tuturor lucrurilor, cunoaște greutățile și
face la iuțeală cornete de hârtie ca și băcanii. Spune că de-abia așteaptă să
sfârșească școala, spre a se apuca de negoț nou, pe care l-a născocit dânsul.
A rămas foarte mulțumit că i-am dat mărci și mi-a spus aproape cu precizie
cu cât se vinde fiecare, pentru colecționari. Tata, prefăcându-se că citește
gazeta, îl asculta ce spune și râdea cu poftă. Are întotdeauna buzunarele
pline cu micile lui mărfuri, pe care le întinde pe o lungă manta neagră și,
pe lângă asta, pare veșnic gânditor și ocupat ca un negustor. Dar lucrul la
care ține cel mai mult e colecția lui de mărci; asta-i comoara lui și despre
ea vorbește totdeauna ca și cum s-ar aștepta să scoată o avere dintr-însa.
Băieții îl numesc zgârcit, cămătar. Eu însă îl iubesc, căci mă învață multe
lucruri și îmi pare că-i un om în vârstă.
(După De Amicis)

15
 NOROCU-I NOROC ȘI PARTEA E PARTE

Iată o povestire a fericitei împerecheri dintre Noroc și Parte:

Norocu-i noroc și Partea, parte. C-o duce omul bine, când ori Norocul
ori Partea îi păzește oala pe vatră, nu mai rămâne vorbă, dar mai bine-i
când și Norocul și Partea stau pe lângă om și nu-l mai slăbesc cu dragostea.
Un pescar se nevoia din greu să-și scoată cele pentru casa lui, dar de
dat înainte, ca racul!
Stătea într-o zi pe malul apei, cu năpatca, când iacă vine unul și-i zice:
— Bună ziua și-ntr-un noroc!
— Mulțumesc dumitale.
— Da ce faci aici?
— Păi, iacă mă trudesc și eu, să prind câte-un chitic de pește.
— Bună treabă; dar de ce, mă rog, nu-ți cumperi din târg?
— Pentru că-s sărac!
— Și de ce ești sărac?
— Pentru că n-am noroc!
— Cum n-ai noroc. Iacă eu îs Norocul tău. Na-ți galbenii aceștia și
păstrează-i!
Norocul a plecat, și pescarul, ce socotește el? Pune galbenii în
mămăliga cu care momea peștii la năpatcă, vâră năpatca în apă, vine un
pește mare, înhață mămăliga cu galbenii și drumul!
Așa, iaca pe pescar din nou sărac.
Nu trece mult după asta și iaca pescarul nostru din nou pe malul apei,
la prins pește, și iaca un om străin, că intră în vorbă cu el.
— Noroc să dea Dumnezeu! zice străinul.
— Noroc am avut, dar pesemne că n-am avut parte!
— Păi, iaca, eu-s Partea ta!
— Să-ți dea Dumnezeu zile, dacă este așa!
Și până să plece străinul, pică în năpatca săracului un pește greu. L-a
prins omul, l-a spintecat și a găsit într-însul punga cu galbeni dăruită de
Noroc.
Străinul a plecat în drumul lui, iar pescarul și-a strâns ce avea și a
luat-o îngândurat spre casă.
T. Pamfile

vvvvvvvv

16
 VULPEA ȘI ȚAPUL

Vulpea și țapul, însetați fiind, au coborât amândoi într-o fântână; iar

după ce și-au potolit setea, țapul căutând să iasă afară, vulpea-i zise:
— Curaj! căci am aflat un mijloc prin care amândoi să ne putem
mântui. Deci stai drept și picioarele de dinainte proptește-le țeapăn de
perete, iar coarnele pleacă-le ceva mai jos, și eu mă voi sui pe umerii tăi și
pe coarne și voi sări afară, apoi te voi scoate și pe tine din fântână.
Țapul toate acestea îndată le-a îndeplinit, iar vulpea văzându-se afară,
juca de bucurie împrejurul fântânii, pe când țapul, dinăuntru, o înfrunta că
nu se ține de făgăduială.
— Apoi, îi răspunse vulpea, de-ai avea tu atâta minte în cap câți peri
în barbă, nu te-ai fi coborât în fântână mai înainte de a te fi gândit cum vei
ieși dintr-însa.
Învățătură: Omul înțelept se cuvine ca mai întâi să se gândească la
sfârșitul lucrurilor, și apoi să se apuce să le facă.
Din „Esopia” ediția Sadoveanu

NOTĂ. Bucata aceasta este luată din cartea numită Esopia. În această carte
se cuprinde viața lui Esop (Isop), înțelept grec, precum și multe fabule alcătuite
de dânsul.

STRIGĂTE LA HORĂ
La horă mă-ndes, mă-ndes,
La război nu știu să țes.
La lelița jucăușă
Stă gunoiul după ușă.
Trandafir crescut în iarbă
Rău îmi stă june cu barbă;
Trandafir crescut în fân
Rău îmi stă june bătrân.

Unde sunt două neveste Pe unde urâta calcă,

Apă-n cofă nu mai este. Pământul și iarba seacă;
Unde sunt două cumnate, Pe unde urâta merge
Casele-s nemăturate. Pământul și iarba piere.

Bună ziua, moș cu barbă, Strigă badea de pe deal,

N-ai văzut ceva prin iarbă? C-ar veni și n-are cal.
— Am văzut un cărăbuș, Vină, bade, și pe jos
Ducea mure-ntr-un căuș! Că ești tânăr și frumos.

17
 NOTĂ. În zilele de sărbătoare, românii petrec în voie bună, la horă. Flăcăii
și fetele joacă diferite dansuri românești (hora, sârba, brâul, etc). În unele părți,
flăcăii cei mai deștepți însoțesc cântecul lăutarilor cu diferite strigăte, născocite
de ei, pline de haz, în care-și bat joc de cele mai multe ori de cei leneși, de proști,
etc.

CÂINELE SOLDATULUI

Rănit în războaie, soldatul căzuse,

Și-n puține zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse
Și care-l iubi.

Sărman, fără rude, pe țărmuri străine,

N-avea nici prieteni, nici un ajutor:
Nu era ființă care să suspine
Pentr-un trecător.

Singurul tovarăș de nenorocire,

Singura-i avere, un câine iubit
Ședea lângă dânsul, și-n mare mâhnire
Părea adâncit.

Acum tot e gata pentru îngropare,

Acum ridic trupul pe mâini de soldați,
Cinste hotărâtă acelora care
Mor pentru-mpărați.

În fruntea paradei câinele pornește,

Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoțește
Până la mormânt.

Aici se oprește, aici se așează,

Nimic nu îl face a se depărta;
Așteaptă să-l strige, crede c-o să-l vadă
Când s-o deștepta!
18
 Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră dup-un călător;
Cuprins de durere, vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.

Apoi, când străinul de milă voiește

A-l trage de-o parte și hrană a-i da,
El își pleacă capul, în pământ privește,
Și nimic nu vrea.

De două ori, noaptea, cu umbrele sale,

Emisferul nostru l-a învăluit.
Și sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!

Dar în dimineața acea viitoare,

Pe când se deșteaptă omul muncitor,
Zăcea lângă groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!
Gr. Alexandrescu

GRIGORE ALEXANDRESCU (1812-1885)

A fost unul din cei mai mari poeți din Muntenia,

în vremea când românii luptau pentru libertate și unire.
S-a născut în Târgoviște. Venit apoi în București, a luat
parte în tinerețea sa la revoluția de la 1848, condusă de
Ion Eliade Rădulescu. Pentru ideile sale revoluționare,
a fost îndepărtat din oștirea unde era ofițer.
Împreună cu prietenul său, I. Ghica, a făcut
multe călătorii prin Oltenia, scriind multe poezii
patriotice, între care cea mai de seamă este Umbra lui
Mircea la Cozia.
Între fabulele sale mai însemnate sunt: Toporul și pădurea, Boul și vițelul,
Câinele și cățelul, etc.
Sub domnia lui Cuza-Vodă a ocupat posturi mari în conducerea țării, fiind
chiar și ministru.

19
 DUNĂREA

Noaptea se lasă tăcută. Luceferi mulți răsar din fundul apei și tremură
pe valuri. Sub tainica mângâiere a lunii, Dunărea, culcată între păduri, care
îi aduc aminte de izvoarele-i depărtate, pare că visează.
Câte a mai văzut, Doamne, și câte mai știe Dunărea asta a noastră!
Când ar sta să le povestească pe toate! Încă din vremurile tulburi, de pe
când pământul nu-și așezase neamurile în granițe hotărâte, roiau popoarele
pe malurile ei.
De-a lungul acestui măreț torent, care spintecă Europa în două, au
curs puhoaiele de barbari, hoardele sălbatice ale pustietăților de la mia-
zănoapte și de la răsărit și crai din toate părțile lumii și-au năpustit pe aici
oștile, în războaie crâncene. Rămâi uimit, când stai să cugeți ce de noroade
s-au vânturat pe malurile Dunării și câte frunți încoronate s-au oglindit în
undele ei.
Pe drumu-i lung de 3000 de kilometri, Dunărea spală șapte țări și dă
viață la treizeci de orașe, din care trei sunt capitale; soarbe 120 de râuri;
sparge două șiruri de munți și, în falnicu-i mers spre mare, își ascultă gloria
cântată de șase limbi. Dar doina, adânc mișcătoarea doină a României, o
farmecă într-atâta, că-și dă acestei țări cea mai frumoasă și bogată jumătate
din stăpânirea valurilor ei. Nici nu se putea visa un dar mai prețios și
mai binefăcător pentru patria noastră, pururea râvnită de atâția megieși
puternici, țintă a atâtor lăcomii.
Din România pitorească de Al. Vlahuță

AL. VLAHUȚĂ (1858-1919) s-a născut la Pleșești în

jud. Tutova. A scris la început poezii.
A urmărit apoi să facă cunoscute, mai ales tineretului,
frumusețile țării noastre, prin scrierea sa de mare preț
România pitorească, din care face parte și bucata de mai
sus; apoi, întâmplările mărețe și de vitejie ale neamului în
Trecutul nostru.
Iubirea de adevăr, frumos și bine o arată Vlahuță prin
lucrarea La gura sobei etc.

eeeeeeeeee

20
 MINUNEA RESTEULUI

Soarele dăduse în asfințit când un călător ajunse într-un sat sărăcăcios,

și ca să-și urmeze călătoria era peste putință. De teamă să nu înnopteze pe
câmp sau în vreo pădure, se hotărî dară a rămâne noaptea aici, și pentru
aceasta trase la casa unui țăran.
— Bun găsit, vericule!
— Bun venit, jupâne!
După ce săteanul îl primi să mâie la dânsul, omul începu să se
îngrijească oarecum de cină. Merindele se sfârșiseră de pe drum: prin
urmare, trebui să ceară de la gazdă. Dar care fu mirarea lui când i se spuse
că nu va putea găsi nici de unele, fiindcă erau prea săraci. S-ar fi lipsit el
de cină, dar stomacul îi aducea aminte că de la namiezi nu primise nici o
hrană. Se văzu dară nevoit a alerga la mijloace piezișe și începu:
— Ziseși, neiculiță, că n-aveți nici de unele?
— Așa, jupâne.
— Bine. Adu resteul încoa, că-mi fac eu de mâncare.
Țăranul, vrând să vadă ce fel de mâncare are să fie aceea din resteu,
se grăbi a-i aduce.
Până atunci, călătorul adunase niște răstoace, surcele și așchii de lemn,
ce putu afla prin bătătură, și ațâțase un focușor bunicel, punând și crăcanele.
Țăranul sta și se uita și din ce în ce nerăbdarea lui creștea.
Grăi iară călătorul:
— o căldare cu apă și sare.
Și o atârnă de crăcane. Mai ceru o tigăiță și o așeză și pe dânsa pe foc.
Apoi, întorcându-se către țărancă și țăran, care căscaseră gura la
dânsul, zise:
— Ia vezi, mă rog, vreun pumn de mălai așa ceva n-aveți? Că o să vă
cruciți.
Țăranca alergă, scutură desagii și aduse mălai. După ce-l puse în
căldare, călătorul mai adăugă:
— Ia vezi nițel unt, așa mă rog, cam așa, știți — întorcând din mână
— fie cum o fi. Așezați-vă acum, să vedeți minunea.
Ei zgâiră ochii mari, iar călătorul mestecă mămăliga, făcu jumări și
începu să mănânce.
— Da bine, jupâne, așa știam să facem și noi, zise țăranul, care
înțelesese că fu amăgit. Unde e minunea resteului?
— Uite-o, răspunse călătorul, scoțând un sfanț și punându-i-l în mână.
21
 Cuvinte explicate
resteu = vergile de fier sau betele de lemn, de la marginea jugului, care se
pun pentru a opri gâtul boului să nu iasă afară
răstoace = uscături
cracanele = făcute din trei picioare, de care se atârnă căldarea pentru a fierbe
sfanț = ban de argint austriac

MIORIȚA

Pe-un picior de plai, De trei zile-ncoace,

Pe-o gură de rai, Gura nu-ţi mai tace!
Iată vin în cale, Ori iarba nu-ţi place
Se cobor la vale, Ori eşti bolnăvioară,
Trei turme de miei, Drăguţă Mioară?
Cu trei ciobănei. — Drăguţule bace!
Unu-i moldovean, Dă-ţi oile-ncoace,
Unu-i ungurean La negru zăvoi,
Și unu-i vrâncean. Că-i iarbă de noi
Iar cel ungurean Şi umbră de voi.
Și cu cel vrâncean Stăpâne, stăpâne,
Mări, se vorbiră, Îţi cheamă şi-un câine,
Ei se sfătuiră, Cel mai bărbătesc
Pe l-apus de soare Şi cel mai frăţesc,
Ca să mi-l omoare Că l-apus de soare
Pe cel moldovean, Vreau să mi te-omoare
Că-i mai ortoman, Baciul ungurean
Ș-are oi mai multe, Şi cu cel vrâncean!
Mândre şi cornute, — Oiţă bârsană,
Şi cai învăţaţi De eşti năzdrăvană
Şi câini mai bărbaţi!... Şi de-a fi să mor
Dar cea mioriţă, În câmp de mohor,
Cu lâna plăviţă, Să spui lui Vrâncean
De trei zile-ncoace Şi lui Ungurean
Gura nu-i mai tace, Ca să mă îngroape
Iarba nu-i mai place. Aice pe-aproape,
— Mioriţă laie, În strunga de oi,
Laie, bucălaie, Să fiu tot cu voi;

22
În dosul stânii, Cu brâul de lână,
Să-mi aud câinii. Din ochi lăcrimând,
Astea să le spui Pe câmpi alergând,
Iar la cap să-mi pui La toţi întrebând
Fluieraş de fag, Şi la toţi zicând:
Mult zice cu drag! Cine-a cunoscut,
Fluieraş de os, Cine mi-a văzut
Mult zice duios! Mândru ciobănel,
Fluieraş de soc, Tras printr-un inel?
Mult zice cu foc! Feţişoara lui,
Vântul când a bate Spuma laptelui;
Prin ele-a răzbate Mustăcioara lui,
Şi-oile s-or strânge, Spicul grâului;
Pe mine m-or plânge Perișorul lui,
Cu lacrimi de sânge! Pana corbului;
Iar tu de omor Ochişorii lui,
Să nu le spui lor. Mura câmpului!...
Să le spui curat Tu, mioara mea,
Că m-am însurat Să te-nduri de ea,
C-o mândră crăiasă, Şi-i spune curat
A lumii mireasă; Că m-am însurat
Că la nunta mea C-o fată de crai,
A căzut o stea; Pe-o gură de rai.
Soarele şi luna Iar la cea măicuţă
Mi-au ţinut cununa; Să nu-i spui, drăguţă,
Brazi şi păltinaşi Că la nunta mea
I-am avut nuntaşi; A căzut o stea,
Preoţi, munţii mari; C-am avut nuntaşi
Păsări, lăutari, Brazi şi păltinaşi;
Păsărele mii Preoţi, munţii mari,
Şi stele făclii! Păsări, lăutari,
Iar dacă-i zări, Păsărele mii,
Dacă-i întâlni Şi stele făclii!
Măicuţă bătrână,

Note și explicații
Poezia Mioriţa este cea mai frumoasă dintre poeziile populare.
ortoman = voinic și bogat

23
 lână plăviță = lână albă
bucălaie = se zice oilor cu botul negru
baci = şeful stânii
zăvoi = desiş de copaci, pe marginea apei
mohor = un fel de iarbă
strungă = locul închis cu gard, unde adună ciobanii oile, pentru a le mulge
mândră crăiasă = înfăţişează moartea.

O PĂCĂLEALĂ

Unuia nu-i pusese lingură la mâncare. Era pe masă ciorbă. Stăpânii

zic:
— Măi! Care n-a mânca ciorba, e porc!
Omul nostru își face binișor o lingură dintr-un corn de pâine;
mănâncă ciorba. Pe urmă strigă:
— Măi! Care nu și-a mânca lingura, e măgarul măgarilor.
El și-a mâncat lingura foarte ușor, pe când ceilalți au rămas cu buzele
umflate.

MEȘTEȘUGUL E BRĂȚARĂ DE AUR

Pavel Negoiță rămăsese orfan încă de mic copil. Nicolae Mușat, un

vecin milos, văzând pe copil fără nici un sprijin, îl luă să-l crească și apoi
să-i facă și lui vreun rost pe lume.
Vecinul avea un băiat, numit Radu, cam de aceeași vârstă cu Pavel.
După ce copiii terminară școala primară, Nicolae Mușat îi puse pe
amândoi în căruță și plecă cu ei la București. Ajungând aici, îi duse la un
atelier de fierărie și îi lăsă să învețe această meserie, despre care el auzise că
este așa de bănoasă.
Pavel porni pe muncă din prima zi. El era ascultător și cu băgare de
seamă la orice lucrare.
Prin această purtare, el câștigă iubirea patronului și a celorlalți
lucrători.
Radu nu se asemăna nici pe departe cu Pavel. El găsea totdeauna câte
ceva de cârtit: ba că zgomotul e prea greu, ba că se murdărește de cărbuni,
ba că zgomotul fiarelor îi face rău... și câte alte de-astea...
24
 Când băgă de seamă patronul că Radu n-are nici o tragere de inimă
pentru meșteșug, îl chemă pe Nicolae Mușat și-i dădu băiatul, îndemnându-l
să-l dea la o altă meserie.
Tatăl îl duse ucenic la o tâmplărie. Dar nici aici nu făcu vreo treabă.
I se părea că și această meserie este grea, fiindcă trebuia să stea mai toată
ziua în picioare. El scrise tatălui să vină, să-l ia și să-l ducă la alt meșteșug.
Încercă și cizmăria, dar și de acolo plecă. Trecu apoi la croitorie. De
aici fugi într-o zi, fără măcar să-l mai vestească pe tatăl său.
Văzându-se fără nici un rost pe străzile Bucureștilor și fără de nici
unele, se făcu vânzător de gazete. Dar nici de aceasta nu se putu ține, fiindu-i
greu să se scoale de cu noapte, ca să-și cumpere gazetele de la tipografie.
Totdeauna venea cel din urmă și rămânea astfel fără marfă.
Și așa trecură ani de-a rândul și bietul Radu mergea din rău în rău. În
cele din urmă ajunsese măturător de stradă. Lipsa de hrană cum se cade, de
adăpost și de îmbrăcăminte îl îmbolnăvi și-l făcu să ajungă cerșetor.
În timpul acesta, Pavel învățase meșteșugul fierăriei. Stăpânul
atelierului, văzându-l cinstit, econom și foarte priceput meșteșugar, îl luă
tovarăș. Muncind alături cu fostul său stăpân, ei lucrau acum cu aproape
100 de lucrători.
După câtva timp, bătrânul patron muri și, neavând copii, îl lăsă pe
Pavel stăpân peste toată averea sa.
Într-una din zile, pe când Pavel ieșea din curtea fabricii, zări un
mototol de om, ghemuit lângă poartă, care abia îngâna cuvintele:
— Fie-ți milă, domnule, și ajută un biet nenorocit!
Pavel băgă mâna în buzunar, scoase o monedă și o întinse cerșetorului.
Atunci băgă de seamă cât de slab și zdrențăros era acesta. Lui Pavel i se făcu
milă și-l chemă înăuntru să-i dea ceva de îmbrăcăminte și apoi să-i facă un
bilet, să-l trimită la un azil.
Pe când îl întreba cum îl cheamă și de unde este, află că acest nenorocit
era Radu, prietenul lui din copilărie și fiul binefăcătorului său. El spuse
cerșetorului că îl cunoaște și că este Pavel Negoiță, băiatul orfan care a
crescut în casa părinților lui Radu.
Bietul Radu, rușinat, plecă capul în pământ și îl podidi plânsul.
— Nu mai plânge, Radule! De astăzi înainte tu vei fi, ca în copilărie,
prietenul meu. Vei rămâne aici în fabrica mea și vei căpăta o slujbă după
puterile tale!
Radu și-a petrecut restul zilelor în casa lui Pavel Negoiță, pe care l-a
slujit cu credință și cu multă recunoștință.
25
 SFATUL BĂTRÂNILOR

Mai demult, Dumnezeu știe când, era obiceiul ca bătrânii să fie

omorâți, pentru că nu erau de nici un folos pe lume. Și îndată ce omul își
pierdea puterile din pricina bătrâneții, flăcăii lui — dacă avea — îl scoteau
pe câmp, sub un paltin și-l împingeau într-o groapă; iar dacă n-avea flăcăi
îl ucideau oamenii care umblau anume prin sate, trimiși de stăpânire.
Și cică într-un sat era un flăcău cuminte, care nu s-a îndurat să-și
omoare tatăl, căci prea i se părea lucru păgânesc să-l ucidă. Și l-a ascuns, ca
să nu știe nimeni, într-o pădure, și-i ducea de mâncare acolo.
Pe vremea aceea, trăia un balaur într-o peșteră adâncă și cu multe
drumuri încâlcite. Și făcea balaurul stricăciuni de se-ngrozea lumea. Iar
împăratul trimitea în fiecare zi câte zece voinici să intre în peșteră să se
lupte cu balaurul. Dar îndată ce apucau voinicii să intre, li se încurcau
cărările și nu ma aveau chip să mai iasă de acolo. Că atâtea erau de multe
și de împletite cărările, încât puteau să umble roată zece ani tot într-același
loc, crezând că merg înainte. Și piereau așa voinicii degeaba.
În urmă veni rândul și flăcăului acestuia să intre în peșteră. El atunci
a dus tatălui său în pădure merinde pe trei luni și i-a spus că îi aduce
merindea cea din urmă, pentru că el pleacă să nu se mai întoarcă. Atunci,
bătrânul l-a sfătuit ca toți cei zece flăcăi care vor intra în peșteră să nu intre
pe jos, ci călări, și nu cu orice cal, ci pe iepe care au fătat de curând. Și să ia
și mânjii și să-i lege de gura peșterii.
Și așa au făcut flăcăii. Au legat mânjii la gura peșterii și-au intrat
călări pe iepe. Și-au găsit balaurul și s-au luptat cu el și l-au răpus. Și-ar
fi pierit ei cu toții acolo neputând să mai găsească gura peșterii; dar i-au
scos iepele care nechezau într-una și alergau în goană spre gura peșterii, de
unde nechezau mânjii. Și au ieșit flăcăii din peșteră.
Și s-a mirat împăratul și țara întreagă de lucrul acesta, cât de cuminte
a fost făcut. Și l-au rugat pe flăcău să le spună cum i-a dat prin cap această
șiretenie. Iar flăcăul s-a codit cu spusul, căci se temea, dar în urmă și-a luat
inima în dinți și le-a spus că tată-său l-a sfătuit să facă așa.
Și atunci s-au deschis ochii împăratului și-a văzut că și bătrânii sunt
buni la ceva și că sfatul lor e sfat cuminte. Și de atunci cei tineri n-au mai
omorât pe cei bătrâni, ci au început să-i iubească și-n mare cinste să-i aibă,
și-a fost de atunci așa cum e și astăzi.

26
 IARNA

Din văzduh, cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă. 
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri albi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori,
Ca un vis de tinerețe, printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare;

Ca fantasme albe, plopii înșirați se pierd în zare.
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă tot oceanul de ninsoare.
Iat-o sanie ușoară, care trece peste văi...
În văzduh, voios răsună clinchete de zurgălăi.

VASILE ALECSANDRI (1821-1890)

Născut la Bacău, este unul din cei mai de seamă poeți ai noștri. A fost și un
mare patriot și luptător pentru binele românilor. Îndeosebi, a fost între cei dintâi
bărbați care au luptat pentru unire, în 1859.

27
 Cele mai multe dintre poeziile sale sunt în legătură
cu viața de la țară și arată partea de bucurie și de veselie.
A adunat laolaltă poezii auzite din gura poporului,
adică Poezii populare, dintre care cea mai de seamă este
Miorița.
Tare prețuite mai sunt poeziile numite Pasteluri, în
care ne zugrăvește frumusețea naturii la țară, în diferite
anotimpuri. De pildă: Vestitorii primăverii, Sfârșitul
iernii, Viscolul, Dimineața, etc.

GHiCITORI

Am un bordei Șade baba lângă foc,

Plin cu viței. Îmbrăcată-ntr-un cojoc.
Pân’ nu spargi bordeiul, Toarce fără caier
Nu se văd vițeii. Și n-are nici fus.

AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Cum nu se dă ursul din bârlog și pruncul dezlipit de la sânul mamei

sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești, în toamna anului 1855, când
veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei. Și oare de ce nu m-aș
fi dat dus din Humulești nici în ruptul capului, când mereu îmi spunea
mama că pentru folosul meu este aceasta? Iaca de ce nu:
Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede
ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului, de atâtea
veacuri! Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului,
tovarășii mei din copilărie, cu care, în zilele geroase de iarnă, mă desfătam
pe gheață și la săniuș; iar vara, în zilele frumoase de sărbători, cântând și
chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundurile și țarinile
cu holde, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau
zorile și zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea dragi mi-erau șezătorile,
clăcile, horele și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai
mare însuflețire!
Apoi lasă-ți, băiete, satul, cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de
te du în loc străin și așa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă! Și doar
mă și sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțelege pe mama că pot să mă
îmbolnăvesc de dorul ei și să mor printre străini.
28
 Dar zadarnică trudă! Mama avea alte gânduri: ea-mi pregătea cu
îngrijire cele trebuitoare, zicându-mi de la o vreme cu asprime:
— Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă... Ai
să pleci unde zic eu. Și Zaharia lui Gâtlan merge cu tine. Luca Moșneagul,
megieșul nostru, vă duce cu căruța cu doi cai ca niște zmei.
Toată noaptea cea dinainte de plecare, până s-au revărsat zorile,
m-am frământat cu gândul fel și chip, cum aș putea îndupleca pe mama să
mă dea mai bine la mănăstire; și tocmai când eram hotărât a spune mamei
acestea, iacă și soarele răsare, vestind o zi frumoasă, și Luca Moșneagul
se și aude strigând afară: „Gata sunteți? Haidem! Că eu vă aștept cu caii
înhămați”. Mama atunci mă și ia repede, la pornit, fără să am când îi spune
de călugărie.
Și scurtă vorbă, ne adunarăm cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în
ograda lui moș Luca, sărutăm noi mâna părinților, luându-ne rămas bun,
cu ochii înecați de lacrimi și, după ce ne suim în căruță supărați și plânși ca
vai de noi, Luca Moșneagul, harabagiul nostru, dă bici cailor.
Era dimineața în ziua de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul,
când ieșim din Humulești, și fetele și flăcăii, gătiți frumos ca în zi de
sărbătoare, foiau în sat în toate părțile, cu bucuria zugrăvită pe fețe! Numai
eu cu Zaharia, ghemuiți în căruță cu moș Luca, ne duceam surghiun
dracului pomană! Că mai bine n-oi putea zice.
— Rogu-te, mână mai tare, moș Luca, zic eu, să nu se mai uite satul
ca la urs la noi!
— Hi! căluții tatei, zice moș Luca, să ne întoarcem cât mai degrabă
acasă.
Când auzeam noi pe moș Luca pomenind cu drag de casă, și când
mai vedeam cum rămân satele și locurile frumoase în urmă și tot altele
necunoscute se înfățișează înainte-ne, supărarea noastră creștea la culme!
Pentru fiecare fântână, pârâu, vâlcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce
lăsam în urmă-ne, scoteam câte un suspin adânc din piepturile noastre, și
după mintea ce-o aveam, ne-am fi întors înapoi chiar atunci, de nu eram
dați în seama lui moș, Luca, de care ne rușinam ca și de părinții noștri.
După un scurt popas, făcut la podul din Timișești, de pe Moldova,
pornim înainte spre Motea și suim încet, încet codrul Pașcanilor. Apoi,
din vârful acestui codru, mai aruncăm, nemernicii de noi, câte o căutătură
jalnică spre munții Neamțului, urieșii munți, cu vârfurile ascunse în nori,
de unde purced izvoarele și se revarsă pârâiele cu repeziciune, șopotind
tainic în mersul lor neîncetat.
29
 — Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborându-ne la vale, spre Pașcani, de
acum și munții i-am pierdut din vedere și înstrăinarea noastră este hotărâtă
cine știe pentru câtă vreme.
— Cum ne-o fi scris de la Dumnezeu Sfântul, zise Zaharia cu glasul
aproape stins. Și-apoi rămâne dus pe gânduri tot drumul, până la Băgești,
peste Siret, unde ne-a fost și masul noaptea aceea.

Cuvinte explicate
Socola = târgușor lângă Iași
bârlog = vizuină pentru fiare sălbatice
Humulești = satul unde s-a născut Ion Creangă, în jud. Neamț
Ozana = pârâu, care curge pe lângă Humulești
Cetatea Neamțului = cetatea însemnată a Moldovei, unde marele Ștefan-
Vodă se adăpostea pe vreme de nevoie
prunduri = locuri pe lângă ape acoperite cu nisip și petriș (prundiș)
țarinile cu holde = locurile cu semănături
clăcile = adunările sătenilor și sătencelor seara, pentru lucru și petreceri
să nu dăm cinstea pe rușine = să nu ne facem de râs, de rușine
megieșul = vecinul
harabagiu = cărăuș
în surghiun = în străini, în exil
Moldova = afluent al Siretului
purced = pornesc, izvorăsc

NOTĂ. Această bucată este luată din minunata carte Amintiri din copilărie,
scrisă de neîntrecutul povestitor Ion Creangă.

ION CREANGĂ (1837-1889)

S-a născut în satul Humulești (Neamț). Tatăl său se

numea Ștefan al lui Petre Ciobotaru, iar mama sa, Smaranda,
născută Creangă, din satul Pipirig, județul Neamț. Toată
copilăria lui plină de întâmplări vesele e povestită de
Creangă în cartea sa numită Amintiri din copilărie, care va
rămâne cea mai minunată scriere în limba noastră neaoșă,
moldovenească.
Creangă a fost învățător și preot la Iași, unde s-a
împrietenit cu marele nostru poet Mihai Eminescu.
A lucrat și un abecedar pentru copii, o lucrare foarte prețuită pe acele vremuri.
A dus însă viață grea și a muncit necăjit, ca și prietenul său Eminescu.

30
 MOȘ CRĂCIUN (1918)

Moș Crăciun cu barba albă Iar hotare măiestrite

Vine iar ca alte dăți, Dintre noi de-acum s-au stins,
Aducând solie blândă Cei de-un neam și cei de-o lege
Ș-un sac plin cu bunătăți. Lâng-al mamei sân ne-am strâns.

Prin zăpadă, el înoată Și moșneagul se-nsenină

Pân’ la margine de sat. Spre cer ochii îndreptând,
Acolea mi se oprește Și pe fața lui zbârcită
Și privind, zice mirat: Lacrimi calde pică blând.

— Ce e asta?... Ce minune! — Să trăiți, voinicii badei,

Ce-am lăsat și ce găsesc?... Să trăiți, ai mei nepoți!...
An, suspine și-ntuneric; Cum v-aș strânge eu la sânu-mi,
Astăzi, toți se veselesc. Cum v-aș săruta pe toți!

— Hei, moșnege, cum se vede, Iată, tot ce am cu mine

La voi încă n-a pătruns Împărțesc azi între voi:
Vestea cea de bucurie, Noroc, bine, avuție,
De noroc ce ne-a ajuns! Cinste-n pace și-n război!

Isprăvitu-s-a războiul Și grăind așa, bătrânul

Și durerea s-a curmat; Își deșartă sacul tot,
Românași din patru unghiuri Apoi pleacă mai departe,
Frați cu toții ne-am aflat. Tăind cale prin omăt.

A. Bârseanu

CÂT PREȚUIEȘTE MEȘTEȘUGUL

Era odată un împărat și avea un fecior voinic și frumos. După ce l-a

învățat toate felurile de învățături adânci, și cum să împărățească peste
noroade, l-a trimis să se însoare, că el era bătrân și voia să-și vadă odrasla
pusă la cale și dinspre partea gospodărească.
Se ia feciorul împăratului cu alai mare de oșteni și sfetnici și pornește
în pețit, la megieș, care era tot împărat și avea fete multe, cuminți, harnice
și mândre lucru mare!
31
 Ajunși la vecin, împăratul cu fetele îl ospătară și omeniră cu toată
gloata de pețitori.
Din vorbă-n vorbă, tot povestind una, alta, ajung și la aceea că feciorul
de împărat își spune gândul.
— Bucuros de oameni buni, cinstită fața Măriei-Tale; dar rogu-te, știi
vreun meșteșug?
— Ce meșteșug îmi mai trebuie, cându-s fecior de împărat și-s
urmașul tatălui meu la împărăție?
— Asta o știu, dar vezi că ești tânăr și încă nu cunoști toate valurile
lumii acesteia; să știi de la mine, că omul poate să învețe toată viața și când
moare tot nu știe toate. Breasla de împărat nu-i de ajuns ca să te-nsori.
Trebuie să ai și-un meșteșug, că cine nu se trudește și nu muncește, tânjește
și i se urăște viața. Dacă-i învăța și un meșteșug, poftim să-ți dau una din
fete; altfel nu.
Feciorul de împărat se cam supără, dar se stăpâni. Mulțumi pentru
ospăț și găzduire și porni către altă împărăție.
Oriunde s-a dus, a pățit tot ca întâia dată.
Într-o zi, când se întorcea acasă, iaca-i iese înainte o bătrână.
— Ce mergi, puiul maichii, așa scârbit? Că supărarea îmbătrânește
omul și-l veștejește fără vreme.
— Iacă ce e, mătușă, și-i povesti tot amarul.
— Vin la maica să te învețe meșteșug repede...
Și-l duse la un nepot, de l-a învățat să facă coșuri de paie și nuiele.
În câteva luni, feciorul împăratului a învățat să facă niște coșuri de te
mirai de ele.
Într-o bună dimineață, pornește baba la împăratul cu fete multe,
mândre, harnice și cuminți, să pețească pentru feciorul împăratului.
Când a auzit bătrânul împărat că feciorul care-i cere fata are și
meșteșug și-i și fecior de împărat, n-a mai stat la gânduri, ci îndată s-a
pornit pe treabă.
Și-au făcut, măi tată, o nuntă ca aceea, mândră și mare, de s-a vestit
în toată lumea.
Baba făcea găluște, iar pe mine m-a pus mai mare peste băuturi;
și-am jucat și eu, și-am băut, și-am jucat de mama focului.
Și de-atunci a rămas obicei, ca cei care cârmuiesc popoarele să știe și
un meșteșug.

32
 CUM SCAPI DE SĂRĂCIE

A fost odată un țăran și-l chema Neagoe. Acest țăran era om voinic
și harnic. Nu-i păsa lui de oricine ar fi fost. Vezi că-și căta de munculița
lui, își plătea dajdia, se avea bine cu toți din sat și, cum făcea el, ce dregea
el, se chivernisea omul, ca să-i ajungă agoniseala muncii sale pentru multă
vreme.
Îi veni vremea de însurătoare și, ca tot creștinul, își făcu și el rândul.
Ce să vezi d-ta? Odată cu nevasta, se strecură în casa lui și sărăcia. Ea găsise
un tron vechi, urgisit într-un colț din bordeiul lui Neagoe, la care nimeni
nu lua aminte, și acolo, pe dânsul, sărăcia își făcu culcușul. Sta grecește pe
tron, cât e ziulica și nopticica de mare și, din loc să se miște, ba. Pasă-mi-te
tronul era gol, nu mai puneau oamenii într-însul nimic, atât era de vechi și
de hodorogit.
Bietul Neagoe văzu că începe să dea îndărăt, lucrurile nu-i mai
mergeau strună ca mai înainte; se luă de gânduri, fiindcă el știa că muncește
și mai și decât înainte și, de la o vreme încoa, două în teiu nu mai putea
lega. Se spetise bietul om muncind și să salte și el ceva, teaș! Câtuși de puțin,
ferit-a sfântul! Ba până într-atât ajunsese, încât era să-l împingă păcatele să
se gândească să-și facă seama singur; vezi că dracul n-are de lucru, el nu
face biserici ori puțuri pe la răspântii.
Se zbătea bietul om, cu mintea și cu trupul, și parcă era un făcut;
mergea din pagubă în pagubă, de ajunse în sapă de lemn.
Tot satul îl luase în ochi. Îl vedea lucrând când la alde neica Burcilă,
când la taica popa. Totdeauna găsea el de lucru; la toți muncea și la toți
sporea lucrul lui. Când însă muncea și pentru el, munca nu-i da în spor.
De venea apa mare, arăturile lui le îneca. Dacă vreun prăpăd de la niscaiva
lighioane ori de la ciori cădea peste semănăturile megieșilor, ale lui erau
stinse cu desăvârșire. De bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu
pământul, de nu se mai alegea nici praful de dânsele; ba uneori porumbul
se tăciunea, ba lăcuste, ba potop, ba toate relele numai pe capul lui cădeau.
Sătenii, megieșii lui, puseră mâna cu toții de mai multe ori să-i dea câte
vreun ajutor, să-i facă câte vreo clacă, dar toate în deșert, că nu-i ieșea bine
nimic; în cele din urmă și vecinii și tot satul îl părăsiră. Toți cu totul ziceau
că așa i-a fost osânda, că trebuie să fi căzut asupra capului vreun blestem
de la Dumnezeu.
Ajunse omul să-și urască zilele. Și așa, cu sufletul amărât, șezând
într-o duminică cu luleaua în gură și gândindu-se cum să-și curme viața,
33
ca unul ce i se urâse cu sărăcia, iată că vine soția lui și-i spune că peste puțin
are să fie tată.
Ridicându-și ochii la soția lui, i se păru că vede o sluțenie de ființă,
stând grecește și ghemuită pe tronul cel vechi și neîntrebuințat. Se frecă la
ochi, se mai uită odată și ce să vadă? O sfrijită de lighioaie, mai urâtă decât
ciuma, cu barba adusă, de părea că stă să o apuce de nas, cu ochii numai
scovârliile, părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca, mâinile ei
răschitoare goale, cocoșată și cucuiată, de seamăn pe lume nu mai avea.
Când văzu el o așa nemetenie spurcată, stând ca o cobe rea în casa lui
și pe tronul lui, un fior rece îi trecu prin sân. El însă își ținu firea și merse
drept la ea, întrebând-o:
— Cine ești tu și ce cauți aici?
— Eu sunt sărăcia, răspunse ea, și am venit nepoftită.
— Ieși afară din casa mea!
— O! O! Stai, că prea te pripești, voinicule, îi răspunse sărăcia, rânjind
la dânsul cu batjocură. Ca să scoți sărăcia din casă, trebuie să ai ce pune în
locul ei.
Și, rânjind încă o dată, îi arătă niște colți de care s-ar fi speriat și
dracul. Bietul om tăcu și înghiți gălușca.
Din nou se puse pe muncă — se zvârcolea omul și în dreapta și în
stânga, noaptea o făcea zi, dădea și din mâini și din picioare, cum se zice,
și folos nici cât negru sub unghie. Nevoile îl năpădeau din toate părțile și el
nu știa ce să facă. De câte ori intra în casă, de atâtea ori și sfrijita de sărăcie
îi rânjea în bătaie de joc.
Într-una din zile, iată că și nevasta născu un dolofan de copil, sănătos
și voinic ca tată-său. Acum ce să facă el? Parale nu avea, de masă nici cât
să orbească un șoarece; ceva țoale ori vreun dichis în casa lui, tufă! Nimic,
dară nimic nu avea pe ce se prinde ochiul la el. Cum s-o scoată la capăt? Ar
fi voit și el, de, să-și boteze copilul cu vreun naș mai de doamne-ajută, să
facă și el o cumetrie. Dară cu ce? Stătea bietul om cu mâinile încrucișate,
se uita în cer și în pământ și nu știa la cine să caște gura. De felul lui, fiind
cinstit, nu voia să amăgească pe nimeni cu minciuna. Știa una și bună:
când o zice da, să fie da, când o zice nu, apoi nu.
Cunoștea demult un cioban chiabur, dar nu era în sat. Când iată că
se pomenește că-l cheamă cineva să-l cinstească. Acolo, ce să-i vadă ochii?
Prietenul lui suia oile la munte. Părerea lui de bine nu se poate spune. Îl
rugă să se cumetrească și ciobanul primi cu bucurie să-i boteze pruncul. Se
34
puseră toate la cale cum e bine. La botez, ciobanul dărui finului său o oaie
fătătoare. Atâta-i trebui. Când fu să plece, mocanul zise:
— Cumetre, tot n-ai tu unde ține oița; las-o în turmă la mine și ți-oi
îngriji-o ca și pe ale mele.
— Bine, cumetre, răspunse Neagoe, să fie precum zici tu.
El era bun bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece nu aveau ei
ce să mănânce, dar încămite să mai dea și oii.
Mocanul se duse cu oile. Omul se puse iarăși pe muncă; dar munca
lui de abia aducea cu ce brumă să-și țină zilele. Cum am zice, muncea în
sec.
După câtăva vreme, se pomenește cu un argat de la stâna mocanului.
— Neică, m-a trimis stăpânu-meu cu lâna asta la dumneata.
— Ei, și ce să fac eu cu ea?
— Apoi, să vezi dumneata, stăpânu-meu a pus de și-a tuns oițele și a
tuns și oaia finului său. Aceasta este lâna ei și a trimis-o cui se cuvine.
— Foarte mulțumim de bunătate. Să spui cumătrului multă sănătate
și să auzim de bine.
Și luând lâna din mâna argatului, intră în casă, merse drept către
sărăcie și cu grai țanțoș îi zise:
— Dă-te, sărăcie, la o parte, că am să pun lâna asta acolo!
Sărăcia nu se îndura, neiculiță, să iasă din culcușul ce și-l făcuse acolo.
Rânji ea și de data asta, dară îi dete rânjitul prin piele, căci voinicul
unde aduse odată lâna și paf! o lovește după ceafă, de era să-și muște limba,
și o răsturnă jos de pe tron. Sărăcia rămase locului, unde căzuse, ca vai de
ea.
Oaia finului fătase un miel; după ce se mări acesta, ciobanul îl mițui
și pe dânsul ca pe mieii ceilalți și-i trimise mițele acasă. Țăranul, și mai
curajos, intră în casă și merse iarăși drept la sărăcie.
— Dă-te, rânjito, mai la o parte, că am să pun mițele astea acolo!
Și fiindcă sărăcia tot mai întârzia, o lovi odată cu mițele, de-i merseră
fulgii și o dete peste cap, mai către ușă.
Pe toamnă se pomenește cu un argat, că-i aduse un burdușel de brânză.
— Baciul de la stână, zise el, a adunat laptele de la oaia finului, l-a
făcut brânză și am adus-o acasă.
— Spune cumătrului, răspunse Neagoe, că finul d-sale îi sărută
mâinile și să ne vedem sănătoși.
Apoi se întoarse repede în casă și, îndreptându-se către sărăcie, îi zise:
— Dă-te, sărăcie, la o parte, că am să pun burduful ăsta în locul tău!
35
 — Dar unde să mă mai duc? răspunse sărăcia.
— Ieși afară, dacă n-ai loc, și te du în oțelele puștii vreunui vânător,
că acolo ți-e locul.
— Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui.
Bietul Neagoe fu nevoit să petreacă încă o iarnă întreagă cu sărăcia
pe vatră.
În vara viitoare, mielul de la oaia finului se făcuse mare; acuma îi
aduse două lâni. Țăranul intră cu amândouă în mână și bufnind și răbuf-
nind pe sărăcie, o pofti să iasă afară cu nepusă masă. Sărăcia dacă văzu
zorul, dete dosul pe ușă afară și să te ții, pârleo: îi sfârâiau călcâiele fugind,
până ce se duse să-și clocească ouăle în oțelele puștilor vânătorilor.
De atunci a rămas de vânătorii sunt săraci, fiindcă-și pierd vremea
prin colții de piatră și mărăcini, umblând toată ziua, până să împuște și ei
câte vreo babușcă, de nu știu care păsărică.
Neagoe începu a bate în pinteni de bucurie, că se descotorosise de
sărăcie. Acum pe ce punea mâna, punea și Dumnezeu mila.
Toate mergeau îndebine. Munca lui se vedea cum merge înainte și
avea parte de ea. Ce să mai spunem multe? În scurtă vreme ajunse fruntaș
al satului, cu plugulița și cu toate dichisurile unui om cu parte lăsată de la
Dumnezeu. Vezi că numai cu animalele se scoate sărăcia din casă afară.

NEGUSTORUL MIHĂIȚĂ

La o prăvălie mare din Galați, a fost dat, după isprăvirea școlii primare,
Mihăiță Ursu, de fel dintr-un sat de peste Dunăre. Băiat mărunțel la trup,
dar vioi și deștept. La început, mătura prin dugheană și punea mărfurile
la locul lor, când rămâneau pe masă, după plecarea mușteriilor. Îi plăcea
să știe locul fiecărui soi de marfă și să stea totul în bună rânduială, lucru
pe care l-a băgat curând de seamă stăpânul. Când a ajuns mai mărișor,
și stăpânul a crezut că-i poate încredința o treabă mai de seamă, tocmai
rânduiala prăvăliei i-a dat-o. L-a învățat cum să facă inventar, adică să
treacă într-o condică, la începutul fiecărui an, ce mărfuri și în ce cantitate
se găsesc în prăvălie. I-a arătat cum să calculeze prețurile, cum să țină
socoteală de datornici, cum să facă scrisori pentru cerut marfă, etc., și cu
dragostea lui de a fi toate în cea mai bună rânduială, prăvălia parcă luase o
înfățișare cu totul nouă.
36
 Cu cât căpăta însărcinări mai deosebite, cu atâta și stăpânul îi mărea
leafa.
Nu era zgârcit. Aceasta se vedea din îmbrăcămintea lui totdeauna
curată și tot din material bun. Dar știa să cruțe. Cruța îmbrăcămintea,
pentru că la intrarea în prăvălie își punea o haină de pânză, pe care o dădea
la spălat, cum se murdărea; dar cruța și orice lucrușor al prăvăliei. La
deschiderea lăzilor era cu băgare de seamă, să strice lemnul cât mai puțin,
spre a se mai putea folosi. La adunatul sacilor în care veneau mărfurile,
rânduia așezarea lor, ca totdeauna să se știe câți sunt, în ce stare se găsesc.
Un capăt de ață, de ar fi fost bun la ceva, nu se arunca.
Tovarășii lui de prăvălie, cum căpătau salariul, se aruncau în cofetării,
apoi la cinematograf, cât mai des, și la crâșme, în fiecare duminică.
Câteodată mergea și el la cofetării și la cinematograf, ba chiar și la un pahar
de vin ori de bere. Dar pe când ceilalți se înfundau cu prăjituri, ori beau
peste măsură, Mihăiță era foarte cumpătat. „Iau din toate cât îmi trebuie”,
spunea el. „Ceea ce întrece trebuința este nărav, iar năravul rău duce la
multe greșeli, mai ales pe un negustor. Și mâncarea multă și băutura peste
măsură și petrecerea prea deasă, abat gândul de la treabă și rânduială. Eu,
fără treabă și fără să știu că totul e în ordine, m-aș simți bolnav. M-am
deprins de mic așa, nu mă pot schimba, nu vreau să mă schimb”.
Stăpân pe dânsul cum era, Mihăiță a pătruns repede secretul
negustoriei. Nici nu era greu de pătruns, dar era greu de urmat, pentru
altul mai necumpătat.
Spunea mai târziu, când a ajuns și el negustor mare, cu mulți băieți în
prăvălie: „Negustoria aduce câștig mare și repede, dar ca și o mașină prea
gingașă, se poate strica. Nu muncești cu tragere de inimă, nu ții rânduiala
mărfii și a socotelilor, nu chibzuiești prețul, pentru ca să nu alungi mușterii,
dar nici să pierzi, nu folosești orice lucru ce are valoarea cât de mică,
nu pui banul să lucreze când îl ai, nu ești negustor adevărat. Cel mai de
seamă lucru în negustorie este cinstea. Nu înșela pe fabricantul care-ți dă
marfa, plătește la termen la băncile care te-au împrumutat; spune adevărat
mușteriului calitatea mărfii. Cu acestea capeți încrederea tuturor și găsești
marfă oricând, iar mușterii nu te ocolesc.
Și încă ceva: fii în toate cumpătat! Nu grămădi mărfuri pe care nu le
poți vinde curând; nu împrumuta pentru cheltuieli de plăceri și bancheturi.
Banul care se cheltuiește fără să aducă profit e ca și pierdut sau îngropat.
37
 Printre băieții de prăvălie care au ascultat vorbele lui Mihăiță, unii
sunt azi negustori buni, sporesc negoțul, se pun în legătură chiar cu
comercianții și fabricanții mari din străinătate.

PROVERBE

Limba taie mai mult decât sabia.

Pune-ți frâu la gură și lacăt la inimă.
Nepoftitul scaun n-are.
Unde nu-ți fierbe oala, nu-ți băga lingura.
Șarpele, până nu-l calci pe coadă, nu se-ntoarce să te muște.
Furnica, cât e de mică, și tot dacă o calci pe picior, capul ridică și te pișcă.

CIOBANUL ȘI MORARUL

Un cioban se ducea în fiecare săptămână la un morar, să cumpere

făină.
Ce le trăsnește lor prin cap? Râvnește ciobanul la meseria morarului,
iar morarul la a ciobanului.
— Tot mai bine să stai la moară, decât să alergi toată ziulica peste
câmp, zicea ciobanul.
— Decât să-mi huruie moara-n cap toată ziua, e mai sănătos să
hoinăresc încoace și încolo, gândea morarul.
Și începură ei să se tocmească, să-și schimbe meseriile; ciobanul să-i
dea oile morarului, iar morarul să-i dea moara ciobanului.
Din tocmeală ajung la învoială.
S-a făcut morarul cioban și ciobanul morar.
Morarul se ducea cu oile, le păzea toată ziulica și seara, la stână, își
lepăda hainele de pe el, cămașa, căciula, brâul și le punea la căpătâi și apoi
se culca, cum era el învățat acasă.
Așa s-a întâmplat în întâia zi de ciobănit.
Abia a adormit și haide vine lupul la oi.
Când se da lupul la oi, oile făceau: urruu-uruu, pe la capul morarului
și el, prin somn, crezându-se că e la moară, striga:
— Dă-i grăunțe, dă-i!
Și a dormit buștean. Pân-la ziuă n-a mai rămas cu nici o oaie.
38
 Acum să vedeți ce s-a întâmplat cu ciobanul. Cum a venit la moară,
s-a rezemat în bâtă lângă piatra morii, care se tot învârtea; dar sfârșindu-se
grăunțele și neștiind s-o oprească, a început piatra să huruie a gol. Dacă a
auzit el așa, a început să strige ca la oi:
— Stai mico, stai mico!
Dar piatra își vedea de umbletul ei. Văzând ciobanul că nu stă, când
se opinteşte o dată şi-i dă una cu măciuca, sparge piatra în două; dar piatra,
aşa crăpată, tot se mai învârteşte. Ce-şi face el socoteala?
„O să mă pun pe ea s-o opresc”.
Se aşeză nerodul de cioban pe piatră.
Piatra învârtindu-se, îi apucă cămaşa de la spate şi începe a-l suci şi
învârti, lovindu-l de toţi stâlpii morii.
Cum a scăpat ciobanul de acolo, nu ştiu.
Atâta ştiu că la ziuă s-a ales unul cu oile mâncate de lupi și altul cu
moara fărâmată. Acum, cui îi place să-şi schimbe meşteşugul şi să pățească
ca morarul — să şi-l schimbe.

PLUGUȘORUL

Aho, aho, ho-ho! Asta-i steaua românească

Mâine anul se-nnoiește
Plugușorul se pornește
Și începe a brăzda,
Pe la case a ura.
Iarna grea, omătul mare,
Semne bune anul are,
Semne bune din belșug,
Pentru brazda de sub plug.
Doamne binecuvintează
Casa care o urează
Plugușor cu patru boi,
Plugușor mânat de noi.
Sus pe cer că strălucește
O stea mare ce vestește
Că se curmă de acum
Al nevoilor greu drum.
A unirii
Și-a-nfrățirii.
Stea de viță, stea de spor,
Stea de bine-n viitor.
Fă-o Doamne, să lucească,
Steaua noastră românească
Și să stea tot între noi,
Să nu mai avem nevoi;
Toată lumea ne ascultă,
Că avem dreptate multă,
Că destul am suferit
Fără ca să fi greșit.
De acum ni se cuvine
Ca să mai trăim și bine,
Să se ducă dintre noi
Orice grijă și nevoi;

39
 Să se ducă hăulind
Și cu dinții clănțănind;
Să se ducă pe pustie,
Între noi să nu mai vie;
Anul nou ne-aduce nouă
Timp mai bun și viață nouă;
N-o să fim tot moldoveni,
N-o să mai fie munteni,
N-o să fim basarabeni,
Ardeleni, bucovineni,
Ci-ntr-o țară românească,
Liberă și voinicească.
Noi și ei tot să trăim,
Și-ntre noi să ne iubim;
Și cât lumea vom trăi,
Și-n tărie vom spori.
Anul nou ne-aduce nouă,
Timp mai bun și viață nouă;
Anul nou o să ne fie
Început şi veselie,
Mari şi mici n-or prigoni,
Mici pe mari nu vor râvni;
Noi cu mâna toţi vom da
În frăţie şi dreptate,
Au să fie legi lucrate
Şi-ntr-o horă vom juca;
Dumnezeu care ne-ascultă
Ne întinde grană multă;
Şi pământul ce-om avea
Grâu de aur ne va da.
Tudor Panfile

NOTĂ. Umblarea cu plugul este o veche datină în țările agricole.

La noi, la români, în seara zilei de 31 decembrie spre 1 ianuarie, copiii
și tinerii merg din casă în casă. Doi-trei plesnesc din bice, iar unul dintr-înșii
rostește la fereastră urările potrivite cu începerea anului nou.
În partea Moldovei, plugușorul e înlocuit printr-un buhai care-i făcut
dintr-o putinică, cofă sau doniță, înfundată de ambele părți și având fixată, în
mijlocul capacului de sus, o curea sau un smoc de fire din păr de cal. Dacă trage
cineva de curea sau de acest smoc de păr, se produce un zgomot ca zbieratul
taurului.
Colindătorii cu plugul narează fapte din viața plugarilor și urează recoltă
îmbelșugată.

STRIGĂTE LA JOC

De ce joc, de ce mă-ndemn, Frunză verde măr mustos,

Pare că-i trupul din lemn. Drag mi-a fost omul frumos
Chiar din lemn de-aș fi făcut, Și călare și pe jos,
Tot aș fi mai priceput. Că și noaptea-i luminos.

aaaaaaa

40
 CU PLUGUL

Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câțiva băieți din sat,
să ne ducem cu plugul; căci eram și eu mărișor acum, din păcate.
Și, în ajunul Sfântului Vasile, toată ziua am stat de capul tatei, să-mi
facă și mie buhai, ori de nu, un harapnic.
— Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce
mânca în casa mea? Vrei să te bușească cei feciori prin omăt? Acuși te
desculț!
Văzând eu că mi-am aprins paie în cap cu asta, am șterpelit-o de acasă,
nu cumva să-mi ia tata ciubotele și să rămân de rușine înaintea tovarășilor.
Și nu știu cum s-a întâmplat, că niciunul dintre tovarăși n-avea clopot.
Talanca mea era acasă; dar mă puteam duce s-o iau? În sfârșit, facem
noi ce facem și sclipuim de colo o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală,
mai un vătrai cu belciug și pe după toacă și pornim pe la case. Și o luăm
noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul satului, de sus, cu gândul să
umblăm tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchi, afară; și, cum a
văzut că ne așezăm la fereastră și ne pregătim de urat, a început a ne zice:
— De abia s-au culcat găinile și voi ați început? Ia stați oleacă
blestemaților, că vă dau eu!
Noi atunci am pârlit-o la fugă. Și de spaima ceea, am fugit mai
jumătate de sat înapoi.
— Ei, acum ce-i de făcut? Hai să intrăm aici, în ograda asta, zise
Zaharia Gâtlan, că ne trecem vremea stând în mijlocul drumului.
Și intrăm noi la Vasile a Niței și ne așezăm la fereastră, după obicei.
Dar parcă naiba vrăjește: cela nu sună coasa că-i e frig; celuia că-i îngheață
mâinile pe cârceie; văru-meu Ion Mogorocea, cu vătraiul subsuoară, se
punea de pricină că nu ura și numa-ți crăpa inima în tine de necaz!
— Ură tu, Chiriece, zic eu lui Goian, și noi, măi Zaharie, să pufnim
din gură ca buhaiul, iar iștialalți să strige: hăi, hăi!
Și-odată și începem. Și ce să vezi? Unde nu se ia hapsâna de nevasta
lui Vasile a Niței cu cociorva aprinsă după noi; căci tocmai atunci trăgea
focul să dea colacii în cuptor.
Atunci noi la fugă, băieți, mai dihai decât la popa Oșlobanu...
— Dar bun pocinog a mai fost și-aista, zicem noi, oprindu-ne în
răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică, încă una,
două de astea și ne scot oamenii din sat afară, ca pe niște lăieți. Mai bine să
mergem la culcare.
41
 Și, după ce ne arvunim noi și pe la anul, ne-am despărțit unul de altul,
rebegiți de frig și hămesiți de foame și hai fiecare pe la casa cui ne are, că
mai bine-i pare.
Și iacă așa ne-a fost umblarea cu plugul anul acela.
Ion Creangă, Amintiri din copilărie

Cuvinte explicate
batâr = cel puțin
harapnic = bici
bușească = lovească
cârceie de tânjeală = tânjeala este un lemn, la capătul căruia e jugul. Cârceia
este făcută din câteva cercuri de lanț.
vătrai = un fier lung cu care se scoate cenușa din vatră
pe după toacă = spre seară, după ce a tocat de vecernie
oleacă = puțin
am pârlit-o la fugă = am pornit-o la fugă
hapsâna = femeia rea
cociorva = prăjina
pocinog = necaz
lăieți = țigani cu șatra

UN CRĂCIUN
Amintiri

Nu știu cum se pripășise la fița Smaranda, unde ședeam în gazdă,

un țigănuș slăbuț și perpelit, în care se încheia tot personalul de servicii al
casei. Știu însă că, într-o iarnă, fița Smaranda a plecat cu moșu Vasile să facă
sărbătorile la o rudă chiabură din Plopana și pe mine m-a lăsat cu Ionică în
bucătărie, pân-o veni cineva de-acasă, să mă ia. Aveam la dispoziția noastră
o baniță de făină de păpușoi, un căuș de fasole și o traistă de nuci. Ionică
era de vârsta mea; amândoi la un loc am fi împlinit douăzeci de ani, vârsta
unui flăcău. Eram dar destul de voinici, ca să ne facem singuri mămăligă
și o fiertură de fasole. Și ne înțelegeam de minune și la treabă și la joacă.
Ziua ne dam cu sania pe dealul Țuguetei, seara spuneam povești și puneam
la cale ce aveam să facem noi, când om fi mari; uneori luam cu degetul
negreală de pe gura cuptorului și ne zugrăveam mustăți și barbișoane,
râdeam să ne prăpădim; într-un târziu ne apuca frica, lăsam tăciunii să se
stingă, ne culcam frumușel pe rogojina care acoperea cele patru scânduri
42
ale patului și ne vâram capetele sub lăvicer, ca să ne încălzim. Bine, asta
merge o zi, două, da eu bag de seamă că vremea trece, Crăciunul se apropie
și cei de acasă se vede c-au uitat că mai au un băiat.
— Ce să fie asta, mă Ionică?
— Poate că nu mai vine... Da-i departe?
Și iată-ne făcând planuri să ne sculăm de mânecate și s-o pornim
amândoi la drum, cu săniuța noastră.
Văd ca prin vis dealuri acoperite cu zăpadă, copacii în promoroacă,
ochii îmi lunecă; e un joc fermecător de scântei pe netezișul alb, poleit de
soare; și în această imensitate pustie, pe un drum luciu ca oglinda, Ionică,
înhămat la săniuță, mă duce în goană; din când în când sare și nechează
ca un mânz care zburdă. Apoi se face el boier și eu cal; la deal, amândoi
suntem cai, la vale, amândoi boieri, și pe la amiază iată-ne ajunși la Pleșești.
Bătrânul Dorogan mă cunoaște de departe și-mi iese vesel înainte, îmi
pune labele-n piept și mă linge pe obraz...
O, căsuța noastră drăgălașă, cu prispa ei lata de jur împrejur, cu
streașina ei de stuf în care aveam cuiburile mele de vrăbii și în care vara
veneau albine și-mi puneau miere în trestie și mi-o despărțeau frumos în
porții mici, cu niște căpăcele rotunde, tăiate din primele frunze de vișin!
Dar de ce pare ograda așa de pustie?... Și nimeni nu s-a arătat la fereastră!
Nici nu ne mai scuturăm ciubotele de omăt. Nerăbdători dăm buzna
în casă. Țața Frăsina întinde foi de aluat, frate-meu Mihalachi pisează miezi
de nucă și zahăr; când ne văd, se crucesc.

Cuvinte explicate
se pripășise = a venit dintr-o rătăcire
perpelit = sărăcăcios, zdrențăros
chiabură = bogată
căuș = un vas de lemn cu care se ia făină
lăvicer = lăicer, așternut, cuvertură de pat, făcută din lână, țesută de femeile
de la țară
de mânecate = de dimineață
imensitate = întindere mare
dăm buzna = intrăm repede

vvvvvvvvv

43
 Din Nastratin Hogea - Hogea la nuntă

Nastratin Hogea, odată, fiind la nuntă chemat,

Se duse în haine simple, ca sărac bine-mbrăcat.
Nuntașii astfel văzându-l, nici în seamă nu-l băgau,
Ci pe cei cu haine scumpe să-i trateze alergau;
Și, după ce așezară la masă pe toți, frumos,
Îl puseră și pe dânsul în colțul mesei de jos.
Nastratin, văzând aceasta, se sculă, în grab-aleargă,
Și la un al său prieten, să-i dea haine el îl roagă.
Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc,
Puse și-o blană asupră-și cu postav roș ca de foc.
Și așa mergând el iarăși, la nunta ce-a fost chemat,
Cum îl văzură nuntașii, cu cinste l-au întâmpinat.
— Poftim, poftim, Hogea-efendi, cătră dânsul toți zicând,
L-au pus tocma-n fruntea mesei, fiecare loc făcând.
El, dacă șezu la masă și-a întins mâneca-n vas,
Zicând: Poftim, poftim blană, mănâncă ce e mai gras!
Îl întrebară nuntașii pe Hogea-efendi, zicând:
— Pentru ce o faci aceasta, și-ntingi mâneca, mâncând?
— Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit
Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit.
Și când v-am dat bună ziua, mi-ați zis numai: „mulțumim”;
Iar cum venii cu acestea, toți mi-ați zis: „Poftim, poftim”.
De aceea și eu blana să mănânce o poftesc,
Că văz: toți privesc la haine, și persoana n-o cinstesc.

Hogea = preot la turci

galant = elegant, frumos
Efendi = titlu dat de turci oamenilor de seamă

VECHEA ȘI FRUMOASA MOLDOVĂ

Voievodul Dimitrie Cantemir, cărturar vestit, a scris demult o carte

latinească, Descrierea Moldovei, pentru cei care ar fi vrut să știe ceva despre
această frământată țară. În ea se poate vedea ce-a fost țara Moldovei acum
două sute cincizeci de ani...
44
 Cartea aceasta, puțin citită, e pentru mine ca o grădină părintească veche
și părăsită, în care umblu înfiorat. În fiecare ungher, sufletul meu tresare.
O am totdeauna aproape. O deschid de multe ori la întâmplare și
rămân neclintit, cufundat în lumea morților, în acel tainic „a fost odată”, de
unde nu se întoarce nimeni, ci numai visurile noastre.
Văd Moldova cea veche, din munți până-n Nistru și până-n limanurile
mării, cu cetățile ei de piatră și satele albe presărate în lungul apelor.
Lanuri, turme și prisăci, o țară ca o grădină înspre care râvnesc necontenit
neamurile prădalnice. Toate liftele păroase și urâte au bântuit-o. Din zorii
veacurilor, pământenii au avut de suferit necontenite izbiri.
Crai și împărați au întemeiat la hotarele ei vremelnice stăpâniri:
ungurii și leșii, turcii și tătarii. „Cu toți aceștia, zicea Cantemir, au avut
moldovenii multe valuri, în vremea când își apărau slobozenia lor”...
N-a fost neam mai lovit, care să se apere cu o mai cumplită îndârjire.
Țara aceasta are un văzduh așa de senin, spune în altă parte Cantemir,
încât se vede uneori în asfințit Ceahlăul tocmai de la Cetatea Albă. Vremea
este așa de cumpănită, și apele și pădurile sunt așa împărțite, încât belșugul
se revarsă de pretutindeni... Mierea și laptele curg ca o sfântă mană pentru
femei și copii, și vinul chihlimbariu spumează în cupe de lut pentru oștenii
cu zale și plete... Livezile-s cât niște păduri. Iazurile se țin lanț. Vitele cresc
fără număr în suhaturi...
Țara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pământul ei a
curs atâta sânge și lacrimi, a fost atâta încălcare și atâta silă, încât privirile
și cântecele urmașilor au rămas triste...
Stau așa aplecat asupra unei pagini unde găsesc scrise nume de cetăți:
Chilia, Tighina, Soroca ori Hotin. Câtă călărime de răzeși și mazili a roit
în jurul lor, la Nistru!... Codrenii tighecenii s-au înfrățit cu oamenii din
munte, sub steagul voievozilor. S-au bătut la Cetatea Albă, s-au bătut la
Hotin și-n Podolia, s-au întors la apus în cheile munților, s-au bătut
pretutindeni îndârjiți și nedomoliți, ca niște zimbri.
Sfânt pământ al Moldovei, din munte la Nistru, oricât au cercat cei
vicleni să te sfârtice, cei răi să-ți ridice rânduielile, cei întunecați să ridice
dușmănii, tu ești unul și nedespărțit ca un uriaș mormânt, în care dorm
părinții noștri. Dacă după atâta zbucium, după atâtea jertfe, am răzbit la
limanul unde ne aflăm, și ne-am înfrățit cei despărțiți, și ne-am găsit iarăși
în bătrâna noastră țară moldovenească, apoi soarta a avut asta scris în
cărțile ei tainice. Ceea ce a trebuit să se împlinească ca și cuvântul sfânt,
care spune că „cei tari se vor smeri și cei umiliți se vor înălța”.
M. Sadoveanu
45
 Cuvinte explicate
limanurile mării — țărmurile mării
prisăci = crescătorii de albine
slobozenia = libertatea
vinul chihlimbariu = vin auriu, de culoarea chihlimbarului
suhaturi = izlazuri, imașuri
răzeși = proprietari, înstăriți de domni pentru iscusință și vitejie
mazilit = scos din slujbă
zimbri = bouri, boi sălbatici, trăiau demult în codrii Moldovei

MIHAIL SADOVEANU. S-a născut în anul 1880 şi

este unul din cei mai de seamă scriitori români. A scris
foarte multe cărți literare în proză. Limba în care a scris
Sadoveanu cucerește și farmecă. În multe din scrierile
sale înfățișează viața glorioasă, zbuciumată și vitejească
a străbunilor noștri. Lumea de care se ocupă acest mare
și productiv scriitor e mai ales lumea satelor, cu comoara
neprețuită de gândire și de simțire. Ca să cunoască de
aproape această lume, Sadoveanu a călătorit mult, ca să
poată înțelege mai bine viața satelor (Oameni și locuri,
Priveliști dobrogene, Depărtări, etc). A prelucrat cărți vechi populare, pentru
folosința tineretului român: Esopia, Alexandria, Puiul pădurii (Genoveva de
Brabant) etc.
Multe din scrierile sale sunt traduse și în alte limbi străine, mai ales în
limba italiană.

CA DE-O PILDĂ

Un drumeț era găzduit la un gospodar bun, care-l oprise pe noapte

să mâie la dânsul și acuma îl ospăta. Îi puse dinainte o strachină cu brânză.
Drumețul — flămând, nu șagă! Dă iute la vale strachina cu brânză și —
vorba ceea — dacă ar mai fi, aș mai mânca, dar dacă nu-i, nici a cere nu
mi-i tocmai îndemână. Ce să facă el? Hai s-o ia cu pildele, că așa era mai
demult. Și prinde a spune:
— Doamne, om bun... Pe unde am fost eu și cât am umblat, dar lume
bună ca pe aici nu mi s-a întâmplat! Uite, pe colea, departe, m-am întâlnit
cu doi. Și s-au bătut — și numai unde l-a lovit unul pe celălalt și când mi ți
l-a învârtit — a rămas locul neted... ca aici... (și-i arată în strachină).
— Cum se poate, omule! strigă gazda.
46
 — Zău, na! Ca aici a rămas locul neted... (și-i arată iar strachina
goală). Numai colbul ieșea, când mi l-a izbit!
— Măi, măi, măi! strigă gazda.
Și-i mai umplu o dată strachina cu brânză.

ADĂPOSTURI PRIN MUNȚI

Din câte primejdii nu ne-au scăpat pe vremuri munții și codrii aceștia!

Aici, în întăriturile acestea zidite de Dumnezeu, au stat adăpostiți aproape
o mie de ani strămoșii noștri când prin șesurile Dunării curgeau puhoaiele
de barbari, când noroadele sălbatice ale Asiei se năpusteau cu duiumul,
împingându-se unele pe altele asupra Europei, jefuind orașele și pustiind
pământul pe unde treceau. În munții aceștia s-a închegat tăria și unitatea
neamului românesc. Ei au fost ocrotirea și scăparea noastră în zilele de
groază, cetatea sfântă în care s-au păstrat aşa de curate credinţele şi limba
şi datinile poporului nostru. În locurile acestea tăinuite, pe veci îngrădite
de străjile Carpaților, plutesc umbrele strămoşilor noştri de înainte de
descălecare. Aici, în şoptitul izvoarelor şi în freamătul codrilor, a răsunat
pentru întâia oară frumoasa noastră doină — şi nu e pârâu, nici plai de care
să nu fie legată o amintire scumpă sufletului nostru, nu e vârf de munte, în
tot cuprinsul acesta, care să nu-și aibă povestea și cântecul lui.
Mai târziu, după ce-au contenit năvălirile și s-au scoborât ai noștri iar
la șesuri, de câte ori o primejdie mare ne-a amenințat, munții ne-au chemat
în adăposturile lor, și vai de dușmanul care ne-a urmărit în întăriturile
cetății noastre! Când Carol Robert, trufașul rege al Ungariei, și-a împins
oștile în câmpiile Olteniei, și la sfatul de pace al blândului nostru voievod
Alexandru Basarab i-a răspuns semeț că „el e păstorul oilor sale și-l va
scoate de barbă din vizuina lui”, românii îl atraseră cu încetul într-o vale
strâmtă și întunecoasă din munții Gorjului, și deodată, ca prin farmec, cu
bubuiri asurzitoare stâncile începuseră a se rostogoli din înălțimi, și toată
falnica lui oaste, învălmășită și zdrobită sub grindina de bolovani, pieri
în fundul acelei râpi. Și-n sutele de ani care au mai curs de atunci, câte
n-au văzut, Doamne, munții aceștia; de câte ori n-au răsunat codrii și văile
acestea de buciumul vitejilor noștri plăieși!
Al. Vlahuță

47
 BUNICA

O bătrână gârbovită, Iată calul cel cu aripi,

Ca prin vis o văd şi-acuma, Fără frâu, nebun, sălbatic
Cu privirea mângâioasă Ce mănâncă dintr-o tavă
Și cu părul cum e bruma... Numai bulgări de jăratic!

Dintr-un caier alb de lână Iată zmeul cel năprasnic

Firul ei se toarce leneş La mânie şi la ură,
Şi tot leneş curge basmul Lâng-o zână mai frumoasă
Cu-mpăraţii Por şi Peneş... Ca o floare de răsură!

Visuri blânde mă-mpresoară: Zările cutremurate

Ochii mei închişi, sub gene, Vâjâiesc acum avan,
Văd cum zboară Feţi-Frumoşi Căci la şapte poști aruncă
Cu Ilene-Cosânzene. Zmeul greu-i buzdugan...

Iată podul de aramă, Unde ești, bunică dulce,

Iată podul cel de aur Pe genunchi să mă mai tremuri
Şi-un viteaz cu negre plete Și să-mi spui povești frumoase,
Ce se bate c-un balaur. Cum spuneai în alte vremuri?!
V. Militaru

SOBA LUI HOGEA

Hogea se-apucă odată să își facă un cuptor,

Pe nevasta sa împrejuru-i având-o de ajutor.
După ce isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut,
Veni un vecin și-i zise că nu e bine făcut,
Pentru că l-a întors cu gura către vântul de apus,
Că era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus.
Altul venind zise iară: — Hogea, ce bine făceai,
Către răsărit cu gura, cuptorul de-l întorceai!
Altul iar îi zise: — Hogea, eu, în locu-ţi de eram,
Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam.
Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut,

48
 Îl strică ş-apucând iarăşi, pe rotile l-a făcut;
Dup-aceea, din prieteni, în vreun fel de îi zicea,
El se apuca îndată şi-ntr-acolo-l întorcea.
Şi aşa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit,
Al fiecăruia gustul şi plăcerea i-a-mplinit,
Zicând: câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu
Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.

Anton Pann (1794-1854)

Este cel mai de seamă scriitor, care a adunat din popor o sumedenie de
texte de valoare (proverbe, ghicitori, fabule, zicători etc.). El însuşi le-a numit: De
prin lume adunate şi iarăşi la lume date.
Scrierile lui sunt adunate în următoarele lucrări mai de samă: Fabule,
Povestea vorbei, O şezătoare la țară, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea.

TROIŢELE

Trebuie să vorbesc de aceste ciudate cruci vechi, pe care, pe toate

drumurile ce le-am străbătut, le-am întâlnit, în orice parte a ţării.
Până acum n-am dat bine de rostul lor, dar mi-s dragi.
De obicei, ele stau la marginea drumului, uneori în singurătate,
uneori în grupe; uneori sunt din piatră ciudat săpată; uneori sunt din lemn,
zugrăvite cu figuri de sfinţi vechi.
Fără îndoială, aceste pioase monumente
au fost înălţate ca să însemne locurile unde s-a
petrecut ceva: poate moartea vreunui erou, sau
numai omorul unui singuratic călător, care nu era
sortit să ajungă la capătul drumului său...
De cele mai multe ori, stau lângă puţuri,
purtând numele acelora care, gândindu-se la
drumeţii setoşi, au ridicat aceste mijloace de
adăpost, în locuri depărtate.
Ciudate la făptură, ele atrag ochiul de departe.
Ţăranul îşi descoperă fruntea înaintea lor, şoptind
o rugăciune pentru morţi.
49
 La răscruci am dat uneori peste dânsele, strânse câte zece sub un
acoperiş. Când se află în aşa de mare număr, sunt cioplite din lemn. Formele
şi mărimea lor sunt felurite: unele grozav de înalte şi de zdravene, acoperite
cu şindrilă; adesea desenul lor e încurcat şi mai multe cruci, ieşite una din
alta, fac o alcătuire curioasă, zugrăvită peste tot în culorile cele mai tari, pe
care soarele și ploaia le mai spălăcește.
Ocrotite de tovarășele lor mai mari, multe cruciulițe se grămădesc
alături: cruci rotunde și cruci pătrate, cruci care sunt subțirele și drepte,
cruci care par a se pleca smerit spre pământ.
Pe drumuri singuratice, aceste dovezi sătești de credință au un farmec
ciudat. Te miri ce dorințe s-au ridicat, când ele au fost puse acolo de mâini
evlavioase și de inimi care credeau...
Dar mai presus de toate, crucile de piatră săpată mă ispitesc. Le-am
descoperit în tot felul de locuri: unele sunt de o rară frumusețe, acoperite
cu inscripții, care șerpuiesc în minunate desenuri.
Am dat de ele pe câmpii pustii, pe margini de drumuri prăfoase, la
capătul pădurilor întunecate, pe singuratice coline de munte. Le-am aflat
pe ape pierdute lângă mare, unde porumbeii valurilor se roteau în jurul lor,
dezmierdându-le ușor cu vârful aripilor.
M. S. Regina Maria
Cuvinte explicate
puțuri = fântâni
evlavioase = credincioase
inscripții = scrieri vechi săpate în piatră

ȚARA

Dragii mei, și țara și nația românească sunt după credința mea

vrednice de a fi iubite și sărbătorite.
Mai întâi aflați, cei care n-ați văzut alte țări, că ținutul nostru e fără
pereche pe toată fața pământului. Nicăieri nu se mai întâlnește o îmbinare
atât de potrivită între munte, deal, șes și luncă. Ascultați ce zice Bălcescu,
cel mai inimos dintre toți istoricii noștri:
«Pe culmea cea înaltă a Carpaților, se întinde o țară mândră și
binecuvântată între toate țările lăsate de Dumnezeu pe pământ. Ea seamănă
a fi un măreț palat... Un brâu de munți ocolește toată această țară, precum
zidul o cetate...»
50
 E drept că aiurea sunt munți semeți, cu vârfuri totdeauna albe de
zăpezi. Dar tocmai aici stă farmecul pământului românesc: el are de toate,
însă într-o măsură potrivită cu trebuințele omului. Între hotarele noastre
nu se află loc pustiu; tristețea și sărăcia nu-și găsesc sălaș. Dimpotrivă, peste
tot vezi numai priveliști zâmbitoare, iar unele de o măreție fără pereche pe
tot ocolul pământului. Uitați-vă la Dunăre, apa cea mai de seamă a Europei.
După ce a cules râurile din șapte țări, se apropie de latul zid al Carpaților
și-l taie pe de-a-ntregul în curmeziș. Nicăieri pe fața globului pământesc
nu se mai vede așa minune.
Valea uriașă, prin care răzbate Dunărea din Banat spre Porțile-de-
Fier, este ceva măreț, o ispravă de uriași. Cine plutește peste vâltorile de la
«Cazane», între pereții de stâncă, deasupra cărora cerul se zărește ca o pată
albastră, acela se crede rătăcit într-o lume de basme și nu s-ar mira să vadă
ieșind din peșterile munților zmei și balauri, ca cei din poveste.
Aflați deci că, chiar între hotarele noastre, puteți vedea una dintre
cele mai mari minuni ale întregii planete.
S. Mehedinți

ECONOMIA MESERIAȘULUI

Călin, zidar din Timișoara, se dusese odată la Oradea-Mare, în niște

afaceri de ale sale. Aici, plimbându-se pe străzile orașului, întâlni un vechi
cunoscut, cu care lucrase înainte cu 20 ani, la un maestru din Timișoara
și care acum se afla într-o stare foarte tristă, bolnav, lipsit de curaj și chiar
de orice mijloace. El îl luă pe prietenul său cu sine și după ce își isprăvi
afacerile în Oradea, plecă cu dânsul la București, unde trăia acum. Încercă
mai întâi a-i da curaj și a ridica sufletul lui abătut. Apoi îl întrebă de ce se
află într-o stare atât de amărâtă:
— Ce ți s-a întâmplat, îi zise el, de când petreceam împreună la
Timișoara? Eu te știam că erai pe atunci unul dintre cei mai buni lucrători;
cum se poate să te văd într-o stare atât de tristă?
— Nu vreau să-ți ascund nimic, îi răspunse Iorgovan. Eram un bun
lucrător și mulți bani câștigam cu meseria mea, dar având prieteni răi, am
început a-mi însuși năravurile lor rele, a mă da la petreceri și a mă dezgusta de
lucru. Zi de zi, petreceam cu prietenii și cunoscuții mei în beții, în jocuri de
cărți, risipindu-mi banii câștigați prin munca mea. Departe de a economisi
ceva, făcui datorii peste datorii și într-o zi fui arestat. Creditorii mei se
51
săturară a-mi plăti mâncarea și-mi dădură libertatea. Dar încotro s-apuc,
ce să fac? Eram să mă duc la lucru ca să-mi câștig pâinea de toate zilele, dar
multele petreceri nebunești îmi slăbiră puterile și mă îmbolnăviră. Acum
zac în pat cum mă vezi și-mi plâng păcatele petrecerilor mele nebune. Dar
tu, scumpul meu prieten, cum ai ajuns să ai o casă atât de frumoasă, în
orașul aceasta? Poate că ai moștenit o avere mare, sau poate că ai fost foarte
norocos în vreo întreprindere.
— Nici una, nici alta, răspunse Călin, ci am întrebuințat mijloacele
cunoscute și folosite de toată lumea, cu care tu ai fi putut reuși tot așa
de bine ca și mine. E un secret pe care ți-l pot arăta în puține cuvinte.
Iată-l: fiind un bun lucrător, câștigam optzeci de lei pe zi. Șaizeci de lei îmi
ajungeau pentru mâncare, pentru întreținerea mea, iar un pol îl puneam
în fiecare zi la o parte. Sâmbăta, îndată ce isprăveam lucrul, mă duceam și
puneam șase poli la Casa de economii. Aceasta face într-un an 312 poli și
cu interese cu tot 320 poli. În decursul mai multor ani, am continuat a face
acest vărsământ de 312 poli și după 20 de ani m-am pomenit cu un capital
de 14 până la 15000 de napoleoni. M-am căsătorit, apoi am cumpărat casa
aceasta, în care trăiesc cât se poate de fericit cu soția mea și cu doi copii.
Sper că și de aici încolo voi mai putea lucra încă mult timp, ca să avem cu
ce crește cât se poate mai ușor mica noastră familie.
— Ah! zise Iorgovan, după ce-l ascultă cu atenție. Eu am lucrat tocmai
din contră. În loc de a economisi, eu am cheltuit câștigul zilelor mele pe
lucruri de plăcere. Lunea și mai ales marțea o petreceam în trândăvie și
numai cu greu mă apucam iarăși de lucru, în zilele celelalte. Cârciuma,
tutunul, jocul de cărți și petrecerile de tot felul îmi puneau capul,
absorbindu-mi două părți din câștigul meu, astfel că la sfârșitul săptămânii
nu mă alegeam cu nimic alta, decât cu mustrări de cuget și, ce fu mai rău,
nu aveam nicidecum putere să părăsesc odată viața mea păcătoasă și să
încep o viață regulată!
— Văd bine, zise Călin, că tu ai avut viața cea mai nenorocită. Dar
n-ai pierdut tot, ți-a mai rămas un prieten, care, văzându-te neputincios la
lucru, te-a primit cu plăcere în casa sa, unde vei putea trăi liniștit până la
sfârșitul zilelor tale.
— Îți mulțumesc din tot sufletul, bunul meu prieten; dar suferințele
ce au slăbit trupul meu, cu desăvârșire, nu-mi vor permite a mă bucura
mult timp de bunătatea inimii tale. Fie ca cel puțin viața mea și a ta să
servească de învățătură tinerilor, la începutul carierei lor!

52
 GARDA NISTRULUI

Sunt român venit din Roma, cu oștirea lui Traian,

Ca să fiu pe totdeauna garda Nistrului roman.
Ca să știe că-ntre Nistru, Tisa, Dunăre și Mare
Se întinde România cu-ale ei străvechi hotare,
Peste care niciodată nu va trece vreun dușman,
Fără ca să țină minte ce-i romanul lui Traian.
Între-aceste patru ape munca mea desfășura-voi.
Lumii care mă privește, grâu și aur arăta-voi;
Și, ca bradul de la munte, în bătaia vijeliei,
Neclintit voi sta de pază la hotarul României!
A. Scriban

VOINȚA NEAMULUI

În țara noastră românească,

vrem înșine stăpâni să fim
Și stăpânirea țării noastre
cu nimenea să n-o-mpărțim.
Și nu vrem noi, românii, fruntea,
în veci, la nimeni s-o plecăm,
Și din moșie nici o palmă,
o unghie n-o să lăsăm.
Nu vrem să închinăm popoare,
sub mândrul sceptru românesc;
Ci să trăim viața noastră
și dreptul nostru strămoșesc.
53
 Nici la răpiri ne zboară gândul,
dar vai aceluia ce-ar îndrăzni
Știrbiri moșiei a ne face!...
El cu viața va plăti.
Căci pe moșia cea străbună
vrem înșine stăpâni să fim
Și stăpânirea ei cu nimeni
nu cugetăm s-o împărțim.

UN NEGUSTOR DE IMITAT

Să-ți spun cum un amic al meu a gonit pe negustorii străini care se

aflau în satul său, fără votul camerei, fără decret domnesc, fără primar, fără
dorobanț și fără protest din partea consulilor.
Un negustor străin avea cârciumă, vindea scump rachiu prost,
jumătate apă, dres cu ardei și cu vitriol; vindea vin oțetit, dres cu spirt
și-l vindea scump, vindea stambă și basmale putrede și le vindea scump.
Vasilică al meu a luat și el o casă în sat, a lipit-o bine, a îmbrăcat pereții
frumos cu rafturi și cu hârtie de câte un sfanț sulul; a făcut astfel un local
curat și vesel, pe când al străinului era urât și necurat; a adus vin bun și
neprefăcut, rachiu tare fără vitriol, a adus tot felul de marfă; vindea toate
acestea cu câte 20 și 30 la sută mai ieftin decât străinul și într-o dimineață
negustorul și-a pus ce-i mai rămăsese în car și a plecat pe-aici încolo.
Negreșit că s-o fi dus și în alt sat, dar să ne închipuim că ar fi pretutindeni
câte un Vasilică; cum să nu treacă străinul granița?
Mai era tot acolo și un meseriaș străin care cumpăra piei, le argăsea și
cu trei croitori, tot străini, făcea cojoace. Vasilică a cumpărat oi, a adus trei
cojocari români de la Focșani, care croiesc și cos cojoace, și două fete care le
împodobesc cu mătăsuri și petlițe roșii, verzi, albastre; le face mai frumoase și
le vinde cu jumătate prețul de cum le vindea străinul, tăindu-i apa de la moară.
Negustorul, văzând că nu se mai învârte roata, a plecat într-o dimineață cu
toată fabrica. S-a dus negreșit în alt sat, unde n-a găsit un Vasilică.
Un alt negustor cumpăra toată lâna din sat, o dădea la femei de o torceau
și o țeseau, făceau postav de țară. Vasilică al meu i-a luat toate lucrătoarele și
toate țesătoarele, plătindu-le mai bine și în bani, iar nu pe marfă stricată ca
străinul. Străinul, neputând ține concurență, și-a strâns mult-puțin ce avea și
s-a dus; și astăzi nu se pomenesc străini în sat la Vasilică.
54
 CÂNTEC

— Ghiocel ce-mi ieși pe coastă, — Las’ să vină vântul, gerul,

Cu plăpânde foi, Bată cât de mult!
Gerul, vântul te adastă, Mi-a trimis o rază cerul;
Ce-ai venit la noi? Eu de cer ascult.

Pete albe de zăpadă Soarele din slăvi mă cheamă,

Stau în preajma ta, Soarele divin!
Iară mâine va să cadă Rupe-a norilor maramă
Iarnă și mai grea! Să-l privesc deplin.
P. Cerna

Panait Cerna (1881-1913)

Şi-a luat numele de «Cerna» de la satul Cerna din

jud. Tulcea, unde s-a născut, unde şi-a petrecut copilăria
şi unde a învăţat clasele primare.
A trecut apoi la liceul din Brăila unde, ca să poată
să-şi câștige existența, a trebuit să muncească mult şi să
lupte cu mari greutăţi, ceea ce i-a zdruncinat sănătatea.
A fost un poet de seamă. În poeziile sale, P. Cerna
arată multă încredere în lupta contra răului şi a suferinţei.
Are încredere că răul poate fi biruit şi că fericirea poate să înlocuiască suferinţa.
Pentru aceasta i s-a zis «Cântăreţul fericirii».

PROVERBE
Cu şchiopu-ntr-un loc de şezi,
Te înveţi să şchiopătezi.

Năravul din fire n-are lecuire.

URSUL

Dumnezeu cu Sf. Petru umblau pe pământ şi se uitau la munţi şi la

văi; dacă nu erau munţii potriviţi cu făptura, îi mai îndreptau pe colo şi pe
colea. Şi pe care animal îl întâlneau în cale, îl întrebau dacă are să se plângă
de vreun neajuns.

55
 S-au întâlnit şi cu ursul. Şi li s-a plâns ursul, că lui i-au făcut nedreptate:
l-au menit să trăiască prin păduri, dar n-au avut grijă să-i dea hrană de ajuns.
Iar Dumnezeu l-a povăţuit să nu alerge numai după carne, ci să se
mulţumească şi cu zmeură, mure, afine, cu rădăcini de ierburi dulci ori cu
mierea stupilor din scorburi. Ursul, prost şi îndărătnic, n-a fost mulţumit
şi a răspuns că acestea sunt bucate proaste.
Atunci, Dumnezeu l-a dus la o scorbură unde se adăpostise un stup.
Şi era scorbura aceea plină de faguri. Şi i-a zis Dumnezeu să-şi bage capul
la miere și să vadă dacă e mâncare proastă. Și n-a voit ursul. Atunci Sf.
Petru, supărat, l-a apucat de urechi și l-a tras spre miere. Ursul se tot trăgea
îndărăt, Sf. Petru îl trăgea tot înainte, și așa s-a făcut că au rămas urechile
ursului în mâinile Sf. Petru. Pe urmă l-a împins cu capul în scorbură, unde
a început a mânca miere cu mulțumire. Pe urmă, Dumnezeu, după ce l-a
cumințit pe urs, i-a poruncit să contenească și să plece la zmeură, ca să-i
arate că și zmeura e bună. Dar ursul se făcea că n-aude și mormăi; și mânca
înainte. Și iarăși s-a supărat Sf. Petru și l-a apucat pe urs de coadă, să-l tragă
de la miere. Și a tras cu putere Sf. Petru, și a tot tras până ce s-a rupt coada
ursului. Și tot n-a fugit ursul.
Atunci Dumnezeu a zâmbit și a zis: «Lasă, Sf. Petre, că am eu ac de
cojocul lui!» Și a făcut Dumnezeu semn cu mâna și deodată s-au pornit
albinele și s-au îngrămădit pe capul ursului. Și atât l-au înțepat, până ce
ursul a luat-o la fugă.
Și de atunci a rămas ursul fără urechi și fără coadă, că Dumnezeu n-a
voit să i le pună la loc, și l-a pedepsit pentru îndărătnicirea și lăcomia lui.
Ursului îi place de atunci mierea, dar și albinele îi poartă sâmbetele și îl
fugăresc cât e pădurea.
Din popor

ȚĂRANUL FILOZOF

Să zicem că întâmplarea asta s-a petrecut în satul Gropeni, nu departe

de orașul Brăila.
Toader Furtună era pescar de meserie și plimba odată un om învățat,
cu luntre, pe Dunăre.
Asta era într-o seară de vară. Cum pescarul trăgea vârtos din lopeți,
numai iată că-l întreabă învățatul, care tot stătea cu ochii la stele:
— Măi omule, știi ce e în steaua aceea? și arătă cu degetul o stea
luminoasă pe cer.
56
 — Nu, domnule, răspunse luntrașul de colo.
— Hehei! Ți s-a dus un sfert din viață! zise omul tobă de carte,
fudulindu-se cu știința lui.
— Da-n inima pământului știi ce-i? întrebă învățatul din nou.
— De unde să știu eu? îi răspunse cam înțepat luntrașul. Eu atât știu,
să trag la luntrea asta, ca să te plimb pe dumneata.
— Hehei! Ți s-a mai dus încă un sfert din viață, dacă nu știi.
În vremea asta s-a pornit un vânt strașnic. Valuri peste valuri se
repezeau în luntre, gata s-o răstoarne ca pe o jucărie.
Pescarul întrebă atunci pe învățat:
— Hei, domnule cărturar, știi să înoți?
— Nu știu, vai de mine! răspunse omul cu carte, îngrijorat.
— Atunci să știi că ți s-a dus toată viața! zise Toader Furtună, cu glas
apăsat și batjocoritor.

SFÂRȘITUL IERNII

S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,

S-au dus zilele babei și nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ,
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.

Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde.

Prin răpi adânci, zăpada de soare se ascunde.
Pârâiele umflate curg iute, șopotind,
Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.

O, Doamne! iat-un flutur ce prin văzduh se pierde!

În câmpul veșted, iată un fir de iarbă verde,
Pe care-ncet se urcă un galben gândăcel
Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.

Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,

Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare,
După o iarnă lungă și-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce, în sufletul uimit!
V. Alecsandri
57
 POVESTEA BUJORULUI

Era odată un împărat și avea un fecior pe care-l chema Bujor.

Împăratul era acum bătrân și slab. Om pașnic, nu ridicase oști
împotriva nimănui și de aceea nu-și găsise nici un dușman.
Dar nu este om să nu-și aibă necazul lui. Împăratul avea și el un necaz:
Avea pe moșia lui un codru de brazi și molizi, în mijlocul căruia era
un iezer stăpânit de iele și de stafii.
Care cum intra în pădure, înapoi nu se mai întorcea, decât schimonosit:
unul în câine, altul în măgar; alteori îl schimbau ielele în flori și buruieni,
ori îl caliceau de nu era om în toată viața. Că, să vezi, îl făceau pe om de se
îndrăgea cu dânsele și-și râdeau de el, ca de un nagâț.
Împăratul, de cum i-a răsărit băiatul, l-a și povățuit să meargă în toată
împărăția, dacă are poftă, numai în codrul cu Ielele să nu se ducă.
Într-o zi, însă, împăratul pică la pat și simțindu-și sufletul la gât,
adună sfat. Și chemându-și feciorul, îi puse coroana pe cap și buzduganul
în mână, semnele stăpânirii peste împărăție, și după ce îi mai dădu multe
povețe, îi aminti și de iezerul cu Iele: «Pe acolo să nu calci, dragul tatei, că
ce-i păți, cu nimeni nu vei împărți». Apoi își dădu sfârșitul.
Rămas singur, Bujor a jelit ce a jelit după moșneag și de acolo a început
a-și mai căuta și el de treburile împărăției, și între altele cea dintâi grijă a
fost să vadă cele sate și târguri. A mers el într-un târg, a mers în altul și a dat
și prin părțile iezerului cu zânele. Și era pădurea aceea așa de plină de taină,
și așa cuprinsă de cântec de păsări, că numai trecând pe lângă dânsa cădea
omul ca adormit; iar în nopțile cu lună se auzea cântecul zânelor.
Și în toată pădurea numai o cărare era, și aceea făcută de Iele, care
veneau până la marginea pădurii și fugeau iar.
Feciorul de împărat trecea tocmai pe marginea pădurii, că se
înfricoșase destul de cele ce-i spusese tată-său împăratul. Dar inima îl
trăgea măcar aerul răcoros al pădurii să-l soarbă și-și zise că doar n-or fi
zânele în toate zilele prin pădure să-l adoarmă și pe el. Dar cum trecu doar
pe marginea pădurii, îl și prinse așa un somn, și pe el și pe cai și pe surugii
și pe oștenii pe care-i avea de pază, că poposiră sub o poală deasă de stejari,
se tolăniră toți pe iarbă și adormiră.
Se făcu noapte, luna ieșise roșie ca focul și se tot înălța pe cer și ei tot
dormeau.
Numai ce se auzi ca o adiere de cântec și Bujor se trezi. Ascultă el ce
ascultă şi inima începu să-i bată cu putere şi parcă-l chinuia gândul să ştie
58
cine cântă. Numai să vadă cel puţin. Şi o luă printre copaci, încet, încet,
şi într-un luminiş numai se văzu înconjurat de zâne, frumoase şi albe ca
statuile de marmură albă, care şi începură a juca rotindu-se în juru-i, ca un
vârtej. La asta, când văzu atâtea fete pe lângă el, se ruşină şi se făcu ca focul
pe obraz.
Una grăi:
— Să-l facem măgar.
Alta răspunse:
— Ba nu, un bondar.
Alta însă grăi:
— Eu zic un viţel.
Dar alta, cu o coroană de pietre scumpe pe cap, şi care era mama
ielelor, răspunse:
— Defel, defel! Eu zic, la rându-mi, să-l facem o floare. Să nu poată
deloc merge pe picioare.
Apoi, întorcându-se spre Bujor, care stătea uluit și cu inima zbuciumată
de frică, îi zise făcându-i un semn cu mâna:
— Aşa să rămâi!
Şi Bujor se şi prefăcu într-o floare roşie, roşie ca jarul mare şi bătută
ca un pămătuf.
Oamenii i-au zis «bujor» şi bujor a rămas până-n ziua de azi.
Din Poveştile florilor,
de I. Dragoslav

Cuvinte explicate
iezer = lac adânc
iele = zâne rele care pocesc pe om în timpul somnului (e o credinţă deşartă,
superstiţie)
îl calicea = îl schilodea
nagâţ = pasăre de baltă

OASPEŢII PRIMĂVERII

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,

La răsărit, sub soare, un negru punct se-arată!
E cocostârcul tainic, în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.
59
 El vine, se înalţă, în cercuri line zboară
Şi repede ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilaşii veseli, cu pieptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i şi-i zic: «Bine-ai sosit!»

În aer ciocârlia, pe case rândunele,

Pe crengile pădurii, un roi de păsărele,
Cu-o lungă ciripire, la soare se-ncălzesc
Şi pe deasupra bălţii, nagâţii se-nvârtesc.

Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!

În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă.
Şi cerul şi pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite şi vesele cântări!
V. Alecsandri

Cuvinte explicate
cocostârc = pasăre călătoare de baltă
nagâţi = păsări de baltă
NOTĂ. Poezia aceasta face parte din poeziile lui V. Alecsandri, numite
Pasteluri, în care se arată frumusețile naturii la ţară.

CUCUL

Erau odată doi fraţi, rămaşi de mici fără tată şi fără mamă. Pe unul îl
chema Dedu şi pe celălalt Cucu.
Şi de la o vreme, dacă au văzut că nu mai au cu ce să trăiască, au plecat
şi ei, aşa mici cum erau, prin lume, cu gând că doar-doar or da şi ei de-un
trai mai al lui Dumnezeu!
Aşa. Şi au mers ei săracii cale lungă să le-ajungă: pe drumuri şi pe
arături, peste codri şi izvoare, pe munţi şi pe câmpii... până ce, la o răspântie,
au năvălit nişte fiare cumplite asupra lor, de i-au speriat şi i-au făcut să fugă
săracii, care încotro a văzut cu ochii : Cucu într-o parte şi Dedu într-alta.
Au alergat ei aşa o zi întreagă. Iar colea pe seară, când n-au mai văzut
nici fiară, nici nimic şi s-au mai potolit din mers, Dedu a început să-şi
caute fratele.
60
 Dute-ncoa, dute-ncolo, nu e! Caută-l spre răsărit, spre apus, de surda!
Când însă ia seama bine, pe unde-l mai căutase, tocmai a doua zi îl vede pe
bietul Cucu într-o prăpastie, cu capul sfărâmat şi mort de-a binelea!
A început Dedu să plângă cu lacrimi şi să-l strige cu glas aşa de tare şi
de jalnic, că ar fi mişcat şi pietrele : «Cucu!... Cucu!... Cucu!...»
Dar cum era să mai răspundă mortul?
Atunci nu s-a lăsat Dedu. A umblat în jurul frăţiorului vreme multă,
socotind că doar-doar l-o scula şi l-a tot strigat:
— Cucu!... Cucu!... Cucu!
În van i-a fost toată osteneala.
He... trecuseră trei săptămâni de la întâmplarea cu fiarele, şi Dedu nu
se mai despărţea de Cucu. Slăbise săracu᾿, se uscase şi se pomăise, şi el nu
se lăsa, îl tot striga.
S-a întâmplat însă că într-o zi au trecut pe acolo Dumnezeu şi Sfântul
Petru.
— Doamne! Ce foc o fi pe copilul ăsta, de se necăjește aşa? Vezi-l! A
rămas să-l sufli să cadă; numai oasele săracu᾿...
— E! Petre! A avut şi el un frate şi l-a pierdut, şi acum nu mai are pe
nimeni, de plânge şi se necăjește de-atâta amar de vreme.
— Aşa? Fie-ţi milă, Doamne, şi scoate-l din prăpastia aceea. Scapă-l
apoi să nu se mai necăjească aşa, că se topeşte nu numai el, dar rupe şi
inima cui îl vede.
— Fie voia ta, Petre, a zis Domnul, şi a făcut nişte semne cu mâna,
spre prăpastie.
Atunci, când s-a uitat Petre, ce să-i vadă ochii? În locul copilului, s-a
văzut o pasăre.
Se ridică din prăpastie şi... sfârrr... spre codri!
De atunci tot vine pasărea aceea la noi primăvara şi caută prin toate
locurile, ogoarele şi pădurile pe frate-său; îl caută şi-l strigă şi azi: «cucu!...
cucu!...».
Iar pasărea căreia noi îi zicem «cucul», atunci când cântăm:
Cine e străin ca mine?
Numai cucul din pădure...
nu e decât Dedu, fratele care a scăpat de moarte când i-au gonit fiarele.
El e străin săracul, că un frate a avut şi i-a murit şi acela.

cccccccc

61
 BALADA MUNȚILOR

S-au ivit pe rând, în soare, Printre brazi, coboară vântul,

Jos, la capătul potecii, Ca un foșnet lung de apă.
Turmă albă de mioare, Adâncit în gânduri multe,
Noatenele și berbecii. Baciul stă și nu-și dă seama
Sunet de tălăngi se-ngână C-a rămas în loc s-asculte...
Sub poiana din fruntarii, După el, călcând cu teamă,
Zăbovește-n deal la stână Merg tăcuții lui prieteni
Baciul Toma cu măgarii. Pe sub poale verzi de cetini,
El se pleacă din cărare Pe potecă fără soare
Și tot leagă și dezleagă, Ori străbat în pas alene
Cumpănește pe samare Luminișuri fără flori,
O gospodărie-ntreagă. Singuratece poiene,
Gata! Baciul stă pe gânduri, Cu mesteceni visători.
Peste frunte mâna-și duce, Rar trezesc în a lor cale
Se ridică-n două rânduri Câte-o piatră sub copită;
Și domol își face cruce. Iar când drumul se prăvale
Apoi, cată lung spre creste Jos, la coasta povârnită,
Și spre țancurile goale Calcă baciul ca pe gratii
Și convoiul fără veste Și-i strunește blând cu gura:
A pornit încet la vale. — Cetinel, feciorii tatii,
Cerul și-a schimbat vestmântul, Ca să n-o pornim de-a dura!
Zloata parcă stă să-nceapă;
G. Topârceanu

Cuvinte explicate
noatenele = mielușele, până la vârsta de un an
tălăngi = clopote
samar = șea mare, pusă pe măgar, care servește pentru transportul
gospodăriei de la stâna de oi
cetini = crengi de brad
mesteceni = copaci de pădure cu coaja albă

PUIŞORII

Dornici de viaţă, lovesc încetişor cu ciocul lor fraged în ghioacea

strâmtă, ce-i ţine la întuneric.
62
 Piuie încetişor, de abia gângurind vorbele lor neînţelese. Întorcân-
du-se cu greu în căsuţa lor micuţă, bat stăruitor în coaja ce se crapă; iar
mama, înduioşată de dulcea îngânare a vlăstarilor, vâră pliscul prin gră-
măjuia de ouă calde şi le întoarce cu grijă, chițcănind în drăgăstoasa che-
mare.
Drumul la întuneric ajunsu-i la capăt...
Colanul frânturii a încins ouăle de jur împrejur.
O singură sforţare şi ghioacele curmate se desfac, iar micuţii puişori
scăpaţi-s la lumină.
Obosiţi de truda drumului spre viaţă, se odihnesc acum sub caldul
şi ocrotitorul înveliş al penelor mamei; iar cloşca îi cheamă mereu la me-
rindea pe care o cerne de sus.
Puişorii, ademeniţi de glasul mamei şi de risipa de mălai, scot printre
pene căpşoarele lor mici şi privesc sfioşi, în cuprinsul noilor lumi.
Apoi, păşind încetişor, cu picioruşele lor fragede, se duc la glasul
chemării de mamă şi încep să ciugulească, îngânându-se în piuitul lor de
mulţumire; iar cloşca, privind de sus, când c-un ochi, când cu altul, se miră
de năvala puilor la mâncare.

ION CIOCÂRLAN. S-a născut în anul 1847. A fost învățător vrednic şi

cunoscut pentru munca sa rodnică la şcoala din Păuneşti, jud. Putna.
A scris mai multe lucrări intitulate Pe plai, Traiul nostru, Inimă de mamă,
etc., în care redă povestiri duioase din viața de țară.

PLUGARUL

Se deșteaptă prin revărsatul zorilor, în cântecul ciocârliei și soarbe ca

o împărtășanie adierea înviorătoare a dimineții.
Vorbește puțin, dar muncește mult, căci munca lui dă omenirii pâinea
«cea spre ființă», pentru care ne rugăm lui Dumnezeu în fiecare zi.
Își potrivește îndeletnicirile după mersul firii și sufletul după
necontenita legănare a nemărginirii ce-l înconjoară.
Zodia lui e plugul, semn de pace, de bună rânduială și de muncă
rodnică.
Ceasul lui e soarele, căruia i se închină când îl vede răsărind.
Nădejdea lui e cerul la care se uită cu aceiași ochi ca marinarii.
63
 Dulcea mireasmă a brazdei proaspete, ce adie în urma plugului,
primăvara, șuvoiul de lumină ce îneacă țarinile, vara, lapovițele de toamnă
și vânturile aspre ale iernii revarsă în ființa lui puterile cu care biruie
necazurile și greutățile ce-i ies în cale, iar munca fără preget, în largul
câmpului, îi frământă și mlădiază trupul.
Nici pământul, nici soarele, nici vântul, nici ploaia, nici gerul, nici
vitele, nici uneltele lui nu-l mint. Trăiește într-o mare de adevăr.
Vederea lui răzbate departe, prin zările înviorate de undirea luminii,
iar auzul lui ascuțit simte șoaptele cele mai felurite și cele mai ușoare.
Se uită cu o evlavioasă băgare de seamă la minunile firii și se roagă cu
credință lui Dumnezeu.
Constantin Sandu Aldea

RACUL, BROASCA ȘI ȘTIUCA

Racul, broasca și o știucă Știuca foarte se izbea

Într-o zi s-au apucat,
De pe mal, în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat;
Și la el toți se înhamă,
Trag, întind, dar iau de seamă
Că sacul sta neclintit,
Căci se trăgea neunit;
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
PROVERBE
Năravu-nrădăcinat
Nu poate fi vindecat.
Și nimic nu isprăvea.
Nu știu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.
Așa-i și în omenire.
Când în obște nu-i unire,
Nici o treabă nu se face
Cu izbândă și cu pace.
A. Donici

Firele, când se încurcă,

Anevoie se descurcă.

Lupul părul își leapădă, dar năravul nu și-l lasă.

Ce naște din pisică, șoareci mănâncă.
Poama nu cade departe de tulpina ei.

64
 DOR DE PRIMĂVARĂ

Sparge norii, sfinte soare, Un troian mirositor

Sparge munții de ninsoare, Scuturat din ramul lor,
Și pe-ntinderea curată Pe poteci încet să crească,
Fața albă ți-o arată. Pajiștea să-nveselească.

Când din ceruri vei zâmbi, Eu, cu mâna căpătâi,

Firea-ntreagă-o tresări, În verdeață să rămâi
Codrul lung va suspina, Și să văd cum trec sub soare
Câmpul se va-nfiora. Subțirelele cocoare.

Peste fața florilor Să mă bată vânturile,

Zboară umbra norilor; Să m-adoarmă cânturile,
Și din zarzări să se cearnă Să mă-ngroape florile,
O trandafirie iarnă. Florile, surorile...
Gh. Vâslan

ffffffffff

RUGĂCIUNE

Fii lăudat, Iisuse, Fii lăudat, Iisuse,

Al nostru Împărat, Al nostru împărat,
Căci Tu ești partea vieții Căci Tu ești casa noastră
Și visul aripat! Și crinu-mbălsămat!

Căci Tu ești mângâierea Căci Tu ești pâinea noastră,

Și zâmbetul curat! Și vinul aromat!

Fii lăudat, Iisuse,

Al nostru împărat,
Căci pentru noi, umilii,
Ai plâns și-ai sângerat!

65
 CIUHUREZUL ȘI GRANGURELE

Cică înainte vreme împăratul păsărilor era ciuhurezul. Dar era

nătâng, măi taică, nătâng de n-avea pereche și nu știa să păzească atâtea
lighioane lăsate de Sfântulețul pe pământ. Azi așa, mâine așa, păsările se
luaseră de gânduri.
Odată le strânge împăratul în șir și pleacă cu ele la o bătălie. Cum
mergeau, vine o dihanie, ia o pasăre din fruntea șirului și-o mănâncă.
Chiu și vai pe bietele păsări! Se duc și se jeluiesc la moș Dumnezeu,
care îl chemă și-i zise:
— Păi bine, măi ciuhurezule, cică nu le păzești bine. Auzi că li s-a
micșorat șirul. Le-a luat una!
— Cum, Doamne, de unde-a luat?
— Din frunte.
— Păi ce-a căutat în frunte?
Îl certă Cel de sus și de rândul ăsta și-l iertă.
În altă zi, iar pornesc păsările la drum, în șir, unde s-or fi dus. La
mijloc de cale, se repede altă dihanie și... harș! apucă pasărea din urmă.
Împăratul, el știe ce-o fi lucrat, că nici n-a văzut.
Păsările, amărâte ca vai de ele, se plâng și de rândul ăsta. Preaputernicul
iar îl chemă înaintea tronului dumnezeiesc.
— Auzi, mă, ce spun păsările?
— Auz, da de unde-a luat? Pe care?
— Pe cea din urmă.
— Păi ce-a căutat în urmă?
Când l-aude Dumnezeu vorbind așa și de rândul ăsta, se face foc, îl dă
afară din slujbă, din cinstea ce i-o încredințase și-l blestemă:
— Tu, băiete, să fii de râsul tuturor păsărilor!
Apoi, cheamă pe grangure, îl îmbracă în haine mândre — așa cum e
și azi — și îl pune împărat în locul ciuhurezului. Vezi dumneata, ăsta s-a
arătat mai isteț și mai priceput în cârmuirea împărăției atâtor viețuitoare.
Și — cică — de-atunci și până azi, împărat al păsărilor e grangurele...
iar ciuhurezul, toată ziua și cât o fi lumea, stă pitit și întruna îl tot gârlie
păsările, râzând de el, cum e mai rău. Pentru nemernicia lui, moșicule!...

xxxxxxxxxxxxx

66
 GRUIA

Jos, sub nucul uriaș, Mă, dar greu ce-am mai dormit,
Gruia adormise — Zice și se miră,
Doarme ca un copilaș Ori păianjeni au venit
Legănat de vise. Și mă înveliră?

Paloșu-i atârnă-n cui Ia să mișc puțin din mâini,

Atârnat de-o cracă — Poate m-oi desface —
Murgul paște-n voia lui Alelei, pui de păgâni,
De urât să-i treacă. Nu veniți încoace!

Scoală, Gruio, drag copil, Sar frânghiile în trei

Scoală, Gruio dragă! Și plesnesc în șase —
Tu nu vezi cum vin tiptil Turcii fug ca vai de ei,
Turcii și te leagă? Fug cu moartea-n oase.

Turcii vin și-aduc cu ei Saltă Gruia și — hai hui,

Funii de mătase, Sus pe cal se-aruncă,
Funii răsucite-n trei Clocotă pe urma lui
Și-mpletite-n șase. Șapte văi și-o luncă.

Bate vântu-ncetinel, Tropotă copitele,

Pletele-i mângâie — Pulberea o scurmă;
Turcii se-ngrozesc de el, Turcii-și pierd săritele,
Strâng de căpătâie. Alungați din urmă.

Bate vântul mai avan, Surpă Gruia stelele,

Pletele-i zburlește; Coborând la vale —
Turcii plâng: Aman! Aman! Turcii-și pierd giubelele
Gruia se trezește. Și papucii-n cale.

Dunării fac turcii vad,

Trăsnet este Gruia —
Șapte popi la Țarigrad
Cântă: Aliluia!
Șt. O. Iosif

67
 ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF (1875-1913)
S-a născut la Braşov, unde şi-a făcut şi studiile şcolii
primare şi începuturile şcolii secundare. S-a mutat apoi la
Bucureşti, unde a dus o viață grea şi plină de dezamăgiri, ceea ce
a făcut ca Şt. O. Iosif să fie un poet sfios, gingaş. A început prin
aşa numitele Poezii patriarhale în care cântă amintirile copilăriei
sale, amintiri duioase, pe care poetul le cântă cu păreri de rău.
În alte poezii, Şt. O. Iosif ne face să tresărim înaintea
trecutului nostru glorios, pe care poetul îl arată cu multă dragoste și îndemânare.
Între aceste poezii, cea mai cunoscută este La arme. A fost cântecul cu care ne-am
înălţat inimile în ziua când românii au pornit în Bulgaria, în anul 1913, tocmai
când poetul se stingea din viață, pe patul unui spital din Bucureşti.

CODRULE, MĂRIA TA

Codrule, Măria ta,

Lasă-mă sub poala ta,
Că nimica n-oi strica,
Făr-numai o rămurea,
Să-mi atârn la capul meu,
Unde m-oi așterne eu.

Sub cel tei bătut de vânt,

Cu floarea până-n pământ,
Să mă culc cu fața-n sus
Și să dorm, dormire-aș dus!
Dar s-aud și-n visul meu,
Dragă codru, glasul tău,
Din cea rariște de fag,
Doina răsunând cu drag.

Cum jelind, s-o trăgăna,

Frunza de mi-o legăna.
Iară vântul molcomit
De-o vedea c-am adormit,
El prin tei va viscoli
Și cu flori m-a coperi.
M. Eminescu

68
 TATĂL NOSTRU

Nu ştiu, dar mi se pare că «Tatăl nostru» este rugăciunea cea mai

frumoasă din câte rugăciuni se înalţă către cer. E cea dintâi pe care o învaţă
copilul şi cea de pe urmă pe care o uită omul înrăutăţit, atunci când o uită
şi pe mama de la care a învăţat-o. Am plâns odată ascultând «Tatăl nostru»
spus de un tremurător glas de bătrână şi parcă şi azi mi se strânge inima,
cu toate că-i mult de atunci şi le-a schimbat Dumnezeu pe toate în bine.
Era vară şi iar mă încinsese dorul să plec în Transilvania. Parcă
nicăieri nu mă simțeam mai bine ca acolo. De astă dată, nu vroiam să mă
duc prea departe. Numai până la Borsec şi poate şi ceva mai sus, până la
Bilbor ori prin alte locuri din apropierea lor.
Tot drumul, de la Piatra-Neamț până la Borsec, îl faci într-o zi cu
trăsura cu doi cai, și-i de o frumusețe ca o cale de rai. Când ajungi în
Borsecul de sus, e noapte. Nu mai vezi nimic. O negură din codrul morții.
Te culci și adormi, iar prin somn auzi vâjâitul pădurilor de brad.
Nu departe de hotelul unde trăsesem se ținea un iarmaroc.
Cumpărasem și noi niște jucării și cu ele în mâini treceam pe unde era lume
mai multă și veselia mai mare, dar nu înțelegeam nimic din ce se spunea,
fiindcă nu se vorbea decât ungurește. Cu toate acestea, parcă vedeam multe
fețe românești, printre unguri și unguroaice.
Umblam ca surzii și nu vorbeam decât între noi.
Aproape de stradă, în capătul iarmarocului, erau numai căruțe și care
cu boi.
Treceam pe acolo, râzând și vorbind, când simt că mă prinde cineva
de rochie. Mă întorc și văd o unguroaică bătrână, care ședea pe sacii cu
legume, lângă boii dejugați ai carului. Credeam că vrea să-mi vândă ceva
și-i spun pe ungurește, pe cât mă pricep și eu: «Nem! Nem!», dar ea nu-mi
dădu drumul și continuă să vorbească repede și cu glas tare, doar oi înțe-
lege.
Din tot ce spunea, nu puteam să lămuresc bine decât «Olah»! «Olah»,
adică român. Un domn care trecea pe lângă noi se opri și-mi spuse:
«Bătrâna vrea să vă spună că-i româncă, dar nu mai știe românește, însă
înțelege bine când se vorbește răspicat». Atunci a început o convorbire prin
tălmăciri între noi două. Femeia cea bătrână se ridicase în picioare și-mi
spunea că a crescut între unguri, s-a măritat cu un ungur și așa a uitat de
tot graiul părintesc.
69
 — Nu mai știi nimic? o întrebai mișcată. Nu-ți mai aduci aminte de
nimic din copilărie? Nu știi măcar o rugăciune învățată de la mama?
— Igen, Igen, adică «da, da», spuse bătrâna bucuroasă și plecând
fruntea și strângând mâinile pe piept, începu cu glas, în care tremura parcă
o lacrimă: «Tatăl nostru, care ești în cer».
Românii care se aflau în jurul nostru scoaseră pălăriile, mișcați ca la
biserică, iar eu plângeam.
Din copilăria ei, din tot trecutul ei de româncă, nu-i rămăsese bătrânei
decât «Tatăl nostru». Când a sfârșit cele din urmă cuvinte: «și ne izbăvește
de cel viclean», mi s-a părut că pădurile de brad din jurul Borsecului au
spus un puternic «Amin».
După Matilda P. Poni

Cuvinte explicate
Borsec = localitate climaterică și balneară în jud. Mureș (Transilvania)
Bilbor = un sat românesc lângă Borsec
nem! = nu, pe ungurește

ÎNTEMEIEREA SUCEVEI

Se zice că, în vechime, pe locurile unde se află astăzi oraşul Suceava

erau numai păduri, cât vedeai cu ochii. Puteai merge cu săptămânile ori
încotro ai fi voit, că nu dădeai de niciun oraş, nici sat, ci numai unde şi
unde câte un păstor care-şi păştea turma printre cele poieni.
Tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea bine, căci aveau tot ce le trebuia
pentru ei şi pentru turmă. Într-o vară, însă, a fost o secetă mare.
Toate apele secară şi toată păşunea se usca. De frică să nu le piară
turmele, păstorii lăsară şesul şi porniră cu ele spre codru. Când să intre în
el, stătură pe gânduri: dacă nu vor găsi în el destule poieni pentru oile lor?
Unul mai bătrân zise: „Să meargă vreo câţiva inşi dintre noi, care îs mai tineri
şi mai voinici, să caute prin toate părţile, doară or da peste nişte câmpuri
ori poieni nedogorite de arşiţa soarelui; şi cum or afla destulă păşune, să se
întoarcă înapoi şi să ne dea de ştire”. Cum rosti bătrânul cuvintele acestea,
cinci dintre dânşii, mai voinici şi mai inimoşi, care se jucau cu lupii ca și
cu căţeii şi se trânteau cu urşii pe întrecute, nu stătură mult pe gânduri
70
şi porniră la drum. O apucară unii în dreapta, alţii în stânga şi merseră
încotro îi duseră ochii şi picioarele.
Iată că, într-un târziu, unul dintr-înşii se trezește deodată că pădurea
se răreşte şi înaintea ochilor se deschid poieni pline de iarbă verde şi înaltă
până la brâu, şi presărate cu tot felul de flori.
Păstorul, cum dădu cu ochii de poienile acelea, bucuria lui! Îndată
prinse a căuta în dreapta şi în stânga, doar de-ar afla şi apă printr-însele.
Şi umblând aşa încolo şi încoace, cât va fi umblat, dă deodată peste o apă
mare, care curgea alene la vale. Era râul Suceava. Merge el ce merge pe
malul râului şi dă de o pădure mare şi deasă de arini, care se întindea pe
malul drept al Sucevei, iar de cealaltă parte a apei vede o poiană de-ţi era
mai mare dragul să te uiţi la dânsa.
Vrea să se ducă spre ea. Iată însă că tocmai atunci ies patru oameni
din pădurea de arini şi pornesc spre dânsul. Erau chiar tovarăşii lui de care
se despărţise la intrarea în codru. Ei îi spuseră că pe un deal, în mijlocul
pădurii de arini, trăieşte un sihastru. El i-a miruit pe tuspatru cu mir în
frunte. Soţul lor îi rugă să-l ducă la sihastrul acela, ca să-l miruiască şi pe
dânsul. Porniră deci cu toţii spre sihastru.
Sihastrul trăia într-un arbore gros şi scorburos, pe vârful dealului.
Cum îi văzu, le ieşi înainte, îi duse la arbore, îl mirui şi pe noul venit şi apoi,
mai stând de vorbă cu dânşii şi învăţându-i câteva rugăciuni, îi îndemnă să
vină în toate zilele la dânsul. Păstorii, sărutându-i mâna şi luându-şi rămas
bun de la dânsul, se-ntoarseră îndărăt.
Ajungând la tovarăşii lor, le istorisiră din fir în păr toate câte le-au
aflat şi le-au văzut. Aceştia nu mai stătură mult pe gânduri, ci porniră
cu turmele la drum spre locuinţa sihastrului şi cum ajunseră, se aşezară
pentru totdeauna în apropierea acestuia.
După ei, mai veniră şi alţi păstori din alt părţi şi-şi făcură colibe tot
lângă locuinţa sihastrului. În urmă, veniră şi muntenii (adică oamenii de
la munte) cu căpitanul lor în frunte și se aşezară tot acolo. Ei făcură pe un
alt deal, care se întinde în partea dinspre miazăzi şi care se desparte de cel
dintâi numai printr-o vale, o cetate de piatră.
Aşa s-a întemeiat Suceava, care mai pe urmă a fost cuibul marelui
voievod Ştefan.

AAAAAAAAA

71
 Peneș Curcanul
Plecat-am nouă din Vaslui
Şi cu sergentul zece
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept, inima rece;
Voioşi, ca şoimul cel uşor,
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Şi-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de „Curcani”
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!
Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă vară,
Ca să scăpăm de turci, de jug,
Sărmana scumpă ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună;
Iar noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.
Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vreo nuntă.
Noi răspundeam în hohot: „Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”
72
„Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei
Şi preoţi şi copile;
Dar cel sergent făr’ de mustăţi
Răcnea: „Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”
Ah! Cui ar fi trecut prin gând
Şi-ar fi crezut vreodată,
Că mulţi lipsi-vor în curând,
Din mândra noastră ceată!
Priviţi! Din nouă câți eram
Şi cu sergentul zece,
Rămas-am singur eu... şi am
În piept inima rece!
Crud e când intră în stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea,
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!
Copii! Aduceţi un urcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! Ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare,
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.
Cobuz, cioban în Calafat
Suna voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat
Râzând de-al bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăznind... mânca-o-ar focul,
Retează capul lui Cobuz
Şi-n loc ne curmă jocul!
Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.
Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Căci toate-a lui ghiulele
Din zori, în zori, şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii,
Cum zvârli grăunţii de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.
Şi tunuri sute bubuiau...
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau,
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizuine,
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie...
73
Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi, veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.
Pe-o noapte oarbă, Bran și Vlad
Erau de santinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe şi şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăturea c-un moviloi
De leşuri musulmane.
Sărmanii! bine s-au luptat
Cu lifta cea păgână.
Şi chiar murind, ei n-au lăsat
Să cad-arma din mână.
Dar ce folos! Ceata scădea!
Şi-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul şase!
Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
„Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”
Făcând trei cruci, noi am răspuns:
„Amin! Și Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împins
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Cum ei la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!
Iată-ne-ajunşi! Încă un pas,
Ura! ’nainte, ura!
Dar mulţi rămân fără de glas,
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-l încape gândul;
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.
Burcel în şanţ moare zdrobind
O tidvă păgânească,
Şoimu-n redan cade răcnind:
„Moldova să trăiască!”
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.
Atunci, viteazul Căpitan
C-o largă brazdă-n frânte,
Strigă voios: „Cine-i Curcan
Să fie şoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Apuc-o scară-naltă.
Eu, cu sergentul după el,
Sărim delaolaltă.
74
Prin foc, prin spângi, prin glonţi,
prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm... iată-ne acum
Sus, sus, la parapete.
Allah! Allah! Turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.
Ura! Măreţ, se-nalţă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar Căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!
Şi eu când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda,
„Ah! pot să mor de-acum, am zis,
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
Virtutea Militară!...
Ah! Dar-ar Domnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă;
Căci nu-i mai scump nimica azi
Pe lumea pământească,
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!
 Cuvinte explicate
dorobanţi, căciulari = soldaţi de infanterie, purtau căciula îndoită la o parte,
împodobită cu o pană de curcan. De aceea, li se mai ziceau şi curcani.
hâtru = glumeţ
s-ademeneau = erau atraşi
redută = întăritură
chiteam = judecam, socoteam
plumbi = gloanţe
porumbii = porumbeii
vizuină = locul scobit în pământ sau în scorburile stâncilor sau copacilor,
unde se adăpostesc urşii sau fiarele sălbatice
iatagan = sabie încovoiată cu două tăişuri, purtată de turci
făşine = mănunchi de nuiele, care se puneau la redute, întărituri, tranşee
Allah = Dumnezeu, era strigătul de război al turcilor
Virtutea militară = decoraţie de război
NOTĂ. Poezia Peneş Curcanul este scrisă de V. Alecsandri. Este cuprinsă în
cartea numită Ostaşii noştri în care sunt adunate poeziile în care V. Alecsandri a
cântat vitejia ostaşilor români la Plevna, în războiul de independenţă din 1877-
1878.
PROVERBE

meșteșugul la om e brățară de aur.

Omul, cât trăiește, învață și tot moare neînvățat.
Piatra care se rostogolește din loc în loc nu prinde mușchi.
Unde nu e cap, vai de picioare.
Omul sfințește locul, iar nu locul pe om.

GRĂDINA LUI MOȘ PINTILIE

Eram gospodar, la casa mea — ne povestește moș Pintilie — în

pământul meu, și mă prinsese dragul să-mi fac și eu un colț de livadă cu
pomi roditori.
Dar cum să sădesc eu o livadă? Că nu știu meșteșugul.
M-am dus în al treilea județ, că numai acolo era o școală de pomi,
și mi-am adus niște altoi de o frumusețe... Am dat bani mulți pe ei, nu-i
vorbă, dar am adus lucru bun.
75
 Am făcut eu gropi, am sădit altoii și a dat Dumnezeu o primăvară
ploioasă și s-au prins toți, până la unul.
Cât știusem să fac, făcusem.
Am așteptat un an, doi, trei, dar altoiașii mei roade nu-mi dădeau.
Asta nu m-ar fi supărat așa de mult, pentru că îmi spusese mie grădinarul
că până în al patrulea an să nu mă gândesc la roade, dar mă seca la inimă
când vedeam ce groază de pomi am eu în livada mea și zăream în grădina
boierului mândrețea pomilor puși în același an și aduși de la aceeași școală.
Ai mei erau ca vai de ei: strâmbi, suciți. Toți erau bolnavi, le crăpa coaja, le
cădea frunza, în mijlocul verii.
Mai pe urmă am aflat eu pricina pentru care erau așa de frumoși
pomii din livada boierului, sădiți odată cu ai mei: grădinarul a știut cum
să-i crească.
El nu i-a lăsat să crească așa cum apucă ei; umbla cu o custură de la
pom la pom, tăia din crengăritul care nu creștea bine, după cum învățase
din carte.
Grădinarul știa meșteșugul cum se cresc pomii și, după sfatul lui, am
scos din rădăcină toată boala din livada mea, am sădit alți altoi, am îngrijit
cum mă învățase el, și acuma, slavă Domnului, am o livadă cum nu găsești
la niciun sătean.

DOINA

Doină, doină, sfântă doină,

Tu cuprinzi atâta jale,
Câtă apă se revarsă
Înspre Dunăre, la vale!

Viersul tău ne fură lacrimi,

Dintr-o zare-ntr-altă zare,
Căci în el se zbat și cântă
Suferințe seculare.

Taina ta ca s-o pătrundă,

În zadar străinul cată;
Graiul tău îl înțelegem
Numai noi, în lumea toată!
Al. I. Stamatide

76
 TRANDAFIRUL

La o margine de drum, înflori și trandafirul. Și a fost o minune, căci

floarea trandafirului era așa de gingașă, așa de albă, că parcă de la ea se
luminase dimineața aceea de primăvară. Și-avea crengile lucii, rumene ca
mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii lui se împrăștie
îndată peste întreg cuprinsul câmpiei; fluturii cădeau adormiți, celelalte
flori se plecară în fața adevăratei stăpâne, pe când păsările veneau din
depărtări adânci, atrase de mireasma vrăjită, să vadă și ele tulpina măiastră,
care își desfăcea frumusețea pentru întâia oară pe pământ. Și parcă și lui
Dumnezeu îi părea acum bine că pusese într-o floare așa de minunate
însușiri — daruri pe care nu le împărțise nici în rai. Lucrul acesta îl șoptise
o ciocârlie, care, la răsăritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu câte o
sămânță din fiecare floare ce creștea pe pământ, să o păstreze Preasfântul,
pentru răsad.
Până la amiază, trandafirul se acoperi întreg de flori. Drumeții treceau
și rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, răsfirau nările să înghită
mireasma nemaisimțită până atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o
floare; iar dacă aveau câte ceva în mână, aruncau, să țină floarea mai bine.
În locul ei, răsărea îndată alt boboc și cât ai clipi se desfăcea. Și alți drumeți
treceau și nu era unul să nu rupă câte o floare.
După câteva zile, trandafirul se mâhni; el se împodobea și oamenii
îl despuiau. „Uite, își zicea, spinul de lângă mine ce înalt e, ce chipeș și
nimeni nu-l atinge; și pe mine mă dezbracă toți de frumusețile mele”. Un
sticlete, care tocmai atunci se așezase pe o creangă, îl desluși: „Cum să se
atingă cineva de spin, când tot e îmbrăcat în ghimpi!” Atunci, trandafirul
se uită și văzu că, într-adevăr, spinul avea ghimpi.
Și nu mai pregetă; se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere și pe el
de ghimpi, ca să-i păzească floarea. „Vezi, îi zise Atotstăpânitorul, era dat
ca pe pământ să nu rămână ceea ce numai în rai trebuia să dăinuiască”. Și,
bucuros, îndată a făcut un semn și tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi.
Dar trecătorii tot se opreau și nu era unul care să nu se repeadă,
lacom, la floarea minunată. Deosebirea stătea numai în aceea că fiecare lăsa
și câte o bobiță de sânge în vârful vreunui ghimpe. Iar din ghimpe sângele
a pătruns, încetul cu încetul, în tulpină, s-a ridicat până în boboci și într-o
dimineață floarea trandafirului se desfăcu roșie, aprinsă, ca sângele.
Spinul stătea ursuz alături. Iar de la o vreme se trezi și-n dânsul pizma
că prea nu-l bagă nimeni în seamă. „Uite cum se închină toți trandafirului
77
și mie nimeni”. Și se rugă de Dumnezeu să-i schimbe și lui floarea, să i-o
facă roșie, bătătoare la ochi ca a trandafirului. Atunci, Dumnezeu și-a zis:
„Veșnic o să iasă pe pământ un lucru drept altul; căci numai eu pot ști că
ce am menit odată așa dăinuiește; oricum s-ar schimba fața, soarta rămâne
aceeași!» A făcut Dumnezeu un semn, și floarea spinului se făcu roșie ca
focul.
Și au trecut mereu drumeții, și au rupt întruna florile trandafirului și
nu s-au uitat la spin.
Em. Gârleanu

SINAIA

La 7 km de Bușteni, tot pe partea dreaptă a Prahovei, e Sinaia, capitala

de vară a țării.
Acum 200 și mai bine de ani erau pustietăți pe aici. Muntele Molomăț
(Furnica) era acoperit de păduri; un singur schituleț era ascuns într-un
luminiș, pe brâul muntelui, unde pustniceau câțiva călugări. Povestea
spune că, în noaptea de Sfânta-Maria, îngrijitorul schitului, ieșind de la
Utrenie, ar fi stat puțin să se odihnească pe culmea dealului sub care e
astăzi mănăstirea Sinaia și, fiind ostenit, ar fi ațipit și un vis prea frumos
i s-ar fi arătat în somn. I se părea că din vale cântări îngerești se auzeau
înălțându-se în slăvi, iar jos, pe o poieniță, se făcea, parcă, o lumină mare,
ca ziua și două cete de tineri, îmbrăcați în alb, cu lumânări aprinse, cântau
Troparul Adormirii, și cum au încetat cântările s-a pus iarăși întunericul
nopții.
Mai târziu, auzind despre asta Spătarul Mihai Cantacuzino — și
aducându-și aminte că, pe când se afla ascuns de prigonirile turcilor, în
muntele Sinai din Arabia, cugeta că de se va mai întoarce cu zile în țară, să
facă o biserică — a pus de a zidit o mănăstire în poienița aceea din vale de
schitul Molomăț și i-a zis Sinaia. Și a stat această mănăstire aproape două
veacuri, pitită în pustietatea codrului, până ce, într-o zi, venind Domnitorul
Carol pe aici și plăcându-i mult frumusețea locurilor, a hotărât să-și facă
așezarea sa de vară în valea asta liniștită și răcoroasă.
Copacii s-au abătut și un falnic castel s-a ridicat, ca în basme, pe
coastele muntelui Furnica.
Stau astăzi bătrânii, care umblau cu chervanele numai prin pustietăți,
stau și se uită, ca la o minune, la atâta sodom de case, care de care mai
mândre, cățărate pe brânele muntelui și parcă tot nu le vine să-și creadă
78
ochilor. Iar noaptea când tot orașul strălucește la lumina lămpilor electrice,
când cele mai frumoase stele parcă s-au coborât din cer, ca să dea farmec
acestei văi, Sinaia pare o vedenie de prin alte lumi. Bucegii se înalță și o
privesc înmărmuriți — un mândru colț de rai, aninat pe poalele lor, și-și
zic și ei, de bună seamă, vorba bătrânească: „Omul sfințește locul”.
Unde-i schimnicul de la Molomăț, să-și vadă aievea visul lui de acum
două sute de ani?
Al. Vlahuță
Cuvinte explicate
schituleț = o mică mănăstire de călugări
pustniceau = trăiau retrași de lume
chervane = caravane, care pentru transportat mărfuri
sodom de case = mulțime nenumărată
aninat = atârnat
schimnicul = pustnicul

MUSCA

De la arat, un plug
Venea încet spre casă
Și la un bou, pe jug,
O muscă se-așezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare
O altă muscă-n zbor
Îi pune o întrebare:
— De unde, dragă sor’?
— Și mai întrebi de unde?
Ei, musca îi răspunde
C-un aer supărat:
— Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi că noi ne-ntoarcem
Din câmp de la arat?

Spre laudă deșartă,

Mulți zic: noi am lucrat;
Când ei lucrează-n faptă
Ca musca la arat.
A. Donici
79
 STEJARUL ŞI CORNUL

— Frate, frate de stejar! Să-mi fac prăjină la boi?

Lasă-mă să tai un par,
Să-mi fac osie la car.
— Frățioare românaș,
Voios parul da-ţi-l-aş,
Dac-ai face tu din el
Buzdugan de voinicel,
Ghioagă mare nestrunjită,
Cu piroane ţintuită
Şi cu dânsa de-ai lupta,
Să aperi moşia ta.
— Cornule, ce nu te-ndoi,
De-o creangă să te despoi,
— Frăţioare românaş,
Creangă lungă da-ți-o-aș,
Ca s-o faci arc de război,
S-alungi leșii de la noi.
Lasă boii, frățioare,
Și te du la vânătoare,
Că nu-i timp de plugărie
Și e timp de vitejie.
Codrii, codrii, mă jur eu
Să ucid cu brațul meu,
De tot cornul un dușman,
De stejar, un căpitan.

NOTA: Din Poezii populare de V. Alecsandri

MUNCA

Un împărat al nemților trecea odată cu trăsura pe lângă un om care

ara. Împăratul și-a dat seama numaidecât de folosul pe care-l aduce munca
plugarului. A oprit trăsura și s-a dat jos.
— Bună ziua și noroc bun.
— Să te-audă Dumnezeu...
Da’ omul cu plugul nu știa cu cine vorbește, pentru că împăratul se
îmbrăcase la fel ca toată lumea. Și vorbesc ei așa un răstimp și pe urmă
împăratul îi cere voie omului să are și el cu plugul lui. Omul îl lasă și
împăratul purcede cu plugul și trage câteva brazde, cât era el de împărat,
pentru că știa să prețuiască munca.
Mai târziu au aflat oamenii, de unde or fi aflat, că a trecut împăratul
prin sat și că a tras câteva brazde și el. Și au luat plugul cu care a arat
împăratul și l-au pus la un loc cu alte odoare ale împărăției. Și pe locul în
care a tras plugul au pus o piatră mare cu chipul lui, pentru ca să-și aducă
toată lumea aminte de fapta aceasta frumoasă a împăratului.
Și despre un alt împărat se știe așa o poveste: împăratul rușilor, Petru,
văzând că n-are corăbii bune în împărăția lui, pentru ca să poată purta
80
război cu vrăjmașii, s-a dus în țara Olandei, unde erau vestiți corăbieri. În
țara aceea nu-l cunoștea nimeni. S-a îmbrăcat la fel ca toți ceilalți lucrători
și a început și el a deprinde meșteșuguri. Și măcar că era împărat, Petru nu
se dădea la o parte de la nimic. Lucra în rând cu oamenii, se purta îmbrăcat
la fel, mânca cu ei, se culca cu ei. Și a stat împăratul în locul acela până
ce s-a deprins și el cu meșteșugul construirii corăbiilor. Și a făcut singur,
singurel, o corabie mare, pe care a trimis-o în țara lui.
Dacă împărații, că-s împărați și nu duc lipsă de bani, au înțeles câte
foloase aduce munca, apoi cu cât mai mult trebuie să înțeleagă norodul așa
ceva. Pe lângă câștigul bănesc, munca mai aduce și mulțumirea sufletească.
Omul vrednic are întotdeauna ce lucra, pentru că dacă ar ședea
degeaba ar muri de urât. După o zi de muncă, omul vrednic e trudit, dar
e mulțumit pentru că se gândește că a mai câștigat o bucățică de pâine cu
cinste. Pe când cel nemernic și fără treabă e supărat, nu-i vine să se apuce
de nimic, îl fură gândurile de cugetă la necazuri și apoi, dacă a ajuns aici,
nici crâșma nu-i departe. Se-nfundă în crâșmă și bea.
Și acasă la acela nu mai vezi un lucru făcut ca lumea, nu găsești nimic
de seamă la dânsul. Se ține sărăcia de el, vorba aceea, ca scaiul de oaie. Și
mai este o vorbă: cine nu lucrează, cu lipsa iernează și cu ea vărează.
De aceea, omul cuminte lucrează și găsește întotdeauna ceva de făcut
și alungă sărăcia de la casa lui. Iisus Hristos lucra cu tatăl său, Iosif, ca să-și
câștige pâinea de toate zilele. Iar Apostolul Pavel a zis: «cine nu lucrează, să
nu mănânce».
Mulți oameni vrednici, care la început erau nebăgați în seamă, s-au
ridicat prin muncă, și mulți oameni cu stare, care aveau bani, au scăpătat,
din pricină că n-au muncit și s-au ținut numai de petreceri și de chefuri.
Un om de seamă al nostru, Mihail Kogălniceanu, care a lucrat mult
pentru țara noastră, pentru că era muncitor, scrie într-o scrisoare:
«Munca a fost pentru mine mângâiere în deznădejde, scăparea
împotriva urâtului, adăpostul împotriva împilărilor»...
Așa cuvânta acest om înțelept și avea mare dreptate. În muncă este
scăparea, în muncă este nădejdea, în muncă este mulțumirea și fericirea.
Munca este sfântă.
Acestea le-am scris eu, om încercat, care cu puțin am început și,
muncind, am ajuns zile de belșug în gospodăria mea.

qqqqqqqqqq

81
 CĂPRIOARA

Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă

iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele
mamei lui și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge și limba
ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește
și, în sufletul ei de fugarnică, încolțește un simțământ stăruitor de milă
pentru ființa fragedă, căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei,
dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise
de mult încă. Și cum se uita așa, cu ochi îndurerați, din pieptul căprioarei
scapă un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se
îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă, din zare,
printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului
și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele,
caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până
la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii.
Căprioara își azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi
îndrăznețe — să încerce puterile iedului. Ș iedul i se ține voinicește de
urmă; doar la săriturile amețitoare se oprește câte o clipă, ca și cum ar
mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată și, behăind vesel, zburdă de
bucurie pe picioarele subțiri ca niște lugere.
Dar trebuie să coboare, să străbată o pădure ca să urce din nou spre
țancuri. Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare. Trec din
poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze, pe urmă prin hrube adânci
de verdeață, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad.
Și au mers mult așa, până ce au dat, în sfârșit, de luminiș. Iedul,
bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceeași clipă căprioara se oprește, ca de
presimțire, adulmecând. În fața ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau
lacomi. Un salt și iedul ar fi fost sfâșiat. Atunci, căprioara dă un zbieret

82
adânc, sfâșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul
luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se repede la ea...
Prăbușită în sânge, la pământ, sub colții fiarei, căprioara rămâne cu
capul întors spre iedul ei. Și numai când acesta, înspăimântat, se topește în
adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții.
Em. Gârleanu
(Din Lumea celor care nu cuvântă)

NOAPTE DE VARĂ

Zările de farmec pline Dar din ce în ce se-alină

Strălucesc în luminiș; Toate zgomotele-n sat;
Zboară mierlele-n tufiș Muncitorii s-au culcat,
Și din codri, noaptea vine Liniștea-i acum deplină:
Pe furiș. S-a-nnoptat.

Care, cu poveri de muncă, Focul e-nvelit pe vatră

Vin încet și scârțâind; Și-opaițele-au murit;
Turmele se-aud mugind Iar prin satul adormit,
Și flăcăii vin pe luncă, Doar vreun câine-n somn mai latră
Hăulind. Răgușit.

Cu cofița, pe-ndelete, Dintr-un timp și vântul tace.

Vin neveste de la râu, Satul doarme ca-n mormânt.
Și cu poala prinsă-n brâu, Totu-i plin de Duhul Sfânt!
Vin cântând în stoluri fete, Liniște-n văzduh și pace
De la grâu. Pe pământ!

De la gârlă-n pâlcuri dese Iat-o plină, dinspre munte,

Zgomotoși copiii vin; Iese luna din brădet
Satul e de vuiet plin. Și se-nalță-ncet, încet,
Fumul alb alene iese Gânditoare, ca o frunte
Din cămin. De poet.

Ca un glas domol de clopot

Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot,
Apa-n vad.
83
 LECȚII DE CULTURĂ SOCIALĂ ȘI
ÎNVĂȚĂMÂNT CETĂȚENESC

SĂ FIM SĂNĂTOȘI, CURAȚI ȘI CUMPĂTAȚI

I. Un bătrân fericit

Părintele Vasile Pralea, din Odoleni, a împlinit 84 de ani; cu toate

astea, sfinția sa este încă voinic și tot mai lucrează câte ceva în jurul casei.
Mai zilele trecute, l-am găsit în grădina lui, printre stupii pe care-i
pregătea pentru iernat. Era voios ca un copil fericit și îngâna un cântec
bătrânesc.
Ne-am dat binețe și ne-am așezat la masa de sub nuc; iar după ce
m-a cinstit cu miere și cu apă proaspătă, am început să vorbim despre
neajunsurile vieții.
Văzându-mă nemulțumit oarecum de traiul meu, părintele Pralea a
început a grăi rar și apăsat, ca să fie înțeles mai bine:
— Dragul moșului, viața este nespus de frumoasă, dacă știi cum s-o
trăiești.
— Dar tocmai în asta stă greul, părinte Vasile, că noi nu știm nici de
unde să începem și nici cum să-ncepem.
— Atunci, ascultă la mine, tinere, că n-o să-ți pară rău:
În viața omului, sănătatea este lucrul cel mai de preț; fără ea, toate
bogățiile din lume nu-i pot folosi la nimic. Caută dar să fii sănătos la corp
și la minte.
— Iacă, asta-i una bună, moșule, dar cum fac?
— Mai întâi îngrijește-te din partea curățeniei. Spală-ți fața, gâtul,
pieptul și mâinile, în fiecare zi, cu apă rece; iar când e nevoie și tot corpul,
cu apă caldă și săpun. Să nu uiți niciodată gura și dinții, dacă vrei să-i
păstrezi până la adânci bătrânețe, ca mine, și să nu suferi de stomac. De la
curățenia corpului să treci la curățenia rufelor, a hainelor și a locuinței. Nu
uita că sămânța bolilor se poate încuiba în ele.
84
 În al doilea rând, păstrează cumpătare la mâncare și la băutură.
Hrănește-te cu mâncăruri simple și nu-ți încărca prea mult stomacul, căci
te îmbolnăvești. În locul rachiurilor otrăvitoare, folosește apa și laptele;
acestea te înviorează și-ți dau putere.
De asemenea, nu uita că aerul curat și exercițiile corporale întrețin
sănătatea.
Munca este izvorul sănătății și al mulțumirii în viață; ea alungă nu
numai sărăcia din casa omului, ci și urâtul din sufletul lui. Muncește dar
cu plăcere, în fiecare zi, cum fac eu; iar după o zi de muncă, să urmeze o
noapte de odihnă, nu de petreceri fără rost. Urmând astfel, vei ajunge să ai
totdeauna îndestulare în casă și mulțumire în suflet.
Timpul liber să nu ți-l petreci prin cârciumi, ori să umbli tăind câinilor
frunză. Mai bine să citești cărți folositoare, căci ele îți ageresc mintea și te
fac mai bun.
Și acum, dragul moșului, multe ar mai fi de zis; eu îți mai spun însă
numai una și te-aș ruga să ții seamă de ea, că ți-o prinde bine. «Curățenia,
cumpătarea și munca sunt trei apărători puternici împotriva bolilor și a
sărăciei. Nu te despărți niciodată de ei!»
Eu cu astfel de prieteni am trăit până acum și, după cum vezi, mi-a
mers bine.

II. Decalogul sănătății

La suedezi, la englezi și la alte popoare din apus, lucrul cel mai de preț
este sănătatea. În acele țări, aproape fiecare om cunoaște regulile de trai, ca
cele scrise aici, și le urmează întocmai!
1. Aerul curat împrospătează sângele și este cel mai bun apărător
contra bolilor de plămâni. Căutați de trăiți în aer curat și respirați numai
pe nas.
2. Exercițiile fizice întăresc corpul și-l fac sprinten. Faceți în fiecare zi
asemenea exerciții și plimbări în aer liber.
3. Fiți cumpătați la mâncare și la băutură; folosiți alimente simple și
proaspete; mâncați multe fructe și beți numai apă și lapte, în loc de alcool.
Prin acest fel de alimentație veți câștiga sănătate și vă veți mări puterea de
muncă și starea de bine.
4. Faceți spălături pe corp, cu apă rece, în fiecare zi; iar când e nevoie,
faceți o baie caldă de curățenie. De asemenea, când e timpul frumos, faceți
băi de soare.
85
 5. Țineți în perfectă curățenie casa în care locuiți, hrana voastră,
apa de băut, rufăria și hainele: numai astfel veți putea fi apărați de boli
contagioase.
6. Apucați-vă de lucru cu plăcere și munciți în fiecare zi, căci munca
alungă bolile trupești și sufletești; ea este mângâierea omului în nenorociri
și fericirea lui în viață.
7. După muncă, odihniți-vă cât trebuie și nu uitați că nopțile sunt
pentru dormit, iar nu pentru petreceri zgomotoase.
8. În orele libere, citiți cărți folositoare; acestea luminează și ageresc
mintea omului. Cărțile bune toarnă în sufletul nostru liniște și mulțumire,
iar acestea două întrețin sănătatea.
9. Iubiți și ascultați pe părinții voștri, pentru că ei se ostenesc cu
creșterea voastră, când sunteți mici. Iubindu-i și ajutându-i pe ei, iubiți pe
Tatăl din cer, care v-a dat viață.
10. Iubiți natura care vă înconjoară, iubiți pe semenii voștri și faceți
în fiecare zi câte o faptă bună. Faptele bune înalță pe om și-l însoțesc și
după moarte.

a) Răspundeți: Care este lucrul cel mai de preț pentru om? Prin ce
mijloace se poate ține omul sănătos? Cum își poate ageri el mintea? Care
fapte îl înalță pe om și-l însoțesc și după moarte? Care oameni trăiesc
mulțumiți până la adânci bătrânețe? De ce spunem despre preotul Vasile
Pralea că era un bătrân fericit? Ce ar trebui să facă orice om, ca să poată fi
fericit ca părintele Vasile Pralea?

b) De ținut minte
1. Mintea sănătoasă în trup sănătos.
2. Nu suferiți nici o necurățenie, nici pe trupul vostru, nici pe
îmbrăcămintea voastră, nici în casa voastră.
3. Măsură în toate îndeletnicirile vieții, mișcare în aer liber și pe orice
vreme, nicio zi întreagă în casă.
4. E mai bine să-ți dai osteneala pentru a-ți păstra sănătatea, decât în
urmă să cheltui timp și avere pentru a redobândi sănătatea pierdută.

86
 — Lecția a 2-a —
SĂ FIM BUNI, RĂBDĂTORI ȘI MODEȘTI

I
Margareta, fetița vecinului meu, trece grăbită spre școală, cu
ghiozdanul sub brațul stâng. La răscrucea drumului, un bătrân orb, slab și
zdrențuros îi întinde mâna și cere pomană. Margareta se oprește, deschide
ghiozdanul și scoate din el un pachețel, în care are o bucată de pâine, un ou
și două mere: gustarea ei pentru recreația cea mare. Jumătate din pâine, oul
și un măr le dă cerșetorului; apoi plecă grăbită mai departe.
II
La casa părinților lui Petrișor, două rândunele au făcut cuib, au ouat
și au clocit ouăle, din care au ieșit patru puișori, pe care îi creșteau cu multă
grijă.
Într-o zi, pe când puișorii se tot mișcau în cuibul lor, unul din ei
a căzut jos. Pisica era cât pe-aici să-l înhațe. Petrișor a alergat repede, a
ridicat puișorul și l-a pus în cuibul său, scăpându-l astfel de la moarte.
III
Moș Marin Vizitiu e bătrân, bolnav și sărac din cale afară. Locuiește
într-o cocioabă dărăpănată și trăiește aproape numai din mila oamenilor.
Într-o zi, bătrânul se ostenea din greu să târască până acasă un lemn
pentru foc, dar nu izbutea. Neagu, un băiat de vreo 15 ani, luă lemnul pe
umăr și i-l duse acasă.
IV
Ieri, Tudorică a fost la circ cu bunicul său. A văzut acolo tot felul de
minunății: cai dresați, câini care știu să socotească, scamatori care mănâncă
foc, clovni care te fac să te strâmbi de râs și câte altele. Ceea ce l-a uimit însă
mai mult a fost un om care lua un bou în brațe și-l ridica în sus.
Nedumerit, Tudorică l-a întrebat pe bunicul său:
— Bunicule, cum de poate un om să ridice boul în sus?... O fi puternic,
nu zic altfel, dar oricum, boul e greu, nu glumă!
— Ascultă, Tudorică! Oricât de puternic ar fi omul acesta, n-ar putea
să ridice boul în sus dintr-odată. Până să ajungă să-l ridice, i-a trebuit multă
stăruință și multă răbdare.
De când era vițeluș mic de tot, omul l-a ridicat în sus pe brațele lui,
de câte 3-4 ori pe zi. Cu cât creștea vițelușul pe zi? Mai cu nimic. De aceea,
și omul îl ridica azi, cum îl ridicase și ieri, căci, cu cât creștea vițelul și se
făcea mai greu, cu atât prindea și omul putere mai multă, prin exercițiul pe
87
care-l făcea zilnic, ridicându-l în sus, pe brațele sale. După cum vezi, dragul
meu, omul acesta își câștigă azi pâinea cea de toate zilele, datorită răbdării
și stăruinței lui de câțiva ani.
V
Un podgorean chemă într-o zi zece lucrători, ca să-i culeagă via.
Seara, după ce le plăti, îi îndemnă să-și ia fiecare câte un coș de struguri,
din cele zece coșuri pe care le așezase la rând, înaintea casei.
Primele nouă coșuri, din capul rândului, erau deopotrivă de mari;
al zecelea era mai mic și părea mai puțin încărcat decât celelalte. Cu toate
astea, în coșul cel mic erau mai mulți struguri, pentru că podgoreanul
avusese grijă să aștearnă frunză de viță pe fundul coșurilor mari, ca să
încapă în ele mai puțin decât în cel mic. Nu din răutate făcuse acest lucru,
ci înadins, ca să poată răsplăti mai bine modestia lucrătorului care nu se va
înghesui ca să apuce din coșurile cele mari.
La îndemnul podgoreanului, nouă lucrători năvăliră asupra primelor
coșuri, înghesuindu-se unul pe altul. Unul singur nu se clinti de la locul său,
până nu-și ridicară ceilalți coșurile. Atunci luă și el coșul cel mic, mulțumi
podgoreanului pentru struguri și plecă.
VI
Un negustor publică prin ziare că îi trebuie un băiat de prăvălie. La
ziua hotărâtă, se prezentară doisprezece. Dintre toți, unul singur n-adusese
scrisoare de recomandație.
Negustorul îi așeză pe un rând și-i privi bine; apoi, oprind pe cel din
coada rândului, dădu drumul celorlalți. Un prieten al negustorului, care
era de față la această alegere, îl întrebă:
— Ce te-a făcut să alegi pe băiatul fără scrisoare de recomandație?
— Te înșeli, răspunse negustorul. Acest băiat are multe recomandații.
Mai întâi, el și-a șters picioarele înainte de a intra în cameră și a închis
ușa încet; prin urmare el este băgător de seamă. Apoi, el a dat scaunul său
fără să se mai gândească bătrânului șchiop, care stătea în picioare. Asta
dovedește inima lui bună și atenția. Văzând jos registrul, pe care înadins
îl lăsasem acolo, el l-a ridicat pe birou, pe când ceilalți îl împingeau cu
piciorul. Când i-am așezat în rând, a fost singurul care nu s-a înghesuit ca
să ocupe locul întâi; n-a vorbit neîntrebat și nici mai mult decât a trebuit.
Este prin urmare un băiat modest și cuviincios. Apoi am observat că avea
mâinile, fața și hainele foarte curate. Toate acestea prețuiesc mai mult decât
orice scrisoare de recomandație.

88
 a) Răspundeți: Pe cine a ajutat Margareta? Ce fel de faptă a făcut
ea? Ce fel de școlăriță era Margareta? Dar Petrișor pe cine a ajutat? Cum
socotiți voi fapta lui Petrișor? Dacă ați fi fost în locul lui, ce ați fi făcut? De
ce? Pe cine a ajutat Neagu? Ce fel de faptă a făcut el? Ce fel de copii au fost
Margareta, Petrișor și Neagu?

b) Povestiți fapte bune, făcute de vreun coleg de-al vostru!

Scrieți despre o faptă bună pe care ați făcut-o în afara școlii.

c) De ținut minte:
1. Să fim întâi buni și pe urmă vom fi fericiți.
2. Numai făcând binele, ajungi bun.
3. Nu ești cu desăvârșire bun, dacă nu știi să fii bun cu cei răi.
4. Nu este în viață decât un singur lucru înaintea căruia trebuie să
îngenunchem: bunătatea.
5. Răbdarea este un arbore a cărui rădăcină este amară, dar ale cărui
fructe sunt dulci.
6. Lucrurile mari se fac nu prin putere, ci prin stăruință.
7. Biruința este a celui mai stăruitor.

— Lecția a 3-a —
SĂ FIM MUNCITORI ȘI ECONOMI

Doi prieteni

Într-o mare fabrică de mobile din București lucrau odată doi ucenici.
Amândoi erau harnici, pricepuți și deopotrivă de cunoscuți.
Patronul, care-i prețuia mult, dădu o masă în cinstea lor, în ziua când
îi ridică la rangul de lucrători. Închinând pentru ei un pahar de vin, le
spuse în auzul tuturor: «Dragii mei, ați învățat în fabrica mea o meserie
frumoasă și bănoasă. Dacă vă veți ține de ea, dacă veți munci cu aceeași
pricepere și tragere de inimă, cum ați muncit până acum, și, mai ales, dacă
veți economisi câștigul muncii voastre, veți ajunge oameni de ispravă!»
89
 După ce mai lucrară împreună încă vreo patru ani, în aceeași fabrică,
cei doi lucrători prieteni se despărțiră. Unul din ei, Andrei, se duse la
Timișoara.
Celălalt se duse la Iași, unde deschise un atelier de mobilă. Aici, ținând
seamă de sfaturile fostului său patron, ajunse îndată cunoscut în tot orașul.
Comenzile curgeau ca ploaia, fiindcă lumea era mulțumită de el. În vreo
12 ani de muncă și de economie, Dragomir — căci acesta era numele său
— ajunse om cu stare: avea atelier mare, în care lucrau vreo 30 de lucrători;
avea ceva bani la bănci și o casă frumoasă, în care trăia mulțumit cu soția
și cu doi copii.
Într-o zi, Dragomir se duse la Timișoara, pentru niște afaceri. În fața
unei cafenele, dădu peste Andrei, prietenul său de altădată, care se afla
într-o stare foarte tristă: era bolnav, lipsit de curaj și chiar de orice mijloace
de trai.
Îmbrățișându-l, Dragomir îl întrebă:
— Dar ce ți s-a întâmplat, bunul meu prieten, de ești atât de schimbat?
— Nimic, frate Dragomire, m-am distrus singur. Vreau să-ți povestesc
totul, ia loc și ascultă-mă:
Venind în Timișoara, am intrat ca lucrător într-un atelier de tâmplărie.
Câteva luni, am fost tot Andrei cel harnic și econom; dar, legând prietenie
cu niște lucrători leneși și cu apucături rele, m-am schimbat: am ajuns
leneș, risipitor și necuviincios față de patron. În scurtă vreme mi-am tocat
toate economiile și am început să fac datorii. Patronul nu m-a mai primit la
lucru. Am trecut la altul, hotărât să mă îndrept, dar n-am izbutit pe deplin.
După aceea, am început să lucrez singur, pe contul meu. Cum n-aveam
însă bani, ca să cumpăr materiale, nu puteam să execut comenzile la timp.
Din pricina asta, clienții au început să mă ocolească, și m-au tot ocolit,
până m-au părăsit de tot. Acum, sunt ceea ce vezi și tu: un om bolnav, care
n-are nici ce mânca, nici ce îmbrăca; un lucrător fără lucru și, pe deasupra,
un om necinstit, pentru că am făcut datorii, pe care nu le mai pot plăti.
Din cauza lacrimilor, pe care nu le mai putea stăpâni, Andrei curmă
firul povestirii, lăsând ochii în jos. Dragomir îi prinse capul între palmele
lui sănătoase, îl privi țintă în ochi și grăi:
— Uită totul, Andrei! Mâine îți voi achita datoriile și apoi vom pleca
împreună la Iași. În casa mea, e loc și pentru tine. Nădăjduiesc că, alături
de mine, vei fi tot Andrei cel de altădată!

90
 a) Răspundeţi: Ce fel de lucrători au fost la început Andrei şi
Dragomir? Ce a făcut Dragomir, după ce s-a despărţit de Andrei? Prin ce
mijloace a ajuns el om bogat şi mulţumit? Ce a făcut Andrei, după ce s-a
dus la Timişoara? Din ce cauză a ajuns el bolnav, sărac şi necinstit? Ce a
făcut Dragomir când l-a văzut pe Andrei nenorocit? Cu ce scop l-a luat pe
Andrei cu el la Iaşi? Voi ce aţi fi făcut, dacă aţi fi fost în locul lui Dragomir?

b) Dacă cunoaşteţi — din auzite sau din cele citite de voi prin cărţi —
despre oameni care s-au ridicat prin muncă şi economie, povestiţi despre
ei!
c) De ţinut minte:
1. Munca este cel mai bogat izvor de bine al omenirii.
2. Întinde-te cât ţi-e plapuma.
3. Dacă vreți să fiţi bogaţi, nu învăţaţi numai cum se câştigă banul, ci
şi cum se păstrează.
4. Culcarea devreme, scularea devreme şi munca bine împărţită ne
dau bogăţie şi mulţumire sufletească.
5. Munca depărtează de noi trei mari duşmani: deprinderile rele,
sărăcia şi plictiseala.
6. Munca necurmată învinge totul.
7. Omul fără lucru este ca apa stătătoare: se strică.
8. Leagă sacul când e plin, nu când ajunge la fund.
9. Cine cheltuieşte peste ce câştigă, n-are-n casă pâine.
10. Foamea priveşte la uşa omului muncitor, dar nu îndrăzneşte să
intre înăuntru.

— Lecţia a 4-a —
SĂ SPUNEM ADEVĂRUL, SĂ FIM CINSTIŢI ŞI CURAJOŞI

I. Adevărul biruieşte

La un colţ de stradă, un domn izbise cu automobilul trăsura unui

birjar şi-i omorâse un cal. De aici, scandal. Domnul arunca vina pe birjar,
că n-a mers cum trebuie; birjarul îl învinovăţea pe el, că n-a claxonat la
cotitură și că a venit cu iuţeală prea mare.
91
 Sergentul de stradă, care nu fusese de faţă, a chemat un comisar ca
să-i descurce. Până să vină acesta, se strânsese lumea ca la urs; dar, din
toată mulţimea aceea, numai un ucenic de cizmărie ştia cum s-au petrecut
lucrurile. Şi ucenicul spunea răspicat că domnul n-a claxonat la cotitură.
Înfuriat pe ucenic, domnul voia să-l lovească strigându-i în gura mare
că minte. Ucenicul, băiat între 12 și 13 ani, grăi foarte liniștit:
— Domnule comisar, eu nu sunt nici mincinos și nici surd. Vă rog să
puneți pe domnul să arate pe unde se afla cu mașina când a sunat și să mai
sune încă o dată.
Domnul se făcu galben ca ceara și nu mai zise nimic. Mulțimea, care
nu știa de ce se dă bătut, îl îndemna mereu să arate cum a făcut. El însă
rămase nemișcat și fără grai în fața birjarului.
Comisarul, cercetând cazul cu de-amănuntul, găsi că vinovatul nu
era birjarul, ci domnul cel furios, care n-avea la mașină claxon cu care
să claxoneze, și care, într-adevăr, nici nu claxonase. Îl luă deci la poliția
orașului, ca să-i facă acte de trimitere în judecată, pentru paguba pricinuită
birjarului și pentru abatere de la legea circulației.
Ucenicul, mulțumit în sine că a făcut o faptă bună, se îndreptă către
atelierul în care lucra, urmărit de privirile mulțimii, care-l admira pentru
curajul său.
Adevărul biruise încă o dată minciuna!

II. Copilul cinstit

Într-o frumoasă zi de iarnă, mai mulți copii se luptau între ei cu

cocoloașe de zăpadă, împărțiți în două cete. Într-una din cete erau românii,
iar în cealaltă, turcii.
Când jocul era mai înfierbântat, un cocoloș izbi în fereastra casei
lui Gheorghe Sârbu. Geamul se prefăcu într-o puzderie de ciobulețe,
producând un zgomot asurzitor. Toți copiii rămaseră înlemniți o clipă; iar
când văzură că Sârbu iese furios din casă, o luară la sănătoasa.
Un singur copilaș stătu nemișcat la locul său. Acesta era Nicușor,
băiatul factorului poștal, care azvârlise din greșeală cocoloșul în geam. El
se așeză în fața omului înfuriat și-i zise rugător:
— Nene Gheorghe, eu am spart geamul. Am greșit. Te rog să mă ierți,
că ți-l plătește tata.
92
 Gheorghe Sârbu, care era om cu stare, rămase uimit când văzu atâta
cinste la un copil de zece ani. Îl iertă pentru greșeala lui și începu să-i
mângâie amândoi obrajii, ca să-l liniștească.
Tovarășii de joacă ai lui Nicușor, fricoși ca iepurii, priveau la ei de
după garduri și se mirau cum de nu-l snopește Gheorghe Sârbu pe Nicușor.

III. Ciobănașul

Războiul era în toi. De pe câmpul de luptă veneau vești rele. Se spunea

chiar că o companie de nemți a trecut muntele și a ocupat poziție bună, în
spatele armatei noastre. Nimeni nu știa însă în ce loc se găsesc dușmanii și
ce gând au.
Un ciobănaș, care observase stând ascuns într-un tufiș cum așezau
nemții mitralierele, ca să bată mai bine șoseaua Oltului, pe care trebuia să
treacă armata noastră, se strecură cum putu până în satul său. Aici, dădu
peste un ofițer român, care plecase în căutarea dușmanului, cu vreo 70-80
de soldați. Ciobănașul se puse în fruntea lor și-i conduse pe poteci ascunse,
până aproape de mitralierele nemțești...
După o luptă de două ore, nemții fură puși pe goană, lăsând în urmă
trei mitraliere cu munițiile lor, câțiva morți și răniți. Șoseaua Oltului era
scoasă acum de sub focul dușmanului... Prin curajul ciobănașului, a fost
salvată onoarea armatei noastre și viața atâtor soldați!...

IV. Marinarii

Odată, pe o furtună grozavă, o corabie engleză se izbi de niște stânci

de pe coasta Spaniei și începu să se scufunde. Marinarii lăsară bărcile de
salvare pe valuri și așezară în ele pe călători, întâi femeile și copiii, apoi
bărbații, câți mai putură să încapă. Ei și cu comandantul lor rămaseră pe
puntea vasului, care se scufunda...
Când cei care își scăpaseră viața în bărci se depărtaseră câtva de locul
nenorocirii, auziră deodată un cântec înflăcărat, care venea de pe corabie.
Era rugăciunea pe care o cântă marinarii, mai înainte de a fi înghițiți de
valuri.
În fața morții de neînlăturat, marinarii nu se lăsară cuprinși de
deznădejde sau de spaima nebună a ceasului din urmă, care împinge pe
om la sălbăticii. Stând curajoși în fața morții, ei cântară până în clipa când
valurile oceanului se împreunară deasupra lor.
93
 a) Răspundeți: Ce a dovedit ucenicul de cizmărie, prin mărturisirea
sa despre ciocnirea automobilului cu trăsura? Prin ce s-a dovedit că el
mărturisește adevărul? Ce admira mulțimea la acest ucenic? Ce însușiri
avea acest copil?
Ce aveți de spus despre copilul care a spart geamul de la casa lui
Gheorghe Sârbu? Ce aveți de spus despre tovarășii lui de joacă, care au
fugit? De ce l-a iertat Sârbu pe Nicușor atât de repede? Ce însușiri avea
Nicușor?
Ce însușiri mari a dovedit ciobănașul care i-a condus pe soldații
români până aproape de mitralierele nemțești? Ce ați fi făcut voi, în locul
lui? Dar la marinarii care nu s-au putut salva de la înec, ce e de admirat?
1. Din cele citite sau auzite de voi, arătați pilde de curaj în cazuri de
boală, în fața morții, în fața nenorocirii altora, în război.
2. Dați exemple de oameni cinstiți și curajoși, dintre cei pe care îi
cunoașteți voi!
3. Cum privește lumea pe cei care nu spun adevărul? Dacă știți ce a
pățit vreun mincinos, povestiți despre el!

b) De ținut minte
1. Nu e nimic pe lume care să fie mai de admirat ca omul care îndură
nenorocirea curajos.
2. Minciuna este ca bulgărele de zăpadă: cu cât îl rostogolești mai
mult, cu atât se face mai mare.
3. Pentru mine, nimic nu este mai de preț și mai rar decât cinstea.
4. Pentru reușita unui tânăr, în afară de muncă și economie, nicio altă
însușire nu e așa de prețioasă ca punctualitatea și cinstea în treburile sale.
5. Adevărul e pretutindeni, dar nu-l recunoaște decât cel care-l caută.

— Lecția a 5-a —
SĂ NE IUBIM PĂRINȚII ȘI SĂ-I AJUTĂM

I. Portretul

Acum două sute de ani, muri pe neașteptate un neguțător din Hotin,

lăsând averi nenumărate. În jurul lui, nicio rudă apropiată, nimeni.
94
 Se știa că are un fiu plecat în străinătate, încă din copilărie; dar acum
nimeni din compatrioții lui nu l-ar mai fi cunoscut. Cine va moșteni atâta
avere? se întrebau toți.
După câtăva vreme, iată că sosesc în oraș trei tineri. Fiecare din ei
spunea că este fiul și moștenitorul adevărat al bogătașului. Pe care să-l crezi
însă?
Întâmplarea asta veni înaintea judecătorului, care porunci să se aducă
portretul răposatului.
— Moștenirea, zise el către cei trei tineri, se cuvine aceluia care va
nimeri cu săgeata în semnul pe care l-am pus eu pe portret.
Cel dintâi întinse arcul, cu îndemânare, ochi liniștit și trase lângă
semn. Al doilea trase și mai aproape de semn. Când veni rândul și celui
de-al treilea, acesta întinse arcul cu sfială, începu să tremure și aproape
plângând, zise:
— Nu, asta nu pot s-o fac. Nu mă lasă inima să trag în chipul iubitului
meu tată, pe care îl văd în fața mea, ca viu... Mă lipsesc mai bine de toată
moștenirea asta. Eu nu pot să-l batjocoresc după moarte.
— Tu ești adevăratul fiu și adevăratul moștenitor, zise judecătorul.
Ceilalți doi, care au ochit atât de bine, sunt niște înșelători, căci un fiu
adevărat nu poate întinde arcul cu atâta nepăsare, ca să străpungă imaginea
tatălui iubit...
Acesta-i începutul biruinței:
În viață să-ți cinstești întâi părinții.

II. Altă pildă

Un boier trecea pe lângă iaz. Aici, un pescar sărac, cum de obicei sunt
ei, scotea când și când câte un peștișor din iaz. Avea o casă de copii bietul
om și necazuri pe lume sunt doar atâtea! Așa că și fața îl arăta cam supărat.
Boierul îl întrebă:
— Ce faci tu aici, măi?
— Pescuiesc, cucoane; cui și ce să-i fac?
— Bine, măi, și ai tu cu ce trăi?
— Hei, cucoane! Iaca eu zic așa, că numai voia cea bună să fie, dar din
peștișorii iștia, pe care-i scot cu undița, nu numai că-mi plătesc niște vechi
datorii, ci mai dau și cu împrumut încă!
— Cum, măi omule? întrebă mirat boierul. Că eu am moșie și nu-mi
ajung banii nici măcar pentru plata datoriilor...
95
 — Ha... Iaca ce-i, cucoane: Sănătate de-ar fi... că eu nu vreau să fac
avere... Ci din câștigul meu puțin, îmi hrănesc și părinții care m-au crescut
(astea-s datoriile) și copiii — cărora le dau cu împrumut. Și la vreme de
bătrânețe, m-or ține și ei pe mine.

III. Mama mea

Odată, a doua zi de Paști, era prânz mare la Mitropolitul Iacob Stamate

din Iași. Cei mai de frunte boieri din oraș se aflau la dânsul la masă.
În timpul prânzului, intră un slujitor în sala de mâncare și vesti pe
mitropolit că a sosit o femeie bătrână din Ardeal, care dorește să vorbească
cu Înaltpreasfinția Sa.
— Să vină s-o văd, zise mitropolitul.
Slujitorul deschise ușa. O țărancă bătrână, curată la chip și îmbrăcată
ardelenește, intră înăuntru. Cum o văzu, mitropolitul se ridică de la masă,
o îmbrățișă și o sărută pe frunte; apoi, luând-o de mână, o așeză în locul
său, în fruntea mesei, zicând:
— Aici e locul dumitale! Dumneata ești astăzi oaspetele meu cel mai
de frunte!
Toți mesenii rămaseră uimiți. Mitropolitul se întoarse către ei și le
grăi:
— Da, boieri, în fruntea mesei, în locul meu, trebuie să șadă aceea care
mi-a dat viață și a sădit în sufletul meu, de când eram copil mic, dragostea
de Dumnezeu. Această vrednică femeie este mama mea și mama este tot ce
am eu mai scump pe pământ.

a) Răspundeți: Ce a rămas în urma neguțătorului care a murit pe

neașteptate în Hotin? Cum a aflat judecătorul pe adevăratul moștenitor? Ce
l-a făcut pe judecător să pună pe cei trei tineri să tragă cu arcul în portretul
neguțătorului mort? Cine a fost adevăratul fiu al neguțătorului? Ce fel de
fiu a fost?
Ce făcea pescarul cu peștele pe care îl prindea în iaz? Care erau
datoriile vechi pe care le achita? Cui dădea el cu împrumut? Cu ce scop
dădea el copiilor săi hrană? Ce fel de om era pescarul acela?
Mitropolitul Stamate, de ce a așezat-o pe mama sa în locul său? Nu
era același lucru dacă îi dădea alt loc la masă? Ce a vrut el să dovedească
mesenilor?

96
 b) De ținut minte:
1. La bătrânețea părinților tăi, adu-ți aminte de copilăria ta.
2. Poartă-te cu părinții tăi precum ai dori să se poarte și copiii tăi cu
tine.
3. După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni din lume atât de mult ca pe
tata și pe mama.
4. Cinstește pe părinții tăi, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți
pe pământ.

— Lecția a 6-a —
SĂ NE IUBIM FRAȚII ȘI SĂ-I AJUTĂM
I
Într-un sat, trăiau odată doi frați, care se iubeau nespus de mult. Unul
din ei era însurat și avea o casă de copii; celălalt n-avea nici soție și nici
vreun alt ajutor.
Amândoi frații aceștia munceau împreună o bucată de pământ,
rămasă de la tatăl lor și-i împărțeau rodul pe din două.
Într-o vară, ei secerară grâul și făcură din el două clăi deopotrivă de
mari. Dar, peste noapte, cel necăsătorit gândi în sine astfel: „Fratele meu
are soție și copii de îngrijit, deci și greutăți mai multe decât mine. Se cade
dar ca partea lui să fie mai mare decât a mea”. Și, gândind astfel, se sculă,
se duse la câmp, luă din claia sa câțiva snopi și-i puse în claia fratelui său.
În aceeași noapte, gândi și cel căsătorit: „Fratele meu e singur pe
lume, nimeni nu-i dă o mână de ajutor; de aceea el trăiește mai greu decât
mine. Se cade să-l ajut eu, ca frate”. Și se sculă, se duse la câmp, luă câțiva
snopi din claia sa și-i puse în claia fratelui său.
A doua zi, amândoi frații fură nedumeriți văzând clăile deopotrivă de
mari. Nu se descurajară, însă, și încercară să se ajute în noaptea următoare;
dar curios lucru, clăile rămaseră și de data asta tot neschimbate.
În a treia noapte, repetară încercarea. Pe când duceau însă snopii
unul la altul, se întâlniră. Se priviră lung, cu ochii plini de lacrimi și se
îmbrățișară. Erau fericiți!

II. Iosif și frații săi

Fiii lui Iacob, dușmănind de moarte pe Iosif, fratele lor cel mai mic,
îl vândură unor negustori din țara Egiptului, fără voia lui și fără știrea
bătrânului lor tată.
97
 După ani de robie, după ani de închisoare și de suferințe, Iosif,
explicând niște vise grele Faraonului, fu oprit la curtea acestuia și pus în
slujbă de mare cinste.
Iată însă că tocmai în vremea aceea, fiind foamete mare în Canaan,
Iacob îi trimise pe fiii săi să cumpere grâu din Egipt. Aceștia se duseră și
cumpărară, fără să știe că acela care le vindea grâul era chiar Iosif, pe care
nu-l mai recunoscură după atâția ani de la despărțire.
Întorși acasă, mare le fu mirarea când găsiră în saci banii cu care
cumpăraseră grâul. Nu putură să-și explice cum s-au întâmplat lucrurile.
Ducându-se însă din nou să cumpere grâu, Iosif li se făcu cunoscut, îi iertă
pentru urâta lor faptă și-i trimise să-l aducă în Egipt și pe tatăl lor. De aici
încolo, trăiră împreună mulțumiți, iubindu-se și ajutându-se între ei, ca
niște adevărați frați.

a) Răspundeți: De ce plângeau cei doi frați, când s-au întâlnit

ducându-și unul altuia snopii? Ce fel de frați erau aceia? Toți frații se iubesc
așa între ei?
Dacă cunoașteți — din cărțile citite de voi sau din povestirile altora
— frați care n-au putut să trăiască în bună înțelegere, povestiți despre
ei! Povestiți și despre alți frați, care au trăit toată viața lor iubindu-se și
ajutându-se între ei!
De ce au vândut fiii lui Iacob pe fratele lor? Ce fel de oameni erau
aceștia? Ce a făcut Iosif, când au venit frații săi să cumpere grâu întâia
oară? Ce ați fi făcut voi, dacă ați fi fost în locul lui? Ce a făcut Iosif, când au
venit frații a doua oară după grâu? Ce fel de om era Iosif? Cum au trăit fiii
lui Iacob de aici înainte? Cum trebuie să trăiască între ei orice frați?
b) De ținut minte:
Fratele ajutat de un frate se aseamănă cu o cetate bine întărită și
apărată.

Lecția a 7-a
SĂ RESPECTĂM VIAȚA, AVUTUL,
CINSTEA ȘI CREDINȚELE ALTORA ȘI SĂ-I AJUTĂM

I. Hoțul
În satul Peri se înmulțiseră făcătorii de rele. Aproape că nu trecea zi
fără să auzi că s-au furat orătănii, oi, porci sau vite tinere. Sătenii intraseră
la grijă și se trudeau zi de zi ca să descopere pe hoți.
98
 Într-o noapte, au fost furați caii perceptorului. Prinzând de veste,
acesta plecă în urmărirea hoțului, întovărășit de câțiva săteni păgubași,
care se înarmaseră cu bâte și topoare. În revărsatul zorilor, dădură peste el
într-o pădure de salcâmi, din apropierea satului vecin.
Văzându-se luat din scurt, hoțul o luă la fugă spre sat. Urmăritorii se
țineau pe urma lui, gata-gata să-l ajungă. În cea dintâi casă de la marginea
satului, care era casa preotului, hoțul intră repede, căzu în genunchi și zise:
— Scapă-mă, părinte, că mă omoară!
Neștiind cine și pentru ce vrea să-l omoare, preotul îl închise pe străin
într-o cameră și ieși în curte. Tocmai în momentul acela intrară buzna pe
poartă cei care-l urmăreau, strigând și ei:
— Părinte, dă-ni-l să-l omorâm, că ne-a lăsat săraci.
Părintele Ion — căci așa îl chema — le făcu semn cu mâna să se
liniștească, apoi grăi către ei:
— Fiilor, omul pe care îl urmăriți e închis în casa mea, e ca și în
mâna dumneavoastră, dar nu vi-l pot da să-l omorâți. N-avem dreptul să
ridicăm viața cuiva — oricât ar fi el de rău — pentru că nu i-am dat-o
noi, ci Dumnezeu. Rupându-i noi firul vieții, nu i-l mai putem înnoda la
loc; pentru aceea, omorul este păcat greu. Pentru omor, aici pe pământ
înfunzi ocna; iar pe lumea cealaltă, te prăjești în căldurile iadului. Nu,
dragii mei, n-avem dreptul să-i ridicăm viața! Dreptul acesta îl are numai
Atotputernicul din ceruri. Mergeți dar și chemați un jandarm, ca să-l dăm
pe mâna judecătorilor, care știu ce au de făcut cu el.
Ascultând sfatul înțelept al preotului, oamenii se liniștiră. Unul din ei
se duse și chemă jandarmul, care puse pe hoț în fiare și-l duse la judecată.

II. Avutul altuia

Era prin luna mai, în anul 1877. Un regiment rusesc, din cele care
treceau prin țara noastră spre Plevna, poposise într-un sat de pe marginea
Dunării. Comandantul regimentului chemă pe omul care-l găzduia și-i
ceru fân pentru caii ofițerilor. Acesta, un bătrân cinstit, îi spuse că în tot
satul nu se găsește niciun fir de fân, dar că îi poate da fân proaspăt de la
câmp, numai să meargă cineva acolo, ca să-l ridice.
Un ofițer tânăr, care știa puțin românește, câțiva soldați și bătrânul
plecară împreună după fân. Cum ieșiră din sat, ofițerul dădu cu ochii de
niște căpițe de fân și porunci soldaților să le încarce în care. Bătrânul însă îi
opri și le făcu semn să meargă mai departe. Porniră. Ajunși în dreptul altor
99
căpițe, care erau aproape la fel cu cele dintâi, bătrânul se opri și le spuse să
încarce.
Pe când soldații încărcau fânul, ofițerul îl întrebă pe bătrân:
— De ce nu ai vrut tu să luăm fânul de acolo?
— Fânul acela nu era al meu, domnule ofițer, era al unui sătean, care
și l-a agonisit prin munca și ostenelile lui. Nu se cădea deci să mă ating de
el. Dacă vă dădeam fânul de acolo, însemna că fur munca altuia și la legea
noastră creștină se spune: «Ce nu vreți să vă facă vouă alții, nu le faceți nici
voi lor!»
Ofițerul, înțelegând ce a vrut să-i spună bătrânul, îl bătu cu palma pe
umăr, zicând:
— Bravo!... bravo!... tu bun creștin!

III. Vecinii învrăjbiți

Marin Dumbravă și Ion Aglice se certaseră odată pentru hotarul

dintre grădinile lor. De atunci — cu toate că judecătorul spărsese pricina
dintre ei, dând câștig lui Aglice — nu se mai puteau suferi. Pentru te miri
ce, își spuneau vorbe grele. Ba, ceea ce era și mai rău, răspândeau prin lume
unul despre altul tot felul de scornituri, care le vătămau cinstea.
Din cauza nesocotinței lor, ajunseseră de vorba lumii. Unii oameni îi
ocoleau, ca să nu-i mai audă cum se bârfesc; alții, bănuind că amândoi sunt
necinstiți, se fereau de ei.
De la o vreme, cei doi vecini băgară de seamă că au apucat pe drum
greșit; ar fi vrut chiar să se împace între ei ca să nu mai dea lumii de vorbă,
dar cum să facă?
Întâmplarea făcu odată ca Dumbravă să se întâlnească cu Aglice, în
casa părintelui Ghiță. E adevărat că de data asta nu se mai uitară chiorâș
unul la altul, dar nici acum nu-și întinseră mâna. De aceea, părintele Ghiță
prinse a grăi către amândoi:
— Mă doare sufletul, fiilor, când văd că sunteți tot supărați unul cu
altul și, mai ales, când știu cât rău vă faceți prin tot felul de scornituri.
Aflați de la mine, dragii mei, că nu e nimic mai de preț și mai rar ca
cinstea. Fericit e omul care o are și știe s-o păstreze! Toată lumea îl vede cu
ochi buni și-i caută prietenia. Omul care-și pierde cinstea e ca și mort între
cei vii: toți îl ocolesc și se feresc de el ca de un ciumat.
Apoi, un nume bun e ca o comoară, și pentru noi, și pentru urmașii
noștri. Pentru aceea, se cade ca omul să gândească bine, mai înainte de
100
a vorbi despre altul, ca nu cumva să-i scape și vorbe care să știrbească
cinstea aceluia, căci cinstea este ca și tinerețea: odată pierdută, nu se mai
redobândește...
Când isprăvi de vorbit, părintele îi privi pe amândoi în adâncul
ochilor și-i întrebă unde au de gând s-ajungă. Drept răspuns, Dumbravă și
Aglice se îmbrățișară plângând.

IV. Aproapele nostru

Era prin iulie. Pe o căldură dogoritoare, un român și fiul său plecară

din satul Dimircea, la Constanța. Drumul lor trecea pe lângă o fântână
umbrită de doi-trei salcâmi, așezată în mijlocul unui câmp întins.
Însetați și înfierbântați de arșița soarelui, drumeții opriră să se
răcorească și să-și adape caii. La aceeași fântână poposise însă și un turc
bătrân, care tocmai își făcea rugăciunea. Mergea și el tot la Constanța și
făcea drumul pe jos.
La plecare, românul îl luă și pe turc în căruță; iar când ajunseră la
marginea orașului, acesta se dădu jos, îi mulțumi frumos și voi să-i plătească
ceva pentru osteneala cailor, dar românul nu vru să primească plată. Se
despărțiră deci ca doi prieteni...
Nedumerit de purtarea tatălui său față de turc, fiul întrebă:
— Tată, de ce l-ai luat și pe turc în căruță, că el e păgân, nu se închină
ca noi. El se închină lui Mahomed al lor.
— Da, fiule, nu se închină ca noi, dar e și el tot făptura lui Dumnezeu;
e aproapele nostru, și pe aproapele nostru suntem datori să-l ajutăm, când
putem. Ia închipuie-ți tu că cine știe ce întâmplare te-ar face să trăiești în
Turcia. Ți-ar părea bine dacă te-ar asupri turcii, că nu te închini ca ei?... Știi
că și Samarineanul milostiv a ajutat pe omul schingiuit de tâlhari, cu toate
că nu era de o lege cu el.
Copilul ascultă cu atenție vorbele tatălui său; apoi îi mulțumi frumos
pentru ceea ce învățase în ziua aceea de la dânsul.

a) Răspundeți: Ce s-ar fi ales de hoț, dacă-l ajungeau păgubașii

mai înainte de a intra în casa preotului? Ce li s-ar fi întâmplat lor, dacă îl
omorau? De ce nu i-a lăsat preotul să-l omoare? Ce credeți despre fapta
preotului?
101
 De ce n-a lăsat bătrânul pe soldații ruși să încarce primele căpițe
de fân? Ce credeți despre acest bătrân? Cum a prețuit ofițerul rus fapta
bătrânului și ce i-a spus? Voi ce ați fi făcut în locul bătrânului?
Ce spuneau în lume, unul despre altul, cei doi învrăjbiți? Ce rău mare
își făceau ei singuri? Ce credea lumea despre ei? Ce le-a spus părintele Ghiță
despre cinste? Ce credeți despre fapta din urmă a lui Dumbravă și Aglice?
Cum s-a purtat românul față de turcul pe care l-a luat în căruță? Ce
credeți despre fapta lui? Ce a crezut fiul la început despre fapta tatălui său?
Ce a învățat fiul din purtarea tatălui său față de turc?

b) De ținut minte:
1. Cea mai frumoasă cunună pentru un bătrân este părul alb și
amintirea uni vieți cinstite.
2. Binefacerea, întocmai ca luna, numai când e plină pare frumoasă.
3. Onoarea este ca și viața: când o pierzi, o pierzi pentru totdeauna.
4. Numai o rușine cunosc eu pe pământ și aceea se cheamă:
nedreptatea.
5. Blestemat să fie cel ce se atinge de dreptul străinului, al orfanului
și al văduvei.
6. Dintre toate fiarele sălbatice, cea mai primejdioasă e bârfitorul, iar
dintre cele domestice e lingușitorul.
7. Dacă vrei ca lumea să gândească bine de tine, nu grăi de rău pe
nimeni.
8. Clevetirea nu ucide, nici nu face rană; ea pângărește numai pe acela
de la care a pornit.

— Lecția a 8-a —
SĂ ÎNGRIJIM ȘI SĂ CRUȚĂM VIAȚA ANIMALELOR

I. Un bun gospodar

Într-o zi, aveam nevoie de un chirigiu, care să mă ducă la oraș; dar,

cum eram venit în sat abia de trei luni, nu știam unde să-l găsesc. Atunci
moș Preda, servitorul școlii, îmi spuse:
102
 — Domnule învățător, Radu Prunaru are cai sprinteni, care merg la
drum ca gândul. Și eu cred că el s-ar învoi să meargă cu dumneavoastră la
oraș. Ce ziceți, să mă duc să-l chem, ca să-i vorbiți?
— Mai bine să mergem noi la dânsul, moș Preda, căci așa se cade.
Și ne-am dus... Prunaru m-a primit bine și, din puține vorbe, ne-am
înțeles să mă ducă la oraș pentru 35000 de lei. După aceea, tot vorbind
despre treburi gospodărești, mi-a arătat, pe rând: casa și acareturile lui,
apoi caii, boii, vacile, porcul și scroafa cu purcei, rațele leșești și celelalte
orătănii, care mișunau prin curte.
Toate meritau să fie văzute, căci aproape toate te uimeau; dar mai ales
te uimeau ordinea și curățenia care se vedeau peste tot locul. Ce să zic, mai
rar așa gospodărie!
A doua zi, am pornit la drum. Caii mergeau într-adevăr ca gândul,
fără îndemnul biciuștei, care ajunsese un lucru de prisos la trăsura lui
Prunaru.
După vreo 20 de kilometri de drum, am făcut un mic popas. Prunaru
s-a dat jos, a tras caii de urechi, le-a șters nădușeala cu o cârpă și a întins
păturile peste ei; apoi le-a dat fân și apă, ca să mai prindă putere.
Pornind din nou spre oraș, i-am zis:
— Bine se mai poartă caii dumitale la drum, nene Radule!
— Bine, domnule învățător, că și eu mă port bine cu ei. Vezi
dumneata, dacă îngrijești cum trebuie vitele și orătăniile din curte, alungi
cu ele sărăcia din casă; dacă nu le îngrijești, nu-ți aduc niciun folos. Iaca,
eu am de pe urma vitelor tot atâta venit cât am și din ogoare. Vitele mele
însă nu stau în ploaie, nu dorm pe bălegarul umed, nu rabdă de foame și
de sete și nici nu sunt împovărate peste puterile lor. Pentru aceea, oile și
vacile mele nu se stârpesc niciodată, boii nu-mi cad pe brazdă, iar caii...
cum îi vezi! Apoi socotește dumneata: bani pe chirie, pe miel, pe vițel, pe
lână, pe lapte și brânză... se adună. Și așa am și eu cu ce să-mi îndestulez
casa. Ce s-ar alege de mine, dacă m-aș lăsa numai în nădejdea câmpului?...
Cum vezi, domnule învățător, nu e greu să ai vite; e mai greu să le îngrijești
și să le folosești cum trebuie. De aceea — zic eu — omul care bate vita și o
împovărează peste puterile ei, fără să-i dea hrană la timp și adăpost bun, să
fie pus în locul ei, măcar cât de puțin. S-ar învăța minte — poate — și i-ar
prinde bine.
Radu Prunaru, cu care am legat prietenie din ziua aceea, avea dreptate.

103
 II. Boii lui Călin

Era un om necăjit în sat la Cârjoaia, și-l chema Dumitru Călin.

Gospodăria lui nu prea crescuse de la însurătoare, dar copii veniseră în
număr de cinci: trei băieți și două fete. Și se zbătea omul între nevoi, ca să-i
crească. Femeia nu-i era tocmai harnică, dar nici prea leneșă nu era. Iar
Dumitru Călin, cu cei doi boi ai lui și cu carul, cu o falcă de pământ și cu
douăzeci de prăjini de grădină, se necăjea cum putea.
O ducea greu românul. Copiii creșteau, dar de dânșii încă nu se putea
folosi. Dar iată, a dat Dumnezeu și a început să se taie pădurea Cârjoaei, și
atunci prețul boilor și al căruței a crescut. De la pădure până la gară nu era
departe și putea Dumitru Călin să facă două transporturi. Parale bune i se
plăteau și acum o ducea bine gospodarul.
Punea omul mai mult în căruță, lua mai mult. Punea mai puțin, lua
bani mai puțini. Și oamenii din sat de la Cârjoaia se luau la întrecere, care
să pună mai multe lemne pe căruța lui. Ș-apoi puneau cât socoteau ei c-ar
duce boii. Și începeau a îndemna, a da cu vergile și cu biciuștile în cărăuși,
până la gară nu se mai opreau.
Și se gândea în sine Dumitru Călin: „Bou-i bou. L-a lăsat Dumnezeu
să poarte povară. Ne-a dat Dumnezeu și glas de îndemnare, și mână de
ținut coderișca, și biciul de bătut. Pe bou dacă nu l-ai bate, nu trage. Pui
puțin, puțin duce. Pui mult, mult duce. Dacă-i animal, el se cheamă că-i
animal, ce știe el!... Parcă ce, el e ca omul?”
Iar boii, Duman și Prian, tot trăgând din greu, tot trăgând așa
săptămâni și luni, slăbeau. Și de ce slăbeau, de ce mai greu duceau poverile.
Iar Dumitru Călin, de ce strângea parale, de ce mai multe ar fi vrut să
strângă. Vedea că mult duce la gară, mult ia și el. Și tot mai mult încărca, și
boii tot mai greu se încordau la jugul lor.
Dumitru Călin își îndemna tot mai tare boulenii lui, îi bătea mai
des; greu mergea, căci era drumul numai noroi. Și tot înciudându-se și
bătându-i, și-a făcut el socoteala că boul dacă-i bou, trebuie să tragă, s-a
mântuit! Și trage o bătaie boilor. Arși de varga de alun, au pornit Duman
și Prian mai repede, și la gară, când s-au oprit, au prins a sufla din greu, cu
capetele aplecate.
Dar la transporturile celelalte și mai greu mergea. Și Călin zicea:
— Las-că vă am eu leacul vostru, haramuri afurisite!
Și într-un rând, când slăbeau boii, s-a mâniat omul cumplit și a prins
a-i bate greu. S-au opintit vitele o dată, de două ori, și pe urmă au prins a se
104
zbate în jug. Asta și mai tare l-a supărat pe român, și a pus mâna pe un par
subțire și a început, când în unul, când în altul.
Acum gemeau parcă boii și întorceau spre stăpânul lor ochii plini
de durere. S-au încordat o dată cu strășnicie, au făcut doi pași și au
îngenunchiat.
Și boii închideau pleoapele, căzuți acolo, în glodul drumului. N-aveau
glas să ceară iertare, nici să plângă, nici să spună ce aveau de spus. Răbdau
acolo bătaia înfricoșată. Numai într-un târziu începură a boncălui cu
durere, și după aceea își plecară capetele în jos, doborâți de chinul bătăii.
Așa a rămas Dumitru Călin fără boi și se trăgea de cap, trudit și
amărât. Și, culcându-se după truda aceea în fundul casei, a adormit greu și
a început să viseze.
Se făcea parcă într-o câmpie înflorită. Şi cum umbla prin câmpia
aceea, iacă îşi vede boii. Păşteau liniştiţi iarba fragedă. Nici nu se uitau
la dânsul. Şi, de lângă izvor, iacă se ridică doi moşnegi cu bărbile albe,
sprijinindu-se în toiege.
S-a oprit românul în faţa lor şi l-au întrebat ei:
— Încotro te duci, bade Căline?
— Mi-am prăpădit boii! a răspuns românul, şi dintr-odată a căzut în
genunchi, căci, după semne, a cunoscut că înaintea lui stăteau Dumnezeu
şi cu Sfântul Petre.
— Îndură-te, Doamne, şi dă-mi alţii, zice el, căci pe aceştia i-am prăpădit.
— Ştiu că i-ai prăpădit, a zis Domnul Dumnezeu. Acum pasc aici
şi se odihnesc şi ei, săracii! Căci Eu, bade Căline, am dat vitele omului
ca să se folosească de ele. Boul trebuie îngrijit, căci el te ajută să câştigi o
bucăţică de pâine în viaţa asta. Iar tu, bade Căline, pe Duman şi pe Prian
i-ai ţinut în vânturi şi ploi şi-n zloată, şi după aceea i-ai scos la muncă.
I-ai suduit, bade Căline, i-ai bătut, şi nu ți-ai adus aminte că şi vita e tot
făptura lui Dumnezeu... I-ai bătut crunt aseară, şi nu ţi-ai adus aminte
că îţi îndestulau, săracii, toată gospodăria! I-ai bătut greu şi ei gemeau,
se zbăteau, se chinuiau în jug, până ce s-au prăbuşit de istov şi nu s-au
mai ridicat!... Ţi-ai bătut joc de o zidire a Mea; află acum că toate faptele
omului se cumpănesc la scaunul judecăţii celei de pe urmă, şi-atunci vei da
socoteală de toate, iar această faptă nu ştiu dacă o vei putea răscumpăra!...
Așa a zis Dumnezeu și s-a făcut întuneric în jurul lui Dumitru Călin.
S-a trezit cu sufletul înfricoșat și, gândindu-se la cele auzite, asculta cum
urlă câinele afară, lângă carul fără boi.
M. Sadoveanu

105
 Răspundeți:
De care animale se folosesc gospodarii mai mult? Ce folos avea Radu
Prunaru de pe urma vitelor sale? De ce avea el atâta venit de pe urma
vitelor? Ce spunea Prunaru despre gospodarii care împovărează prea mult
vitele, fără să le îngrijească bine din hrană şi adăpost?
De ce au murit boii lui Dumitru Călin? Ce a văzut gospodarul acesta
în vis? Ce i-a răspuns Dumnezeu lui Călin, în vis, când i-a cerut alţi boi?
Merita Călin să mai aibă boi pe lângă gospodăria sa? Daca aţi fi fost voi în
locul lui Călin, cum v-ați fi purtat cu boii? Arătaţi cum trebuie să se poarte
orice om faţă de animalele sale!

1. Nişte copii prinseseră trei ciori care furau din hrana păsărilor. Ei
găuriseră limbile ciorilor, le legaseră cu ață şi se jucau cu ele. Ce aveţi de
spus despre aceşti copii? Ce ați fi făcut, dacă ați fi fost în locul acelor copii?
2. Şi vrăbiile fură din hrana păsărilor şi din fructele grădinilor, deci şi
ele ne aduc pagube. Cum trebuie să ne purtăm cu ele?
3. Ce credeți despre gospodarii care gonesc de la casele lor animale
de care nu se mai pot folosi, din cauza bolii sau a bătrâneții lor (cai, câini,
pisici, etc.)?
4. Unii oameni bogați simt mare plăcere să îngrijească câini sau pisici
de lux, cheltuind mulți bani cu ele; de copiii orfani și de bătrânii nenorociți
se îngrijesc însă mult mai puțin sau aproape deloc. Ce credeți despre acești
domni și doamne? Ce ați face dacă ați fi bogați ca ei?

— Lecția a 9-a —
SĂ ÎNGRIJIM ȘI SĂ CRUȚĂM VIAȚA PLANTELOR

I. De vorbă cu moș Vasile Pralea

Moș Pralea tuși de vreo două ori, să-și dreagă glasul, și apoi începu:
— Uite, nepoate, pe unde ne aflăm noi acum, și până dincolo de
Râpa Roșie, spre Dănești, era numai pădure de stejari. Dar ce stejari! Unul
și unul. Pe cel mai subțire dintre ei abia de-l puteau cuprinde doi voinici.
Ți-era mai mare dragul să-i privești!
Și prin luminișurile pădurii aceleia, coseau oamenii fân subțire-n
pai, moale ca mătasea și parfumat; iar noi, copiii din Odoleni și Dănești,
colindam după fragi, cârduri, cârduri.
106
 — Și ce s-a făcut pădurea aceea, moșule?
— Ce să se facă, au cumpărat-o niște nemți, de la stat, și au prefăcut-o
în doage pentru butoaie. Apoi au vândut doagele, cine știe prin ce țări,
au pus banii la chimir și pe-aici le-a fost drumul. Cum nu i-ai mai văzut
dumneata, nu i-am mai văzut nici eu...
— Mare pacoste au fost străinii pe capul nostru, moș Vasile!
— Mare, nepoate, că ne-am lăsat părul pe mâna lor. Iaca, vezi, cum
le-a dat statul pădurea, de aici, tot așa le-au dat și boierii pe ale lor. Și azi
una, mâine alta, până când am rămas fără păduri. Vorba cântecului:
Codrul, frate cu românul,
De secure se tot pleacă
Și izvoarele îi seacă.
Sărac, în țară săracă!
Așa, nepoate! Pe unde au fost pădurile, pe care străinii le-au prefăcut
în aur pentru ei, au rămas dealurile și munții pleșuvi, dezbrăcați de orice
podoabă și prăjiți de arșița soarelui. Nici caprele n-au ce mai paște, pe unde
a trecut securea străinilor! Nu e vorbă, că nici ai noștri nu s-au purtat mai
blând cu ele. A avut omul nevoie de bani, a tăiat copacii și i-a vândut, dar
alții în locul lor n-a mai plantat. Și de când s-au împuținat pădurile, ne
cearcă seceta tot mai des, că nu mai sunt copaci care să țină umezeala și să
atragă norii. O s-ajungem cu timpul să isprăvim și lemnele, și nici ogoarele
să nu mai rodească cum trebuie, din cauza secetei.
— Bine, moșule, dar statul de ce nu-i obligă pe oameni să planteze
din nou pădurile distruse?
— Ba îi obligă, nepoate, și de câtva timp au mai început să se îndrepte
lucrurile și la noi; dar vezi dumneata, nu toți oamenii au milă de ceea ce
au moștenit, și sunt puțini cei care se gândesc și la ziua de mâine. Și-apoi,
dacă nu ți-e milă de copacul tău, cum o să-ți fie milă de al vecinului sau de
pădurea statului? Iaca să-ți dau o pildă:
Sunt țări unde oamenii plantează pomi pe lângă marginile șoselelor
dintre sate. Și stau pomii aceia încărcați cu poame toată vara, fără să-i atingă
cineva. La noi, numai în puține locuri poți vedea așa ceva; încolo, nici chiar
salcâmii nu sunt lăsați în pace, că de-i trebuie omului o coadă de biciușcă,
oprește caru-n drum și-și face una nouă, din copăcelul de lângă șosea.
— Asta-i adevărat, moș Vasile: am văzut-o cu ochii mei. Ba, ceva
mai mult: Acum un an învățătorul din Flămânzi împădurise niște râpe
cu salcâmi, ca să nu le mai roadă șuvoiul apelor. Două zile-n șir lucrase
cu școlarii lui, până să termine lucrul. Și ce crezi că s-a-ntâmplat? Peste o
107
săptămână, când s-a dus să-i vadă, n-a mai găsit nici unul la locul lui. Nici
până astăzi nu se știe cine i-a furat!
— Dar cu pomii crezi că stăm mai bine, nepoate? Da de unde!...
Acum, dumneata știi bine că eu mă pot lăuda cu grădina mea, dar cât m-am
trudit s-o aduc unde e, nimeni nu știe... Iarna, când eu curățam cuiburile
de omizi de prin pomi, vecinii mei dormitau în casă, pălăvrăgeau pe uliță
sau se duceau la cârciumă. Venea primăvara, când pomii se umpleau de
flori. Tocmai atunci înviau și omizile, care, după ce pustiau grădinile lor,
treceau și la mine. Și atunci luptă, Vasile, cu tot felul de soluții otrăvitoare, ca
să-ți scapi pomii de prăpăd. Și-i scăpam... Venea apoi vara, când se coceau
poamele. Pe mine, zi și noapte, mă găseai printre pomi, ca să-i apăr de
copiii vecinilor, care mi-i jumuleau... Și uite așa am dus-o câțiva ani până
ce s-au convins și vecinii mei că pomii au simțire ca și oamenii, că suferă
când sunt răniți sau le rupi crăcile, că se usucă din cauza omizilor, cum se
usucă și omul din oftică.
S-au tot uitat ei chiorâș la mine, când îi mustram, dar mai pe urmă,
văzând că n-au încotro, au început să-i îngrijească, cum îi îngrijeam eu pe
ai mei, și le-a prins bine. Acum au aproape toți grădini cu pomi...
II
Acum vreo zece ani, mă întorceam de la oraș. Între Bratoloești și
Roșia, am ajuns din urmă un grup de școlari. Fiecare din ei avea în mână o
cazma și un pui de salcâm... În vreo două zile, școlarii din cele două sate au
plantat pe marginea șoselei pui de salcâmi; după aceea, îi îngrijeau regulat,
săpându-i împrejur și udându-i când era nevoie. Astăzi, șoseaua dintre cele
două sate este umbrită de salcâmi mari și frumoși. Ce credeți despre fapta
acelor școlari?
a) Răspundeți: Ce folos au oamenii de pe urma pădurilor? În care
regiuni plouă mai des, unde se găsesc mai multe păduri, sau unde nu se
găsesc deloc? De ce plouă mai des unde sunt păduri? Unde sunt mai bune
pășunile, pe munții și dealurile împădurite, sau pe unde nu sunt păduri?
De ce?
Ce folos au oamenii de pe urma pomilor roditori? De ce se usucă
pomii, după ce le rod omizile frunza? De ce stropesc oamenii pomii cu
soluții otrăvitoare? De ce boli mai suferă pomii? Cum trebuie îngrijiți
pomii, ca să putem avea folos mare de pe urma lor?
De ținut minte.
1. Cine nu iubește o floare, acela nu e în stare să iubească nici pe
oameni, nici pe Dumnezeu.
108
 — Lecţia a 10-a —
SĂ NE IUBIM ŞCOALA ŞI PE ÎNVĂŢĂTOR

I. Minunea cărţii

Voi povesti clipe din viața unui om care a ştiut de mic copil ce e truda
grea a muncii, dar care a ajuns mai târziu mare, bogat, căutat de regi, cinstit
de toată lumea.
Săraci, părinţii lui n-au putut să-l dea la şcoală, căci în Anglia, unde
trăia Stephenson, omul nostru, învăţătura din clasele primare nu se căpăta
pe degeaba, ca la noi. Şi-i părea rău băiatului că nu ştia carte, deoarece drag
i-ar fi fost să-şi lumineze mintea. Fără ştiinţă de carte, se căznea cum putea,
băgând în seamă, cercetând singur și ajunse un meseriaș isteț.
Ajuns flăcău, se însură, fiind mulţumit cu munca ce o îndeplinea şi
din care îşi scotea pâinea cea de toate zilele. Ba încă îi ajungea ca să-l țină
pe lângă el și pe tatăl său.
Dumnezeu l-a dăruit cu un băiat. Stephenson nu uitase dorul lui
vechi și făcu ce putu să-şi dea copilul la şcoală. Nu vroia să trăiască şi el în
întunericul pe care-l lasă în om lipsa cunoştinţei de carte. Vorba bătrânului
nostru înţelept Iordache Golescu: „Mai bine o picătură de minte, decât
nădejdea în noroc şi minte deloc”.
Dar minunea de acum se arată. Omul în toată firea învață a citi și
a scrie de la copilul lui. Când acesta venea de la școală și se punea să-și
pregătească lecțiile, tatăl său învăța cu dânsul.
Să-și închipuie fiecare icoana dinlăuntrul odăiței sărăcăcioase, a unui
biet lucrător de mine. La lumina unui opaiț — de atunci e mai bine de o
sută de ani — tatăl, cu fruntea brăzdată de încrețiturile grijii zilnice, stă
atent la ceea ce-i spune fiul său de o șchioapă. Amândoi sunt tovarăși și
folosesc lumina ce le-o dă învățătorul şcolii din sat. La focul din vatră, stă
orb, cu surâsul mulţumirii pe buze, căci simte binefacerea pe care o va
aduce cartea.
Şi, în adevăr, minunea s-a înfăptuit. Mintea ageră a lui Stephenson,
întărită prin lumina căpătată din cunoaşterea cărţii, îl aduce la născociri
ce-l fac vestit.
Maşina de drum de fier, aproape aşa cum este astăzi, este datorită lui.
N-ar fi ajuns să o născocească, dacă băiatul nu-l învăţa carte. Mulțumirea
i-a fost mai mare, când şi fiul său a pornit pe aceeaşi cale; amândoi au fost
tovarăşi la întreprinderi mănoase, care i-au făcut bogaţi.
109
 Ajungând cu stare, n-au uitat nici de unde au pornit, nici cât datorau
cărţii. Au ajutat pe cei nevoiași, dar mai ales au înființat biblioteci pentru
ca și alții de seama lor să ajungă oameni.
Aceasta e minunea cărții bune, care împrăștia cunoștințe folositoare
în mulțime.

II. În Dănești

1. Când a venit domnul Iordache Popa ca învățător în Dănești, copiii

din sat — vreo 15 sau 20 la număr—învățau carte cu părintele Gheorghe,
într-o odăiță mică și întunecoasă, cu fereastra prinsă-n cuie, fără dușumea
și cu ușa sprijinită într-un băț... O închiriase primarul de la o văduvă,
pentru o sută de lei pe an.
Privind lucrurile așa, mai pe deasupra, ai fi zis că nu se face cine știe
ce treabă, în odăița aceea strâmtă, cu niște copii care buchiseau câte trei sau
patru pe o carte, și cu un preot care se apropia de șaptezeci de ani... Dar
vezi, că părintele Gheorghe era tare stăruitor, iar copiii — atâția câți veneau
— erau setoși de învățătură... Și din odăița aceea, în care stăruiau dragostea
părintelui pentru aproapele și lumina minții lui, au ieșit mulți oameni de
ispravă. Chiar domnul Popa, învățătorul cel nou, care era nepot părintelui,
tot de aici a pornit la învățătură mai înaltă.

Se vede treaba că Iordache Popa călcase cu dreptul, când a venit

învățător în Dănești, că prea îi ieșeau toate cum le gândea... În vreo doi
ani, numărul școlarilor se întreise; iar la chemarea lui, flăcăii și fetele mari
din sat se adunau la școală, în șezătoare, de două ori pe săptămână. Aici,
ascultau povești și snoave de prin cărți, dezlegau ghicitori și învățau să
cânte — toți deodată — cântece de vitejie, ori cântece de lume de prin toate
ținuturile românești.
Duminica și în zilele de sărbătoare, biserica gemea de credincioși.
Se îmbulzea lumea, ca s-asculte și pe învățător, care cânta la strana din
dreapta, dar și glasurile îngerești ale școlarilor, care dădeau răspunsurile
sfintei Liturghii.

Lângă monumentul eroilor din fața bisericii, vreo 30-40 de săteni,

de toate vârstele, îl ascultau cu luare aminte pe Radu Lascu, cel mai bătrân
dintre ei, care le vorbea:
110
 — Apăi, măi băieți, eu zic că ar trebui s-ascultăm pe domnul
învățător, și să punem mână de la mână ca să ridicăm școală nouă, cum
vrea dumnealui, pe locul dăruit de părintele Gheorghe. Ce ziceți?
— Ce să zicem, moș Radule?... Zicem și noi ce zici dumneata: să
facem școala! răspunse unul dintre cei mai tineri.
— Și încă cât mai degrabă să începem lucrul! întăriră aproape toți
sătenii, care ieșiseră din biserică, încălziți de predica rostită de învățătorul
Iordache Popa.
Asta se petrecea la Duminica Tomii, după ieșirea din biserică; iar prin
august s-a și pus temelia școlii, cu două săli de clasă și cu cancelarie.
Cărămida au făcut-o sătenii; nisipul și pietrișul l-au cărat tot ei;
munca de salahori au făcut-o cei mai tineri; iar pentru celelalte materiale
și pentru plata meșterilor, au strâns bucate de prin sat — a dat fiecare cât
a putut — și le-au prefăcut în bani. Peste un an, școala a fost gata, cu toate
cele de trebuință; iar ministerul a trimis în Dăneşti şi o învăţătoare.
În şcoala cea nouă, lucrau acum fără preget două puteri: învăţătorul
şi învăţătoarea — ca să răspândească printre săteni lumina cărţii şi bunele
deprinderi. Şi osteneala lor dădea roade bune. Fetele se întreceau să crească
viermi de mătase, să lucreze covoare şi să pregătească mâncăruri alese; iar
băieţii prindeau tot mai mult drag de vite, de pomi şi de albine. Satul întreg
înflorea văzând cu ochii...
Şi în fiecare toamnă, tot mai mulţi tineri plecau din Dăneşti spre
oraşe, la școli cu învăţătură mai înaltă.

Trecuseră douăzeci şi cinci de ani de la venirea învăţătorului Iordache

Popa în Dăneşti... Şcoala pe care o conducea acum avea patru săli de
clasă, în care lucrau patru învăţători vrednici; iar în jurul ei se întindea o
frumoasă grădină, în care elevii cultivau tot felul de pomi, flori, legume şi
zarzavaturi.
Peste drum de şcoală se înălţa o clădire frumoasă, ridicată tot prin
vrednicia învăţătorilor şi a sătenilor, în care erau aşezate: căminul cultural,
biblioteca sătească şi atelierul pentru lucru al şcolii.
Într-o zi de mai din anul acela, era mare mişcare la şcoala din Dăneşti.
Uşa de la intrare, uşile şi ferestrele claselor erau împodobite cu ghirlande
de brad şi de flori; iar în vârful unui stâlp înalt din mijlocul curţii fâlfâia
tricolorul naţional, simbolul patriei. Afară de asta, chiar în sat se petrecea
ceva neobişnuit.
111
 Încă din ajun începuseră să sosească domni, pe care şcolarii nu-i mai
văzuseră până atunci. Erau printre ei ofiţeri, doctori, avocaţi, profesori,
preoți, ingineri, negustori, funcționari, meseriași și plugari. Toți aceștia,
foști elevi ai domnului Iordache Popa, se adunaseră să-și arate recunoștința
și admirația față de cel care deșteptase în sufletul lor dragostea de învățătură
și-i îndrumase pe calea muncii, timp de douăzeci și cinci de ani.
Strânși în jurul părintelui lor sufletesc, au mers cu toții la biserică,
cum mergeau altădată școlari. Domnul Popa a cântat tot la strana dreaptă,
iar foștii lui elevi au dat răspunsurile la sfânta slujbă. După aceea au trecut
la școală, în sala de serbări. Aici a fost rândul școlarilor să-și arate vrednicia.
Și au dovedit cu prisosință că știu să prețuiască și munca învățătorilor lor,
și pilda acelora care, ieșiți de pe băncile școlii din Dănești, fac cinste țării
și neamului.
A fost o zi măreață, ziua aceea din luna lui mai, și pentru cel sărbătorit,
și pentru cei care-l sărbătoreau; a fost o sărbătoare nespus de frumoasă:
sărbătoarea muncii și a recunoștinței.

De ținut minte:
1. Cine are carte, are parte.
2. Un bătrân, fiind întrebat cum petrece, a răspuns: «De n-aș fi știut
să citesc, muream demult!»
3 Ca să câștigăm din citirea cărților, trebuie să punem rânduială în
ceea ce culegem: să facem cum fac albinele.
4. O cameră fără cărți e ca un trup fără suflet.
5. Să nu lași să treacă o zi fără să citești, fără să vezi sau fără să auzi
ceva frumos.

SĂ NE IUBIM ȚARA ȘI NEAMUL

I. Dragostea de țară

«Ca în țara ta, nicăieri nu poți găsi nici tată, nici mamă, nici frate, nici
soră, nici măcar un prieten». E vorba înțeleaptă spusă de Iordache Golescu,
un boier cărturar din vremurile vechi.
Când spui țară, spui mormântul părinților, vatra fericirii ori soarta
de viitor a copiilor. Dragostea de țară e iubirea de copil, e familia, e ogorul.
112
Țara le cuprinde pe toate. După credința în Dumnezeu, nu este simțământ
mai sfânt ca dragostea de țară, deci și de frații de o limbă și o credință.
Pe vremurile de demult, când țărișoara noastră era sub călcâi dușman,
era vai și amar de bieții oameni. Nu era zi lăsată de Dumnezeu în care să nu
se necinstească o familie, să nu se prade avutul agonisit cu grea trudă. Iată
de ce întotdeauna trebuie să pomenim plini de cucernicie pe toți cei care
ne-au apărat țara, de la Ștefan și până la «Eroul Necunoscut».
O țară însă nu poate trăi singură, după cum un om nu se poate lipsi
de ceilalți semeni ai săi. O țară e înconjurată de altele, e în legături cu altele
depărtate. Ea e cinstită ori temută, pizmuită ori mereu amenințată, după
cum sunt oamenii din ea.
Aici e rostul fiecăruia să arate că știe ce e dragostea de țară.
O țară e temută când fiecare locuitor, cinstit și muncitor, va da dovadă
la orice ocazie că-și apără țara. Când munca fiecăruia este îndreptată pe
calea bună, când fiecare muncește în cercul lui restrâns, țara întreagă se
resimte, iar alte țări caută spre ea cu dragă inimă.
Să luăm aminte cât mai este timp. Dragostea de țară nu se arată prin
vorbe goale, sfezi și bătăi, ci prin muncă și fapte bune.
I. Simionescu

II. Pârghia cea bună

— Haida odată! una!... și încă o dată!..

Așa striga jupân șoltuz la mai mulți oameni, să urnească din cale o
stâncă ce căzuse din vârful muntelui...
— Haida mă!... odată mă!
Cu umărul pe stâncă, înțepenind picioarele în pământ, oamenii
împing mereu, dar stânca nu se mișcă...
— Jupân șoltuz, zise atunci unul din muncitori, cât îi lumea nu urnim
stânca făr-de pârghie...
— Dar n-aveți toți pari la mână?... Ce pârghie mai vreți?
— Păi, jupâne șoltuz, este pârghie și pârghie...
— Aceea ce aveți nu-i bună?
— Bună o fi, jupâne, dar ce poate pârghia la oamenii care nu se
înțeleg?... că noi toți de aici suntem de neamuri deosebite... Degeaba ne
strigi d-ta «odată!»... că nu te înțelegem decât doi din doisprezece salahori....
Și aduse șoltuzul alți salahori, grăind toți românește și puseră umărul
pe stâncă, înțepenind picioarele în pământ și toți într-un glas se îndemnau:
113
 — Odată băieți!... împreună băieți!.... încă o dată băieți!...
Și stânca se urni din loc și calea se deschise largă și îndemânatică...
— Ian vezi, jupân șoltuze: «Nu este pârghie mai tare ca unitatea de
limbă a celor care muncesc la aceeași muncă!»

Cuvinte explicate
jupân șoltuz = domnul primar.
pârghie = un lemn lung, cu care ne servim pentru a urni o greutate
salahori = lucrători
unitate de limbă = aceeași limbă

Răspundeți:
Ce est o țară? Ce este neamul? Unde se mai află români, în afară de
România? Ce neamuri mai trăiesc în România, afară de români?
De ce trebuie să-și iubească orice om țara sa? Cum poate să-și arate
cineva iubirea față de țara sa? Față de românii care trăiesc în alte țări (sub
stăpânire străină), cum ne putem arăta iubirea? Dar ei cum își pot arăta
iubirea față de România și de neamul românesc?
La vârsta voastră, prin ce vă puteți arăta iubirea față de țară? Dar
părinții voștri, prin ce își pot arăta iubirea de țară în timp de pace? Dar în
timp de război? Dacă țara noastră s-ar afla în război cu alte țări, ce ați putea
face voi pentru ea, ca să-i puteți fi cu adevărat de ajutor?
Când într-o țară se așează prea mulți străini, țara aceea crește în
putere sau slăbește? Străinii care se așează în țara noastră, cu ce se ocupă
ei mai mult? Ce ar trebui să facem noi, ca să nu se mai poată așeza în țara
noastră atâția meseriași străini?

De ținut minte:
1. Cenușa morților a creat patria.
3. Patria este pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele
înaintașilor noștri. Pentru ca să fie o patrie, trebuie să fie mai întâi religia
strămoșilor, sfânta cuminecătură a sufletelor, calda adorație a acelora care
au fost și nu mai sunt decât țărână și oase.
4. Pe oase de luptător se sprijină România întregită.
5. Numai în primejdia mare se vede cine e bărbat întreg.
6. Unirea biruie pe cel mai tare vrăjmaș. Unindu-se, chiar și cei slabi
ajung puternici.
7. Iubirea de patrie începe în familie.
114
 LECȚII DE IGIENĂ

Lecția întâi
CORPUL OMENESC

Omul este ființa cea mai perfectă din toate câte le-a lăsat Dumnezeu
pe pământ: are corp frumos și bine zidit; are grai, prin care comunică
semenilor săi ce simte și ce gândește; are judecată sau minte, care-l ajută să
cunoască și să priceapă tot ce există și se petrece în jurul său.
Corpul omului, în care sălășluiește și sufletul lui, adică simțirea,
mintea și voința, se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele.

Craniu privit din față Craniu privit lateral

1. Capul. În partea de sus a corpului se află capul, la care deosebim

craniul sau țeasta și fața.
Craniul este o cutie osoasă, care adăpostește în ea creierul. El este
format din mai multe oase late și încovoiate ca pereții unei oale, ce se leagă
între ele prin încheieturi dințate.
Fața ocupă partea dinainte a capului. La ea deosebim: ochii, cu care
vedem; nasul, cu care mirosim; urechile, cu care auzim și gura cu care
mâncăm și vorbim.
În gură se află dinții și măselele, cu care mărunțim alimentele, și
limba, cu care gustăm și vorbim.
2. Trunchiul. Sub cap se află trunchiul; iar între aceste două părți ale
corpului se află gâtul care le unește.
Trunchiul este alcătuit din două încăperi, așezate una peste alta,
întocmai ca etajele unei case, și despărțite între ele printr-un mușchi, numit
diafragmă.

115
 Încăperea care se află deasupra diafragmei se numește coșul pieptului
și este mărginită la spate de șira spinării, pe de lături de coaste, iar în față de
osul pieptului. În coșul pieptului se adăpostesc esofagul, inima și plămânii
omului, trei organe principale care trebuie ferite de lovituri.

Coșul pieptului

Încăperea de sub diafragmă se numește pântece sau burtă și este

mărginită la spate de șira spinării, pe de lături și în față de mușchii pântecelui,
iar în partea de jos de oasele șoldurilor. În pântece se află ficatul, stomacul,
intestinele, rinichii și splina.
3. Membrele. La om, deosebim două feluri de membre: membrele
superioare sau mâinile și membrele inferioare sau picioarele. Mâinile sunt
prinse de trunchi prin umeri, iar picioarele prin șolduri.
Fiecare mână este alcătuită din trei părți: brațul (de la umăr până la
cot), antebrațul (de la cot până la gleznă) și palma. De asemenea, piciorul
este alcătuit tot din trei părți: coapsa (de la șold până la genunchi), fluierul
(de la genunchi până la gleznă) și laba piciorului, pe care călcăm.
4. Scheletul. Oasele corpului omenesc sunt legate între ele și formează
împreună scheletul, care dă forma corpului și-l susține în poziție verticală.
Ele se pot mișca de la încheieturi și sunt de două feluri: oase late și oase
lungi.
Oasele mâinilor și ale picioarelor sunt lungi și rotunde, iar pe la mijloc
sunt străbătute de un canal plin cu măduvă.
Între oasele late se numără: oasele capului, coastele și oasele care leagă
membrele superioare și pe cele inferioare de trunchi.
Șira spinării sau coloana vertebrală este formată din mai multe oase,
rotunde ca niște inele, așezate unele peste altele și legate între ele, numite
vertebre. De vertebre se leagă coastele cu un capăt al lor, iar cu celălalt
116
capăt se leagă de osul pieptului. Coastele din partea de jos a toracelui (2
perechi) se leagă numai de vertebre, nu și de osul pieptului.

Vertebră

Canalul care străbate coloana vertebrală prin mijloc adăpostește în el

măduva spinării.
5. Mușchii. Partea cărnoasă a corpului, care acoperă scheletul, este
formată din mușchi. Aceștia dau rotunzime și frumusețe corpului și sunt
de trei feluri: mușchi lungi, mușchi lați și mușchi rotunzi.
Mușchii sunt formați din firișoare subțiri de carne, așezate unele lângă
altele, numite fibre musculare. La capete, mușchii se termină cu tendoane,
prin care se leagă de oasele scheletului.
Toți mușchii corpului nostru se pot contracta, adică își pot micșora
lungimea, fără să-și micșoreze și volumul. Prin această proprietate a lor,
mușchii produc mișcarea oaselor de care sunt legați, în jurul încheieturii lor.
6. Vasele sanguine. Mușchii sunt străbătuți de niște tuburi, prin care
curge sângele, numite vase sanguine. Acestea sunt de două feluri: arterele și
venele. Cele mai strâmte vase sanguine se numesc vase capilare și se găsesc
răspândite în toate părțile corpului.
7. Creierul și nervii. În craniu se află creierul, care este format din
creierul mare și din creierul mic.
Creierul mare ocupă partea dinainte a craniului, iar creierul mic
partea dinapoi. Acesta se leagă cu măduva spinării. Din creier și din
măduva spinării pornesc nervii, care se răspândesc, prin mușchi, în toate
părțile corpului, ca niște fire de telegraf foarte subțiri. Nervii care pornesc
din măduva spinării ajung până aproape de suprafața pielii.
Nervii sunt de două feluri: nervi de simțire și nervi de mișcare. Cei
dintâi duc creierului știri despre ceea ce se petrece în organele ce alcătuiesc
corpul omului; iar cei din urmă, adică nervii de mișcare, duc comenzile
creierului la mușchi și-i pun în mișcare.
8. Pielea formează învelișul corpului omenesc. În unele locuri, cum
este bunăoară talpa piciorului, ea este groasă și aspră; în altele — pe buze,
pe obraji și pe buricele degetelor — este mult mai subțire și mai netedă.
117
 Lecția a 2-a
PIELEA, PĂRUL ȘI UNGHIILE

1. Pielea. Pielea învelește corpul omului pe dinafară. Are suprafața de

aproape un metru pătrat și jumătate, iar grosimea ei mijlocie ajunge până
la un milimetru.
Pielea este formată din două pături, așezate una peste alta și lipite
între ele. Pătura de deasupra se numește epidermă, iar pătura de sub ea se
numește dermă.
Epiderma este formată și ea din două pături foarte subțiri. Pătura de
deasupra, care este tare ca cornul, este moartă și se desprinde sub formă de
mătreață. A doua pătură, care se află sub cea dintâi, este vie.
Pătura de deasupra, cu toate că are o grosime foarte mică, este alcătuită
din vreo 2-3 rânduri de solzișori, așezați unii peste alții, ca țiglele pe
acoperișul casei. Acești solzișori, fiind morți, se desprind și cad. Mătreața,
pe care o dăm jos de pe cap, cu pieptenul, este alcătuită din solzișori morți.
În locul solzișorilor care cad, apar alții tineri, formați din pătura vie a
epidermei. Aceasta primenește întruna pătura de deasupra. Tot pătura cea
vie vindecă și zgârieturile, înțepăturile ori rănile din piele.
Derma, cu mult mai groasă decât epiderma, este țesătură vie, așezată
sub pătura generatoare a acesteia. În dermă se ramifică vasele capilare prin
care circulă sângele, și nervii de simțire, ce vin de la măduva spinării.
Din dermă pornesc spre suprafața pielii milioane de tuburi, ale căror
capete rămân deschise în pătura cornoasă a epidermei, formând porii.
Capetele de jos ale acestor tuburi sunt încolăcite ca niște gheme și strâng
în ele sudoarea sau nădușeala, pe care o aduce sângele din corp și care iese
afară prin pori. Tuburile acestea poartă numele de glande sau ghinduri
sudoripare.
2. Părul și unghiile. Părul care acoperă unele părți ale corpului
nostru este produs de piele. Rădăcinile firelor de păr sunt înfipte în dermă,
iar vârfurile lor străbat epiderma și cresc în afară. Ele sunt colorate în
negru sau brun, de o materie coloratoare, în formă de grăunciori. Când
îmbătrânește, părul devine alb.
Glandele sebacee sunt prinse de niște teci, din apropierea firelor de
păr. Ele secretă grăsimea care unge părul și-l face moale și mătăsos.
Unghiile acoperă buricele degetelor de la mâini și de la picioare, pe
partea de deasupra. Ele sunt tari și cresc foarte repede în lungime. Prin
tăria lor, dau mai multă putere buricelor degetelor, ca să apuce și să țină
118
diferite lucruri. Sunt formate din aceeași materie ca și părul. Le lipsește
însă culoarea acestuia.
3. Funcțiile pielii. Sudoarea care iese din glandele sudoripare și
grăsimea pe care o produc glandele sebacee se aștern într-un strat foarte
subțire peste pătura cornoasă a epidermei și fac ca pielea să devină elastică,
mlădioasă, rezistentă și rea conducătoare de căldură. Datorită acestor
însușiri, ea împlinește următoarele funcții:
a) Apără corpul nostru de frig, de arșița căldurilor, de loviturile
diferitelor corpuri, care ne-ar pricinui dureri mari, dacă ar atinge capetele
nervilor sau vasele sanguine.
b) Cu ajutorul pielii, omul simte căldura și frigul, simte dacă corpurile
pe care le atinge sunt solide, lichide sau gazoase, tari sau moi, aspre sau
netede, calde sau reci.
Proprietatea aceasta i-o dau nervii de simțire, care se ramifică în
dermă și în pătura regeneratoare a epidermei.
c) Fiind rea conducătoare de căldură, pielea menține corpului aceeași
temperatură: 37 de grade.
Când sunt călduri mari, glandele sudoripare strâng multă sudoare și
o trimit la suprafața pielii. Aici, sudoarea se evaporă, luând căldura de la
corp, care rămâne răcorit.
Când e frig, glandele nu mai strâng sudoare, deci corpul își păstrează
căldura pe care ar fi cheltuit-o cu evaporarea sudorii.
d) Prin solzișorii săi, pătura cornoasă a epidermei împiedică microbii
diferitelor boli să pătrundă în corpul nostru.
4. Îngrijirea pielii, a părului și a unghiilor
Sudoarea iese la suprafața pielii prin glandele sudoripare, iar grăsimea
sebacee lasă pe piele diferite resturi de săruri și grăsimi. Acestea, amestecate
și cu praf, formează un strat de murdărie, care dă pielii miros urât și o
împiedică să funcționeze bine. Ba, de cele mai multe ori, în murdăria de
pe piele se încuibează microbii diferitelor boli molipsitoare, care vatămă
sănătatea.
Ca să-și apere sănătatea, orice om trebuie să-și curățe pielea de
murdărie, spălându-se cu apă caldă și săpun, peste tot corpul, cât de des.
În timpul verii, băile trebuie făcute mai des. În acest anotimp sunt
bune și băile reci, care, pe lângă că spală murdăria, înviorează și corpul.
Unghiile trebuie tăiate scurt și curățate foarte des de murdăria ce se
așează sub vârfurile lor, pentru că în această murdărie se strâng milioane
de microbi, care produc boli grave.
119
 Părul trebuie tuns mărunt și spălat cel puțin o dată pe săptămână.
Prin spălare, se curăță murdăria și mătreața de pe pielea capului, iar aerul
pătrunde mai cu ușurință la rădăcinile firelor de păr, pe care le aerisește și
le întărește.
Ținând capul bine spălat, suntem feriți de păduchi și de alte boli, care
atacă pielea capului și produc căderea părului.

Lecția a 3-a
Bolile pielii

Pielea poate fi atinsă de o mulțime de boli, mai ales când este murdară
și are pătura cornoasă străpunsă de zgârieturi ori de înțepături. Bolile cele
mai obișnuite care pătrund în corpul omului prin piele sunt: panarițiul,
buboiul și râia.
1. Panarițiul este o boală care atacă degetele de la mâini, de obicei în
jurul unghiilor sau la ultima încheietură a lor. Este produs de niște microbi
care pătrund sub piele prin înțepătura vreunui corp ascuțit și murdar sau
prin vreo zgârietură.
Locul unde au pătruns microbii mai întâi se umflă și se înroșește;
apoi, din cauza puroiului ce se formează acolo, devine alb-gălbui și e foarte
dureros. Când microbii au pătruns adânc sub piele, panarițiul e grav, pentru
că puroiul atacă tendoanele mușchilor și chiar osul. De multe ori, din
cauza neîngrijirii, umflătura de la deget se întinde la tot brațul și produce
cangrenă, care otrăvește sângele din corpul omului, cauzându-i chiar
moartea. Câți oameni nu și-au pierdut brațul, din cauza unui panarițiu
neîngrijit cum trebuie!
2. Buboiul sau furunculul poate să apară în orice parte a corpului,
unde pătrund microbii în piele. Ca și la panarițiu, locul unde au pătruns
microbii se umflă, se înroșește și e dureros. În câteva zile, buboiul coace și
se sparge singur, lăsând puroiul să curgă afară. Atunci e bine să-l stoarcem,
apăsând puternic pe marginile lui, până iese din el inima sau țâțâna: o
materie albicioasă și vâscoasă. După aceea, rana trebuie curățită des cu
alcool, până se vindecă.
Cele mai rele buboaie sunt acelea care ies pe buze, pe față sau la
ceafă. De multe ori, acestea pun viața omului în primejdie. Pentru aceea, în
asemenea cazuri e bine ca bolnavul să meargă la un doctor, ca să-i deschidă
buboiul și să-l îngrijească.
120
 3. Râia este tot o boală molipsitoare, care poate ataca și animalele și
omul. Ea este produsă de un animal parazitar, nespus de mic, din neamul
păianjenului. Se ia ușor de la om la om și chiar de la animale la om, mai ales
de la pisici și de la câini.

Animalul care produce râia, mărit de multe ori

De obicei, el pătrunde în piele printre degetele mâinilor, pe la subsuori,

pe la coate și pe la cingătoare. Acolo, partea femeiască a lui sapă galerii în
piele și-și depune ouăle, din care ies pui. Din cauza aceasta, bolnavul simte
mâncărime foarte mare, mai ales noaptea, fiindcă atunci lucrează ea, iar
ziua doarme.
De multe ori, din cauza scărpinatului, corpul bolnavului se acoperă
cu răni, care se vindecă foarte greu.
Râia trebuie combătută de la început. Medicamentul cel mai bun
pentru combaterea ei este alifia cu pucioasă (sulf).
Mai întâi, bolnavul se spală cu apă caldă și cu săpun, frecându-se bine
cu o cârpă aspră sau cu o perie, ca să se rupă toate bubulițele.
După aceea, 2-3 zile în șir se unge cu alifia de pucioasă, fără să-și
schimbe rufele; apoi, iar baie și iar ungere, până se vindecă.
Așternutul patului, rufăria și hainele bolnavului se dezinfectează
cu fum de pucioasă, în camere închise. Dacă nu se dezinfectează toate
acestea, bolnavul degeaba s-a tratat, fiindcă parazitul care se găsește pe ele
se întoarce din nou la el.

Lecția a 4-a
OCHII

1. Întocmirea ochilor. Dumnezeu a dat omului doi ochi, cu ajutorul

cărora vede și înțelege tot ce-l înconjoară. Fără vedere, omul nu se poate
orienta. Pentru aceea, orbii sunt conduși de alții.
121
 Ochii sunt așezați în