Sunteți pe pagina 1din 69

UNIVERSITATEA „EFTIMIE MURGU” REȘIȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE


PROGRAMUL DE STUDII: EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ

NOTE DE CURS

BAZELE DANSULUI SPORTIV

LECT. UNIV. DR.


GHIȚESCU ROXANA-EMANUELA

REȘIȚA
2019
CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................. 3

CAP.1 – Aspecte teoretice privind motricitatea și psihomotricitatea ................................. 4


1.1.Motricitatea ......................................................................................................... 5
1.2.Conceptul de psihomotricitate ............................................................................. 6

CAP. 2 – Generalități despre dans ...................................................................................... 10


2.1.Scurt istoric ......................................................................................................... 15
2.2.Caracteristicile dansului sportiv .......................................................................... 17
2.3.Calitățile motrice și dezvoltarea lor prin dansul sportiv ..................................... 19

CAP. 3 – Tipologia dansului sportiv ................................................................................... 26


3.1.Funcțiile dansului sportiv .................................................................................... 29
3.2.Obiectivele dansului sportiv ................................................................................ 35

CAP. 4 – Competiția în dansul sportiv ................................................................................ 37

CAP. 5 – Grade de competiții ............................................................................................. 45

CAP. 6 – Performanța sportivă ........................................................................................... 52


6.1.Capacitatea de performanță ................................................................................. 53
6.2.Capacitatea de performanță în dansul sportiv ..................................................... 55

CAP. 7 – Principiile pedagogice de predare-învățare în dansul sportiv .............................. 59

CAP. 8 – Metode de învățare în dansul sportiv .................................................................. 62


8.1.Metode de predare ............................................................................................... 62
8.2.Metode de învățare .............................................................................................. 66

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................. 70
INTRODUCERE

Omul este o ființă performantă prin natura sa, prin dorința de autodepășire sau de a-i
întrece pe ceilalți, reprezentând condiția dezvoltării sale fizice, psihice, sociale etc.
Dansul poate să fie artă, sport, ritual sau activitate recreativă. Dincolo de aceste atribute,
în funcție de folosința și performanța sa, el poate fi o exprimare a stării de spirit, a emoțiilor sau
ideilor, o experiență trăită plăcut etc.
Multitudinea de forme sub care se găsește dansul sportiv (educativ-formativ, de timp
liber, profesional, competitiv, de întreținere, terapeutic, spectacular), ne determină să credem că
el este un fenomen aflat într-o continuă dinamică, fiind expresia activității umane, a creativității
și diversității culturale.
Situat la interferența dintre sport și artă, dansul sportiv își are propria indentitate, care îi
conferă statutul de activitate motrică elevată.
Capitolul 1 – Aspecte teoretice privind motricitatea și psihomotricitatea

Concepția modernă a mișcării nu este nici lucru și nici proprietate a acestuia, reprezintă
de fapt o stare. La începutul secolului XX, această idee apare în același timp cu mecanica
cuantică, iar termenul „mișcare” coincide gradual cu cel de stare.
Mișcarea este înțeleasă în general ca transformare. În lume totul este într-o continuă
mișcare și transformare.
În Univers totul este supus mișcării: galaxiile, planetele și tot ceea ce există pe pământ,
materie vie și nevie. Obiectiv vorbind, mișcarea observabilă direct este o proprietate a materiei
vii. Ca atare, omul ca formă de existență a materiei vii, printre alte note definitorii, este
caracterizat și de mișcare. El se mișcă deplasându-se în spațiu, segmentele corpului se mișcă,
unele în raport cu altele și cu diferite puncte din mediu, se mișcă celulele, atomii, particulele
elementare.
Mișcarea este înțeleasă și ca automișcare, izvorul ei nefiind exterior existenței, ci interior
acesteia, rezultând din dinamica internă a lucrurilor. De aceea se poate vorbi de un autodinamism
al existenței – mișcarea este cauză și efect.
Aristotel era de părere că filosofia naturii trebuie să vorbească despre mișcare, că
activitatea reprezintă substanța absolută, fiind generată de un scop.
Sub aspect general, mișcarea se poate defini ca deplasare, schimbare de poziție, a unui
corp în spațiu.
Mobilitatea este văzută ca o mărime fizică a deplasărilor și vitezei lor; în genere,
caracteristică a mișcării.
Există mai multe forme particulare ale mișcării:
- Mișcarea fizică, ce se manifestă în diverse moduri: mecanica cuantică și mecanica
subcuantică. Aici pot fi implicate câmpuri, anumite particule elementare, unele
transformări nucleare etc.;
- mișcarea chimică – face referire la asocierea și disocierea atomilor. Prin interacțiunea
dintre molecule, iau naștere elementele macromoleculare, chiar structurile ce dau
naștere vieții;
- mișcarea biologică este specifică materiei vii. Aceasta se bazează atât pe mișcarea
fizică cât și pe cea chimică, dar nu se reduce la acestea;
- mișcarea cunoștinței este caracteristică a spiritului superior dezvoltat. Acesta implică
anumite fenomene și procese psihice care-i sunt specifice numai omului;
- mișcarea socială este, între formele de mișcare, cea mai complexă. Este condiționată
de formele de mișcare mai sus amintite, manifestându-se prin diferite procese și
activități: economice, culturale, tehnice, social-politice, incluzând și aspecte legate de
conștiința umană.

Figura următoare redă mișcarea proprie diferitelor tipuri de spații:

spațiul
fizic

spațiul
biologic Mișcare spațiul
psihic

spațiul
social

Mișcarea proprie diferitelor tipuri de spații

1.1.Motricitatea

Conceptul de motricitate este analizat împreună cu conceptul de mișcare - în general,


mișcare biologică - în special. Cuvântul „mișcare” provine din latinescul movere și presupune
ieșirea din starea de imobilitate, schimbarea poziției corpului în spațiu, față de anumite repere
fixe, mișcarea înglobează toate schimbările și procesele (transformările) care au loc în organism.
Se vehiculează chiar ideea de impuls interior care provoacă schimbarea, din termenul „movere”
derivând și noțiunile: motiv, motivație.
Conceptul de motricitate este definit ca exprimând „o însușire a ființei umane înnăscută și
dobândită de a reacționa cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi și interni, sub forma
unei mișcări.”1 (Terminologia educației fizice și sportului, 1987)

1
Terminologia educației fizice și sportului, (1987), Editura Stadion, București
DEX-ul definește motricitatea ca „o capacitate a activității nervoase superioare de a trece
rapid de la un proces de excitație la altul, de la un stereotip dinamic la altul”.2
Motricitatea reunește toate actele motrice care se efectuează pentru a întreține relațiile cu
mediul natural sau cu cel social, inclusiv prin efectuarea anumitor deprinderi specifice ramurilor
sportive: acte motrice care se realizează prin contracția mușchilor scheletici.
Orice activitate care implică mișcarea (a sări, a arunca, a dansa, a alerga) permite
favorizarea dezvoltării, coordonării și a echilibrului și ajută copilul să aibă o bună percepție a
corpului său în cadrul mediului său înconjurător. Repetarea unei mișcări conduce la
perfecționarea tehnicii exersate.

1.2. Conceptul de psihomotricitate

Noțiunea de psihomotricitate s-a născut spre sfârșitul secolului al XIX-lea, dar a rămas la
fel de ,,tânără” și azi, grație exponenților teoriei psihopedagogice a dezvoltării. Actualmente,
psihomotricitatea este abordată din perspectiva legăturii, pe de o parte, dintre lateralitate,
structură spațială și orientare temporală iar, pe de altă parte, a celei dintre nivelul abilităților
psihomotorii cu dificultățile școlare ale copiilor cu inteligență normală.
Psihomotricitatea este un rezultat al integrării funcțiilor motrice și mentale sub efectul
maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul subiectului cu corpul său. (Encyclopaedia
Universalis, 1990), iar V. Horghidan consideră psihomotricitatea o funcție bazală ce cuprinde în
structura ei fenomene de natură psihică, generate de mișcările corpului și exprimate prin mișcări
voluntare cărora le condiționează utilizarea în cadrul acțiunilor.
Dezvoltarea psihomotricității este un proces complex ce prezintă câteva caracteristici
generale:
- acumulările cantitative favorizează apariția salturilor calitative ce duc la manifestarea
unor forme noi de comportament;
- prin restructurări succesive calitățile noi le vor include pe cele anterioare;
- evoluția este stadială, fiecare etapă de vârstă prezentând anumite caracteristici;
- în intervale mici de timp transformările sunt de mică intensitate;
- diversele însușiri au ritmuri proprii de dezvoltare.

Organismul uman trebuie conceput ca o unitate în cadrul căreia psihicul și elementul


somatic sunt în interdependență. Cunoașterea propriului corp stă la baza cunoașterii propriei

2
DEX, (1998), Editura Univers Enciclopedic
identități. Persoana se manifestă și se particularizează prin anumite posturi corporale, atitudini,
gesturi sau mimică.
Corpul uman nu trebuie studiat izolat, doar în relație cu sine, cu mediul înconjurător și cu
cei din jur. Structurarea unității dintre corp și psihic este esențială în relația cu sine.
După M. Epuran, psihomotricitatea are următoarele elemente componente:

Schema Coordonarea
corporală
dinamică
segmentară și
generală

Lateralitatea

Coordonarea
statică - echilibrul

Rapiditatea
mișcărilor

Ideomotricitatea ca sinteză
Coordonarea perceptiv- dinamică a schemei corporale și a
motrică (percepția coordonărilor perceptiv-motrice ca
spațiului, ritmului și a sarcină motrică
mișcării proprii)

Elementele componente ale psihomotricității

1. Schema corporală
Definită ca simțul existenței Eu-lui, ca imaginea pe care fiecare o are despre propriul
corp, în raportul părților corpului între ele, și mai ales în raport cu spațiul și obiectele
înconjurătoare, schema corporală se constituie pe baza datelor senzoriale multiple,
proprioceptive și exteroceptive.

Schema corporală reprezintă sinteza următoarelor elemente de bază, și anume:


- Portretul interiorizat al corpului sau imaginea corporală;
- Cunoașterea părților corpului (abilitatea de a denumi și arăta părțile corpului);
- Ajustarea posturală (capacitatea de a realiza o poziție sau o mișcare în mod voluntar,
intenționat, prin reglarea tonusului muscular în diferitele părți ale corpului);
- Orientarea;
- Organizarea spațio-corporală.
Schema corporală este o structură dinamică. Permanent îi sunt imprimate trăsături noi, în
timpul dezvoltării ea modificându-se, ca o consecință a maturizării funcțiilor și a experienței
acumulate.

2. Lateralitatea
Lateralitatea se traduce prin „inegalitatea funcțională a părții (jumătății) drepte sau stângi
a corpului și corespunde diferenței de dezvoltare și repartizare a funcțiilor emisferelor cerebrale.
Pentru dreptaci funcțiile limbajului sunt localizate în emisfera stângă, iar cele ale schemei
corporale în cea dreaptă.”
În dezvoltarea lateralității sunt implicați mai mulți factori de tip funcționali, sociali sau
socio-culturali, care se manifestă în mișcările membrelor superioare și inferioare și funcționarea
ochilor și urechilor.

Caracteristicile lateralității sunt ilustrate de:


- organizarea schemei corporale;
- structurarea programelor de acțiune;
- cunoașterea formei obiectelor prin informațiile cutanate;
- capacitatea recepției auditive și vizuale;
- capacitatea de diferențiere în executarea gesturilor.
Lateralitatea contribuie la definitivarea schemei corporale și influențează imaginea de
sine.

3. Structurarea spațială
Structurarea spațială se referă la cunoașterea propriului corp în raport cu mediul, adică a
locului pe care îl ocupă față de obiecte și oameni. Stăpânirea mediului înconjurător presupune:
aprecierea direcțiilor și distanțelor, localizarea unui obiect în mișcare (aprecierea traiectoriei, a
vitezei și anticiparea poziției). Aceste aspecte constituie bazele orientării spațiale.
Spre deosebire de orientarea spațio-temporală, structurarea spațio-temporală este cea care
presupune un efort suplimentar, implicând analiza intelectuală a datelor imediat furnizate de
orientare.
Structurarea spațială se realizează de-a lungul următoarelor etape:
a) Cunoașterea noțiunilor legate de formă, mărime, cantitate;
b) Orientarea în spațiu;
c) Organizarea spațială;
d) Înțelegerea relațiilor spațiale.

4. Orientarea temporală
Orientarea temporală definește capacitatea individului de a acționa în funcție de:
- Succesiunea evenimentelor – înainte, după, în timpul;
- Durata intervalelor de timp – scurte, lungi (secunde, minute, ore);
- Ritmul mișcărilor – accelerat, constant, decelerat.

Susținem ideea M. Stănescu (2002) cu privire la orientarea temporală. Aceasta prezintă o


evoluție stadială, și anume:
a) Însușirea ordinii și succesiunii – evenimente, acțiuni;
b) Perceperea duratei intervalelor de timp;
c) Perceperea ritmului – care presupune parcurgerea etapelor precedente.
Capitolul 2 – Generalități despre dans

Dansul este o transformare, într-un anume context, a mișcării obișnuite, expresiv comună,
într-o mișcare cu scopuri înalte, de o anumită performanță a expresivității.
Dansul, ca și gimnastica, este recunoscut ca fiind „un sport al corectitudinii și frumuseții,
mișcările ce se execută trebuind a se înscrie în diferiți parametri de amplitudine, viteză, ritm și
tempo, grad de încordare ori relaxare, coordonare, respectându-se cu strictețe axele și planurile.”
În încercarea de a defini dansul, V. D. Năstase îl consideră „un ansamblu de mișcări
ritmice ale corpului, executate în tempoul unei melodii, folosit ca mijloc de comunicare, de
educare motrică, de dezvoltare fizică și menținere a sănătății, de socializare, de spectacol și
întrecere.”
Dansul poate combina vocabularul strict al mișcării (mijloace proprii), așa cum se
întâmplă în Europa cu baletul și dansurile folclorice, în Asia cu pantomima și mișcările
simbolice. El reprezintă un mijloc de comunicare nonverbală a tuturor popoarelor, fiind folosit în
diferite forme specifice culturilor de proveniență. Prin dans descoperim felul de viață, tradițiile și
imaginația acestor popoare.
Din punct de vedere cultural, dansul poate să fie artă, sport, ritual sau activitate
recreativă. Dincolo de aceste atribute, în funcție de folosința și performanța sa, dansul poate să
fie: o exprimare a stării de spirit, a emoțiilor sau ideilor; un bun povestitor; un slujbaș al nevoilor
religioase, politice, economice sau sociale, o experiență trăită plăcut, excitant (preludiul actului
sexual), sau într-un mod estetic (actul creatorului de artă).
Privit ca o activitate umană, dansul face parte din rândul activităților motrice, în care
biologicul, psiho-socialul și spiritualul sunt determinative.
Din punct de vedere fizic, dansul este rezultatul unui număr infinit de mișcări ale corpului
omenesc, sub formă de: deplasări, flexii, extensii, răsuciri, întoarceri, sărituri etc., prezente în
combinații originale, executate în dinamici diferite, individual, în cuplu sau în grup, specifice
culturii și tradiției fiecărui popor (la dansurile folclorice și populare) sau conforme unor tehnici
de execuție prestabilite (la dansurile scenice, balet, dans sportiv etc.).
Mișcările se execută în baza controlului neuromotor prin circuitul: stimul, nivel de
analiză, transmitere a comenzii efectoare, execuția propriu-zisă (mușchi, oase, articulații),
analiza execuției. Legile dansului sunt cele determinante oricărei activități motrice. Biomecanic,
mișcarea se execută în conformitate cu tehnica fiecărei figuri în parte.
Mișcările exersate în cadrul antrenamentelor capătă stil și performanță. Vestimentația
poată să extindă limbajul corpului, ajutându-l: încălțămintea cu point, pinteni, placheuri,
suporturile, costumația care să pună în valoare zborul, plutirea sau imaginea ideii de transmis etc.
În evoluția sa, dansul a luat forme diferite, transformându-se în multiple genuri sau
stiluri, ce se caracterizează printr-un anumit limbaj corporal. Dansul a primit diferite denumiri:
dans clasic (academic), dans modern (neoclasic – are la bază dansul clasic la care s-au adăugat
mișcări, atitudini, coregrafii noi, moderne), dans contemporan (ce ilustrează societatea într-un
anumit moment sau perioadă și se caracterizează prin posibilități nelimitate, fără restricții, în
alegerea mijloacelor de expresie), modern jazz dance (inspirat de muzica „jazz” – total opus
principiilor dansului clasic), dans de caracter, dans folcloric, dans sportiv etc.
Dansul poate fi întâlnit ca activitate formativ-educativă, vizând dezvoltarea fizică
generală, dezvoltarea calităților motrice, a deprinderilor și priceperilor specifice, precum și
însușirea unor performanțe pedagogice. Din punct de vedere educativ, el contribuie la conturarea
trăsăturilor de personalitate. Prin dans pot fi exprimate sentimente, ale noastre sau ale altora,
precum și aspecte din natură sau din mediul înconjurător.
Aspectele urmărite în pregătirea corporală care vizează dansul sunt:
 Automatizarea deprinderilor și priceperilor;
 Dezvoltarea capacității motrice;
 Inteligența motrică;
 Dorința pentru expresie;
 Puterea expresiei este dependentă de puterea gândului, a sentimentului și a minții;
 În învățarea unui act motric nou sau a unei mișcări, fiecare senzație trebuie observată și
înregistrată, numai așa acțiunea putând fi asociată efectelor pozitive în conștiința noastră;
 Voința este mereu prezentă, dar îmbinată într-o perfectă unitate cu intelectualul, afectivul
și spiritualul;
 Unul dintre secretele succesului îl reprezintă cooperarea dintre facultăți psihice diferite;
 Prin mișcarea din dans, imaginația poate fi manifestată, eliberată și obiectivată;
 Tehnica și expresia devin întradevăr același lucru, dacă considerăm tehnica singurul
mijloc de expresie.

Coordonatele dansului sunt:


 Spațialitatea – folosirea spațiului:
-planul de deplasare (podea, sol);
-spațiul de mișcare a corpului;
-desenele făcute de membrele corpului;
 Temporalitatea – folosirea timpului:
-durata dansului;
-ritmul de execuție, variațiile ritmice și conduita supusă simțului ritmic, tempoul
mișcării, în concordanță cu tempoul muzical sau interpretâdu-l pe acesta;
 Gravitația – folosirea greutății corpului:
-folosirea sau învingerea gravitației pentru ușurința execuției cu mișcări grațioase;
-învingerea gravitației cu mișcări bruște;
-folosirea gravitației pentru mișcările puternice, de forță;
 Folosirea energiei și a fluxului energetic:
-extensii, contracții, mișcări controlate sau liber executate;
-accentul în mișcare – la începutul, la mijlocul sau la finalul execuției;
-reținerea de energie (execuția înăuntrul mișcării), eliberarea de energie (execuția cu
energia în afara mișcării).

Pe lângă faptul că oferă plăcere fizică, dansul are și efecte psihosociale datorită faptului
că reunește mai mulți oameni, care comunică sau simt la fel. Sunt însă cazuri când el se
manifestă chiar în sfera inconștientului (urmare a unor emoții puternice trăite în timpul efectuării
lui). La unele popoare, anumite dansuri pot determina intrarea în transă sau pierderea cunoștinței
de sine. Această stare este interpretată ca o posedare de către spirite sau un extaz emoțional. Ea
poate să ducă la creșterea rezistenței umane prin supunerea la diferite forme de solicitări (dansul
pe cărbuni încinși, automutilarea în timpul dansului), care în condiții normale nu s-ar putea
înfăptui.
Dansul, prin efectele fizice și psihice pe care le conferă, poate avea și alte funcții (o
formă de umilință religioasă, o cale de împăcare cu zeii, prosternarea în fața strămoșilor,
incantație magică). Menționat în Biblie, dansul până în Evul Mediu a fost adeseori o parte a
umilinței în timpul serviciilor și ceremoniilor religioase. În Evul Mediu, biserica creștină l-a
repudiat și considerat imoral, cu toate că și astăzi se mai poate întâlni în timpul serviciilor
religioase la unele secte slujitoare sau nu ale lui Hristos din SUA sau la dervișii islamiști.
Dansul însoțește și astăzi ritualurile care determină momentele de trecere (sociale sau nu)
importante din viața individului. Eș se practică la naștere, la botez, la inițiere, la nuntă, în diferite
ocazii politice, la înhumare (dansul macabru). Este o formă de curtoazie sau de cerere în
căsătorie, iar în unele societăți este singurul eveniment unde tinerii de sexe diferite se pot întâlni.
În societatea contemporană este un important mijloc de socializare.
În planul activităților motrice, dansul poate fi întâlnit ca activitate formativ-educativă atât
pentru dezvoltarea fizică generală, a calităților motrice, a deprinderilor și priceperilor specifice,
cât și pentru însușirea de performanțe pedagogice, până la formarea profesională. Educațional, el
contribuie la întărirea trăsăturilor de personalitate, având totodată un rol dezinhibant al relațiilor
sociale (îndeosebi a celor dintre sexe).
În contextul participării individului, dansul are două variante: pentru sine (fără spectatori)
și pentru alții (cu spectatori).
În cadrul dansului pentru sine (participativ), se regăsesc: dansurile religioase, dansurile
folclorice, populare și sociale. Pentru participare împreună cu alții este suficientă cunoașterea
unor pattern-uri (structuri simple), de regulă ciclice, care necesită un timp relativ scurt de
învățare.
Dansurile pentru spectatori trebuie să se desfășoare într-un cadru propice spectacolului
(teatru, săli de spectacole sau de sport etc.), să fie practicate de profesioniști, să prezinte un grad
mare de expresivitate, claritate și stil, să se numească artă sau sport, să necesite un repertoriu
complicat, care să implice un antrenament special pentru însușirea tehnicii și coregrafiei sale.
Activitate profesională, pe lângă angrenarea formativă (instructori, antrenori, profesori de
dans, maeștri de balet), dansul mai conferă și poziția de balerin sau dansator în instituții
specializate (operă, operetă, ansambluri de dans profesioniste, teatre de estradă etc.) sau creatori
de artă (coregrafi).
Performanțele tehnice ale dansatorilor permit o posibilitate de comparare a lor în
întrecere (competiție) de dans, care, fie că se desfășoară în artă sau în sport (dans sportiv), după
criterii tehnice sau artistice, țin cont de respectarea tempoului muzicii sau interpretării ei, a
caracterului dansului, de folosirea spațiului, inventivitatea coregrafică etc.
În cadrul activităților motrice adaptate, dansul poate fi întâlnit la persoanele cu handicap
(terapie prin dans), înfuențând recuperarea modernă a pacienților, fiind o dovadă a depășirii
limitelor sinelui și un mijloc de integrare socială. În cadrul performanței există concursuri de
dans sportiv pentru handicapați.
Dansul poate să constituie un mijloc antrenant de mișcare și consumare a caloriilor, fiind
un factor activ și la îndemâna practicanților de orice vârstă în menținerea stării de sănătate
mentală și fizică (factor de întreținere).
În multitudinea de funcții pe care le conferă, dansul este liantul dintre sport și artă, fiind o
activitate motrică de comunicare nonverbală, atât în sfera de expresie corporală, cât și narativ
prin desfășurarea unor acțiuni pe baza scenariilor coregrafice pe muzici special create.
Multitudinea de forme sub care se găsește dansul ne determină să credem că el este un
fenomen aflat într-o continuă dinamică, fiind expresia activității umane, a creativității și
diversității culturale.
Câteva forme actuale ale dansului sunt:
Dansurile istorice – dansuri apărute în decursul evoluției civilizației umane, care sunt
semnificative pentru anumite perioade istorice dispărute din cultura dansantă actuală, fiind
menționate și păstrate sub diferite forme în instituții specializate. Aceste dansuri au rămas în
memoria colectivă sau istorică cu un caracter regional sau universal, în funcție de impactul
cultural din acea vreme și importanța pe care au avut-o în timp.
Baletul – formă elevată a dansului-artă, ale cărui mijloace de exprimare sunt absolut
riguroase (baletul clasic) sau nonconformiste (baletul contemporan).
Dansurile moderne – dansuri derivate din balet, ale căror mijloace de exprimare nu mai
sunt riguros respectate, ci prezintă influențe din dansurile sociale, activități umane, expresivitate
motrică etc.
Dansurile folclorice – dansuri rurale tradiționale care au după caz un caracter
multinațional (aparținător mai multor țări), specific unei țări, regional (al unei anumite zone
dintr-o țară) sau local (al unei localități). Sunt dansuri transmisibile „de la om la om”, din
generație în generație, de o mare diversitate, care au structuri simple în marea majoritate, dar pot
ajunge și la coregrafii și figuri de o mare virtuozitate.
Dansurile (sociale) populare – dansuri aparținătoare culturii citadine, de o popularitate
ce depășește granițele statale și care însoțesc o muzică la fel de populară (la modă). De regulă,
sunt cunoscute după denumirea muzicii și se dansează de plăcere (Tango argentinian, Salsa,
Merengue, Bachata, Belly-dance, Zumba etc.).
Dansurile de cartier – dansuri de stradă care însoțesc muzica de cartier din SUA și care
au la bază o filosofie specifică oamenilor nevoiași de culoare. Având o virtuozitate ieșită din
comun și un caracter de întrecere, se manifestă cu agresivitate atât pentru sine, cât și pentru
adversar sau „ceata” adversă (Breakdance, Hip-hop etc.).
Dansurile populare – dansuri care au intrat în sfera competițională și aparțin dancesport-
ului.
În sinteză, dansul trebuie privit ca un concept ce reprezintă o activitate multifactorială, el
este o expresie a existenței umane, o creație a spiritului independent al omului și a dorinței sale
de apartenență socială, un mijloc de trăire a sentimentelor, de adaptare și de aspirație, de
consumare a energiei, refacere, terapie, realizare și de evaluare față de sine și față de alții, de
comunicare cu sine, cu alții și cu transcendentul. În acest cotext, se explică utilitatea sa socială și
varietatea de forme sub care se prezintă.
2.1. Scurt istoric

Dansul sportiv este relativ tânăr – ca apariție competitivă la finalul primului deceniu al
secolului XX, iar ca denumire în ultimul deceniu al aceluiași secol.
Prima competiție de dans cunoscută în Europa este Turneul de Tango din Nice, organizat
de Camille de Rhynal în 1907. Dansul din „lumea nouă” a fost primit cu mult entuziasm, acesta a
fost ca un punct de început pentru epoca modernă a dansului și pentru dezvoltarea ulterioară a
multor cluburi. Camille de Rhynal, coregraf și cântăreț, compozitor și organizator, cu un instinct
nativ pentru afaceri, a fost încurajat de primul succes pe care l-a avut în Nice și a organizat apoi
primul Campionat Mondial în Paris în 1909. Primele campionate mondiale nu pot fi comparate
din punct de vedere calitativ cu cele de astăzi, dar ele reprezintă un punct de referință istoric
deosebit de important.
La început nu era nici o deosebire între amatori și profesioniști sau între țările
participante. Nu avea nici o importanță dacă într-un cuplu fata era din Spania, iar băiatul din
Franța. Până în 1921, se putea deveni campion mondial pe dansuri. Regulile de concurs și de
arbitraj nu erau clar stabilite. Campionatul Mondial din 1911 a fost primul în care amatorii și
profesioniștii au dansat separat, iar în 1922 campionii au fost stabiliți după punctele obținute la
toate dansurile.
Existau diferite categorii, precum profesioniștii, amatorii și cuplurile mixte (profesioniști
și amatori).
În 1925, între Camille de Rhynal și specialiștii din Anglia au existat diferite divergențe,
ceea ce l-a determinat pe primul să-și organizeze singur propriul Campionat Mondial, desfășurat
mai ales în Paris. A considerat apoi necesară unificarea tuturor organizațiilor profesioniste și de
amatori. O Organizație Internațională de Amatori exista deja, așa că a fondat FID (Federation
Internationale de Danse) la Paris în data de 15 mai 1926. La data de 8 septembrie 1929 i s-a
alăturat o altă organizație de profesioniști. A. Traber Amiel a fondat la Zürich, Elveția, LIG
(Liga für Internationale Turniere). LIG și FID organizau împreună turnee de dans, dar adevărata
parte sportivă a acestora putea fi pusă sub semnul întrebării.
La începutul anilor 30ꞌ, stilul englezesc se manifestă în întreaga Europă. „Marea
Conferință” din Londra desfășurată pe 14 aprilie 1929, a reprezentat sfârșitul gloriei lui Camille
de Rhynal și a campionatului său mondial. Adevărații mari dansatori ai vremii nu mai participau
la Campionatul Mondial din Paris, ci preferau să se înscrie la Concursul de la Blackpool, festival
înființat în anii ꞌ20, care încă mai există și în vremurile noastre. Camille de Rhynal a intrat în
istorie ca inițiatorul curentului dansului modern organizat. A fost distins de guvernul italian și
francez și a murit pe 26 noiembrie 1956 la Nice.
În 1932, Asociația Germană de Amatori încearcă să pună bazele unei Organizații
Internaționale de Amatori, dar fără succes. Pe 10 decembrie 1935 ia ființă Fédération
Internationale de Danse pour Amateurs (FIDA), având ca membrii Anglia, Austria,
Cehoslovacia, Danemarca, Franța, Germania, Elveția, Olanda și Iugoslavia, la care au aderat
apoi țările baltice, Belgia, Canada, Italia și Norvegia. Primul președinte a fost austriacul Franz
Buechler.
În 1936 se organizează primul Campionat Mondial al acestei organizații la Bad Namheim
– Germania, după reguli precise, cu participarea a 15 țări de pe 3 continente.
FIDA se dizolvă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După război, la 30 iulie
1950, la Velden în Austria se încearcă reorganizarea FIDA, însă fără succes. În 21 septembrie
1950 se înființează International Council of Ballroom Dancing (ICBD), la Edinburg în Scoția, la
eforturile lui Philip Richardson.
În 1953 se reorganizează FIDA cu ajutorul reprezentanților țărilor Austria, Belgia,
Danemarca, Franța, Italia și Iugoslavia, cu aderarea ulterioară până în 1955 a Finlandiei, Elveției
și Olandei.
Disensiunile dintre amatori și profesioniști în țări ca Elveția, Austria sau Germania, unde
asociația prefesionistă ADTV sprijinea organizarea competițiilor de amatori, precum și
divergențele dintre membrii săi determină o încercare de suspendare a FIDA la conferința din
ianuarie 1956. Se va căuta o revigorare a ei în 1960, la Kiel în Germania, dar fără succes, pentru
ca în 1964 ea să-și întrerupă activitatea definitiv.
În Germania, la Wiesbaden, în 1957 a fost fondată International Council of Amateur
Dancing (ICAD), sub președinția lui Otto Teipel, ce reunea asociații din Austria, Danemarca,
Germania, Italia, Elveția, Franța și Olanda, iar din 1958 Belgia, Norvegia, Suedia și Iugoslavia.
Această organizație se bucura și de recunoașterea ICBD-ului.
Dificultățile prin care trecea FIDA, precum și divergențele dintre profesioniști și amatori
îl determină pe Otto Teipel să rennunțe la funcția de președinte la Adunarea Generală din 13 mai
1962. Până în 1965 s-au perindat la președinție Heinrich Bronner și Rolf Finke, ambii din
Germania, dar complicațiile au continuat.
În 27 iunie 1965, viitorul ICAD-ului se rezolvă favorabil prin alegerea lui Detlef
Hegeman în funcție de președinte. Personalitate remarcabilă, cu o obiectivitate care a făcut față
tuturor presiunilor internaționale, Detlef Hegeman se impune atât în rândul amatorilor, cât și în
rândul profesioniștilor. El reușește să impună ICAD-ului ca organizație alături de ICBD și să
semneze împreună cu Alex Moore, un acord de înființare a unui Consiliu comun al celor două
organizații.
Sub conducerea lui Detlef Hegeman s-au realizat cele mai importante și stabile schimbări
de optică în drumul spre recunoaștere ca sport. Din 1990, la îndemnul International Olimpic
Committe, ICAD-ul își schimbă denumirea în IDSF, apoi dansul sportiv primește recunoașterea
de sport olimpic în 1995, după recunoașterea Federației Internaționale de Dans Sportiv. Un alt
succes este intrarea în General Association of International Sports Federation (GAISF).

2.2. Caracteristicile dansului sportiv

Situat la interferența dintre sport și artă, dansul sportiv are o identitate proprie care îl
definește ca pe o formă elevată a activității motrice.
Fără a-i dezamăgi pe practicanții sau antrenorii din dansul sportiv sau, din contră, a-i face
să creadă în complexitatea fenomenului prin prisma unor interese ce pot servi demonstrării
superiorității acestui sport față de altele, trebuie să ne aliniem contemporaneității și să încercăm
să-l analizăm cât mai științific, în toate componentele sale și în conformitate cu ultimele cerințe
și curente științifice.
Necesitatea tratării științifice a dansului sportiv este cheia succesului în încercarea de
definire și de ocupare a unui loc ce i se cuvine în ierarhizarea sportivă actuală, cu atât mai mult
cu cât teoria și știința acestui sport relativ tânăr este în căutarea desăvârșirii.
Dansul sportiv ca activitate determinată bio-psiho-social poate fi privit și interpretat prin
diferite teorii:
- În perspectiva behavioristă, ar putea fi o reacție la un stimul, în speță muzical, într-o
modalitate activă și o reciprocitate care există între individ și mediu;
- În perspectiva maturizării, el apare ca o determinare ontogenetică a evoluției secvențiale
a individului și societății – apariție inițială a dansului, ulterior a întrecerii prin dans și
necesității de competiție și organizare;
- În perspectiva descriptiv-normativă, este o însumare de structuri standardizate, explicate
biomecanic în deprinderi devenite modele de execuție cu eficiență tehnică (elemente
tehnice specifice);
- În perspectiva cognitivă, este un rezultat al experienței personale, un transfer de atitudine
de la instructori la executanți, de la dansatori la spectatori, o cunoaștere a sinelui și a
mediului prin intervenția activă a dansului;
- În perspectiva cibernetică, a procesării informației, este o posibilitate de instruire cu
caracter specific pe baza dezvoltării perceptiv-motrice, prin intermediul unui sistem de
structuri motrice efectuate în raport cu stimuli de mediu (muzica), un mijloc de
comunicare non-verbală - artistică;
- În perspectiva ecologistă a teoriei sistemelor, dansul poate fi un comportament delimitat
de organizarea și interactivitatea sistemică (muscular, nervos, osos și articular,
cardiovascular, digestiv).

Dansul sportiv privit din perspectiva criteriilor de clasificare sportivă, se prezintă


astfel:
- din punctul de vedere al pedagogiei și psihologiei, este un sport de cuplu;
- după consumul energetic și psihic, este un sport cu un consum energetic major și o mare
concentrare nervoasă;
- după tipul de stres și solicitare, este unul dintre sporturile care solicită expresia artistică;
- după obiective, este sport de performanță, sport pentru toți, sport adaptat;
- după calitățile motrice implicate, este un sport care solicită prioritar capacitățile
coordinative;
- după ponderea în pregătire, este un sport în care este necesară perfecționarea coordonării
și formarea deprinderilor;
- după structură, este un sport aciclic, cu complexe de exerciții;
- după ponderea factorilor care determină performanța, este un sport care se bazează pe
componenta biologică și psihică;
- după contactul între competitori, este un sport fără contact direct cu adversarul;
- în direcțiile de acțiune a tacticii, este un sport care se bazează pe variabilitatea
procedeelor si acțiunilor de rezolvare a problemelor tactice (coregrafice);
- în funcție de caracteristicile efortului, dansul este un sport anaerob în competiții și aerob
în antrenament;
- după caracteristicile prioritare ale solicitării, este o activitate cu solicitare preponderent
neuropsihică, neuromusculară;
- după includerea în mișcarea olimpică, este sport olimpic, dar fără participare la Jocurile
Olimpice.

În sinteză, dansul sportiv este un sport-artă, cu origini în dansurile sociale de cuplu care
are la bază o activitate motrică complexă delimitată în timp și ca ritm de execuție de o melodie,
iar spațial, de un ring de dans.
Privit în acest context, dansul sportiv este constituit din acte și acțiuni motrice,
reprezentate de elemente, procedee și structuri tehnice alcătuite după criterii bine stabilite în
coregrafii specifice dansurilor standard și latino.
Dansul sportiv este executat de cuplu (fată-băiat) sau de formație (mai multe cupluri) pe
ringul de dans, simultan cu evoluția altor cupluri sau nu (în cazul show-ului sau formații).
El se desfășoară instituționalizat sau independent, căutându-se realizarea de performanțe
prin intermediul perfecționării morfo-funcționale, psihice și socio-comunicative (comunicare
artistică) în cadrul antrenamentelor specifice.
Evaluarea și ierarhizarea performanțelor se face specific sportului prin participarea în
competiții.
Într-o altă ordine de idei, dansul sportiv se bucură de:
- din punct de vedere organizatoric – un sistem organizatoric la nivel internațional
asemănător celorlalte ramuri sportive, reprezentat de IDSF (International Dancesport
Federation), alcătuit din federații naționale de pe toate continentele;
- din punct de vedere competițional – un sistem competițional bine definit: campionate și
cupe mondiale, continentale, naționale, concursuri internaționale, regionale, naționale,
locale, unde participă sportivi clasificați după rezultate, clasificare sportivă, vârstă,
apartenență la amatori sau profesioniști etc. – pe categorii: standard, latino sau 10
dansuri;
- din punct de vedere recreativ – un cadru de practicare a dansului pentru toți, care
cuprinde dansul social, ca distracție, ocupare a timpului liber, în cadrul căruia, pe lângă
dansurile amintite, se pot învăța și practica și alte dansuri la modă;
- un cadru atât instituționalizat, cât și competițional de practicare a dansului adaptat pentru
persoane cu nevoi speciale (persoane cu handicap).

2.3. Calitățile motrice și dezvoltarea lor prin dansul sportiv

Forța

După A. Demeter, forța este capacitatea aparatului neuro-muscular de a învinge, pe baza


contracției musculare, o rezistență prin mișcare.
Forța reprezintă totodată „capacitatea omului de a-și manifesta prin efort muscular
anumite valori.”
Raportată strict la dans, forța dansatorului reprezintă capacitatea de a executa eforturi
specifice (de menținere, cedare sau învingere) față de o rezistență internă sau externă, prin
contracția uneia sau mai multor grupe musculare solicitate în activitatea de dans.
Factorii care influențează forța musculară:
- factorii endogeni: vârsta și sexul, calitatea fibrei musculare, tipul de experiență
motrică, tipul constituțional, factori psihici;
- factorii exogeni: ritmurile diurne, ritmurile anuale.
Formele de manifestare a forței sunt următoarele:
- forța propriu-zisă maximă sau absolută;
- forța explozivă;
- forța relativă.
După alte criterii, forța poate fi:
- generală;
- specifică;
- statică – realizată prin contracții izometrice;
- dinamică – realizată prin contracții izotonice.
Forța se întâlnește combinată cu alte calități:
• forța în regim de rezistență;
• forța în regim de viteză;
• forța în regim de coordonare.

Viteza

Viteza este definită ca fiind „rapiditatea cu care sunt efectuate acțiuni motrice în
structurile și combinațiile cele mai diverse.”
După A. Demeter, viteza reprezintă capacitatea individului de a efectua mișcările cu o
anumită rapiditate și cu frecvență mare.
Adaptată la dansul sportiv, V. D. Năstase (2011) consideră că viteza reprezintă calitatea
mișcării efectuate în unitatea de timp. Ea este o calitate spațio-temporală care trebuie considerată
împreună cu alte două caracteristici ale mișcării în dans: ritmul și tempoul.

V. Grigore (2001) consideră formele de manifestare ale vitezei următoarele:


 Viteza de execuție – este dată de rapiditatea cu care se execută acțiunea motrică;
 Viteza de deplasare;
 Viteza de repetiție – frecvența cu care se repetă mișcările în unitatea de timp;
 Viteza de reacție – rapiditatea cu care organismul uman răspunde la comenzi.
Din punct de vedere metodic, pentru dezvoltarea vitezei se ține cont de următoarele
aspecte:
- exercițiile pentru dezvoltarea vitezei trebuie să fie din domeniul dansului sportiv,
balet, jazz, aerobic și trebuie să fie bine însușite pentru a favoriza execuția cu viteză
optimă;
- pentru viteza de repetiție, legarea rotațiilor din balet (piruetă dublă, triplă) determină
și creșterea tehnicii necesare în dansurile latino;
- datorită faptului că exercițiile de viteză produc pe scoarța cerebrală o zonă de
excitație maximă, este de preferat ca pauzele între repetiții să nu fie foarte mari.

Rezistența

Rezistența este „calitatea motrică ce permite efectuarea unor eforturi intense timp
îndelungat.”
Rezistența este determinată de anumiți factori, și anume:
 durata efortului;
 eficacitatea acțiunilor motrice;
 refacerea organismului după efort.

În dansul sportiv, factorii care determină rezistența sunt:


- capacitatea de rezistență și sursele de energie, activitatea enzimatică, mecanismele
hormonale și de reglare;
- capacitatea de rezistență și tipul fibrei musculare implicate în activitate;
- capilarizarea și reglarea periferică;
- compoziția sângelui;
- capacitatea pulmonară;
- factorii psihici – procesele volitive, motivaționale care favorizează dispoziția la efort
îndelungat.

Formele de manifestare ale rezistenței după V. Grigore (2001):


 Rezistența generală: capacitatea de a efectua acțiuni motrice timp îndelungat;
 Rezistența specifică: capacitatea organismului de a lupta contra oboselii, dar și de a
efectua diferite acțiuni motrice precise.
În dansul sportiv, V. D. Năstase indică aspectele de care trebuie ținut cont în dezvoltarea
rezistenței:
- creșterea consumului de oxigen;
- creșterea până la valori maxime a vitezei proceselor respiratorii;
- menținerea timp îndelungat a unui consum maxim de oxigen;
- capacitatea aparatului cardio-vascular de transport a oxigenului la țesutul muscular.

Mobilitatea articulară și suplețea musculară

Mobilitatea articulară este capacitatea de a executa mișcările cu amplitudine.


Mobilitatea este o calitate definitorie în execuția tehnică în dansul sportiv, mai ales în
dansurile latino. Ea se află într-o legătură strânsă cu dezvoltarea aparatului locomotor și cu o
bună performanță fizică și coordonare.
Factorii care determină mobilitatea sunt de natură endogenă și exogenă.
Factorii endogeni:
- tipul articulației;
- elasticitatea musculară;
- buna funcționare a aparatului capsulo-ligamentar;
- vârsta;
- predispozițiile genetice;
- sexul (la fete mobilitatea este mai mare);
- gradul de încălzire dinaintea activității.
Factorii exogeni:
- temperatura mediului ambiant (mobilitatea scade la temperaturi mici și crește la
temperaturi ridicate);
- ritmul diurn (mobilitatea crește în cursul zilei).

Formele de manifestare a mobilității articulare sunt:


 generală;
 specială.

Amplitudinea mișcărilor este determinată de:


 structura și tipul articulațiilor;
 elasticitatea fibrelor musculare, ligamentelor și tendoanelor;
 caracterul tonusului muscular;
 elasticitatea discurilor intervertebrale;
 capacitatea SNC de coordonare a proceselor neuro-musculare;
 nivelul stării emoționale;
 temperatura mușchilor;
 condițiile externe;
 activitatea fizică anterioară.

Suplețea

Suplețea reprezintă „o capacitate motrică cu un grad sporit de complexitate care, dincolo


de oferta de amplitudine (pe care o asigură la nivel articular), conferă mișcării, în ansamblul ei, o
serie de atribute calitative manifestate prin plasticitate, fluiditate și agilitate, toate acestea
conlucrând la realizarea unei mișcări eficiente.”
Suplețea articulară este capacitatea de a efectua mișcări prin elasticitatea tendoanelor și
fibrelor musculare.
Tipurile de suplețe sunt următoarele:
- Suplețe neuro-motrică;
- Suplețe musculo-ligamentară;
- Suplețe articulară sau mobilitate articulară.

Factorii care determină manifestarea supleței:


 Sub aspect anatomic:
- Masa musculară;
- Hipertrofia musculară;
- Tipul articulației;
- Tonusul muscular și capacitatea de relaxare;
- Capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar;
- Capacitatea de întindere musculară.

 Alți factori:
- Vârsta;
- Sexul;
- Starea de încălzire a aparatului locomotor;
- Oboseala;
- Ritmul circadian.
Formele de manifestare ale supleței sunt:
- Suplețe generală;
- Suplețe specială.

Capacitatea coordinativă

Dicționarele de specialitate definesc termenul de capacitate ca fiind „posibilitatea de


reușită în executarea unei sarcini”, sau „cantitate maximă de informație pe care un sistem
cognitiv, atențional sau mnezic, o poate procesa sau conserva.”
A. Dragnea în lucrarea Educație fizică și sport, Teorie și didactică, spunea despre
capacitatea coordinativă că este un complex psiho-motric de calități presupunând „capacitatea de
a învăța rapid mișcări noi, adaptarea rapidă și eficientă la condiții variate, specifice diferitelor
tipuri de activități, prin restructurarea fondului motric existent”, iar M. Manos, că aceasta este
determinată de „procesele de control și reglare a mișcării.”

M. Manos prezintă componentele capacității coordinative:

A) Capacități coordinative de bază:


- Capacitatea de învățare motrică;
- Capacitatea de dirijare și control a mișcării;
- Capacitatea de adaptare și de transformare a mișcării.

B) Capacități coordinative speciale:


- Capacitatea de a combina și asocia diferite mișcări;
- Capacitatea de control a echilibrului static și dinamic;
- Capacitatea de diferențiere kinestezică de finețe;
- Capacitatea de control în acționarea obiectelor;
- Capacitatea de reacție motrică, de anticipare și transformare a mișcării;
- Capacitatea de apreciere a greutății și distanței obiectelor;
- Capacitatea de orientare în spațiu și timp;
- Capacitatea de ritm.
O sistematizare a capacităților coordinative este prezentată de Blume, care le împarte în
următoarele categorii:
1. Capacitatea de combinare și înlănțuire a mișcărilor;
2. Capacitatea de echilibru;
3. Capacitatea de reacție motrică;
4. Capacitatea de transformare a mișcărilor;
5. Capacitatea de diferențiere kinestezică.
Coordonarea, cu multiplele ei subcategorii, repezintă în dansul sportiv componenta
motrică cea mai solicitată. Factorii care condiționează capacitatea coordinativă sunt de natură
biologică, motrică și psihică.

a) Factorii biologici:
- viteza cu care sunt transmise impulsurile nervoase pe căile eferente și aferente;
- capacitatea de alternare rapidă la nivelul scoarței cerebrale a proceselor de excitație
cu ale celor de inhibiție;
- calitatea funcțională a analizatorilor (auditiv, vizual, tactil, kinestezic);
- calitatea inervației musculare care determină contracția și relaxarea;
- valoarea surselor energetice prezente în organism.

b) Factorii motrici:
- capacitatea de anticipare și utilizare a structurilor tehnice, determinată de repertoriul
tehnic;
- nivelul de dezvoltare a tuturor celorlalte calități motrice și a combinațiilor dintre
acestea;
- anticiparea situațiilor și adaptarea coregrafică pe baza răspunsurilor la stimulii
perturbatori.

c) Factorii psihici:
- anticiparea evoluției condițiilor în care se desfășoară mișcarea (sub formă de reflex
sau de răspuns învățat-stereotip sau mișcări automatizate);
- capacitatea de anticipare a modului de desfășurare a mișcării;
- calitatea proceselor cognitive (reprezentări, percepții);
- memoria de lungă și de scurtă durată;
- gândirea, convergentă și divergentă, în special gândirea creativă.
Capitolul 3 – Tipologia dansului sportiv

Analiza conținutului dansului sportiv evidențiază următoarele componente specifice


(probe de concurs): dansuri standard – vals lent, tango, vals vienez, foxtrot și quickstep și
dansuri latine (latino-americane) – samba, cha-cha, rumba, paso doble, jive.
Secțiunea standard
Ca apariție în timp, dansurile numite astăzi „standard” sunt autentificate, într-o ordine
cronologică, unele la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea (vals vienez si tango), iar
altele în secolul XX (vals lent, slowfox și quickstep).
Ele sunt o replică citadină a dansurilor de curte și a celor folclorice, primele (valsul
vienez și tangoul) fiind chiar interzise la apariție, datorită imoralității de care dădeau dovadă,
prin ținuta apropiată a partenerilor în timpul dansului.
1. Vals lent
Măsura muzicală este de 3/4.
Tempoul este de 29-30 măsuri/minut.
Deplasarea: înainte, înapoi, diagonal înainte, diagonal înapoi, lateral.
2. Tango
Măsura muzicală este de 4/4.
Tempoul este de 33 măsuri/minut.
Deplasarea: nu există ridicări și coborâri, genunchii sunt ținuți foarte ușor flexați pe tot
timpul deplasărilor.
3. Vals vienez
Măsura muzicală este 3/4.
Tempoul este de 60 măsuri/minut.
Deplasarea: se bazează mult pe ciclicitatea mișcării și repetiția figurii.
4. Slow Foxtrot
Măsura muzicală este 4/4, timpii accentuați sunt 1 și 3.
Tempoul este de 29-30 măsuri/minut.
Deplasarea: are caracteristic înălțarea și coborârea care se execută diferit de valsul vienez
sau valsul lent, la sfârșitul unui timp muzical.
5. Quickstep
Măsura muzicală este 4/4.
Tempoul este de 50-52 măsuri/minut.
Deplasarea: dansul are specific înălțările și coborârile cele mai mici, iar contactul cu
solul, de asemenea cea mai mică, întrecând și valsul vienez pe unii pași rapizi.
Secțiunea latino
Aceste dansuri (samba, cha-cha, rumba, paso doble, jive) au apărut în Europa împreună
cu muzica și ritmurile respective la mijlocul secolului al XX-lea, o dată cu venirea pe vechiul
continent a unor orchestre renumite de muzică, însoțite de dansatori din America Centrală și de
Sud. Culoarea și spectaculozitatea deosebită fac ușoară trecerea lor în cadrul dansurilor de
competiție, la categoria ce le poartă și numele.
1. Samba
Măsura muzicală este 2/4, accentul este pe al doilea timp.
Tempoul muzical este de 50-52 măsuri/minut.
Acțiunea „Bounce” este specifică sambei, ea constă într-o îndoire și întindere a
genunchiului și gleznei piciorului care suportă majoritatea greutății corpului.
2. Cha – cha
Măsura muzicală este 4/4.
Tempoul este de 30/33 măsuri/ minut.
3. Rumba
Măsura muzicală este de 4/4.
Tempoul este de 25-27 măsuri/minut.
4. Paso doble
Măsura muzicală este de 2/4.
Tempoul este de 60-62 măsuri/minut.
5. Jive
Măsura muzicală este 4/4, timpii accentuați sunt 2 și 4.
Tempoul este de 42-44 măsuri/minut.

Aceste dansuri, precum și altele, îmbracă activitățile mai multor domenii sociale ce se
regăsesc în următoarele terminologii: dans pentru toți, de performanță, profesionist, adaptat.
Dansul pentru toți (social) – activitate de dans diversificată (secvențe de dans sportiv
sau alte dansuri la modă), competițională sau necompetițională, accesibilă unor largi categorii de
persoane, desfășurată cu scopul păstrării și îmbunătățirii capacității biologice și psihice, integrării
socio-culturale, educării motrice și petrecerii recreative a timpului liber.
Dansul de timp liber – formă a dansului social care se execută opțional de doritori și
preferențial: zilnic, în anumite zile ale săptămânii, la sfârșit de săptămână sau în concedii
(vacanțe).
Dansul în familie – formă a dansului practicat de membrii familiei și invitații lor la
diverse ocazii, în scop distractiv și socio-familial.
Dansul pentru întregirea educației – dansul practicat de individ în formă
instituționalizată (școli, cluburi) cu scop educativ (învățare) și social.
Dansul de întreținere – dans recomandat adulților și persoanelor în vârstă și practicat de
aceștia cu scop de menținere a sănătății, a condiției fizice și psihice (înlăturarea stresului
cotidian).
Dansul de performanță – activitatea de dans competițional care maximizează
capacitățile de performanță ale cuplului de dansatori și îi ierarhizează în funcție de rezultatele
(locurile) obținute.
Dansul de performanță poate fi practicat de amatori, de profesioniști sau de către
persoane cu nevoi speciale.
Dansul de elită – dansul practicat de cuplurile cu clasificare internațională reprezentante
ale țărilor lor în competiții de nivel înalt (campionate și cupe mondiale, continentale). Dansul
practicat de primele 50 de cupluri din clasamentul federației internaționale.
Dans pentru dansatorii adulți și tineri consacrați (dansatori de clasă internațională) –
dans practicat de cuplurile cu clasificare internațională în diferite openuri internaționale sau la
campionate naționale.
Dans pentru avansați (clasele B, A) – dansul practicat de cupluri participante în sistemul
competițional național de performanță, la competiții de clase B și A, în vederea consacrării și
creșterii performanței sportive necesare pătrunderii în clasa internațională.
Dans pentru copii și juniori – activitate desfășurată cu scopul inițierii în dansul sportiv și
dezvoltării capacității de performanță în vederea promovării la categoriile de sportivi avansați și
consacrați.
Dansurile pentru începători (clasele E, D, C) – activitate desfășurată cu scopul inițierii și
creșterii progresive a capacității de performanță prin cunoștințe de bază în dansul sportiv,
precum și atingerea de performanțe necesare trecerii la categoria avansați. Sunt dansuri atât
pentru copii, cât și pentru tineret sau adulți. În diferite țări se introduc și clase competiționale
(Hobby) pentru obișnuința viitorilor dansatori cu mediul competițional și performanța.
Dansul sportiv profesionist – activitate desfășurată ca profesiune, rezultată în urma
continuării activității performanțiale de amatori sau a unei pregătiri didactice speciale.
Dans profesionist de competiție – activitatea performanțială a dansatorilor profesioniști,
care sunt plătiți pentru participarea și rezultatul din competiție cu premii în bani. Se desfășoară
după regulile federației internaționale de specialitate a profesioniștilor.
Dans profesionist de instruire – dansul din cadrul activităților didactice ale profesorilor,
antrenorilor, instructorilor și dansatorilor profesioniști angrenați în seminarii.
Dans de spectacol – activități susținute de dansatori profesioniști, ce se desfășoară sub
forma demonstrațiilor, spectacolelor în diferite instituții cultural-artistice, în mediu privat, cu
ocazia concursurilor pentru amatori, sau la diverse invitații de protocol, televiziuni și altele.
Dansul sportiv adaptat – activitate de dans competițională sau necompetițională care
utilizează structuri motrice, regulamentare, condiții materiale și organizatorice adaptate
cerințelor practicării dansului de persoane cu deficiențe fizice, motorii sau psihice.
Dans social pentru persoanele cu nevoi speciale – activități de dans cu structuri simple în
vederea socializării persoanelor cu diverse genuri de handicap.
Dans terapeutic – activități de dans recomandate și practicate în vederea recuperării unor
capacități bio-psiho-motrice.
Dans adaptat de competiție – activități de dans adaptat competițional practicate de
dansatori cu același grad de deficiență.
Dansul sportiv de performanță este constituit din componente performanțiale clasificate
în subdiviziuni, după cum urmează: dansul pe clase – pentru începători (de clasele E – bronz, D
– argint, C – aur) și pentru avansați (de clase B și A); dansul pentru copii și juniori; dansul
pentru tineret și adulți consacrați și dansul de elită. Dansul pentru începători și dansul pentru
copii și juniori constituie baza sportului de performanță. Dansul de clasă S (super) constituie
dansul de performanță. Dansul pentru consacrați reprezintă sportul de înaltă performanță, iar
dansul de elită – sportul de mare performanță.

3.1. Funcțiile dansului sportiv

Funcția reprezintă „esența unei activități, este o realitate ce caracterizează măsura


orientării acesteia în vederea atingerii scopului. Particularizând, funcțiile educației fizice și
sportului realizează corespondența dintre practicarea exercițiilor fizice, sub diverse forme, și
efectul acestora asupra vieții sociale în ansamblu.”
Funcțiile dansului sportiv pot fi considerate „modalități praxiologice de acționare,
condiționate bio-psiho-social, care au o destinație particulară. O particularizare, într-o enumerare
aleatorie a acestora, s-ar concretiza în noțiuni ca: dezvoltarea armonioasă și întreținerea condiției
fizice, mișcarea, recreerea, educarea, performanța, emulația, socializarea, culturalizarea,
dependența economică.”
1. Funcția de dezvoltare armonioasă, de menținere și de întreținere a sănătății
Dansul sportiv este unul din sporturile care dezvoltă armonios indicii somatici și
funcționali ai sportivului.
A spune că „ai un corp de dansator” este sinonim cu proporționalitatea și armonia fizică,
cu lipsa țesutului adipos, cu atitudinea corporală zveltă și atrăgătoare. La aceasta se adaugă un
comportament și o conduită specifică bazată pe respectul față de partenerul de cuplu, pe valori ce
contribuie la sănătatea psihică și morală a practicantului.
Atât menținerea și întreținerea sănătății, cât și dezvoltarea armonioasă somato-
funcțională, se realizează în timpul procesului de antrenare în acest sport.
Efectele dansului sportiv se pot observa și la cei care îl practică de plăcere, într-un regim
controlat. Întreținerea funcțiilor vitale la parametrii benefici unei stări de sănătate optime se
realizează prin exercițiile specifice dansului.
Practicarea în cuplu a dansului sportiv dezvoltă și întreține, atât fizic, cât și psihic, pe
practicanți, mottoul „mens sana in corpore sano” fiind aplicabil și în acest caz.

2. Funcția de satisfacere a dorinței de mișcare prin dans


Mișcarea este condiționarea bio-fiziologică a dansatorului, fără de care acesta nu ar
exista.
Dorința de mișcare, de-a lungul timpului, l-a făcut pe om activ. Dorința de mișcare
(cognitivă) l-a făcut pe om inventiv prin descoperirea diferitelor forme de mișcare. Dansul
reprezintă dorința atât conativă, cât și cognitivă de mișcare.
Dorința de a dansa ca suport în cheltuirea energiei se întâlnește la toate vârstele în
inconștient, de la copilul nou-născut care se mișcă auzind muzica și până la adultul sau bătrânul
care vede prin dans, alături de altele, un mijloc de întreținere a organismului.
Vitalitatea mișcării, armonia și echilibrul de care omul are nevoie permanentă este dată
de dansul sportiv, prin noțiunea de ritm.
Armonia dintre dezvoltarea somatică, fiziologică și psihică poate fi realizată și cu ajutorul
dansului, pe parcursul întregii vieți.
Intervenția dansului se face din nevoia individului de rafinare a mișcării, de a-i da noi
conotații prin satisfacerea trăirilor de mare intensitate pe baza activităților primordiale. Totodată
este modalitatea prin care individul îți satisface nivelul aptitudinal-motric, își pune în valoare
ceea ce a moștenit genetic. Perfecționarea continuă îl determină pe dansator să aibă aceeași
dorință de a dansa, poate și mai acerbă, fiind multiplicată și de alte motivații.
3. Funcția de recreere
Această funcție stă la baza practicării dansului pentru toți și este determinantă pentru
activități de dans.
Individul se descarcă fizic și psihic prin intermediul dansului. Este modul cel mai des
întâlnit de umplere a timpului liber.
În educația lor, copiii, tinerii sau adulții își orientează opțiunile către învățarea dansului
după preferințe. În activitățile de timp liber, tânărul își programează sfârșitul de săptămână
pentru a merge la dans în discotecă. În excursii, tabere, cantonamente ale altor sporturi sau
manifestări asemănătoare, dansul se regăsește în programe (măcar o dată, dacă nu în fiecare zi).
În timpul croazierelor, dansul este o opțiune de petrecere a timpului liber prin învățare, în ore
special programate sau în concursurile de dans ad-hoc. Aniversările sau evenimentele familiale
au în programul lor de desfășurare și dans.
Diversitatea, facilitarea în execuție, moda și larga arie de popularitate a dansurilor fac din
acestea cele mai normale opțiuni de distracție, socializare și bună dispoziție.

4. Funcția educativă
Una dintre cele mai educative activități este dansul sportiv.
Prin dans înveți să înțelegi muzica, să-ți cunoști propriul corp și să-ți exprimi
sentimentele prin mișcare. Dansul te învață cum să fii partener într-o pereche, cum să-ți stabilești
scopuri și să acționezi în vederea atingerii lor, te educă să ai încredere în tine și să-ți păstrezi
sănătatea fizică și emoțională. În dans înveți să te cunoști mai bine, să te autodomini, să-i
respecți pe alții, respectându-te pe tine însuți.
Primii beneficiari ai dansului sportiv sunt copiii, la care dezvoltarea psihomotrică trebuie
să meargă în paralel cu dezvoltarea fizică.
Dansul dezinhibă energiile și le canalizează spre scopuri bine stabilite prin îmbinarea
jocului cu seriozitatea.
Dansatorul tânăr devine mai disciplinat și mai conștient de corpul și dinamica sa. Această
conștientizare ajută foarte mult la îmbunătățirea tehnicii specifice. Echilibrul, sincronizarea și
coordonarea motrică sunt calități care se formează și se perfecționează prin efort susținut și prin
programe de antrenament bine stabilite.
A fi conștient de tine însuți este o calitate care se formează la vârstele mici. Acest proces
de conștientizare și autocunoaștere este ușurat de activitatea de dans, care îl pune pe tânăr în
relațiile cu propriile mișcări. Odată pornit acest proces, trecerea din planul fizic în cel intelectual
se poate face cu o mai mare ușurință.
Beneficiile dansului se resimt și pe alte planuri. Dansul cere abilitatea de a gândi și a
acționa, de a te concentra asupra sarcinii, de a persevera și de a învăța. Toate aceste abilități sunt
ușor de educat prin mișcare, iar odată formate, ele se transferă cu ușurință și în viața socială de zi
cu zi.
Pentru toate vârstele, dansul este o experiență în care înveți să fii disciplinat, să faci
achiziții pe toate planurile și să ai încrede în tine.
Prin dans, micii dansatori învață să aibă grijă de partenerele lor, descoperind totodată o
nouă cale de comunicare cu sexul opus, bazată pe curtoazie, considerație și realizări.
Pentru un bun randament, acesta trebuie să se desfășoare sub îndrumarea unui cadru
specializat, într-un mod conștient, gradual, în funcție de particularitățile de vârstă, urmărindu-se
evoluția practicantului pe toate planurile amintite, astfel încât beneficiul să fie atât pentru el cât
și pentru sportul ca atare.

5. Funcția de dezvoltare și perfecționare a capacității de performanță, de emulație și


de satisfacere a dorinței de încredere, de competiție
Performanța aparține ființei umane și prezintă o complexitate multiplu determinată,
reprezentând capacitatea de a efectua la parametri superiori o anumită activitate.
Capacitatea de a performa activitatea de dans este condiționată de nivelul aptitudinal și de
bagajul de cunoștințe specifice. Dansul sportiv necesită permanenta îmbunătățire a nivelului de
dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice, a deprinderilor și priceperilor tehnice specifice în
vederea evoluției propriu-zise.
În acest context al performanței se regăsesc și aptitudinile și priceperile artistice, de
expresivitate și comunicare interpretativ-motrică specifice genului.
Legătura dintre dansul sportiv și competiție include și noțiunea de performanță, la care
fiecare participant se raportează și în funcție de care este clasificat. Capacitatea de performanță
este individuală, dar performanța în dansul sportiv este oarecum relativă, putând fi influențată de
mai mulți factori.
Ca în orice sport, în dansul sportiv capacitatea de performanță individuală se asociază și
cu performanța sportivă, aceasta din urmă fiind însă realizată de cuplu. Trecerea de la dansul ca
hobby la dansul competițional s-a făcut tocmai datorită acestei dorințe a omului de a se întrece și
a se compara cu alții. Întrecerea a generat apariția de regulamente, standardizări de tehnică,
criterii de departajare, specialiști în arbitraje, ierarhizări la diferite niveluri etc.
Perfecționarea individuală determină intrarea în competiție și invers, iar participarea în
competiție determină continua perfecționare în practicarea dansului sportiv. La aceasta se adaugă
și alți factori de ordin motivațional, care se regăsesc cu specificitatea lor la diferite niveluri de
competiție: dorința de autodepășire, de ocupare a unor locuri ierarhice superioare în clasificări
locale, naționale și internaționale, de satisfacere a unor nevoi economice etc.

6. Funcția de socializare prin forma sa de integrare socială


Socializarea reprezintă un proces de integrare socială prin diverse mijloace de
comunicare și procedee de cunoaștere și de acțiune, prin care individul dobândește reguli de
viață, de existență spațio-temporală, obișnuințe, moduri de a gândi, de a crede, de a avea idealuri
conforme mediului social căruia îi aparține.
Ea se manifestă în dansul sportiv în regim:
- afectiv – dorința individului de a avea contacte cu alții pe baza unor stări de spirit pe
care le trăiește în timpul dansului, influențe emoționale oferite de muzica de dans și de acțiunea
în sine, sentimente sociale comune;
- cognitiv – formarea modelelor percepției mișcării, elaborarea limbajului nonverbal, a
gândirii și memoriei motrice într-o comunicare specifică;
- cultural – apartenența la sistemul valorilor dansului sportiv partcularizate în tradiții,
conduite, mentalitate, sistem de simbolizare etc.
Socializarea prin dans reprezintă un proces de proiectare, reproducere și realizare de
conduite adecvate ale modelelor normative și culturale ale dansului sportiv.
Competiția de dans sportiv oferă oportunitatea creării imaginii de sine prin comparație cu
a celorlalți, în urma ierarhizărilor și raportărilor propriei conduite la conduita altora. Tot ea
crează valori care devin modele de conduită transferabile în societate la nivel biologic, moral,
estetic etc.
Socializarea în dansul sportiv se realizează în direcția a doi vectori:
- individual – prin asimilarea de deprinderi, priceperi, atitudini, valori, modele;
- de grup – în dezvoltarea sistemică a dansului sportiv prin extindere socială.

7. Funcția culturală
Dansul sportiv este apanajul creației umane asupra sinelui, în accepțiunea sa ca un tot
(biologic, sociologic și spiritual) și asupra mediului social, prin crearea de valori (motrice,
morale, estetice, intelectuale etc.).
Valorile motrice specifice sunt cele pe care dansul le reliefează prin armonia îmbinării
culturii spiritului cu cea a activității motrice, prin autocunoașterea sinelui și a posibilităților sale
de mișcare într-o reprezentare kinestezică specifică.
Armonia mișcării dansatorilor în cuplu, frumusețea unor coregrafii, sublimul unor
exerciții de excepție, contopirea cu ritmurile muzicii sunt impresii care se transmit de la
executanți la spectatori, transcendând în baza unei estetici funcționale.
Plecând de la estetic și ajungând la componenta morală a valorilor, putem menționa că,
de la modul de prezentare (postură, ținută, costumație) și până la cel comportamental în dans
(respect față de sine, partener, celelalte cupluri adverse; modestie; onestitate; sinceritate etc),
totul se regăsește la modul superlativ în dansul sportiv. Aceste valori se transmit de la dansatori
la public prin impunere valorică.
Apartenența la valorile morale se realizează și prin rezultatul formativ pe care îl are
dansul sportiv (băiatul trebuie să fie un lord, iar fata o lady). La aceste valori se adaugă cele
sportive: fair-play-ul, autodepășirea, angajarea totală care se manifestă în contextul competiției
de dans sportiv în cadrul unor raporturi inter-umane specifice, de parteneriat (în cuplu) sau de
rivalitate non-agresivă (cu celelalte cupluri).

8. Funcția economică
Privit în ansamblul social cultural, prin natura eficienței investiție-efect, dansul sportiv se
regăsește în categoria „servicii”: prin componenta sportului de masă-dansul social. Odată cu
trecerea la dansul de performanță, aceste servicii acced la nivelul superior al „necesității” și se
adaptează altor reguli de marketing și manageriat sportiv guvernate însă după aceleași principii
ale profitului și pierderii.
Există în lumea dansului sportiv un circuit al banului care este mai întâi investit de
practicant pentru formare, iar apoi prin realizarea profesională se întoarce prin beneficiile pe care
le poți avea în această calitate.
Un dansator plătește pentru perfecționare atâta timp cât el este într-un câștig de ordin
formativ sau al satisfacerii unor nevoi personale. Participarea în competiție se plătește până
ajungi în fruntea unor ierarhii care te absolvă de aceste îndatoriri materiale. Câștigurile din
competiții pot compensa la dansatorii de mare performanță costurile pentru antrenamente sau
deplasare la acestea. Intrarea la profesioniști determină o altă compensare de ordin financiar,
participările, atât competiționale, cât și la diverse show-uri, făcându-se prin oferte în beneficiul
material al prestatorului (sportivul).
Mecanismele economice din lumea dansului explică, alături de alți factori, amploarea pe
care o are dansul sportiv în întreaga lume și posibilitățile marketingului din domeniu în
dezvoltarea acestui sport.
3.2. Obiectivele dansului sportiv

Obiectivele dansului sportiv constituie finalitățile de atins ale activităților de dans


desfășurate sub diverse condiționări și care trebuie realizate în vederea atingerii scopurilor.
Ele reprezintă un caracter general, dar se pot dezvolta în esență căpătând caractere
particulare în funcție de activitățile din ce în ce mai concrete.
În dansul de performanță avem ca obiective maximizarea performanțelor și dezvoltarea
personalității în ansamblu:
- dezvoltarea aptitudinilor (calităților) psihomotrice necesare practicării dansului
sportiv;
- perfecționarea elementelor tehnice și a coregrafiilor (acțiuni tehnico-tactice);
- dezvoltarea expresivității și performanțelor artistice, perfecționarea capacității de
comunicare specifică;
- dezvoltarea psihică a capacităților cognitive, motivaționale, afective necesare
participării în competiție;
- dezvoltarea trăsăturilor moral-volitive necesare performanței sportive (disponibilitate
la efort, ambiție, perseverență, toleranță la frustrare etc.);
- educarea comportamentului specific practicantului de dans sportiv (în cuplu, în
competiție etc.);
- prevenirea și combaterea accidentărilor datorate efortului specific;
- favorizarea integrării sociale.

În dansul pentru toți (dansul de timp liber) avem drept obiectiv dobândirea unui mod
sănătos de viață și creșterea calității vieții:
- dezvoltarea fizică și întreținerea funcțională;
- dobândirea capacității de organizare a timpului liber;
- recreere;
- dobândirea de deprinderi și priceperi specifice de bază;
- integrare socială prin:
-aderarea la valorile morale ale dansului;
-respectul față de sine și față de ceilalți;
-formarea spiritului de toleranță și cooperare;
-capacitatea de acțiune individuală și de grup.
În dansul adaptat se regăsește drept obiectiv ameliorarea stării de handicap,
îmbunătățirea imaginii de sine, a plenitudinii și eficienței:
- îmbunătățirea condiției fizice și psihice care să favorizeze activitățile profesionale și
sociale;
- favorizarea îmbunătățirii calității vieții prin participarea la activitatea de dans în
timpul liber;
- dezvoltarea performanțelor și a personalității prin participarea la competiții de dans
adaptat;
- socializarea prin încurajarea relațiilor dintre indivizii deficienți, cât și între aceștia și
persoanele valide.

Plecând de la general și până la particular, obiectivizarea se face în vederea urmăririi unei


creșteri raționale în pregătire, prevenirea unei dezvoltări haotice a dansatorilor și a cuplului,
acumulărilor firești în regimul dezvoltării tehnice, motrice, fizice, preîntâmpinarea accidentelor
etc.
Obiectivele unei pregătiri raționale trebuie:
- să fie realizabile;
- să fie făcute rațional în funcție de posibilitățile de performanță scontate ale
dansatorilor;
- să cuprindă toți parametrii pregătirii;
- să vizeze atât pregătirea individuală, cât și pe dea de cuplu;
- să fie partcularizate (pentru fiecare cuplu).
O planificare corectă, cu obiective clare și precise, având la bază o evaluare prealabilă a
tuturor posibilităților dansatorilor și a cuplurilor trebuie să ducă la progres și rezultate scontate.
Din contră, obiectivele greu de atins pot provoca frustrări și alte dereglări în planul pregătirii
psihice a dansatorilor, iar obiectivele trenante pot să afecteze planul motivațional al pregătirii și
apariția blazării.
Capitolul 4 – Competiția în dansul sportiv

 Organizatorii competiţiilor de dans sportiv


Competiţiile de dans sportiv sunt organizate de către cluburi membre ale FRDS
(Federația Română de Dans Sportiv), care au primit aprobarea Comisiei de organizare.
FRDS garantează oricărui membru al Federaţiei, dreptul de a organiza competiţii în
prezenţa unui Preşedinte de juriu şi a unui Director de concurs acceptaţi de Biroul Federal, cu
condiţia respectării prezentului regulament.
 Obligaţiile organizatorilor
Organizatorul este obligat:
- să respecte prezentul regulament;
- să respecte condiţiile înscrise în invitaţie;
- să invite Preşedintele juriului, Directorul de concurs, Observatorul federal, arbitrii şi
secretariatul;
- să asigure indemnizaţia, cazarea şi masa oficialilor, arbitrilor şi a secretariatului;
- să asigure transportul oficialilor, arbitrilor şi a secretariatului de la locul de cazare la
locul desfăşurării concursului;
- să ceară acceptul comisiei de arbitraj pentru arbitrii propuşi;
- să asigure pe propria cheltuială prezenţa unui medic sau a unui asistent medical la locul
şi pe toată perioada de desfăşurare a competiţiei;
- să asigure disciplina în jurul ringului de dans, fără ca dansatorii sau ceilalţi membrii
FRDS să aglomereze spaţiul din jurul ringului;
- să solicite lista cu cluburile, arbitrii şi dansatorii suspendaţi în acea perioadă şi să nu
permită participarea lor în competiţie;
- să anunţe Preşedintele Juriului de neregulile ce se ivesc la înscriere sau pe toată durata
concursului;
- să asigure condiţii tehnice necesare pentru desfăşurarea competiţiei prin calitatea
ringului de dans, respectarea timpului şi tempoului muzicii, sonorizare corespunzătoare.

 Calendarul competiţional
Calendarul competiţional este alcătuit de Comisia de Organizare, în urma aprobării de
către aceasta a cererilor de organizare a concursurilor înaintate de membrii FRDS. Deoarece
calendarul competiţional pentru anul următor trebuie comunicat la A.N.S. până la data de 01
octombrie a anului curent, în vederea coordonării distribuirii sălilor de sport, membrii Federaţiei
vor trebui să anunţe concursurile până la această dată.
Se pot depune cereri de includere în calendarul competiţional şi după întocmirea
Calendarului competiţional. Cererea de înscriere a unui concurs în calendarul competiţional se va
face scris cu cel puţin 60 zile înainte de data desfăşurării acestuia şi se va aproba daca nu exista
suprapuneri în aceeaşi data.

 Organizarea concursurilor pe secţiuni


Concursurile de dans sportiv se pot organiza pe următoarele secţiuni:
* Standard;
* Latino - americane;
* Mixt (standard + latino - americane).

 Organizarea concursurilor pe clase de dans


În România se pot organiza concursuri de dans sportiv pentru 7 clase, open basic şi open.
Perechile au dreptul de a participa numai la clasa pe care o au. O pereche de dansatori cu clase
diferite vor participa la concurs în clasa dansatorului cu clasa cea mai mare.
Clasa H, 4 dansuri:
- dansuri standard: W, Q;
- dansuri latino: Ch, J.
Clasa E până la juniori II inclusiv, 6 dansuri:
- dansuri standard: W, V, Q;
- dansuri latino: S, Ch, J.
Clasa D până la juniori II inclusiv, 8 dansuri:
- dansuri standard: W, T, V, Q;
- dansuri latino S, Ch, R, J.
Clasa C
- dansuri standard W, T, V, SF, Q; - dansuri latino-americane S, Ch, R, PD, J;
- se pot organiza şi concursuri de 10 dansuri.
Clasa B
- dansuri standard W, T, V, SF, Q; - dansuri latino-americane S, Ch, R, PD, J;
- se pot organiza şi concursuri de 10 dansuri.
Clasa A
- dansuri standard W, T, V, SF, Q; - dansuri latino-americane S, Ch, R, PD, J;
- se pot organiza şi concursuri de 10 dansuri.
Clasa S
- dansuri standard W, T, V, SF, Q; - dansuri latino-americane S, Ch, R, PD, J;
- se pot organiza şi concursuri de 10 dansuri.

 Concursuri Open Basic


Concursurile de open basic se pot organiza pentru 4 dansuri Standard (W, T, V, Q), 4
dansuri Latino (S, Ch, R, J) sau 5 dansuri Standard (W, T, V, F, Q), 5 dansuri Latino (S, Ch, R,
Pd, J), 8 dansuri sau 10 dansuri. Pot participa perechi pănă la clasă C inclusiv.
 Concursuri Open
Concursurile de open se pot organiza pentru 4 dansuri Standard (W, T, V, Q), 4 dansuri
Latino (S, Ch, R, J) sau 5 dansuri Standard (W, T, V, F, Q), 5 dansuri Latino (S, Ch, R, Pd, J), 8
dansuri sau 10 dansuri. Pot participa perechi indiferent de clasă. Se pot organiza competiţii open
cu limita maximă de clasă la care pot participa perechi pănă la clasa menţionată inclusiv.

 Organizarea concursurilor pe vârste


Concursurile de dans sportiv se organizează pe categorii de vârstă după cum urmează:
* COPII I - cel mult 9 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei;
* COPII II - 10 sau 11 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei;
* JUNIORI I - 12 sau 13 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei;
* JUNIORI II - 14 sau 15 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei;
* TINERET - 16 - 18 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei;
* ADULŢI - 19 - 35 ani, împliniţi în anul desfăşurării competiţiei;
* SENIORI – peste 35 ani în anul desfăşurării competiţiei, sau mai în vârstă.
Se permite unirea grupelor COPII I cu COPII II, JUNIORI I cu JUNIORI II sau
TINERET cu ADULŢI. O pereche poate concura la o categorie de vârsta superioara în cazul în
care la acea competiţie nu se organizează categoria ei de vârsta. Copiii nu pot dansa la categoria
Juniori. La toate categoriile de vârstă, excepţie făcând SENIORII, unul din parteneri poate fi mai
tânăr. Seniorii pot participa în competiţiile de adulţi cu excepţia Campionatului Naţional şi Cupei
României.

 Cererea de organizare
Cererea de înscriere a unui concurs în calendarul competiţional va conţine următoarele
detalii:
- denumirea competiţiei;
- gradul de competiţie;
- perioada de desfăşurare;
- locul de desfăşurare;
- categorii de vârstă şi clasă;
- tipul suprafeţei de dans şi dimensiunea acestuia;
- preşedintele juriului, directorul de concurs, observatorul federal, secretariatul de
competiţie, prezentatorul competiţiei;
- arbitrii;
- premii, facilităţi de cazare, masă etc.;
- adresa clubului organizator;
- persoane de contact.
Comisia de organizare analizează şi dezbate cererea de organizare şi în termen de max.
15 zile comunică în scris atât clubului cât şi secretarului general decizia comisiei.

 Invitaţia de concurs
Invitaţia la concurs se transmite prin poştă, email sau fax la sediul Federaţiei cu cel puţin
30 zile înainte de data acestuia şi va conţine următoarele detalii:
- denumirea concursului;
- gradul de competiţie;
- perioada de desfăşurare;
- locul de desfăşurare;
- categorii de vârstă şi clasă;
- tipul suprafeţei de dans şi dimensiunea acestuia;
- preşedintele juriului, directorul de concurs, observatorul federal, secretariatul de
competiţiei, prezentatorul competiţiei;
- arbitrii invitaţi la competiţie;
- premii, facilităţi de cazare, masa etc.;
- adresa clubului organizator;
- persoane de contact;
- ora începerii competiţiei şi programul acesteia pe ore;
- modul de înscriere a perechilor şi data limita de înscriere;
- ora limită de confirmare a participării;
- costumaţia obligatorie.
Secretariatul FRDS trimite invitaţia de concurs la Comisia de organizare şi Colegiul de
arbitri spre aprobare, după care postează pe site-ul FRDS invitaţia de concurs.
La competiţii pot participa toate cluburile care au perechi de clasă pentru care este
organizată competiţia şi sunt membre ale FRDS, având cotizaţia achitată la zi.
Din motive disciplinare, Biroul Federal şi Comisia de disciplină poate interzice
participarea unor cluburi sau perechi de dansatori la competiţii. Cei care nu sunt membrii ai
FRDS pot fi invitaţi la competiţii numai cu permisiunea Biroului Federal.

 Invitarea dansatorilor, arbitrilor şi oficialilor străini


Pentru competiţiile de dans sportiv, invitaţiile adresate perechilor, arbitrilor şi oficialilor
de peste hotare se fac conform normelor IDSF şi vor fi adresate numai de către Coordonatorul cu
Relaţii Internaţionale al Biroului Federal.

 Înscrierea în concurs
La toate competiţiile organizate, organizatorul stabileşte clar data limită de înscriere în
concurs. Înscrierea se face pe site-ul FRDS (www.dancesport.ro) pe baza numerelor de carnet. În
cazuri speciale (concursuri internaţionale, concursuri de formaţii etc.) înscrierile se pot face şi
prin fax, email sau prin poştă şi conţine următoarele date: numele întreg al perechii; numerele de
carnete; clasa şi categoria de vârsta la care participă; clubul pe care-l reprezintă perechea. Prin
înscrierea la o competiţie organizată sau sub egida FRDS, un dansator se angajează în mod
automat să se conformeze, să îndeplinească şi să respecte toate obligaţiile care îi revin conform
acestui regulament, codului de conduită, şi regulamentelor IDSF.

 Înregistrarea perechilor
Perechile au obligaţia să respecte cu stricteţe ziua şi ora de predare a carnetelor stabilite
de organizator. Ele se pot înscrie doar la categoria şi vârsta pe care o au în carnet. De asemenea
în mod obligatoriu după consultarea listelor de înscriere se anunţă perechile care din anumite
motive nu pot participa la competiţie sau eventualele erori care au apărut la întocmirea listelor
(înscrierea la altă categorie sau clasă etc.) Directorul de concurs are dreptul de a exclude din
competiţie perechile care: - nu s-au înscris până la data limită în competiţie; - nu s-au înregistrat
până la ora comunicată; - dacă nu au asupra lor carnetele de concurs; - dacă s-au înscris la altă
categorie de vârstă sau clasă decât cele permise prin regulament; - dacă carnetul de concurs nu
este complet (lipsă viza anuală, viza medicala, data naşterii, clasa de dans, clubul de provenienţă
etc.); - dacă perechea este suspendată.
Secretariatul competiţiei verifica carnetele de dansator ale sportivilor să întrunească
următoarele condiţii: - viza anuală; - vârsta şi clasa dansatorilor să coincidă cu categoria şi clasa
concursului la care s-a înscris; - viza medicală; - accesul în competiţie să nu fie restricţionat în
urma unei sancţiuni disciplinare.
 Retragerea perechilor din competiţie
Retragerea unei perechi se poate face la locul concursului, dar acesta trebuie făcut de
antrenor sau de reprezentantul legal al clubului. În cazul în care o pereche se retrage de la o
competiţie fără să anunţe acest lucru secretariatului atât perechea cât şi antrenorul sunt pasibili
de pedeapsă.

 Carnetul de concurs
Carnetul de concurs este un document oficial al FRDS. Carnetul de concurs indiferent de
cel care îl cumpără, după completare este proprietatea sportivului. Introducerea în carnet de date
false, nereale se consideră fals în acte publice şi se pedepseşte conform codului penal.
Completarea carnetul de concurs se face de către secretarul general sau de o persoană numită
special pentru acest scop. Orice modificare ulterior se face numai de către secretarul general al
FRDS. Carnetul de concurs care conţine modificări ştersături trebuie confiscat de către
organizatori şi trimis secretarului general. Odată cu vizarea carnetului de concurs sau cu trecerea
în altă clasă a sportivului, secretarul general va pune o ştampilă după ultimul concurs din care să
reiasă clasa şi categoria de vârstă la care poate concura sportivul.

 Ținuta de concurs
Regulamentul se aplică la toate competiţiile oficiale de dans sportiv organizate sub egida
FRDS de pe teritoriul României.
Comisia de organizare îşi menţine dreptul de a impune restricţii specifice adiţionale sau
generale legate de vestimentaţie şi de a amenda sau de a permite anumite scutiri/dispense, în
cazul anumitor evenimente.
REGULI GENERALE
1. Este obligatoriu ca ţinuta de concurs să fie creată în funcţie de fiecare disciplină
(standard sau latino) la clasele unde aceasta este posibilă.
2. Ţinutele trebuie sa acopere părţile intime ale dansatorilor (zona intimă - IA).
3. Ţinutele şi machiajul trebuie să respecte vârsta şi nivelul dansatorilor.
4. Utilizarea simbolurilor religioase ca decoraţii sau ca bijuterii decorative este interzisă
(această regulă nu are nici o legătură cu bijuteriile personale).
5. Directorul de concurs poate cere competitorului să înlăture un obiect de îmbrăcăminte
sau un obiect decorativ, daca acesta prezintă un anumit pericol pentru dansatorul respectiv sau
pentru ceilalţi concurenţi.
REGULA BUNULUI GUST
Orice utilizare de materiale sau culori, sau orice invenţie care conferă senzaţia de a nu fi
în conformitate cu aceste reguli de îmbrăcăminte, deşi nu se pune literalmente problema de
încălcare a acestora, pot fi totuşi considerate de către Directorul de concurs drept o nerespectare
a regulamentului.
SANCŢIUNI
În cazul în care o pereche nu este îmbrăcată în conformitate cu acest regulament de
costumaţie şi primeşte un avertisment din partea Directorului de concurs, aceasta trebuie să se
conformeze şi să schimbe costumaţia. În caz contrar perechea respectivă va fi descalificată
imediat.
La propunerea Directorului de concurs se pot impune sancţiuni adiţionale, inclusiv
suspendarea din competiţii a perechilor în cazul abaterilor repetate.
TERMENI UTILIZAŢI
Zona intimă (IA) – zonele corpului care trebuie să fie acoperite de materiale
netransparente sau transparente dar căptuşite cu materiale netransparente. Nu sunt premise
materiale de culoarea pielii în aceste zone.
- Chiloţii tanga nu sunt permişi.
- Pantalonii de culoarea pielii nu sunt permişi.
- Sânii trebuie să fie acoperiţi.
- Distanta între cupele sutienului trebuie să fie mai mică de 5 cm.
Shape area (SA) – zona minimă care trebuie să fie acoperită. În această zonă este permisă
folosirea materialelor transparente şi a oricărei culori.
Materialul de bază – creează forma rochiei şi reprezintă cel puţin 60% din rochie. Prin
material cu efecte luminoase se înţelege orice material în a cărui componenţă se găsesc elemente
sclipitoare cum ar fi: fir metalic, sclipici, paiete, strasuri, mărgele, etc.
Elementele decorative – orice element fixat pe materialul de baza, par sau piele: (pene,
flori, fundiţe/papion, margini, aplicaţii de dantelă, panglică, etc.)
Acul de cravată, butonii şi catarama nu sunt considerate elemente decorative.
Linia soldului (HL) – linia pantalonilor (cât de jos este permisă); linie dreaptă orizontală;
partea de sus a muşchilor fesieri (linia intergluteală) nu trebuie să fie vizibilă.
Linia chilotului (PL) – linia de jos a pantalonilor (cât de sus este permisă)
• Partea posterioară – sunt acoperiţi ambii muşchi fesieri
• Partea anterioară – urmăreşte linia între piciorul flexat şi trunchi
Distanţa între cele două linii (HL şi PL) pe lateral trebuie să fie mai mare de 5 cm.
Mâneci Lungi (LS) – lungimea mânecilor trebuie să fie până la încheietură.
Machiajul – include machiajul facial, bronzul artificial, unghiile false, genele false.
Bijuteriile decorative – bijuteriile create ca parte integrantă a ţinutei de dans.
Capitolul 5 – Grade de competiții

Tipurile de concursuri organizate de FRDS:


• Campionatele Naţionale ale României
• Cupa României
• Campionatele Naţionale pe Clase
• Campionatul Naţional de Formaţii
• Concursuri IDSF International Open
• Concursuri IDSF Open
• Concursuri internaţionale
• Concursuri ranking
• Concursuri naţionale
• Concursuri zonale
• Concursuri pe echipe

CAMPIONATELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI


La Campionatele Naţionale pot participa sportivi afiliaţi cluburilor membre ale FRDS
indiferent de clasa pe care o au. Brigada de arbitri se întocmeşte cu aprobarea Biroului Federal.
Organizatorul este desemnat de Biroul Federal în urma analizei solicitărilor.
La campionat se dansează:
* dansuri standard: Vals lent (W), Tango (T), Vals vienez (V), Slow foxtrot (F),
Quickstep (Q);
* dansuri latino-americane: Samba (S), Cha-cha (Ch), Rumba (R), Paso doble (Pd), Jive
(J);
* 10 dansuri (W, T, V, F, Q, S, Ch, R, Pd, J).
Se organizează pe categorii de vârstă: Copii I, Copii II, Juniori I, Juniori II, Tineret,
Adulţi şi Seniori. La categoria de vârsta Copii I nu se vor dansa F si Pd. Invitaţiile se trimit
tuturor cluburilor membre ale FRDS.

CUPA ROMÂNIEI
La Cupa României pot participa sportivi afiliaţi cluburilor membre ale FRDS indiferent
de clasa pe care o au. Brigada de arbitri se întocmeşte cu aprobarea Biroului Federal.
Organizatorul este desemnat de Biroul Federal în urma analizei solicitărilor.
Se organizează pe categorii de vârstă: Copii I, Copii II, Juniori I, Juniori II, Tineret,
Adulţi şi Seniori. La categoria de vârsta Copii I nu se vor dansa F si PD. Invitaţiile se trimit
tuturor cluburilor membre ale FRDS.

CAMPIONATELE NAŢIONALE PE CLASE


Campionatele Naţionale pe clase se poate organiza pentru clasele E, D, C, B și A.
Brigada de arbitri se întocmeşte cu aprobarea Biroului Federal. Organizatorul este
desemnat de Biroul Federal în urma analizei solicitărilor.
Se organizează pe categorii de vârstă: Copii I, Copii II, Juniori I, Juniori II, Tineret,
Adulţi şi Seniori Invitaţiile se trimit tuturor cluburilor membre ale FRDS.
Nu se pot organiza Campionate naţionale de clasa pentru Copii I clasa D, Copii II clasa
C, Juniori I Clasa B si Juniori II clasa A.

CAMPIONATELE NAŢIONALE DE FORMAŢII cuprind următoarele concursuri:


- dansuri standard;
- dansuri latino-americane.

a) Restricţii privind costumaţia pentru concurs:


- dansurile standard: costumele bărbaţilor trebuie să fie negre sau bleumarin închis;
- dansuri latino-americane: costumele bărbaţilor pot fi de orice culoare, cu condiţia ca toţi
partenerii din formaţie să poarte aceeaşi culoare. Nu sunt permise recuzite.
b) Formaţiile de dansuri standard trebuie să includă toate dansurile standard (W, T, V, F,
Q), fiecare dans având minim 8 masuri, fiind permise şi 16 măsuri din orice alt dans, inclusiv
latino-american.
c) Formaţiile de dansuri latino-americane trebuie să includă toate dansurile latino-
americane (S, Ch, R, Pd, J), fiecare dans având minim 8 masuri, fiind permise şi 16 măsuri din
orice alt dans, inclusiv standard.
d)Evoluţia solo în formaţia de standard se va limita la 8 măsuri pentru oricare dintre
dansuri, nedepăşind însă, în total, 24 de măsuri de-a lungul întregii reprezentaţii. Această regulă
nu se aplică la dansurile latino-americane în care evoluţia solo este ceva obişnuit. Nota: La
ambele categorii sunt interzise ridicările de la sol (acele mişcări în timpul cărora unul dintre
parteneri are ambele picioare desprinse de sol, fiind susţinut de celălalt partener).
e)Orice formaţie este compusă din 6 - 8 perechi. Nimeni nu poate dansa pentru mai mult
de o formaţie în aceeaşi competiţie.
f) Fiecare formaţie poate avea până la 4 rezerve, care pot schimba titularii în orice fază a
campionatului.
g) Evoluţia unei formaţii va dura maxim 6 minute, inclusiv introducerea şi încheierea.
Din cele 6 minute, vor fi punctate nu mai mult de 4,30 minute, care trebuie identificate clar prin
semnal sonor de început şi sfârşit. Formaţiile care nu respectă aceste condiţii pot fi descalificate
de către preşedintele juriului.
h) Vor fi invitaţi minim 5 arbitrii, având experienţă în formaţii.
i) Vor fi utilizate casete sau alte sisteme audio.
j) Repetiţiile vor fi organizate astfel încât fiecare formaţie să beneficieze de condiţii egale
de timp şi de spaţiu în sală, cu muzica.
k) Va fi numit un preşedinte al juriului, care urmăreşte repetiţiile şi avertizează fiecare
formaţie de orice încălcare a regulilor. Dacă regulile sunt încălcate în timpul concursului,
preşedintele poate descalifica formaţia după o consultare prealabilă cu juriul. În concurs este
permis doar programul de dans şi muzica prezentat la repetiţie. Schimbarea costumaţiei nu este
admisă în timpul competiţiei.
l) Dacă în competiţie sunt prezente mai mult de 6 formaţii, trebuie organizat un al doilea
tur.

CONCURSURI IDSF INTERNAŢIONAL OPEN


Concursuri selecţionate de către Biroul Federal si care respectă normele IDSF.
Organizatorul trebuie sa fi organizat anul precedent un concurs de cel puţin nivel IDSF
Open.

CONCURSURI IDSF OPEN


Concursuri selecţionate de către Biroul Federal si care respectă normele IDSF.
Organizatorul trebuie să fi organizat anul precedent un concurs de cel puţin nivel
naţional.

CONCURSURI INTERNAŢIONALE
Concursuri la care participă perechi din cel puţin două țări. Brigada de arbitrii trebuie să
conţină arbitrii atestaţi din cel puţin două țări.
Organizatorul trebuie să fi organizat în ultimii doi ani un concurs de cel puţin nivel
naţional.
CONCURSURI RANKING
Concursurile Ranking sunt competiţiile naţionale sau internaţionale care se iau în
considerare la întocmirea clasamentului Ranking pentru perechile din România. Componenta
brigăzii de arbitri se stabileşte cu aprobarea Comisiei de Arbitri.
Organizatorul trebuie să fi organizat anul precedent un concurs de cel puţin nivel
naţional. Comisia de Organizare selecţionează din calendarul competiţional naţional un număr de
concursuri care vor conta pentru Clasamentul Ranking. Cele mai bune 5 clasări vor conta pentru
clasament. Punctajul se calculează prin calcularea numărului de perechi depăşite.

CONCURSURI NAŢIONALE
Concursuri care conţin cel puţin 4 concursuri open pentru cel puţin două categorii de
vârstă. Componenta brigăzii de arbitrii este de minim 15 din cele trei zone ale tarii.
Pentru a organiza un concurs naţional clubul trebuie să fi organizat în ultimii 2 ani cel
puţin două concursuri zonale sau un concurs de cel puţin nivel naţional.

CONCURSURI ZONALE
Componenta brigăzii de arbitrii este de minim 12 din care cel puţin 8 de minim clasa C.
Pot fi numai arbitrii din zonă.

CONCURSURI PE ECHIPE
Cuprinde următoarele concursuri:
* dansuri standard (W, T, V, F, Q)
* dansuri latino-americane (S, Ch, R, Pd, J)
Fiecare echipă este formată din cel puţin 4 perechi, două standard şi două latino, care nu
pot fi schimbate pe parcursul competiţiei.

DISPOZIŢII FINALE
La concursurile naţionale de dans sportiv organizate sub egida FRDS, participarea este
permisă numai sportivilor afiliaţi cluburilor membre ale FRDS. Cu aprobarea Biroului Federal
pot participa şi cei ce nu deţin această calitate.
La concursurile internaţionale și IDSF pot participa sportivi afiliaţi la o federaţie
recunoscuta de IDSF.
Se stabileşte o limita de 250 Km distanţa între localităţi în cazul în care se solicită
organizarea de competiţii în aceeaşi data.
În datele stabilite pentru Campionatele Naţionale, Cupa României sau IDSF Internaţional
Open nu se pot organiza alte concursuri de dans sportiv decât în cazuri excepţionale.
În zilele în care se organizează Concursuri de Ranking, concursuri internaţionale sau
IDSF Open se pot organiza și alte concursuri zonale, dar la distanță mai mare de 250 km.
În aceeaşi zi se pot organiza maxim două concursuri de dans sportiv sau trei concursuri
dacă sunt toate de nivel zonal.

PARTICIPANŢII LA CONCURS
 Sportivi amatori;
 Sportivi profesionişti;
 Preşedintele juriului;
 Arbitrii;
 Secretariatul tehnic;
 Prezentatorul concursului;
 Directorul de concurs.

Sportivi amatori
Sportivii amatori sunt acele persoane legitimate prin carnetul de concurs la Federaţia
Romană de Dans Sportiv (F.R.D.S.) şi care au dreptul de a participa din partea clubului de care
aparţine la competiţiile interne si internaţionale de dans sportiv.
Se consideră sportivi amatori persoanele care nu obţin câştiguri materiale de pe urma
prestaţiei ca sportivi de performanţă.
Rambursarea costurilor călătoriilor şi a altor cheltuieli ce se fac pentru competiţii,
cantonamente, demonstraţii sau premiile în bani nu se consideră câştiguri materiale.
În toate evenimentele FRDS este permisă reclama pe costumaţia de concurs, pe o
suprafaţă de cel mult 40 cm2. În cazul în care se încalcă aceste reguli, Biroul FRDS poate
dispune efectuarea unei anchete în cadrul clubului respectiv organizator.

Sportivi profesionişti
Sportivii profesionişti sunt acele persoane legitimate la Divizia de profesionişti din cadrul
Federaţiei Romane de Dans Sportiv şi care au dreptul de a participa la competiţiile interne şi
internaţionale de dans sportiv profesionist.
Se consideră sportivi profesionişti persoanele care obţin câştiguri materiale de pe urma
prestaţiei ca sportivi de performanţă. La cerere, Biroul FRDS va decide trecerea unui sportiv
amator la profesionism şi invers.
Preşedintele juriului
Preşedintele juriului este persoana desemnată de Colegiul de arbitri să urmărească buna
desfăşurarea a concursurilor de dans organizate sub egida FRDS.

Arbitrii competiţiei
Arbitrii competiţiei sunt acele persoane calificate de FRDS care au dreptul de a arbitra
concursurile FRDS si care au fost invitate de organizator.

Secretariatul Tehnic al concursurilor


Secretariatul tehnic este format din persoane care vor calcula punctajul în fiecare etapă a
concursului şi va răspunde de derularea acestuia. La competiţiile FRDS secretariatul tehnic poate
fi făcut doar de persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:
- au licenţă de secretariat;
- sunt cunoscători buni ai regulamentelor FRDS;
- au vizat la zi licenţa;
- au participat la seminarul de perfecţionare în acest domeniu.

Prezentatorul concursului
Atribuţiile prezentatorului sunt:
- stabileşte legătura dintre sportivi, director de concurs, preşedintele juriului, organizatori,
secretariat, sonorizare, arbitri şi public;
- prezintă perechile din concurs, arbitri, organizatori şi alte personalităţi;
- anunţă perechile care trebuie să intre pe ringul de dans şi verifică numărul acestora;
- în finală anunţă notele acordate de către fiecare arbitru în parte;
- anunţă clasamentul final citind locul ocupat de perechile din finală;
- nu are dreptul de a comenta modul în care dansează o pereche sau alta.

Directorul de concurs
Directorul de concurs este persoana atestată de Comisia de competiţii şi legitimări şi
desemnată de organizator, care se ocupă din punct de vedere organizatoric de buna desfăşurare a
competiţiei.
Observatorul Federal
Observatorul federal este persoana delegată de Colegiul de arbitri care are ca sarcină
strictă de respectare a figurilor de clasa în timpul competiţiei.
Capitolul 6 – Performanța sportivă

Omul este o ființă performantă prin natura sa, prin dorința de autodepășire sau de a-i
întrece pe alții, reprezentând condiția dezvoltării sale fizice, psihice, sociale etc.
Orice act, acțiune raportată la altele anterioare ale aceluiași individ sau ale altor indivizi
sunt făcute cu o performanță superioară, o performanță egală sau o „performanță” inferioară
acestora, atunci când sunt analizate și evaluate pe baza unor parametrii comuni.
Aceasta se regăsește în toate activitățile umane: intelectuală, socială, sportivă,
profesională etc.
În contextul activității motrice performanța poate reprezenta „rezultatul obținut de
practicant în efectuarea unei sarcini date, percepută, măsurată și evaluată”.
Perceperea și evaluarea indicilor de performanță pot fi de natură cantitativă: spațială
(distanță, lungime, înălțime etc), evaluați cu apelativul mai mult, sau temporală, cu apelativul
mai puțin, sau de natură calitativă, mai corect, mai artistic etc., realizată comparativ.
Dansul sportiv s-ar situa, conform clasificării pe criteriul performanței, în rândul
sporturilor în care practicanții nu realizează performanțe, dar prin mișcări corporale produc
plăcere și încântare, alături de gimnastica ritmică, artistică, înot sincron, patinaj artistic etc.
Performanța sportivă poate fi definită ca o valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul
unor competiții oficiale, ca rezultat al unei capacități multiplu determinate și apreciate pe baza
unor criterii sau baremuri riguros stabilite.
În dansul sportiv performanța unui cuplu se realizează prin compararea cu performanța
proprie anterioară și cu a celorlalte cupluri.
Criteriile de evaluare în dansul sportiv sunt și indicatori însumați și stabili ai
performanței. În acest sens, putem determina:
Performanța tehnică: realizarea elementelor tehnice și a întregii coregrafii la parametri
superiori; numărul elementelor tehnice; dificultatea elementelor tehnice; acuratețea execuției etc.
Performanța tactică: realizarea coregrafică, abilitatea execuției coregrafice în raport cu
ceilalți parteneri de întrecere (cupluri), spațialitatea (folosirea întregului spațiu de dans),
muzicalitatea coregrafică (întocmirea coregrafiei în funcție de parametrii muzicali).
Performanța artistică: muzicalitatea, expresivitatea, plasticitatea, interpretarea rolului,
acuratețea interpretativă, raportul de comunicare între partenerii de cuplu în timpul întregii
evoluții, costumația, comunicarea cu publicul etc.
Performanța motrică: efectuarea mișcărilor cu aceeași îndemânare și mobilitate, în
același regim de rezistență și viteză, rezistență și forță, menținerea tactului, distribuția energiei în
funcție de interpretarea comunicativ-motrică etc. pe tot parcursul dansului.
Performanța în dansul sportiv este un rezultat obținut de un cuplu de dansatori ca
urmare a unei acțiuni întreprinse în plan tehnico-tactic, artistic și calitativ motric evaluat la un
nivel superior.
Performanța sportivă în dansul sportiv este rezultatul obținut prin clasificarea cuplului
pe baza însumării performanțelor din toate dansurile ultimei runde la care a participat într-o
competiție.
Ultima rundă la care a participat un cuplu nu este obligatoriu să coincidă cu finala
competiției. Dacă aceasta se întâmplă, înseamnă că performanța este cu atât mai bună.
Cea mai bună performanță sportivă este câștigarea unei competiții la care participă toate
cuplurile de elită din dansul internațional.
Performanța sportivă în dansul sportiv este relativă, ea depinzând de numărul cuplurilor
de valoare care se întrec pe ringul de dans și locul ocupat în acea competiție. Ea poate fi bună
dacă se raportează la rezultatele inferioare, de până atunci ale cuplului în competiții similare și în
același timp mai slabă față de cuplul care a câștigat competiția, sau față de obiectivul propus.

6.1. Capacitatea de performanță

La un dansator sportiv, capacitatea de performanță reprezintă totalitatea însușirilor bio-


psiho-sociale moștenite și dobândite în antrenament și competiție, concretizate în abilități
tehnice, coregrafice, artistice și de abordare a unei competiții și capabile să genereze rezultate
performante în dans.
Capacitatea individuală este complexă și în relație directă cu predispozițiile, aptitudinile,
nivelul deprinderilor specifice (elementelor tehnice), mobilizarea, cunoștințele teoretice și
practice, motivația, maturizarea personalității, abilitatea adaptativă în competiție și de colaborare
în cuplu etc.
Omul, deci și dansatorul, este un produs complex al factorilor bio-psiho-socio-culturali.
Totodată, dansatorul este și un rezultat al proceselor formativ-educative de antrenament și
competiție specifice dansului, prin care el capătă atribuțiile unei personalități complexe. Plecând
de la aceste două aspecte, putem să emitem ipoteza că performanța dansatorului este condiționată
de factorii individuali interni (biologici și psihologici) și de factorii externi (socio-culturali).
Totodată, ea este rezultatul antrenamentului și al competiției specifice care pot fi incluși ca
factori externi, dar sunt, de fapt, codiționări fără de care nu ar exista dansul sportiv și nici
performanța în dans sportiv.
Substratul genetic se regăsește, conform unor cercetări științifice, în moștenirea ereditară
a staturii, anvergura brațelor, forma capului, faciesul, culoarea părului și a ochilor, dar și a
aptitudinilor.
Transmiterea unor aptitudini speciale în familii ca Bach, Strauss (muzică), Tizian, Brügel
(pictură), Bernuouille (matematică), precum și în lumea sportului ne face să credem că există
predispoziții (dispoziții) ereditare de performanță. Credem însă că aceste predispoziții au fost
cultivate și dezvoltate de la nivelul atitudinilor, în mediul familial, și au generat performanțe
superioare, inclusiv pe baza priceperilor dobândite într-un mediu propice.
Aptitudinile în dansul sportiv s-ar rezuma la:
- Sistemul de însușiri ale dansatorului care mijlocesc reușita în dans;
- Posibilitatea de a dansa și a obține performanțe;
- Factorii dansatorului ce facilitează cunoașterea, practica, elaborările tehnice,
coregrafice și artistice specifice dansului sportiv.
Schema aptitudinilor dansatorului sportiv ne oferă o imagine clară a necesităților de bază
în practicarea acestui sport. Aptitudinile în dans sunt complexe și prezintă un germene ereditar
pe care se clădește performanța prin antrenament, competiție și alte componente formative socio-
culturale.
Simpla existență a aptitudinilor dansatorului nu asigură performanța. Acestea trebuie
dezvoltate împreună cu alți factori ai performanței în procesul specific de antrenament.
În dansul sportiv, talentul este efectul interacțiunii unor aptitudini superior dezvoltate ce
converg către performanțe de excepție.
Putem concluziona că un dansator talentat poate avea performanțe deosebite, iar un
dansator cu aptitudini poate avea anumite performanțe. Ne-am referit cu „poate” întrucât atât
aptitudinile, cât și talentul nu sunt suficiente pentru realizarea de performanțe.
Într-o activitate, această relație aptitudine-atitudine generează într-o interacțiune
superioară vocația ( în cadrul unei sinteze de forțe instrumentale și valori moral-sociale și pe
baza tendinței de autodepășire).
Vocația în dansul sportiv reprezintă „chemarea” către practicarea activității de dans,
întemeiată pe conștiința aptitudinilor și talentului pe care le are individul și coroborată cu
conștiința responsabilității de pregătire, concretizată atitudinal, în vederea obținerii performanței.
Descoperirea aptitudinilor și talentului la dansatori este necesară în vederea selectării
pentru practicarea de performanță a acestui sport, iar descoperirea vocației este necesară pentru
selectarea dansatorilor în cuplu în vederea realizării comune a performanțelor viitoare.
Pasiunea este un sentiment exacerbat ce-l caracterizează pe practicantul de dans sportiv.
Angajarea dansatorului prin mobilizarea tuturor energiilor și a tenacității în atingerea
obiectivelor este caracteristică pasiunii ce îl animă în practicarea dansului sportiv. Fără pasiune,
un tip cu talent și vocație poate să nu realizeze performanțe remarcabile. În același timp,
pasiunea determină atitudinea dansatorului în antrenament și competiție.

6.2. Capacitatea de performanță în dansul sportiv

Sintetizând pe baza celor enunțate, am putea să ne referim la o existență a capacității de


performanță în dansul sportiv astfel:
Prin prisma componențială: se întâlnesc componenta ereditară asupra tipului somatic și
aptitudinilor, componenta de antrenament a dezvoltării aptitudinale și fizice, a capacității de
efort, a formării și dezvoltării deprinderilor și priceperilor (tehnice, coregrafice și artistice)
specifice dansului sportiv, precum și componenta competițională de maximizare a personalității
și evaluare performanțială a parametrilor de pregătire.

Mediul competițional și social

Antrenamentul specific

Ereditatea (substrat genetic)

Prin prisma evaluatoare: ținând cont de componenta factorilor determinanți ai


performanței sportive în dansul sportiv, am emite o organigramă a capacității de performanță de
genul:

Capacitate
artistică

Capacitate Capacitate
tehnică coregrafică

Capacitate motrică Capacitate


psihomotrică
Credem că acești factori sunt cei vizibili și deductibili, având o pondere a lor pe care nu
ne-am permis să o cuantificăm nici ipotetic, neavând dovezi științifice de departajare.

Prin prisma teoretico-științifică, o altă ipoteză deductibilă a factorilor specifici de


influență a performanței și capacității de performanță în dansul sportiv ar fi reprezentată de noi
sub forma unei piramide. Piramida ar fi împărțită în modul următor:
- performanța cu un caracter dominant către care trebuie să tindă orice dansator
reprezintă vârful capacității de performanță;
- la bază se găsesc situate talentul, vocația și pasiunea legate de aptitudini, atitudini și
sentimente.
Performanța

Capacitate
de
performanță

aptitudini
Talent Vocație

atitudini

sentimente

Pasiune

Prin prisma integrativă, o analiză a capacității de performanță ca o dimensiune care se


construiește ne permite să o prezentăm sub aspectul unei construcții duplex (fată, băiat), ale cărei
componente se regăsesc fundamental în importanța pe care fiecare o are în rezistența, trăinicia și
frumusețea arhitecturală.
Astfel, fundația este alcătuită din capacitatea funcțională și fizică pe care se sprijină
întreaga construcție și fără de care nu se poate concepe mișcarea în parametrii performanți. Ea se
vede foarte puțin la suprafață, dar rezonează, de fapt, în toată evoluția dansatorilor.
Partenerul, ca fundament principal care se vede de aproape și susține tot ce se clădește
deasupra asigurând siguranță și confort, este alcătuit din capacitatea tehnică și tactică
(coregrafică și de abordare a competițiilor); necesarul fără de care nu ar exista întreaga clădire.
Etajul (mansarda) este alcătuit din pregătirea psihologică individuală și de cuplu, cea care
conferă clădirii aspectul de spațialitate și avântare spre înălțimea performanței, precum și
posibilitatea de a fi remarcată de cât mai repede.
Ferestrele, ușile spre exterior și balcoanele reprezintă capacitatea artistică (de
comunicare), cea care asigură legătura cu mediul și determină aprecierile vizavi de frumusețea,
căldura și sentimentul afectiv de „primitor”.
Acoperișul este alcătuit din capacitatea teoretică, cea care întregește aspectul clădirii și
ferește întreaga clădire de intemperiile de orice fel venite din exterior.
Grădina reprezintă mediul (ambientul) în care se găsește construcția, un fel de sistem
competițional în care se remarcă această clădire ce adăpostește capacitatea de performanță a
cuplului de dans sportiv.
Privită ca un tot, capacitatea de performanță trebuie să prezinte garanția reușitei
arhitecturale și constructive și indici de trăinicie și confort. Cu cât construcția este mai mare, mai
durabilă, mai spațioasă, mai frumoasă, cu atât atrage atenția și se impune.

Pregătirea pentru performanță reprezintă totalitatea acțiunilor prealabile ale dansatorilor


sportivi, de formare, dezvoltare și perfecționare a indicatorilor de performanță prin mijloace
specifice, în vederea optimizării activității de dans și a realizării performanței scontate.
În dansul sportiv, ca de altfel în toate sporturile, ținta pregătirii dansatorilor constă în
succes. Acest succes trebuie privit ca un scop, un obiectiv major, un „target subiectiv”, un atribut
al performanței și un rezultat al pregătirii în dans.
Pregătirea în dansul sportiv se realizează sistematic, în antrenament și în competiție
plecând de la o pregătire prealabilă și continuând cu una preconizată sub formă de model. Pentru
justificarea includerii celei de a doua în acest context, există o zicală în dans cum că o competiție
face cât zece antrenamente într-un context al pregătirii integrale.
Privită din punct de vedere integrativ, pregătirea în dansul sportiv depășește accepțiunea
aristotelică de sistem asamblat din mai multe părți (forme) determinate prin ele însele, care
dezvoltă fenomenul prin însumare, ci se racordează la cel de sistem integrativ și interactiv, care
este un complex cu o dinamică progresivă și reversibilă, datorat unor factori (sociologici, istorici,
pedagogici, psihologici, bio-medicali, genetici, biomecanici, biopsihici etc.) și unor procese care
reprezintă obiectul studiului științelor respective (sociologie, istorie, pedagogie, psihologie,
medicină, biologie, genetică, biomecanică etc.).
Un concept modern îl reprezintă strategia dezvoltării pe baza modelului în pregătire ce
trebuie să conțină parametrii de bază: tehnica specifică, tactica, dificultatea și originalitatea
coregrafică, creșterea performanței fizice, pregătirea psihică pentru competiție, refacerea după și
în timpul competiției ca parametru de reglare funcțională, interpretarea artistică (comunicativă)
și pregătirea teoretică.
Pentru preîntâmpinarea ulterioară a contradicțiilor în pregătire trebuie să existe:
- un model corect și realizabil, bazat pe o obiectivizare rațională, în funcție de
posibilitățile concrete ale dansatorilor din cuplu;
- o știință a pregătirii predictive (proiectate), care are la bază tot o conștientizare a
resurselor existente (de unde se pleacă și până unde se poate ajunge);
- o etapizare rațională în vederea atingerii formei maxime la momentul oportun;
- o simultaneitate în pregătire a parametrilor integrativi (pe cât se poate), ținând cont
de interdependența factorială dintre aceștia;
- o știință a pregătirii pe relația efort – recuperare, care să faciliteze atingerea
parametrilor optimi de performanță și nu o disonanță în acest sens;
- o cunoaștere a particularităților cuplului de dansatori și a celor individuale pentru
abordarea pregătirii adecvate.
Capitolul 7 – Principiile pedagogice de predare – învățare în dansul sportiv

Principiile de predare – învățare (pedagogice) reprezintă un grup de norme didactice care


sunt respectate într-o mare varietate de condiții și care, respectate, asigură eficiența procesului de
instruire în toate domeniile, inclusiv dansul sportiv.

Caracteristicile principiilor:
- obiectivitatea – prin esența lor, principiile reprezintă ceea ce este necesar în realizarea
procesului de antrenament;
- stabilitatea – constituie dimensiunea internă (de conținut) ce asigură necesarul și
suficiența procesului de antrenament;
- flexibilitatea – reprezintă dimensiunea externă (de adaptare) care asigură
aplicabilitatea în diverse ocazii;
- obligativitatea – se regăsește în caracterul de „norme ce trebuie aplicate”, prin care se
realizează corelația dintre informație și acțiune, teorie și practică;
- sistematizarea – reprezintă raportul de interdependență, de interacțiune între principii,
generator de acțiune didactică sistemică (lucrul sistemic și sistematizat);
- continuitatea – se raportează la valabilitatea principiilor încă de la prima enunțare și
modernizarea în funcție de dezvoltarea socială, valabilitatea pe tot parcursul
procesului de antrenare.

 Principiul accesibilității cunoștințelor, deprinderilor și priceperilor specifice

Unul dintre cele mai vechi principii, constă în adaptarea procesului de instruire în funcție
de anumiți factori.
Accesibilitatea depinde de complexitatea elementelor tehnice și a coregrafiilor ce trebuie
însușite, de nivelul efortului ce trebuie depus, de nivelul dezvoltării aptitudinilor psihomotrice
ale dansatorilor, de nivelul explicațiilor și demonstrațiilor etc.
În respectarea principiului accesibilității este necesară:
- cunoașterea nivelului aptitudinal al dansatorilor și al cuplului;
- selectarea sistemelor de acționare în funcție de temele propuse și de obiectivele
operaționale stabilite;
- stabilirea dozării corespunzătoare a efortului ce urmează a fi depus (individual și în
cuplu);
- folosirea metodelor și procedeelor de instruire în funcție de nivelul de înțelegere și de
dezvoltarea psihomotrică a dansatorilor;
- utilizarea reglatorilor metodici celor mai potriviți pentru accelerarea însușirii
elementelor tehnice și coregrafice specifice;
- evaluarea dansatorilor în funcție de activitatea desfășurată și de rezultatele la care s-a
ajuns.
Accesibilitatea este necesară în procesul de învățare din dansul sportiv datorită
eterogenității dansatorilor. Lucrul pe grupuri valorice asemănătoare este rezultatul influenței
acestui principiu în instruirea cu randament maxim. Accesibilitatea este principiul care stă la
baza pregătirii cuplului și care ține cont de performanțele partenerului cu indicii cei mai slabi în
pregătire. El determină individualizarea pregătirii în antrenamentul de dans sportiv.
Cerințe ce trebuie respectate în cadrul acestui principiu:
- cunoașterea în amănunțime a posibilităților dansatorilor cu care se lucrează;
- evaluarea permanentă a rezultatelor procesului de predare-învățare și a reacției
dansatorilor în timpul instruirii;
- stabilirea unui ritm de lucru din punct de vedere cantitativ și calitativ optim atât
pentru antrenor, cât și pentru dansatori;
- respectarea postulatelor didactice: de la cunoscut la necunoscut, de la ușor la greu, de
la simplu la complex.

 Principiul sistematizării și continuității

Constă în abordarea unei succesiuni logice și gradate a unităților de învățare tehnice și


coregrafice, în funcție de ritmul dezvoltării fizice, psihice și tehnice a dansatorilor.
Sistematizarea implică o corelare a programei de pregătire a cuplului, formației, grupei cu
metodele și mijloacele de pregătire adecvate.
Continuitatea este transpusă în practică de lucrul planificat cu teme de învățare,
consolidare și perfecționare a elementelor tehnice și a coregrafiilor în timpul procesului de
instruire pe o perioadă dată.
Cerințe de aplicabilitate principială ar fi:
- realizarea concordanței între obiectivele-cadru, de referință și operaționale și
conținuturile sistematizate grupate și eșalonate pe sisteme de lecții de antrenament, pe
semestre, pe ani, pe cicluri de antrenament;
- sprijinirea cunoștințelor, deprinderilor, priceperilor specifice ce urmează a fi abordate
pe altele anterioare;
- structurarea conținutului procesului de instruire încât să se asigure un progres
continuu (de la un semestru la altul, de la un an la altul, de la un ciclu de pregătire la
altul).

 Principiul învățării temeinice și durabilității

Este esența procesului de instruire, este dependent de modalitatea de implementare a


celorlalte principii.
Cerințele de realizare a acestui principiu sunt:
- asigurarea unui număr suficient de repetări pentru a obține efectele așteptate ale
indicilor dezvoltării fizice, indicilor aptitudinali, tehnico-tactici specifici;
- programarea unui volum adecvat de lucru care să permită însușirea tuturor
cunoștințelor, deprinderilor și priceperilor specifice obiectivate;
- evaluarea periodică a pregătirii dansatorilor pentru aflarea nivelului de însușire a
materialului predat;
- trecerea la însușirea altei structuri tehnice și coregrafice se face după însușirea corectă
a celei anterioare.
Principiile didactice sunt într-o interdependență continuă și în cadrul relației predare-
învățare, iar antrenorul trebuie să țină cont de acest lucru pentru că rezultatele procesului de
pregătire-instruire să fie optim.
Respectarea principiilor didactice în pregătirea dansatorilor sportivi asigură
funcționalitatea optimă a inițierii tehnice și a pregătirii artistice, iar în conlucrare cu principiile
antrenamentului în dansul sportiv asigură reușita acționării în vederea realizării performanței
sportive.
Capitolul 8 - Metode de învățare în dansul sportiv

În dansul sportiv, fie că este vorba despre învățarea tehnică sau cea coregrafică, avem de-
a face cu două acțiuni:
- de predare – cea a antrenorului – de creare a imaginii ce trebuie percepută de
dansator, de transmitere a ei prin mesaje verbale și senzoriale, de observare și
corectare a execuției dansatorilor;
- de învățare – cea a dansatorului – de percepere a mesajelor, formare a reprezentărilor
și execuție propriu-zisă.

8.1. Metode de predare

Metodele verbale sunt cele care transmit pe cale verbală imaginea ce trebuie
recepționată de dansator.
1. Explicația
Explicația este o formă de expunere succintă, care precizează, exemplifică,
argumentează, clarifică și lămurește mecanismul mișcării tehnice din dans, unele aspecte proprii
ale execuției tehnice.
Este un procedeu care implică operațiuni logice din partea dansatorului, dar tocmai prin
aceasta creează o participare conștientă și activă a acestuia. Nu este indicată la copii de vârste
fragede.
Explicația are un randament optim în dezvoltarea gândirii și a judecății propriei execuții a
dansatorilor, a conștientizării mișcării în cuplu atât în cadrul învățării tehnice, cât și a celei
coregrafice (tactice).
Caracteristicile explicației:
- să fie prezentată clar, într-un limbaj corect terminologic;
- să evidențieze ceea ce este mai important;
- să fie precisă și suficient de scurtă pentru a capta atenția și a putea fi memorată;
- să fie adaptată la nivelul capacității de înțelegere a dansatorilor în acel moment;
- să fie oportună – folosită dacă este necesar.
Explicația creează cunoștințe teoretice precise și are repercursiuni în planul atitudinal al
dansatorului, ajutând la:
- realizarea unei ținute fizice și morale specifice dansatorului sportiv;
- execuția unei mișcări cu o tehnică adecvată;
- însușirea unor deprinderi motrice de bază specifice categoriilor și dansurilor standard
și latine (deplasare, modalitate de pășire, acțiune, timing etc.);
- dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice;
- formarea calităților moral-volitive.
Explicația trebuie să aibă referiri la biomecanică pentru a putea să fie oportună tehnicii în
dans.

2. Descrierea
Descrierea este metoda cea mai des întâlnită în activitatea de dans. Ea trebuie să
reprezinte imaginea verbală a unui exercițiu tehnic din dans și a unei coregrafii. În cadrul ei se
precizează poziția de plecare, direcția de deplasare, ritmul, durata, modul de acțiune a tălpii,
acțiunea corpului, rotație etc.). Descrierea este întâlnită în cărțile de tehnică a dansului sportiv.
Pentru a putea fi oportună, trebuie:
- să fie clară, concisă, într-o terminologie specifică și cunoscută dansatorilor;
- să fie în relație directă cu demonstrația, precedând-o, însoțind-o sau urmând acesteia;
- să fie reluată în cazul apariției dificultăților de înțelegere, reprezentare sau execuție;
- să fie folosită îndeosebi în cadrul învățării exercițiilor de tehnică, dar și a celor
coregrafice.

3. Conversația
Conversația este una dintre cele mai eficiente metode de consolidare a exercițiului tehnic
și coregrafic. Ea se realizează pe baza dialogului dintre antrenor și dansatori, dar și dintre
dansatorii aceluiași cuplu, vizând aspectele de înțelegere și aplicare a mișcărilor necesare
execuției elementului tehnic.
Se realizează pe baza unor întrebări și răspunsuri clare care activează gândirea logică,
inițiativă, formarea motivației și a interesului pentru structura tehnică, coregrafie sau dans în
general.
Conversația trebuie să aibă accente optimiste, stimulatorii și să fie purtată atât în scopul
transmiterii de cunoștințe, dar și pentru stimularea, edificarea corectitudinii execuției. Rolul
conversației este de a cunoaște în permanență modalitatea de participare a dansatorilor la
execuție, momentele neclare ale acesteia, cauzele care duc la neclarități, modalitățile de
înlăturare a lor, concordanța gândirii celor doi dansatori în cuplu etc.
Conversația nu trebuie să producă demoralizări sau pierderea interesului pentru execuția
tehnică (coregrafică) propusă spre învățare (este prea greu, nu pot să fac, ș.a.).
Pe baza conversației se fac aprecieri, se transmit indicații, se schimbă păreri privind
greutățile în execuție și modalitățile de rezolvare a lor, evaluări ale exercițiului etc.

4. Brain-storming-ul
Brain-storming-ul este un procedeu de lucru care se pretează învățării coregrafice. Se
folosește pentru a descoperi modalități de legare a elementelor tehnice pentru originalitatea
coregrafică a unui dans. Se realizează prin prezentarea mai multor soluții de legături între
structuri și, după mai multe exersări diferite, prin alegerea soluției optime care să avantajeze
cuplul.
Este un procedeu metodic care se folosește îndeosebi la dansatorii performeri care au deja
un bagaj de cunoștințe și o experiență coregrafică suficientă pentru a-și argumenta alegerile
făcute.

Metodele intuitive (nonverbale) sunt cele care apelează la organele de simț pentru
receptarea imaginii exercițiului specific.
1. Demonstrația
Reprezintă procedeul metodic care ilustrează imaginea motrică a elementului tehnic ce
trebuie executat.
Ea poate să urmeze, să însoțească sau să preceadă descrierea explicativă.
În funcție de complexitatea exercițiului, întâlnim:
- demonstrația globală în cadrul însușirilor de elemente tehnice de bază;
- demonstrația analitică, pe baza căreia învățarea se realizează pe părți în cadrul
învățării elementelor complexe sau al coregrafiilor.
În funcție de cine efectuează demonstrația, avem de a face cu:
- demonstrația directă (practică) – în cadrul lecției de antrenament, făcută de antrenor
sau cuplu de dansatori și în care se prezintă „modelul” de executat. Este cea mai des
întâlnită în cadrul antrenamentelor de dans sportiv;
- demonstrația intuitivă (cu ajutorul materialului intuitiv) – video-lecții cu demonstrații
didactice ale unor antrenori și dansatori de renume.
În funcție de ceea ce trebuie subliniat și prezentat dansatorilor, există:
- demonstrația corectă – când dorim să arătăm modelul de executat;
- demonstrația incorectă – când subliniem eventualele erori ce pot apărea la execuție
sau la înțelegerea mișcării.
Demonstrația, atunci când este corectă, contribuie la perceperea elementelor esențiale pe
baza observației de către dansatori și stimularea dorinței de exersare din partea acestora.
Demonstrația evaluativă – este făcută de dansatori pentru evaluarea rezultatului exersării
până în acel moment.
Apariția eventualelor greșeli în execuția dansatorilor determină o nouă execuție corectă
(demonstrație) din partea demonstranților.
Demonstrația și expunerea verbală constituie metodele de bază în învățarea din dansul
sportiv, pe baza lor realizându-se perceperea și reprezentarea corectă a ceea ce avem de executat.

2. Observația execuției
Aceasta aparține dansatorilor și este modalitatea analitică de sesizare a aspectelor de
tehnică în exercițiul prezentat.
Rolul de dirijare a observației către aspectele pozitive sau negative ale execuției în
vederea evidențierii sau ameliorării acesteia îi revine antrenorului.
Valoarea acestei metode este conferită de caracterul stimulativ al aplicării ei, în privința
gândirii creatoare, analizei execuției pe baza simțului observației, sintezei de evaluare pe baza
parametrilor tehnici.
Observația se concentrează asupra execuției altor subiecți (a demonstraților) în cadrul
învățării inițiale. Observația subiectivă privește propria execuție în oglinda din sala de
antrenament, în timpul dansului sau ulterior evoluției, pe baza înregistrării video a propriei
execuții.
În observație, trebuie ținut cont de:
- sesizarea aspectelor esențiale ale execuției;
- depistarea aspectelor pozitive și negative de tehnică în vederea formării capacității de
apreciere și autoapreciere a execuției;
- raportarea execuției la modelul propus.

8.2.Metode de învățare

Procesul de instruire implică din partea dansatorului o exersare a unei acțiuni identice cu
modelul de învățat.
1. Exersarea
Exersarea este metoda caracteristică învățării dansului, la care se adaugă problematizarea
și studiul individual.
Presupune repetarea sistematică,conștientă și activă a exercițiului tehnic sau coregrafic
din dans, în vederea realizării modelului obiectivizat prin explicație și demonstrație sau prin
celelalte metode de învățare, în scopul însușirii deprinderii tehnice sau coregrafice.
În această excepție, exersarea reprezintă acțiunea, iar exercițiul este mijlocul de realizare,
de conținut al dansului.
După participarea la exercițiu exersarea poate să fie individuală, în cuplu, în grup, în
formație.
Exersarea individuală constă în modalitatea de execuție a deprinderii (deprinderilor) de
către fiecare dansator (de unul singur). Reprezintă exersarea părții individuale de acțiune ce-i
revine dansatorului în performare.
Este indicată la nivelul începătorilor ca primă fază a metodicii învățării și în cadrul
lecțiilor individuale. Se mai folosește în cadrul seminariilor pentru învățarea demonstrației
individuale sau corectarea unor deprinderi greșite.
Necesitatea folosirii acestei metode este demonstrată de:
- însușirea corectă a acțiunii ce îi revine fiecărui membru din cuplu (fată sau băiat);
- învățarea după propriul ritm și după propriile posibilități;
- prevenirea unor greșeli ce pot apărea la execuția în cuplu din partea individului;
- întărirea convingerii că este pregătită mișcarea pentru a putea fi executată în cuplu.
Exersarea individuală se poate efectua și la un mod sincron cu partenerul (partenera), în
paralel, pentru:
- a căpăta mai multă încredere în execuție;
- a depista unele nereguli de execuție raportate la ritm, deplasare, modalitate de lucru;
- a conștientiza propria execuție vizavi de cea a partenerului (partenerei).
Este modalitatea de pregătire individuală pentru execuția propriu-zisă – în cuplu.

Exersarea în cuplu reprezintă modalitatea de efectuare a exercițiului împreună cu


partenera (partenerul) la parametrii reali ai execuției în dans.
Se folosește la începători după exersarea individuală sau direct în învățare de către
dansatorii avansați și performeri. Se folosește des în seminarii pentru dansatori consacrați sau
antrenori.
Exersarea în cuplu determină:
- învățarea corectă la parametrii de cuplu a exercițiului tehnic sau coregrafic (dansul
propriu-zis);
- consolidarea și perfecționarea exercițiului în condiții tehnice asemănătoare regimului
de concurs;
- însușirea deprinderii de lucru în pereche, acomodarea cu partenerul în cadrul evoluției
tehnice la începători;
- realizarea „feeling”-ului de cuplu;
- obișnuința de a conduce (băiat) și de a se lăsa condusă (fata).
Exersarea în cuplu reprezintă, de fapt, repetarea execuției propriu-zise a deprinderii
tehnice sau coregrafice de învățat, consolidat sau perfecționat. Condițiile repetării în cuplu sunt
diferite de la obiective la obiective și sunt specifice învățării, consolidării și perfecționării
activității în dans.

Exersarea în grup reprezintă exersarea simultană, individuală sau în cuplu, executată de


un colectiv mare de dansatori (cupluri).
Este specifică activității de seminar sau activității de învățare, consolidare în ore de grup.
Se realizează la toate nivelurile de pregătire, inclusiv pentru antrenori.
Este o metodă care:
- economisește timpul de învățare;
- dă posibilitatea mai multor dansatori să învețe simultan aceeași deprindere tehnică
sau coregrafică;
- formează coeziunea de grup.
În același timp, din cauza imposibilității de corectare individuală de către antrenor, poate
să genereze în cazul folosirii îndelungate:
- o însușire precară a execuției tehnice;
- o tratare superficială a învățării de către dansatori;
- o mentalitate de suficiență a antrenorului.

Exersarea în formație se face pentru însușirea tehnică și coregrafică a execuției cuplurilor


începătoare din formațiile de dans standard și latino, pentru consolidarea și perfecționarea de
execuție a mișcărilor în exercițiul tehnic, exersarea poate fi fragmentară sau globală.
Exersarea fragmentară constă în execuția deprinderii tehnice sau coregrafice în mod
fragmentat, analitic, pe secvențe sau faze.
Acest mod de exersare se folosește când:
- complexitatea deprinderii este mică;
- dansatorii sunt începători și nu pot exersa global pentru învățare;
- este necesară corectarea sau perfecționarea unui amănunt din deprindere.
Este benefică întrucât permite analiza și execuția în detaliu a acțiunii tehnice complexe
sau coregrafice. Nu trebuie abuzat de ea deoarece poate avea și un revers negativ prin
îngreunarea înțelegerii și execuției totale a exercițiului.
Exersarea globală a întregului exercițiu tehnic sau coregrafic presupune exersarea în
totalitate a acestuia, pe baza modelului prealabil.
Este metoda prin care exercițiul este predat în totalitate și execuția se face la fel. Se
folosește la dansatorii cu experiență în seminarii de predare a unor modele de exerciții tehnice
sau de structuri coregrafice sau coregrafii.
Pentru exersarea globală sunt necesare următoarele condiționări metodice:
- la nivelul începătorilor să fie folosită numai pentru procedee sau acțiuni specifice
simple;
- să se folosească în special în cadrul consolidării și perfecționării exercițiului tehnic
sau coregrafic;
- să fie uzitată în cadrul dezvoltării aptitudinilor prin mijloace specifice dansului;
- să se organizeze în condiții variate;
- să se întrerupă în cazul apariției de însușiri eronate ale execuției.
Învățarea prin exersare globală denotă o reducere a timpului învățării, dar poate
determina și apariția greșelilor în execuție.
Exersarea globală se face în perioada competițională, când evoluțiile dansatorilor sunt
cele similare condițiilor de concurs.

2. Problematizarea
Problematizarea este metoda prin care exercițiul tehnic sau în special cel coregrafic se
adaptează la modul euristic – prin descoperirea unor condiții noi de execuție. Se poate folosi prin
crearea de probleme la perfecționarea elementelor tehnice și la adaptarea deprinderilor tehnice și
coregrafice în condiții similare de concurs.
Situațiile problemă trebuie să determine luarea deciziilor favorabile de către dansatori, ca
de exemplu:
- ringul de dans este mai mic decât necesarul derulării în bune condiții a coregrafiei –
modalitățile de soluționare trebuie să vizeze adaptarea procedeelor tehnice la colțurile
ringului;
- densitatea de dansatori este mai mare pe ringul de dans în locul unde evoluează și
cuplul – modalitățile de soluționare trebuie să vizeze ieșirea din situație fără
caramboluri;
- pătrunderea în spațiul de dans al cuplului, în latino, când dansatorii dansează în
poziție deschisă fără priză, departe unii de alții, a unor alți dansatori sau cupluri –
modalități de continuare coregrafică și de dialogare artistică cu partenerul și cu
ceilalți.
Lipsa problematizării în exersare poate duce la situații neplăcute atât ale evoluției, cât și
comportamentale: panică, uitarea coregrafiei, stoparea dansului etc.
Nu de multe ori am văzut în standard cupluri de copii care, antrenându-se în săli mici, nu
își adaptau coregrafia în competiție la săli mari și dansau pe o jumătate de ring întreaga
coregrafie.
Problematizarea poate apărea chiar nevoit atunci când un cuplu experimentat își
organizează coregrafia. Multitudinea de elemente tehnice și existența opiniilor ambilor parteneri
trebuie să constituie în final un factor convergent al acțiunii în sine și nu un generator de
conflicte.
În toate cazurile de problematizare sugerarea alegerii rezolvării unei situații de către
antrenor este binevenită, mai ales la începători.
Problematizarea are mai multe faze ale realizării:
- faza creării situației;
- faza analizei soluțiilor;
- faza alegerii celei mai oportune soluții;
- faza rezolvării situației și a execuției propriu-zise.

3. Studiul individual
Presupune realizarea unei exersări în scopul perfecționării execuției sau al descoperirii
unor caracteristici ale exercițiului tehnic.
Această metodă presupune informarea teoretică din literatura de specialitate sau intuitivă
din materiale video, precum și exersarea cu activitate independentă de antrenamentul în sine.
Scopurile studiului individual în tehnică sunt:
- lămurirea unor aspecte de acțiune în tehnica unui element care nu a fost înțeles
îndeajuns;
- re-exersarea unei execuții până la execuția corectă;
- perfecționarea unui anumit exercițiu tehnic sau coregrafic.
Deși se numește studiu individual, această metodă operează și în cadrul cuplului. Există
antrenori care, după predarea unui material (tehnic sau coregrafic) și însușirea lui inițială de către
dansatori, lasă exersarea pe baza studiului individual al cuplului, neintervenind decât la
evaluarea exercițiului.
Studiul individual se regăsește la cuplurile de mare performanță a căror pregătire se
realizează în principiu de către ei înșiși.
BIBLIOGRAFIE

1. Aducovschi, D., Mihaiu, C., (2014), Dansul sportiv pe înțelesul tuturor, vol. I, Editura
Universitatea din București, București
2. Albu C., Albu A., (1999), Psihomotricitatea, Editura Spiru Haret, Iași
3. Albu C., Albu A., Vlad T., L., Iacob I., (2006), Psihomotricitatea – Metodologia
educării și reeducării psihomotrice, Editura Institutul European, Iași
4. Bottomer, P., (2006), Dance class, Ed. Anness Publishing, U.K.
5. Dragnea, A., (1991), Teoria și metodica dezvoltării calităților motrice, Editura ANEFS,
București
6. Grigore, V., (coord), (2001), Pregătirea artistică în gimnastica de performanță, Editura
ANEFS, București
7. Horghidan, V., (2000), Problematica psihomotricității, Editura Globus, București
8. Macovei, S., (1999), Suplețea, Editura ANEFS, București
9. Moore, A., (2002), Ballroom dancing, Ed. A de C Bloche Limited, 35 Bedford Row,
London
10. Năstase, V., D., (2002), Inițiere în dansul sportiv, Editura Paralela 45, București
11. Năstase, V., D., (2002), Tehnica în dansurile latino-americane, Editura Paralela 45,
București
12. Năstase, V., D., (2002), Tehnica în dansurile standard, Editura Paralela 45, București
13. Năstase, V., D., (2011), Dans sportiv – Metodologia performanței, Editura Paralela 45,
Pitești
14. Silvester, V., (2005), Modern Ballroom, Ed. Ebury Press, U.K.
15. Șerbănoiu, S., (2002), Capacitățile coordinative în sportul de performanță, Editura Afir,
București
16. Vișan, A., (1997), Îndrumar dans, ANEFS, București
17. Vișan, A., (2005), Dansul pentru educația corporală, Editura Cartea Universitară,
București
18. www.dancesport.ro
19. www.wikipedia.org

S-ar putea să vă placă și