UNIVERSITATEA „EFTIMIE MURGU” REȘIȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

SPECIALIZAREA EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

NOTE DE CURS

BAZELE JOCULUI DE
VOLEI

Lect. univ. dr.

GHIȚESCU ROXANA EMANUELA

Reșița
2019
 CUPRINS

CAP. 1 – Obiectul teoriei și metodicii jocului de volei .................................... 3

CAP.2 – Istoria jocului de volei ........................................................................ 10

CAP. 3 – Noțiuni generale ................................................................................ 17

CAP. 4 – Conținutul jocului de volei ................................................................ 23

CAP. 5 – Noțiuni de regulament ....................................................................... 28

CAP. 6 – Structura jocului ................................................................................ 31

CAP. 7 – Tehnica jocului de volei .................................................................... 37

CAP. 8 – Analiza mecanismului de pasare ....................................................... 48

CAP. 9 – Ridicarea mingii pentru lovitura de atac ........................................... 50

CAP. 10 – Analiza mecanismului de realizare a atacului ................................. 53

CAP. 11 – Analiza mecanismului de realizare a serviciului ............................. 57

CAP. 12 – Mecanismul de analiză a blocajului ................................................ 61

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 68
 CAP. 1
OBIECTUL TEORIEI ȘI METODICII JOCULUI DE VOLEI

VOLEIUL – MIJLOC AL EDUCAȚIEI FIZICE ȘI DISCIPLINĂ SPORTIVĂ

Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un regulament de joc,
conţinut şi forme de pregătire unitară. Este încadrat într-un sistem competiţional naţional şi
internaţional, fiind practicat în cadrul secţiilor asociaţiilor şi cluburilor sportive diferenţiat pe
categorii: copii, juniori, seniori, masculin şi feminin.
Obiectul disciplinei VOLEI, ca mijloc al educaţiei fizice şi ca disciplină sportivă constă
în studiul:
· apariţiei şi dezvoltării jocului;
· conţinutului jocului (tehnica şi tactica, caracteristicile lor, descrierea execuţiei acţiunilor de joc
cu implicaţiile de ordin biomecanic, de utilizare, etc.);
· metodica de învăţare şi de antrenament;
· probleme ale selecţionării şi orientării copiilor spre practicarea jocului de volei;
· regulamentul de joc şi condiţiile materiale şi organizatorice necesare practicării jocului;
Între teoria şi practica jocului există o strânsă interdependenţă şi o permanent
condiţionare reciprocă. Teoria (generalizarea activităţii practice) determină modificarea şi
îmbunătăţirea conţinutului metodicii, care la rândul ei influenţează favorabil activitatea practică
viitoare.

Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educaţiei Fizice şi a Teoriei şi Metodicii
Antrenamentului Sportiv şi are legături cu alte dicipline cum sunt: pedagogia, psihologia,
sociologia, anatomia funcţională şi biomecanica, fiziologia.
 VOLEIUL ÎN SISTEMUL DE EDUCAȚIE FIZICĂ

Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi ocupă un loc important în
sistemul de educaţie fizică. Prin valoarea lui practică, igienică şi educativă, constituie o parte
importantă a activităţii sportive, reprezentând o formă de manifestare cu caracter ludic a
exerciţiului fizic. El cumulează efectele pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic cu
influenţele educative ale jocului. Are o largă răspândire în rândurile tineretului şi a altor categorii
de populaţie. Datorită caracteristilor sale influenţează pozitiv dezvoltarea fizică şi marile
funcţiuni ale organismului, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi la formarea
personalităţii.
Atunci când ne referim la jocul de volei în şcoală este necesar să urmărim două direcţii de
abordare. Pe de o parte trebuie să avem în vedere jocul de volei în lecţia de educaţie fizică
şcolară datorită faptului că acesta se regăseşte în programele şcolare la fel ca şi celelalte jocuri
sportive. Pe de altă parte, având în vedere existenţa a numeroase competiţii sportive şcolare (de
la diferite Campionate sau Cupe ale şcolilor sau liceelor şi până la organizarea Olimpiadei
Şcolare), este necesar să avem în vedere pregătirea echipelor şcolare. În acest caz trebuie să ne
referim la jocul de volei la nivelul echipei reprezentative şcolare.
Jocul de volei apare prezent în programele şcolare la aproape toate ciclurile şi formele de
învăţământ şi aici ne referim la învăţământul gimnazial, liceal, profesional (de arte şi meserii),
cât şi la cel universitar.
Observăm absenţa voleiului din programa şcolară de la nivelul ciclului primar (clasele I-
IV), deşi celelalte jocuri sportive se regăsesc sub forma minibaschetului, minihandbalului şi
minifotbalului.
Această absenţă poate fi motivată prin faptul că, spre deosebire de celelalte jocuri
sportive care se bazează pe deprinderi naturale (mers, alergare, aruncare-prindere, etc.) jocul de
volei are la bază deprinderi nenaturale, mingea fiind jucată prin respingere. Acest aspect ridică
probleme în formarea deprinderilor specifice astfel încât, dezvoltarea copiilor la această vârstă
ridică probleme de jucare a mingii în formele sale specifice. Aceste dificultăţi de transmitere a
mingii exercită influenţe negative asupra formării deprinderilor, în special la nivelul aspectelor
dominante din execuţie.
 Utilizat în lecţie, jocul de volei devine un important mijloc al educaţiei fizice. Astfel,
acesta se subordonează scopului de realizarea a obiectivelor generale ale educaţiei fizice, dintre
care amintim:
 Asigurarea stării de sănătate – practicarea sistematică a exerciţiului fizic, implicit
a jocului de volei, exercită influenţe pozitive asupra marilor funcţii ale
organismului uman şi în acelaşi timp favorizează eliminarea toxinelor din
organism, contribuind astfel la o îmbunătăţirea stării de sănătate;
 Dezvoltarea fizică armonioasă – mişcările specifice acţiunilor din jocul de volei
solicită o serie de grupe şi lanţuri musculare de la nivelul întregului corp,
determinând o tonifiere la nivelul acestora, contribuind prin aceasta la o
dezvoltare fizică armonioasă a celor care îl practică;
 Dezvoltarea aptitudinilor motrice – coordonatele pe care se derulează acţiunile din
jocul de volei şi ritmul de derulare a acestora, se bazează pe solicitarea unor
aptitudini motrice, influenţând pozitiv derularea acestora;
 Formarea unor deprinderi motrice specifice diferitelor ramuri sportive – utilizarea
în cadrul lecţiei a unor exerciţii specifice, derularea şi repetarea lor pe coordonate
şi cu sarcini de rezolvat controlate permanent, vor genera formarea unor
deprinderi şi priceperi motrice specifice jocului de volei care se vor traduce prin
acţiuni de joc de atac şi de apărare;
 Dezvoltarea capacităţii de practicare a exerciţiilor fizice în activitatea
independentă – reprezintă unul dintre obiectivele prioritare ale educaţiei fizice,
prin educarea elevilor în direcţia conştientizării asupra beneficiilor practicării
mişcării, a plăcerii, chiar a dependenţei de mişcare şi a formării unor obişnuinţe
de practicare în timpul liber;
 Corectarea prin mijloace specifice a unor deficienţe posturale – constituie un
aspect pe care îl considerăm extrem de important şi care îşi poate găsi locul între
obiectivele educaţiei fizice, dat fiind faptul că la vârsta şcolară incidenţa
deficienţelor habituale de postură este foarte mare şi se impune corectarea
acestora în timp util pentru a nu se accentua şi agrava.
 La nivelul învăţământului şcolar, în funcţie de ciclul de învăţământ, educaţia fizică
beneficiază de 1 – 2 lecţii pe săptămână. O lecţie este restricţionată ca timp, derulându-se pe
parcursul a 50 de minute.
Pe de altă parte, jocul de volei reprezintă doar una din temele de lecţie. În acest context,
timpul pe care îl putem aloca voleiului în lecţia de educaţie reprezintă jumătate din cel alocat
lecţiei (cca. 20-25 min). Realitatea ne obligă ca în aceste condiţii să respectăm o serie de reguli
metodice care sporesc gradul de operativitate şi conduc la eficientizarea lecţiei. Astfel se
recomandă:
 Selecţionarea atentă a mijloacelor şi utilizarea doar a celor mai eficiente dintre acestea;
 Respectare schemei eşalonării învăţării acţiunilor, pentru a asigura o succesiune logică în
utilizarea acestora;
 Gruparea mijloacelor pe structuri care să cuprindă un exerciţiu de bază cu variante este
esenţială pentru a elimina explicaţiile necesare oricărei schimbări în forma de organizare
a colectivului;
 Utilizarea mijloacelor din volei pentru realizarea şi a altor teme de lecţie cum ar fi
dezvoltarea aptitudinilor motrice, aduce un timp suplimentar pentru exersarea în condiţii
specifice, aspect ce influenţează pozitiv formarea şi mai ales consolidarea deprinderilor
specifice.
În programele şcolare de la nivelul fiecărei clase, sunt precizate obiectivele ce trebuiesc
urmărite în cadrul lecţiilor cât şi conţinutul acestora din perspectiva componentelor jocului de
volei. Fără a intra în amănunte care reprezintă obiectul didacticii educaţiei fizice, menţionăm
faptul că în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şcolară, începând cu clasa a V-a şi terminând cu cea
de-a XII-a, elevii trebuie să înveţe o serie de acţiuni tehnico-tactice individuale de atac şi de
apărare, cât şi o serie de acţiuni tactice colective. Acestea vizează cele patru momente ale
jocului, efectuarea şi preluarea serviciului, în atac şi în apărare, specifice unor modele
intermediare de joc care vor fi abordate pe parcursul instruirii şi prin care se realizează o
apropiere treptată de modelul final de joc practicat la nivel de performanţă.
În acelaşi timp programa face precizări referitoare şi la sistemul de evaluare a elevilor în
ceea ce priveşte nivelul de însuşire al acţiunilor de joc şi modul în care se operează cu acestea în
cadrul jocului bilateral.
 În ceea ce priveşte echipa reprezentativă şcolară, subliniem faptul că aceasta nu face
obiectul lecţiilor de educaţie fizică, ci se realizează în cadrul cercurilor sportive organizate în
afara orelor de curs.
Astfel, timpul alocat pregătirii este mai lung, iar activitatea se derulează pe coordonatele
lecţiei de antrenament specifică activităţii de performanţă. Timpul suplimentar creează
posibilitate folosirii unui număr mai mare de mijloace, lecţiile fiind mai atractive. Pe de altă
parte însă foarte important, creşte volumul de repetări în cadrul mijloacelor utilizate, aspect ce
asigură consolidarea acţiunilor, necesară unor execuţii adaptate şi eficiente.
Între lecţia de educaţie fizică şi zona de pregătire a echipelor reprezentative există o
legătură strânsă. În cadrul lecţiilor se formează bazele deprinderilor care conduc apoi la o
accelerare a pregătirii şi la o integrare mai rapidă a fiecărui membru în ansamblul echipei.
Echipele sunt constituite din elevi din clase diferite. Din punct de vedere al temelor şi
obiectivelor lecţiilor de educaţie fizică nivelul acestora este eterogen. Asemănările se reduc la
nivelul însuşirii principalelor forme specifice de jucare a mingii (de sus cu două mâini şi de jos)
cât şi la nivelul bazelor deprinderilor specifice acţiunilor de joc. Acestea însă, reprezintă
elemente extrem de importante care dacă sunt realizate în cadrul lecţiei la parametri optimi,
asigură premisele unei pregătiri accelerate şi omogene în ceea ce priveşte aspectele de
consolidare şi mai ales a celor de adaptare a acţiunilor la variabilele jocului.
Jocul de volei se caracterizează prin atractivitate şi accesibilitate, nu necesită condiţii
organizatorice şi material complicate, poate fi practicat atât în sală cât şi în aer liber. El oferă
posibilitatea gradării efortului corespunzător vârstei şi gradului de pregătire şi are influenţă
pozitivă asupra întăririi sănătăţii, destinderii fizice şi psihice, asigurând o dezvoltare fizică
armonioasă a celor care îl practică. Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se
caracterizează prin dinamism şi spectaculozitate, iar popularitatea competiţiilor îi asigură un loc
important în iererhia disciplinelor sportive. Toate acestea conferă voleiului valenţe biologice şi
pedagogice de necontestat şi poziţii bine precizate în sistemul de educaţie fizică şi sport în
domeniile: educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă. Jocul de volei este
prezent în lecţiile de educaţie fizică de la toate nivelele sub forma jocurilor dinamice cu elemente
din volei şi a jocului global.
 CARACTERISTICI ALE JOCULUI DE VOLEI

Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan

după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială.
Dintre caracteristicile jocului amintim că este o activitate naturală, liberă, spontană, atractivă,
totală, dezinteresată, creativ-compensativă.
Jocul sportiv este un sistem de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit
obiect cu dimensiuni şi formă specifică, prin care două echipe sau doi adversari se întrec
conform unor reguli de organizare sau desfăşurare.
Pentru definirea noţiunii de joc sportiv se iau în consideraţie trei elemente:
- activitatea jucătorului;
- ideile de joc reunite în concepţia de joc – stabilirea celor mai potrivite modalităţi de
acţionare, un sistem de principii şi reguli de acţionare care stabilesc ce au de făcut
jucătorii;
- regulamentul de joc – act normativ oficial care precizează toate detaliile necesare privind
oragnizarea şi desfăşurarea jocului.

Voleiul este un joc sportiv care se desfăşoară pe un teren cu dimensiuni relativ reduse
(2X9/9), între două echipe formate din şase jucători care nu sunt în contact direct, fiind despărţite
de un fileu. Acţiunile de joc se desfăşoară prin lovirea sau respingerea mingii în forme specifice.
Mingea nu trebuie să cadă în terenul propriu şi trebuie trimisă peste fileu în terenul advers prin
cel mult 3 lovituri dacă nu se efectuează blocaj sau 4 lovituri, dacă se efectuează blocaj. Victoria
se obţine prin depăşirea adversarului direct, fără impunerea prin regulament a unei limite de
timp. Durata unei partide poate varia cu aproximaţie între 30 –120 de minute, şi se încheie atunci
când una dintre echipe câştigă trei seturi din cinci. (Prin regulamente interne la unele competiţii
se poate stabili câştigarea partidei şi cu două seturi din trei).
Jocul de volei are o serie de trăsături caracteristice a căror cunoaştere creează
posibilitatea formării unei imagini de ansamblu asupra acestuia. Această imagine evidenţiază
anumite aspecte importante şi conduce la o înţelegere mai rapidă a jocului de volei. În
continuare, încercăm să subliniem aceste caracteristici ale jocului:
 O caracteristică esenţială este reprezentată de lipsa contactului direct dintre competitori,
cele două echipe fiind despărţite de un fileu cu o înălţime variabilă (în funcţie de nivelul
de performanţă) peste care este jucată mingea. Această caracteristică influenţează
considerabil solicitările pe care jocul le exercită asupra jucătorilor;
 O altă particularitate este reprezentată de faptul că jocul de volei are la bază deprinderi
nenaturale care determină modul specific de jucare a mingii, prin respingere. Acest
aspect ridică dificultăţi în formarea deprinderilor şi reclamă o abordare specială în
învăţare. Prin aceasta se urmăreşte formarea acelui „simţ al mingii” necesar derulării
acţiunilor în condiţii de eficienţă pe fondul adaptării acestora la variabilitatea jocului;
 De asemenea, unul dintre aspectele specifice care îl diferenţiază de alte jocuri sportive,
este reprezentat de obligativitatea rotaţiei la fiecare schimbare de serviciu, aspect ce
impune o pregătire multilaterală pentru a forma jucători compleţi din punct de vedere
tehnico-tactic;
 O altă caracteristică importantă o reprezintă accesibilitatea, dată de faptul că pot fi
organizate forme simplificate de joc în baza învăţării unei singure forme de jucare a
mingii, pasa cu două mâini de sus;
 Accesibilitatea face ca jocul de volei să fie un sport atractiv cu mare priză fiind practicat
cu uşurinţă la orice vârstă, aspect ce subliniază caracterul recreativ al acestuia;
 În scop recreativ, necesită instalaţii puţine (poate fi jucat chiar peste o sfoară întinsă) şi
se poate organiza în spaţii improvizate cât şi în aer liber;
 Este sport de performanţă existând competiţii la nivel naţional şi internaţional pentru
diferite nivele de performanţă; menţionăm şi faptul că este sport olimpic, atât în forma
clasică a voleiului în sală, cât şi în varianta pe nisip;
 De asemenea, jocul de volei este prezent în conţinutul programei şcolare la toate ciclurile
de învăţământ.
 DIRECȚII DE DEZVOLTARE A JOCULUI DE VOLEI

Jocul de volei modern se carecterizează prin viteză şi varietate a acţiunilor de joc, prin
perfecţionarea continuă acţiunilor, punct de lovire a mingii din ce în ce mai înalt, creativitate în
construirea combinaţiilor de atac şi flexibilitatea în alegerea sistemului de apărare.
Pe plan tehnic, se preconizează dezvoltarea jocului de volei în viitor, mai ales pe seama
următorilor factori:
- Însuşirea şi perfecţionarea unui număr cât mai mare de variante de execuţie ale acţiunilor de
joc, asociate cu particularităţile individuale ale jucătorilor;
- Dezvoltarea creativităţii şi a posibilităţilor de aplicare a acţiunilor cunoscute în scopul
valorificării maxime a potenţialului individual şi colectiv, dar şi a punctelor slabe ale
adversarului;
- Creşterea gradului de stabilitate tehnică în condiţiile de joc şi în momentele de responsabilitate;
- Modificarea structurii motrice şi a ritmului de execuţie în funcţie de situaţia de joc;
- Creşterea numărului de variante de execuţie a acţiunilor de finalizare prin creşterea forţei de
lovire a mingii şi a preciziei motrice.

În plan tactic, factorii care pot contribui la perfecţionarea şi dezvoltarea aspectelor tactice
sunt:
- Creşterea gradului de premeditare şi anticipare a comportamentului tactic în funcţie de punctele
puternice şi slabe ale echipei şi adversarului;
- Dezvoltarea posibilităţilor de a impune adversarului maniere de joc incomode;
- Dezvoltarea capacităţii de gândire operaţională şi rezolvare eficientă a situaţiilor de joc;
- Dezvoltarea inteligenţei operaţionale;
- Dezvoltarea capacităţii de disimulare şi de mascare a adevăratelor intenţii de acţionare.
 CAP. 2
ISTORIA JOCULUI DE VOLEI

PE PLAN MONDIAL

Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educaţie fizică, Williams G.
Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.
Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte sporturi ca
atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare şi nici nu puteau fi folosite iarna în săli.
Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care era şi el de curând inventat, dar şi acesta era
prea dur, cu reguli prea severe şi nepotrivite pentru toate vârstele. Primele încercări făcute cu
mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici
noua soluţie nu a fost satisfăcătoare, deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un
zbor lent şi imprecis, scăzând din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat mingea
care este folosită şi astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".
După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstraţia făcută de
două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest prilej la propunerea
lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit numele de “volley-ball” de la “volley”
(zbor) şi „ball” (minge). Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se
deosebeau mult de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui
A.T. Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători, etc.
Aceste prime reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe măsură ce experienţa furniza noi
elemente care trebuiau luate în seamă.
În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei americane YMCA,
jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi Europa. Regulile jocului, puţine şi
simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului. Numărul jucătorilor, la început nelimitat, a
fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai mare decât cea
actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai
ales în ţările asiatice.
 Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în funcţie de
numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în timp s-a stabilit ca seturile să
fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte.
Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au apărut reguli
noi la crearea cărora au contribuit diverse 8 naţiuni. Astfel, în insulele Filipine a apărut pentru
prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-un teren şi tot acolo s-au tras primele
mingi “bombă”, dar din linia a doua.
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele amendamente.
În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului maxim de trei
lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenţei de două puncte pentru
câştigarea setului în anul 1925.
Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a activităţii acestui joc
sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara noastră, au luat iniţiativa înfiinţării
Federaţiei Internaţionale de Basket şi Volleyball (FIBV). Un an mai tarziu, in aprilie 1947, la
Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au dus la constituirea Comitetului de conducere
al FIVB şi întocmirea unui regulament de joc internaţional, care a fost impus tuturor federaţiilor
naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atît prin răspândirea sa în tot mai multe
ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi mondiale. În anul 1948 se
organizează la Roma primul Campionat European pentru echipe masculine, iar în 1949 la Praga,
primul Campionat Mondial masculin, iar în paralel are loc şi primul Campionat European pentru
echipe feminine.
Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga lume
s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia disciplinelor sportive olimpice,
începând cu J.O de la Tokio.
Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia jocului şi mai ales
pentru menţinerea unui echilibru între acţiunile ofensive şi cele defensive, Congresele FIVB au
hotărât 9 modificări, amendamente sau clarificări ale regulamentului de joc.
 Dintre cele mai importante astfel de modificări amintim:
- În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea mâinilor peste fileu
de către jucătorii care participă la blocaj şi posibilitatea de a relua mingea ricoşată din blocaj de

către jucătorii care au efectuat blocajul, adică “autodublajul”.

- Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii palmelor peste
planul vertical al fileului la efectuarea blocajului.
- În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre în calcul la cele
trei lovituri permise pentru fiecare echipă.

- În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse – pentru ca în

1982 să se revină serviciul. NU poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse.

- În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus sistemul de “tie-break” din

tenis, pentru numărătoarea punctelor în setul decisiv.

- În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa şi genunchiul şi
dispare punctul limită 17 în setul V.
- În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea va fi lovită cu orice parte a
corpului, inclusiv laba piciorului şi un amendament conform căruia în anumite situaţii la prima
lovitură sunt permise contactele succesive : preluarea serviciului, a loviturii de atac, a mingii
ricoşate din blocaj. Tot cu această ocazie se introduce posibilitatea efectuării serviciului de pe
toată suprafaţa liniei care delimitează terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-se spaţiul de serviciu.

- În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile şi a unui jucător “libero”

cu sarcini defensive.
- Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul, iar la prima lovitură (preluarea) nu se mai

sancţionează „dubla” sau „mingea ţinută”.

 DEZVOLTAREA ȘI EVOLUȚIA VOLEIULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-1921, fiind
introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către YMCA, o organizaţie a tineretului creştin
american. Printre primii care au jucat acest joc în Romania au fost membrii misiunii militare

americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi în scurt timp de către elevii şcolilor

din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ, Galaţi.

În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care organizează
primul Campionat Naţional masculin la care participă 8 echipe. Campionatul este câştigat de

echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai organizează 10 campionate pentru 10

echipe masculine şi feminine.Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.

În anul 1943 se organizează la Ploieşti o competiţie naţională cu participarea a 8 echipe
masculine şi 4 feminine, câştigată la băieţi de echipa VSC Bucureşti şi la fete de Start Club
Bucureşti. Tot în acest an are loc la Bucureşti primul Campionat şcolar, câştigat de echipa
liceului Matei Basarab şi un turneu pentru echipe universitare la care pe primul loc se situează
echipele masculine şi feminine ale Facultăţii de Drept.
În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează primul
Campionat naţional al elevilor. Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului
Naţional de seniori. La prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este
Locomotiva-CFR Bucureşti. La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în
anul 1950 este câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.
Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.
În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de echipele Rapid
Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-Mare la masculin şi echipele
Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti şi Penicilina Iaşi la feminin. Primele
campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul 1955, ulterior
transformându-se în divizia naţională a juniorilor şi şcolarilor.
Campionatul divizionar B se înfiinţează în anul 1958.
În perioada cuprinsă între anul 1980 şi până în prezent activitatea voleibalistică internă
s-a desfăşurat cu regularitate conform calendarului competiţional al FRV prin Campionate
Naţionale organizate pentru toate categoriile de jucători : divizia A sau divizia naţională, divizia
B sau tineret, divizia de juniori şi şcolari, pentru echipe masculine şi feminine. Prima întâlnire
internaţională amicală este consemnată în anul 1927, între formaţia studenţilor de la ONEF
Bucureşti şi o echipă turcă, la Eforie. A câştigat echipa studenţilor români cu scorul de 3-1.
În anul 1946 are loc prima ediţie a Balcaniadei la Bucureşti, formaţiile României
(masculine şi feminine) fiind câştigătoarele acestei competiţii. Formaţia reprezentativă masculină
a ţării noastre participă în anul 1949 la prima ediţie a Campionatului Mondial de la Praga,
clasându-se pe locul al IV-lea.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România obţin cele mai
bune performanţe sportive pe plan internaţional atât cu echipele de club cât şi cu echipele
naţionale:
- Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni (1961,1963,
1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.
- Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni (1966,
1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a câştigat Cupa Cupelor.
- În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a disputat între
două echipe româneşti Dinamo şi Rapid.
- În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la Campionatul
Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la Campionatele Europene
desfăşurate la Praga.
- La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962 (Moscova) echipa
naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.
- Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost realizată în anul
1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la Campionatul European, desfăşurat la
Bucureşti.
- În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se clasează pe
locul al III-lea.
- La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină reuşeşte clasarea pe
locul al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de bronz.
- Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat de câteva ori pe
locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei Cupelor.
 - Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la Campionatul Mondial
din anul 1956.
- La Campionatele Europene, naţionala feminină a reuşit cucerirea medaliilor de bronz la
ediţia din anul 1963.
- Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la:
- J.O. din anul 1964 locul al IV-lea,
- Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 locul al V-lea
- Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 locul al V-lea.
După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră, rezultatele
obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale deceniilor anterioare. Singurele rezultate
notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de echipele reprezentative universitare
feminine la Universiadele din anii 1991 (Shefield) - locul al II-lea, şi 1993 (Buffalo) - locul I şi
performanţa echipei masculine de club "U" Cluj, care a reuşit să acceadă în optimile de finală în
competiţia Cupa Cupelor din anul 1996. Calificarea în anul 2004, a echipei nationale feminine la
turneul final al Campionatului European poate fi considerată şi ea un succes şi oferă şansa unui
reviriment al voleiului în viitorul apropiat.
Locul III masculin, MOSCOVA 1980.

VOLEIUL PE NISIP

Deşi începe să fie practicat după 1900 tot în S.U.A. pe plajele californiene, prima atestare
documentară a acestui joc sportiv apare în 1915 şi este legată de Waikiki Beach din Hawai.
În Europa primele jocuri de volei pe nisip sunt semnalate în 1915 şi sau derulat între militarii
francezi şi englezi pe plajele din Normandia. În 1917 pătrunde în alte state europene precum
Italia şi Rusia, iar prin intermediul militarilor englezi care deja îl practicau, ajunge în India.
În 1920 sunt semnalate primele jocuri între echipe de 6 jucători. Acestea s-au derulat în
California de Sud pe plajele din Santa Monica.
În 1930 este adoptat de Bulgaria, Cehoslovacia şi Ţările Baltice, iar la sfârşitul anilor
”30, tot în California de Sud - Santa Monica, este impus jocul între echipe de 2 jucători, număr
care s-a păstrat până astăzi.
 În 1947 este menţionată desfăşurarea primului turneu oficial fără premii în bani, iar în
1948 este organizat primul turneu la nivel statal (California) cu premii pentru cele mai bune
echipe: câte o cutie de Pepsi pentru fiecare.
În 1950 se organizează PRIMUL CIRCUIT organizat pe 5 plaje din California.
În anii ”60, devine parte a stilului de viaţă californian, asociat cu plaja, soarele şi muzica
modernă. În sprijinul acestei idei menţionăm faptul că Beatles, o formaţie la modă în acea
perioadă a cântat la Sorento Beach cu ocazia organizării unui turneu. De asemenea, este asociat
cu unele evenimente precum concursurile de frumuseţe, foarte populare, iar în promovarea lui se
implică unele personalităţi din perioadă.
În 1974 este organizat primul turneu sponsorizat la care asistă doar 250 de spectatori şi se
acordă 1500 $ premii.
În anii ”80 - se răspândeşte pe toate continentele şi devine tot mai spectaculos pe fondul
creşterii nivelului de pregătire al jucătorilor.
Popularitatea tot mai mare atrage implicarea ca sponsori a marilor investitori financiari,
aspect ce atrage după sine o creştere a nivelului premiilor. Astfel, în 1986 este organizat primul
Turneu Internaţional, iar în anii ”89-”90 se organizează primul Circuit Mondial cu premii de
140.000 $, la care participă ţări de pe mai multe continente (Italia, Brazilia, Japonia) şi care este
patronat de FIVB.
Dacă la începutul apariţiei sale ca joc sportiv era asociat cu plaja, ulterior interesul
marilor companii pentru sponsorizare conduce la creşterea numărului de turnee şi la organizarea
acestora în alte zone geografice ale lumii, chiar la munte şi în centre ale marilor metropole ale
lumii, pe terenuri cu nisip, motiv pentru care creşte exponenţial şi numărul de spectatori. Astfel,
în anii ”93-”94, Seria Mondială înregistrează 140.000 de spectatori / săptămână.
Creşterea permanentă a interesului pentru voleiul pe nisip are ca rezultat propunerea
C.I.O. întrunit la Monte Carlo în 1994 de a introduce acest sport în programul Jocurilor
Olimpice, iar în 1996 devine Sport Olimpic la jocurile de la ATLANTA.
După această dată, se intensifică şi activitatea organizatorică şi competiţională, peste 95
de Federaţii Naţionale având Comisii pentru volei pe nisip care desfăşoară o activitate regulată.
În 1998 existau deja 25 de Turnee Internaţionale cu premii de 3,9 milioane $.
Interesul pentru voleiul pe nisip creşte tot mai mult şi în 2001 este organizat primul
TURNEU INTERNAŢIONAL pentru JUNIORI.
 CAP. 3
NOȚIUNI GENERALE

Acţiunea de joc este unitatea de bază din jocul de volei, are un rol dominant în toate
componentele acestuia. Este unitatea funcţională de bază a jocului, sistematizată după necesitatea
rezolvării parţiale sau totale a unei sarcini specifice de joc la care jucătorii participă cu toate
calităţile sale psiho-fizice native sau dobândite.
Procedeul de execuţie este structura de acte motrice bine precizate prin care se
concretizează în mod particular acţiunea de joc, în funcţie de cerinţele şi situaţiile concrete ale
jocului.
Faza de joc – este succesiunea acţiunilor de joc ale unei echipe din momentul trecerii
mingii în terenul propriu şi până la trecerea mingii în terenul advers. Fiecare fază de joc se
compune din mai multe acţiuni de joc.
Totalitatea fazelor şi acţiunilor de joc formează structura de joc.
Sistemul de joc cuprinde acţiuni de atac şi de apărare care determină structura de joc cu
care se operează în procesul de instruire. Condiţiile de joc impuse de ultimele modificări ale
regulamentului determină o accentuare a importanţei eficienţei acţiunilor individuale în contextul
acţiunilor colective.
Sistemele de acţionare – sunt structuri de exerciţii sau mijloace cu ajutorul cărora
realizăm obiectivele de instruire.
Astfel, în jocul de volei se vehiculează ideea existenţei a trei structuri de joc, după cum
urmează:

 Structura 1 de joc - joc la primirea serviciului (joc pentru câştigarea serviciului şi

punctului);
 Structura 2 de joc – joc la serviciul propriu (joc pentru câştigarea punctului);
 Structura 3 de joc - ansamblul de joc.
 I. Structura 1 de joc - joc la primirea serviciului (joc pentru câştigarea serviciului şi
punctului)
Această structură exprimă jocul echipei aflate la preluarea serviciului în componenţa ei
fiind incluse ca acţiuni individuale: serviciul, preluarea serviciului, ridicarea după preluarea
serviciului, atacul din ridicare după preluarea serviciului (S - PS - Rps - Arps).
Observând succesiunea acţiunilor, remarcăm faptul că serviciul, deşi nu este o acţiune
efectuată de către echipa aflată la primirea serviciului, este considerat ca fiind parte a acestei
structuri. Această interpretare este generată de funcţionalitatea pe care o reclamă legarea
serviciului de secvenţa ce urmează şi care practic nu poate exista în absenţa acestei asocieri.
Este o structură nereperabilă din cauza faptului că de la fluierul arbitrului şi până la
întreruperea jocului această secvenţă de acţiuni apare o singură dată. De asemenea, putem
considera că are pondere de atac datorită faptului că în secvenţa ce se derulează de-o parte a
plasei, subliniată mai sus, regăsim două acţiuni de atac (ridicarea şi atacul) şi una de apărare
(preluarea serviciului); de asemenea, acest caracter de apărare este accentuat de faptul că intrarea
în posesia mingii este mai facilă şi permite organizarea atacului în condiţii optime.

II. Structura 2 de joc – joc la serviciul propriu (joc pentru câştigarea punctului)
În cadrul acestei structuri de joc îşi derulează acţiunile echipa care are posesia mingii,
respectiv care efectuează serviciul. În concluzie, acţiunile de joc ce compun această structură
sunt: blocajul, preluarea atacului, ridicarea după preluarea atacului şi atacul din ridicare după
preluarea atacului (B - PA - Rpa - Arpa).
Această structură este repetabilă deoarece, după punerea mingii în joc secvenţa poate să
se deruleze şi într-un teren şi în celălalt după fiecare trecere a mingii peste fileu, până la
întreruperea jocului.
Totodată putem aprecia că structura are pondere de apărare, în conţinutul secvenţei
regăsindu-se două acţiuni de apărare (blocajul şi preluarea atacului) şi două de atac (ridicarea şi
atacul) care asociate cu condiţiile dificile de intrare în posesia mingii şi posibilităţile limitate de
construcţie a atacului, vin să sublinieze caracterul de apărare.
 III. Structura 3 de joc - ansamblul de joc
Aceasta reprezintă o îmbinare a secvenţelor specifice primelor două structuri de joc, ceea
ce de fapt caracterizează jocul de volei în ansamblu.
În concluzie, putem spune că această structură încorporează o secvenţă de acţiuni
nerepetabilă, specifică structurii 1 de joc şi o secvenţă de acţiuni repetabilă, specifică structurii 2
de joc.
Această alternanţă de secvenţe trebuie apreciată prin prisma caracterului funcţional prin
care se reflectă relaţiile de intercondiţionare şi de interdependenţă ce se stabilesc între acţiunile
individuale şi implicit, între secvenţe.

Pentru a oferi o imagine de ansamblu a structurilor de joc şi a componentelor acestora

vom încerca o reprezentare sub forma unei scheme:

STRUCTURA DE JOC CONŢINUT DE ACŢ. FRECVENŢA PONDERE

La primirea serviciului
(pentru câştigarea serviciului S - PS - Rps - Arps nerepetabilă atac
şi punctului)

La serviciul propriu (pentru

B - PA - Rpa - Arpa repetabilă apărare
câştigarea punctului)

Ansamblul de joc S - PS - Rps – Arps + B - PA - Rpa - Arpa

Schema structurilor de joc

 Un alt termen frecvent vehiculat în teoria şi practica jocului de volei, este acela de fază de
joc. În aprecierea acestei noţiuni există două puncte de vedere pe care încercăm să le redăm în
continuare:
 pe de-o parte, o fază de joc exprimă ce se întâmplă pe parcursul derulării jocului de la
punerea mingii în joc până la întreruperea lui;
- presupune o succesiune de acţiuni tehnico-tactice individuale care generează situaţii de
atac şi de apărare;
- conform acestui punct de vedere, faza de joc înglobează structurile de joc.
 al doilea punct de vedere, pe baza căruia se fac cel mai frecvent aprecieri asupra jocului,
consideră că faza de joc exprimă ce se întâmplă într-un teren (de-o parte a fileului) din punct
de vedere al succesiunii acţiunilor individuale; este vehiculată astfel ideea existenţei mai
multor faze precum:
- faza iniţială - alcătuită din serviciu (S) ca acţiune tehnico-tactică individuală de punere a
mingii în joc;
- faza 1 - specifică structurii de joc la primirea serviciului, este compusă din: preluarea
serviciului, ridicare după preluarea serviciului, atac din ridicare după preluarea serviciului
(PS - Rps - Arps);
- faza 2...n - specifică structurii de joc la serviciul propriu, include ca acţiuni individuale:
blocajul, preluarea atacului, ridicare după preluarea atacului şi atac din ridicare după
preluarea atacului (B - PA - Rpa - Arpa).
Abordarea jocului de volei prin prisma fazelor şi structurilor de joc prezintă nuanţe
diferite. Considerăm că este deosebit de util să cunoaştem aceste nuanţe şi să le transferăm
inclusiv în plan metodic, în modul cum realizăm alegerea mijloacelor şi organizarea exersării.
Astfel, o analiză a jocului prin prisma:
 fazelor, se referă strict la succesiunea acţiunilor tehnico-tactice individuale în cadrul unei
secvenţe, ceea ce în plan metodic presupune să avem în vedere acţiunile individuale care
compun secvenţa şi ordinea în care acestea se succed;
 structurilor, impune o analiză mai profundă dat fiind faptul că are în vedere:
- specificul sau caracterului secvenţei care poate fi de atac sau apărare, în raport cu
ponderea acţiunilor ce o compun;
 - condiţiile în care are loc derularea secvenţei, ceea ce presupune să ţinem cont de relaţiile
de interdependenţă şi intercondiţionare ce se stabilesc între acţiuni (condiţiile de intrare în
posesia mingii după preluarea serviciului – mai facilă şi după preluarea atacului – mai
dificilă, îşi pun amprenta pe derularea întregii secvenţe) şi să le transpunem în planul
pregătirii.

STADIILE DE INSTRUIRE

INIȚIERE - FIXARE - CONSOLIDARE - PERFECȚIONARE - VALORIFICARE

În stadiile de iniţiere-fixare accentul se pune pe exersarea globală, execuţia se va încadra

în condiţii variabile de timp şi spaţiu, chiar dacă aceste condiţii vor fi uşurate faţă de solicitările
reale ale jocului.
· exersarea va respecta condiţiile regulamentare, se va urmări formarea deprinderii fără detaliile
neesenţiale;
· deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;
· se va urmări stabilirea de legături între acţiuni care urmează a fi învăţate şi elementele deja
cunoscute;
· se vor aborda succesiv aspectele: tehnic, apoi tactic şi psihic specific jocului.
· se va evita: introducerea elementului de întrecere înainte de fixarea aspectului dominant ale
execuţiei acţiunilor de joc, folosirea excesivă a exerciţiilor fără minge sau imitarea şi exersarea
fără aspect tactic.
Iniţierea, în cadrul căreia se realizează explicarea şi demonstrarea acţiunii; pe baza
acestora, uneori cu ajutorul unor materiale intuitive precum: filme, casete video, CD-uri,
kinograme, se urmăreşte formarea unei reprezentări corecte a mişcării.
Apoi, pe baza unor exerciţii simple repetate în aceeaşi ordine pentru a realiza adaptarea la
efortul specific, se încearcă conturarea stereotipului motric.
În această etapă, se pune accent pe număr mic de repetări în cadrul exersării, datorită
faptului că sportivul (elevul) nefiind obişnuit cu tipul de efort, solicitarea nervoasă este foarte
mare, fapt care favorizează instalarea stării de oboseală care poate genera unele greşeli de
execuţie.
 Fixarea care presupune creşterea progresivă a numărului de repetări pe baza unor
mijloace exersate până în momentul respectiv. Prin repetarea aceloraşi exerciţii se realizează
adaptarea la efortul specific, mişcările devin cunoscute şi deci mai comode, iar încărcătura
nervoasă este tot mai mică. Acest fapt, va avea drept rezultat posibilitatea creşterii progresive a
numărului de repetări care va conduce la formarea stereotipului motric şi implicit, la fixarea
deprinderii.
În stadiile de consolidare, perfecţionare, valorificare:
· se va urmări dezvoltarea capacităţii de concurs;
· accentul se va pune pe constanţă, precizie, eficienţă;
· exerciţiile vor fi încadrate în situaţia tactică;
· solicitările vor creşte până la depăşirea celor din siutaţiile reale de joc.
Ca principiu de bază ale instruirii se va acorda prioritate învăţării globale a jocului.
Instruirea va porni de la general la particular, de la structura de joc la acţiunea de joc. Se va
urmări în permanenţă îmbunătăţirea indicelui de eficienţă al acţiunilor de joc şi realizarea unui
echilibru între acţiunile de atac şi cele de apărare în paralel cu dezvoltarea calităţilor motrice
specifice.
Consolidarea care se bazează în principal pe creşterea volumului de repetări în cadrul
exersării. Aceasta este posibilă datorită adaptării care s-a produs şi care elimină din riscurile de
instalare a unor deprinderi greşite.
În cadrul acestei etape se realizează de fapt stabilizarea deprinderii, a stereotipului motric
care ajută la formarea capacităţii de adaptare a acţiunii la condiţiile mereu schimbătoare pe care
jocul le impune.
Perfecţionarea în cadrul căreia procesul capătă accente de supraînvăţare care va
determina o creştere a fiabilităţii individului în joc. Aceasta, se realizează în principal pe
automatizarea unor componente (aspect dominante din componenta tehnică) care să permită
adaptarea rapidă şi eficientă a acţiunii în timpul jocului. În acest sens, menţionăm necesitatea
automatizării numai a unor componente şi nu a acţiunii în întregime, datorită faptului că acţiunea
se realizează de fiecare dată de pe alte coordonate care implică o permanentă adaptare.
Automatizarea, presupune acţionare în aceleaşi condiţii cu volum foarte mare de repetări;
în aceste condiţii, automatizarea totală a acţiunii ar avea efect negativ în ceea ce priveşte
posibilităţile de adaptare, ceea ce ar reduce considerabil eficienţa în joc unde condiţiile nu sunt
aceleaşi.
De asemenea, perfecţionarea presupune exersarea acţiunii cu solicitarea componentei de
viteză în condiţii dificile, variabile, iar apoi se poate pune accent pe constanţă în execuţie,
capacitatea de adaptare şi cea de operare cu deprinderile fiind foarte bine dezvoltate.
Pentru a creşte fiabilitatea, sportivul trebuie solicitat să efectueze acţiunea şi în condiţii care
depăşesc jocul, acţionând astfel în direcţia eficientizării deprinderilor pe fond de oboseală.
Valorificare, considerată de către unii specialişti ca fiind o etapă suplimentară în cadrul învăţării
specifice domeniului sportiv, în care deprinderile şi priceperile motrice ce se însuşesc, trebuie
valorificate în cadrul competiţiei.
Valorificarea se regăseşte în toate celelalte stadii, bineînţeles cu nuanţe diferite, datorită
faptului că jocul apare prezent încă de la începutul instruirii în forme simplificate. Astfel,
valorificarea se conturează ca o prioritate în învăţare, impunând necesitatea adaptării acţiunilor la
condiţiile jocului deoarece, o acţiune nu se realizează de două ori de pe aceleaşi coordonate.
În aceste condiţii în care aceeaşi acţiune se efectuează din zone diferite (deci la distanţe diferite
faţă de locul unde trebuie transmisă mingea, aceasta venind spre el din zone diferite, cu
traiectorie şi viteză de zbor diferită) îl obligă pe jucător să-şi adapteze comportamentul motric,
dezvoltându-i capacitatea de a opera cu deprinderile învăţate.
Pentru o înţelegere mai facilă a problematicii învăţării specifice jocului de volei, acest
proces complex poate fi restructurat la două mari etape prin care se urmăreşte:
I. Formarea şi stabilizarea deprinderii care se realizează în cadrul stadiilor de iniţiere,
fixare şi consolidare;
II. Perfecţionarea deprinderii în cadrul stadiului de perfecţionare.
 CAP. 4
CONȚINUTUL JOCULUI DE VOLEI

În general, atunci când ne referim la un sistem, trebuie să avem în vedere existenţa

elementelor constitutive ale acestuia, elemente care interacţionează şi între care se stabilesc
relaţii de interdependenţă şi intercondiţionare.
Jocul de volei, cuprinde o serie de secvenţe de acţiuni ordonate în cadrul unor structuri de
joc ce alcătuiesc un sistem, sistemul de joc.
Astfel, datorită faptului că şi jocul de volei poate fi considerat ca fiind un sistem, în
momentul în care încercăm să-l analizăm, este obligatoriu să avem în vedere relaţiile care se
stabilesc între elementele acestuia.
Sistemul de joc cuprinde două mari subsisteme care la rândul lor înglobează o serie de
elemente. Astfel, putem menţiona existenţa unui:
1. – subsistem de atac care include conţinutul de acţiuni tehnico-tactice individuale de atac şi
anume: serviciul, ridicarea şi atacul;
2. – subsistem de apărare ce încorporează conţinutul de acţiuni tehnico - tactice individuale de
apărare, acestea fiind: preluarea serviciului, blocajul, preluarea atacului, plonjonul care este
asociat întotdeauna cu alte acţiuni; la acestea, după părerea noastră, mai putem adăuga
preluarea din plasă şi preluarea în cadrul dublajului şi autodublajului, acţiuni ce presupun
moduri particulare de acţionare.
Succesiunea acestor acţiuni individuale şi interacţiunile dintre acestea pe parcursul
derulării jocului, generează acţiunile tactice colective. Acestea pot fi regăsite în patru situaţii sau
momente ale jocului şi anume: la primirea serviciului, în atac, în apărare şi la efectuarea
serviciului, rezultând astfel:
 acţiuni tactice colective la preluarea serviciului care se concretizează în aşezarea jucătorilor
într-un dispozitiv specific fiecărui model de joc cu scopul de a acoperi terenul cât mai
eficient pentru a facilita intrarea în posesia mingii; la nivelele superioare de performanţă,
acest scop este realizat prin specializarea unor jucători la preluarea serviciului;
 acţiuni tactice colective în atac care se referă la organizarea atacului în cadrul celor două
situaţii distincte (după preluarea serviciului şi după preluarea atacului) care presupun condiţii
 diferite de intrare în posesia mingii, respectiv condiţii diferite în ceea ce priveşte posibilităţile
de organizare a atacului;
 acţiuni tactice colective în apărare care constau în organizarea apărării în baza unui sistem
de apărare (definit de poziţia în teren a jucătorului din zona 6 care poate fi avansat,
intermediar sau retras); presupun existenţa unui dispozitiv de bază şi acţionarea jucătorilor în
cadrul acestuia;
 acţiuni tactice colective la efectuarea serviciului care înseamnă aşezarea jucătorilor într-un
dispozitiv ce are rolul de a-i aduce cât mai rapid în dispozitivul de apărare, dat fiind faptul că
după serviciu mingea ajunge la adversar; în cadrul modelelor de joc pentru avansaţi cu
specializare pe zone, aceste acţiuni tactice includ şi efectuarea schimbărilor de zone între
jucători conform specializării.
Aceste acţiuni colective stau la baza stabilirii modelelor de joc intermediare şi final de
joc.
Între elementele sistemului se manifestă o serie de relaţii de intercondiţionare şi interdependenţă
pe care trebuie să le luăm în calcul atunci când facem aprecieri şi analize ale acestora.
Astfel, relaţiile de:
- interdependenţă ne arată că o acţiune individuală sau colectivă de joc depinde de cea
anterioară;
- intercondiţionarea ne arată că o acţiune individuală sau colectivă de joc o condiţionează
(prin modul şi eficienţa cu care este realizată) pe cea care urmează.
Aceste relaţii se transferă şi la nivelul structurilor de joc.
Conţinutul jocului este format din tehnica şi tactica jocului la care se adaugă componentele
fizice, psihologice şi teoretice.
TEHNICA de joc este „un sistem de mişcări integrate specializate şi automatizate (acte,
gesturi, priceperi, deprinderi) , cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi sarcinile de atac şi de
apărare. Sintetic spus, tehnica reprezintă structura motrică a jocului. Tehnica nu este de sine
stătătoare, ea este legată de joc în relaţie cu celelalte componente şi subordonată sarcinilor de
instruire.
Tehnica are un caracter ştiinţific prin folosirea unor date din ştiinţe conexe, este evolutivă
deoarece se perfecţionează continuu mai ales sub influenţa luptei permanente dintre atac şi
apărare. Tehnica jocului de volei este accesibilă şi relativ simplă, având un caracter raţional. Se
mai caracterizează prin viteză de deplasare şi execuţie, precizie, coordonare şi mod specific de
lovire a mingii.
Tehnica jocului de volei este mai puţin pretenţioasă la nivelul lecţiei de educaţie fizică
sau practicarea jocului cu scop recreativ, devenind din ce în ce mai sofisticată pe măsura creşterii
nivelului de performanţă.
TACTICA de joc reprezintă „un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi
pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de
concurs pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de
performanţă stabilite”.
Totalitatea acţiunilor individuale şi colective specifice voleiului şi procedeele lor de
execuţie formează tehnica jocului, iar modalitatea în care acestea se leagă între ele, pentru a
forma structuri de maximum 3-4 lovituri, la care se adaugă modul de finalizare reprezintă tactica
jocului de volei.
Tehnica şi tactica alcătuiesc conţinutul jocului, care se exprimă pe mai multe nivele,
după cum urmează:
1. La nivelul jocului (meci sau partidă, câştigată de echipa care obţine victoria în trei seturi din
cinci)
2. La nivel de set (în primele patru seturi – 25 de puncte, setul 5 – 15 puncte)
3. La nivelul structurii de joc (ciclu) reprezentând totalitatea fazelor şi acţiunilor derulate de la
punerea mingii în joc până la căderea ei pe sol sau oprirea prin fluier a jocului de către arbitru
(de la punerea mingii în joc până la obţinerea punctului de către una dintre echipe)
4. În faza de joc, care constă în succesiunea acţiunilor unei echipe din momentul venirii mingii în
terenul propriu până la trecerea ei în terenul advers (faza I - începe cu preluarea serviciului, faza
a II a - începe cu preluarea atacului; într-o structură de joc poate exista doar o fază I, faza a II se
poate repeta de „n” ori)
5. La nivelul acţiunii de joc ca unitatea funcţională prin care jucătorul intervine la minge pentru
rezolvarea unei sarcini parţiale şi specifice a jocului;
6. În cadrul procedeului de execuţie, prin concretizarea în fapt a acţiunii, modul în care se ia
contact cu mingea, în funcţie de felul acţiunii, nivelul de pregătire a executanţilor, condiţiile
concrete.
 Tactica jocului de volei se caracterizează prin accesibilitate, tradusă prin corespondenţa
care trebuie să existe între nivelul tehnic şi particularităţile fizice şi psihice ale jucătorilor şi prin
elasticitate, pentru că presupune o continuă adaptabilitate a jucătorilor la situaţiile din joc,
precum şi capacitatea acestora de a acţiona creator pe parcursul tuturor fazelor de atac şi apărare.
Componenta fizică se concretizează în aptitudinile motrice (viteză, forţă, rezistenţă) şi
psihomotrice (capacităţi coordinative sau aşa numita ”îndemânare”) care sunt implicate în
realizarea acţiunilor de joc, constituind de fapt suportul materializării acestora în plan practic.
Componenta teoretică presupune existenţa unor cunoştinţe despre:
- regulamentul de joc şi în special despre prevederile referitoare la modul de jucare a mingii în
cadrul acţiunilor de joc;
- aptitudinile specifice necesare practicării jocului de volei şi despre metodele de dezvoltare a
acestora; conştientizarea sportivilor în acest sens are ca rezultat o mai bună motivare şi un
răspuns optim al acestora la solicitări (spre exemplu, conştientizarea despre faptul că
rezistenţa specifică se dezvoltă numai prin efectuarea unor faze continue de joc pe fond de
oboseală, va avea ca rezultat o mobilizare mai eficientă a sportivilor pentru depăşirea
momentelor critice datorate instalării stării de oboseală);
- mecanismele şi etapele învăţării, dat fiind faptul că în unele momente ale instruirii, condiţiile
specifice în care se derulează exersarea poate genera reacţii necorespunzătoare; astfel, pentru
consolidarea unor deprinderi, volumul mare de repetări din primele lecţii poate induce o stare
de plictiseală care, asociată cu starea de oboseală inerentă acestui stadiu, poate determina
unele reacţii negative; o conştientizare în acest sens, poate spori gradul de implicare a
sportivilor în realizarea lucrului specific şi va spori implicit, eficienţa procesului de pregătire;
- condiţiile formării şi stabilizării deprinderilor motrice care în jocul de volei sunt nenaturale;
acest fapt impune să avem în vedere unele aspecte particulare ale învăţării care trebuie să
conducă în final, la automatizarea parţială ale unor componente ale acţiunilor; pe baza
acestora, comportamentul motric poate fi adaptat mai eficient la condiţiile concrete impuse
de joc.
Componenta psihologică reprezintă pe de o parte, o componentă de sine stătătoare prin
faptul că o acţiune, în derularea ei, solicită o serie de aptitudini psihice care influenţează eficienţa
acesteia.
 Spre exemplu:
- componenta perceptivă este responsabilă de preluarea informaţiilor în timpul jocului,
informaţii care condiţionează decizia de răspuns şi calitatea acţiunii care urmează să fie
executată;
- în cadrul percepţiei, spiritul de observaţie, capacitatea intuitivă şi capacitatea reconstitutivă a
memoriei acţionează asupra componentei anticipative favorizând realizarea unor previziuni
asupra derulării ulterioare a situaţiei, determinând în acest fel o adaptare mai eficientă a
acţiunii la situaţia concretă.
- Pe de altă parte, aceasta se regăseşte şi în celelalte componente ale acţiunii asupra cărora
exercită o puternică influenţă ce capătă chiar accente de condiţionare. În această situaţie,
putem vorbi de aspecte psihice ale componentei tactice, ale componentei tehnice, ale
componentei fizice şi ale celei teoretice.
În continuare, vom încerca să evidenţiem implicarea unor factori psihici în cadrul
componentelor acţiunii de joc şi în ce mod exercită condiţionări asupra acestora. Astfel:
- gândirea operaţională şi rapiditatea gândirii condiţionează adaptarea eficientă a acţiunii la
variaţiile situaţionale impuse de joc, rezultând astfel implicarea acestora în componenta tactică;
- capacitatea de reprezentare corectă a mişcării şi capacitatea de învăţare rapidă acţionează
asupra componentei tehnice, având un rol determinant în formarea corectă a deprinderilor
motrice specifice jocului;
- calităţile volitive şi aspectele motivaţionale sunt implicate în susţinerea unor eforturi lungi,
epuizante (de forţă sau rezistenţă) sau în mobilizarea totală pentru dezvoltarea unor eforturi
maximale (de viteză, forţă sau complexe), rezultând astfel acţiunea acestora asupra componentei
fizice;
- limbajul, imaginaţia, memoria, gândirea, acţionează asupra componentei teoretice, ajutând la
formarea cunoştinţelor legate de acţiune şi la formarea unor conexiuni între componente.
 CAP. 5
NOȚIUNI DE REGULAMENT

SUPRAFAŢA DE JOC
 DIMENSIUNILE TERENULUI – 9 m lăţime / 18 m lungime;
 LINIILE TERENULUI: 2 laterale, 2 de fund, de centru, de 3 m care se
prelungeşte punctat în lateral în afara suprafeţei terenului. Toate au o lăţime de 5
cm şi fac parte din suprafaţa de joc;
 ZONELE SUPRAFEŢEI DE JOC: DE ATAC – de la linia de centru la linia de 3
m, DE SERVICIU – între liniile laterale între două linii de 25 cm care se
prelungesc imaginar, DE ÎNLOCUIRE – în afara terenului, între linia de centru şi
cea de 3 m, DE SIGURANŢĂ – 3 m de jur împrejurul terenului.

FILEUL ŞI STÂLPII
 ÎNĂLŢIME: 2,24 – feminin, 2,43 – masculin (măsurat la centru);
 STRUCTURĂ: confecţionat din sfoară neagră, ochiuri pătrate de 10x10 cm,
L = 9,5 m şi l = 1 m; bandă superioară albă de 5 cm;
 BENZI LATERALE: albe de 5 cm /1 m, montate pe fileu perpendicular pe
intersecţia dintre linia de centru cu cele laterale;
 ANTENE: din fibră de sticlă, L = 1,80 m şi grosime de 1 cm, colorate alb-roşu
din 10 cm în 10 cm;
 STÂLPII: din metal cu secţiune circulară (rotunjiţi) – NU pătrat sau
dreptunghiular (fără muchii);
- h = 2,55 m;
- protejaţi în partea inferioară cu burete;
- fixaţi ÎN SOL (nu ancoraţi cu cabluri), la 50 cm - 1m de linia laterală.

MINGEA DE VOLEI
FORMĂ
• sferică, din piele sau piele sintetică; în interior are o cameră de cauciuc.
CULOARE
• uniform deschisă (alb – folosite doar în cadrul pregătirii);
• combinaţie de culori (în jocuri oficiale).
CIRCUMFERINŢĂ ŞI GREUTATE
• 65 – 67 cm;
• 260 – 280 g.
În meciurile oficiale - se folosesc 3 MINGI DE JOC

COMPONENŢA ECHIPELOR: 12 jucători (6 titulari şi 6 rezerve), antrenor principal, antrenor

secund, medic, maseur;

ECHIPAMENT:
- VOLEIUL CLASIC: tricou, şort (masculin), colant scurt (feminin), genunchere, şosete, pantofi
sport. Cu aprobarea arbitrului principal, din anumite motive, se poate juca fără pantofi;
- VOLEIUL PE NISIP:
- masculin (maieu, şort, şapcă, ochelari de soare);
- feminin (bustieră, şort decupat – slip, şapcă, ochelari de soare).

LIDERUL ECHIPEI - CĂPITANUL DE ECHIPĂ

ATRIBUŢII
• înainte de începerea partidei (participă la tragerea la sorţi, semnează foaia de arbitraj);
• în timpul jocului (este singura persoană autorizată să poarte discuţii cu arbitrul principal; poate
cere timp de odihnă şi schimbări de jucători);
• după încheierea partidei (verifică şi semnează foaia de arbitraj).

SISTEMUL DE MARCARE AL PUNCTELOR, CÂŞTIGAREA SETULUI ŞI MECIULUI

 CÂND O ECHIPĂ CĂŞTIGĂ UN PUNCT?
- punctul este câştigat la orice greşeală a adversarului, indiferent de echipa care a servit – fiecare
fază de joc câştigată presupune cumularea unui punct;
  CÂND O ECHIPĂ CĂŞTIGĂ UN SET?
- setul se finalizează când una din echipe cumulează 25 de puncte, cu două puncte diferenţă; în
caz de egalitate, setul se prelungeşte fără limită până la obţinerea diferenţei de două puncte;
- în caz de egalitate la seturi, setul decisiv se joacă până la 15 puncte cu două puncte diferenţă;
setul se prelungeşte până la înregistrarea diferenţei de două puncte;

 CÂND O ECHIPĂ CĂŞTIGĂ UN MECI?

- meciul se încheie atunci când o echipă câştigă primele 3 seturi din maximul 5.
 CAP. 6
STRUCTURA JOCULUI

 TRAGEREA LA SORŢI (participă arbitrul principal şi căpitanii de echipă);

 PERIOADA DE ÎNCĂLZIRE (până la 10 min);
 ÎNCEPEREA PARTIDEI (formaţia de start – cei şase jucători care intră în teren sunt
trecuţi în foaia de arbitraj fiind menţionată zona pe care o ocupă fiecare).
AŞEZAREA ÎN TEREN - 6 jucători dispuşi pe două linii, ocupă cele 6 zone de teren. Linia I la
fileu, zonele 2,3,4 de la dreapta la stânga şi linia a II-a, zonele 1,6,5 tot de la dreapta la stânga
(zona 1 în dreapta în linia a II-a, iar zona 2 în faţa acesteia la fileu).
POZIŢII – jucătorii din zone apropiate nu au voie să se poziţioneze pe aceeaşi linie sau să se
depăşească; aceeaşi regulă şi pentru jucătorii poziţionaţi pe zone corespondente (1 cu 2, 6 cu 3, 5
cu 4).
ROTAŢIA – din zonă în zonă în sensul acelor de ceasornic: din 1 în 6, 5, 4, 3, 2, 1.

SITUAŢII DE JOC
1. MINGE ÎN JOC (cât timp faza de joc este în derulare, până ce jocul este oprit de către arbitrul
principal);
2. MINGE AFARĂ DIN JOC (sau ”MINGE MOARTĂ”- când faza de joc se întrerupe şi până
jocul se reia prin serviciu, după fluierul arbitrului);
3. MINGE ”ÎN TEREN” (când mingea atinge suprafaţa terenului de joc, iar faza de joc se
întrerupe);
4. MINGE ”AFARĂ” (când mingea este trimisă în afara terenului de joc sau ricoşează în urma
contactului unui adversar – blocaj sau preluare din atac sau serviciu, iar faza de joc este
întreruptă).

LOVITURILE UNEI ECHIPE: (3, maxim 4 lovituri – atunci când mingea este atinsă de blocaj).

CARACTERISTICI ALE LOVIRII MINGII

- Mingea poate fi jucată cu oricare parte a corpului.
 - Mingea trebuie să fie lovită, ea nu trebuie să fie ţinută şi/sau aruncată.
- La prima lovitură a echipei, mingea poate să atingă consecutiv mai multe părţi ale
corpului, cu condiţia ca aceste contacte să aibă loc în cursul aceleiaşi acţiuni.
- La blocaj, contactele consecutive pot fi realizate de unul sau mai mulţi jucători, cu
condiţia ca aceste contacte să aibă loc în cursul aceleiaşi acţiuni.

GREŞELI ÎN JOCUL CU MINGEA

 PATRU LOVITURI: o echipă loveşte mingea de patru ori înainte de a o retrimite;
 LOVITURĂ AJUTATĂ: un jucător se sprijină pe un coechipier sau pe orice
structură/obiect în interiorul suprafeţei de joc cu scopul de a juca mingea;
 ŢINUTĂ: un jucător nu loveşte mingea, care este ţinută şi/sau aruncată;
 DUBLU CONTACT (dubla lovire): un jucător loveşte mingea de două ori succesiv sau
mingea atinge succesiv mai multe părţi ale corpului său (exceptând prima lovitură).

GREŞELI ALE JUCĂTORULUI LA FILEU

- Un jucător atinge mingea sau un adversar în spaţiul advers înaintea sau în timpul loviturii
de atac a adversarului;
- Un jucător pătrunde în spaţiul advers pe sub fileu incomodând adversarul;
- Un jucător pătrunde în terenul de joc advers;
- Un jucător atinge fileul sau antenele în timpul acţiunii de jucare a mingii sau dacă prin
această atingere deranjează jocul.

ÎNTRERUPERI DE JOC REGULAMENTARE

- TIMPII DE ODIHNĂ: (2 T.O. de 30 sec./set la cererea antrenorului sau căpitanului de
echipă + 2 timpi tehnici /set acordaţi prin regulament la înregistrarea punctelor 8 şi 16).
- ÎNLOCUIRILE DE JUCĂTORI:
- 6 schimbări simple (poate fi schimbată întreaga echipă);
- 3 schimbări duble (un jucător înlocuit nu poate intra înapoi în teren decât în locul celui care l-a
schimbat, nu a altui jucător).
 JUCĂTORUL “LIBERO”

- DESEMNAREA LIBERO-ULUI (se menţionează în foaia de arbitraj înainte de începerea

partidei numele şi numărul de pe tricou; mai nou regulamentul permite înregistrarea a doi
jucători libero);
- ECHIPAMENTUL LIBERO-ULUI (este diferit faţă de echipamentul echipei);
- ACŢIUNI DE JOC PERMISE LIBERO-ULUI (este un jucător specializat în apărare – nu
are voie să execute serviciu, atac şi blocaj – poate efectua a treia lovitură, dar nu sub
forma loviturii de atac);
- SUBSTITUIREA (ÎNLOCUIREA) JUCĂTORILOR DE CĂTRE LIBERO (poate înlocui
orice jucător aflat în linia a doua după ce acesta a efectuat serviciul atunci când jocul este
oprit, fără a cere permisiunea arbitrului principal, prin zona de teren cuprinsă între linia
de 3 m şi linia de fund – schimbările libero-ului nu sunt înregistrate în foaia de arbitraj şi
nu intră în categoria schimbărilor de jucători permise de regulament);
- REDESEMNAREA UNUI NOU LIBERO (în caz de accidentare poate fi desemnat un alt
jucător libero, însă acesta nu mai poate fi folosit în timpul jocului pe un alt post).

ACŢIUNI DE JOC SUPUSE UNOR REGULI SUPLIMENTARE

SERVICIUL
- Se execută de către jucătorul aflat în Z1, conform ordinii impuse de rotaţie, din afara
terenului de joc, din spaţiul de serviciu, la fluierul arbitrului;
- Se execută obligatoriu cu mâna sau cu oricare parte a braţului, după ce mingea a fost
aruncată;
- Mingea trebuie să treacă peste fileu, prin interiorul spaţiului de joc şi nu trebuie să
lovească stâlpii, antenele, banda laterală sau un alt obstacol în traiectoria ei spre terenul
advers.

LOVITURA DE ATAC
- Un jucător din linia I poate efectua o lovitură de atac, cu condiţia ca acel contact cu
mingea să fi avut loc în interiorul propriului său spaţiu de joc;
 - Un jucător din linia a II-a poate efectua o lovitură de atac la orice înălţime din afara zonei
de atac;
- Un jucător din linia a II-a poate efectua o lovitură de atac din zona de atac dacă în
momentul contactului, mingea nu se află în totalitate deasupra marginii superioare a
fileului.

BLOCAJUL
- Blocajul se execută numai de către jucătorii din linia I (nu şi de către cei din linia a II-a
sau Libero);
- Este permisă trecerea mâinilor şi braţele pe deasupra fileului, cu condiţia ca această
acţiune să nu împiedice jocul adversarului (să nu atingă primul mingea);
- Contactul cu mingea la blocaj nu este considerat ca o lovitură a echipei (după blocaj
echipa are dreptul la trei lovituri);
- Prima lovitură după blocaj poate fi executată inclusiv de cel care a atins mingea în cursul
blocajului;
- Este interzis blocajul serviciului advers.

CONDUITA PARTICIPANŢILOR
Conduită incorectă minoră: soldată cu avertisment;
CONDUITE INCORECTE CARE DUC LA SANCŢIUNI:
- conduita nesportivă – penalizare;
- conduita ofensatoare – eliminare;
- agresiune - descalificare.

BRIGADA DE ARBITRAJ: ARBITRU PRINCIPAL,ARBITRU SECUND, ARBITRU

SCORER, ASISTENŢI DE LINIE.
 PROCEDURI (SARCINI)

ARBITRUL PRINCIPAL
PLASAMENT – în picioare pe o platformă montată lângă stâlp care să confere o bună
vizibilitate în partea superioară a plasei, în partea opusă arbitrului secund, mesei scorerului şi
băncilor de rezerve.
ÎNAINTEA MECIULUI:
• inspectează condiţiile suprafeţei de joc, mingile şi celelalte echipamente şi instalaţii;
• efectuează tragerea la sorţi împreună cu căpitanii echipelor;
• controlează încălzirea oficială a echipelor.
ÎN TIMPUL MECIULUI:
• semnalizează începerea jocului;
• urmăreşte jucătorul la serviciu şi greşelilor de poziţie ale echipei la serviciu, inclusiv
paravanul;
• sancţionează greşelile în jocul cu mingea şi pe cele comise în partea superioară a plasei;
• sancţionează conduitele incorecte şi întârzierile de joc;
LA SFÂRŞITUL MECIULUI el controlează şi semnează foaia de arbitraj.

ARBITRUL SECUND
PLASAMENT – în picioare, pe sol, în partea opusă arbitrului principal, în dreptul stâlpului.
ÎNAINTEA FIECĂRUI SET:
• verifică dacă poziţiile jucătorilor din teren corespund cu cele de pe fişele de poziţie.
ÎN TIMPUL MECIULUI semnalizează:
• greşelile de aşezare ale echipei la primire;
• pătrunderea în terenul advers şi în spaţiul de sub fileu;
• contactul greşit cu fileul în partea sa inferioară, sau cu antena situată de partea sa de
teren;
• blocajul neregulamentar al jucătorilor din linia a doua sau tentativa de blocaj a libero-
ului;
• mingea care depăşeşte fileul prin afara spaţiului de trecere în direcţia terenului de joc
advers sau care atinge antena situată de partea sa de teren;
LA SFÂRŞITUL MECIULUI controlează şi semnează foaia de arbitraj.
ARBITRUL SCORER
PLASAMENT – aşezat la masa scorerului, în spatele arbitrului secund, între cele două bănci de
rezerve.
ÎNAINTEA MECIULUI:
• înscrie în foaie datele jocului şi ale echipelor şi obţine semnăturile căpitanilor şi
antrenorilor celor două echipe
• înregistrează formaţia de start a fiecărei echipe.
ÎN TIMPUL MECIULUI
• înregistrează punctele marcate;
• controlează ordinea rotaţiei la serviciu;
• înregistrează timpii de odihnă şi înlocuirile de jucători;
• anunţă sfârşitul fiecărui set, începutul şi sfârşitul fiecărui T.O. tehnic şi marcarea celui
de-al 8-lea punct în setul decisiv.
LA SFÂRŞITUL MECIULUI:
• înscrie rezultatul final;
• după ce a semnat el însuşi foaia de arbitraj, obţine semnăturile căpitanilor şi, apoi, ale
arbitrilor.

ASISTENŢII DE LINIE în număr de 2 sau 4 (obligatoriu la meciurile de nivel de înaltă

performanţă)
PLASAMENT
- când sunt 2, la colţurile terenului opuse zonei 1, astfel încât să poată supraveghea linia de fund
şi tuşa laterală de partea pe care se situează;
- când sunt 4, la colţurile terenului, în prelungirea liniilor de fund şi a liniilor laterale pe care le
supraveghează.
SEMNALIZEAZĂ
- mingea “în teren” şi “afară”;
- mingile “afară” atinse în prealabil de echipa care a recepţionat mingea;
- când mingea atinge antena sau mingea servită depăşeşte fileul prin afara spaţiului de joc;
- greşelile de picior ale jucătorului la serviciu.
 CAP. 7
TEHNICA JOCULUI DE VOLEI

În jocurile sportive, prin tehnică se întelege: „un sistem de mișcări integrate sau o
înlănțuire de mișcări parțiale (acte, gesturi, principii, deprinderi), specializate și perfecționate, cu
ajutorul cărora se rezolvă scopul și sarcinile de atac și apărare ale jocului”.
Particularizat la volei, tehnica reprezintă „un ansamblu de acțiuni motrice, specifice ca
formă și conținut, care constau din lovirea mingii și deplasările jucătorilor, realizate în scopul
practicării cu eficiență maximă a jocului, în concordanță cu regulamentele actuale”. Tehnica
conturează structura motrică a jocului, dar eficiența ei depinde de capacitatea performanțială a
jucătorilor care alcătuiesc echipa.
Asupra tehnicii voleiului o contribuție de seamă o are și regulamentul, care interzice
„tinerea mingii” la executarea pasei și permite doar 3 lovituri fiecărei echipe, în câmpul propriu
de joc.
Elementele și procedeele tehnice ale jocului de volei se împart în două categorii –
specifice atacului și apărarii.
Elemente specifice atacului:
• Pasa;
• Ridicarea mingii pentru executarea loviturii de atac;
• Serviciul;
• Lovitura de atac.
Elemente specifice apărării:
• Preluarea mingii;
• Blocajul;
• Plonjonul;
• Dublarea si plasamentul.
 Specifice voleiului sunt 3 poziții fundamentale: înaltă, medie și joasă (Fig.1) și
deplasările pe distanță scurtă prin pas adăugat, alergare și sărituri (predominante cu desprindere
simultană pe două picioare).

a) b) c)

Fig. 1 – a)poziție înaltă, b)poziție medie, c)poziție joasă

1. Serviciul:
 în funcţie de poziţia mingii faţă de centrul de greutate al executantului putem vorbi
de:
- serviciu de jos;
- serviciu de sus.
 în raport cu poziţia jucătorului faţă de minge în momentul efectuării serviciului
rezultă:
- serviciu de sus din faţă;
- serviciu din lateral;
 în funcţie de punctul de lovire al mingii întâlnim:
 - serviciu normal - punctul de lovire este situat uşor sub linia mediană spre polul
inferior;
- serviciu planat sau plutitor - punctul de lovire este situat pe linia mediană, iar
mingea se loveşte scurt astfel încât să nu capete nici un efect; în aceste condiţii
curenţii de aer vor genera o traiectorie planată a mingii, cu o cădere bruscă
materializată printr-o traiectorie descendentă bruscă cu oscilaţii laterale;
- serviciu în forţă - presupune lovirea mingii spre calota superioară finalizat cu o
uşoară mişcare de acoperire a acesteia; reuşita acestui mod de serviciu este
facilitată de o aruncare a mingii cu un efect spre înainte.
 în funcţie de poziţia jucătorului în raport cu solul va rezulta:
- serviciu de pe sol;
- serviciu din săritură – este întâlnit în literatura de specialitate şi sub denumirea de
”atac de la 9 m”.

2. Ridicarea:
 în raport cu direcţia ridicării, rezultă:
- ridicare înainte;
- ridicare înapoi (peste cap).
 în funcţie de distanţa ridicării:
- ridicare la mică distanţă - pentru zona apropiată de ridicător; înaintea şi în spatele
acestuia;
- ridicare la distanţă mare - peste o zonă (din Z2 în Z4).
 în funcţie de traiectoria ridicării se poate efectua:
- ridicare în urcare;
- ridicare întinsă;
- ridicare scurtă;
- ridicare medie sau semi-înaltă;
- ridicare înaltă.
 în raport cu jucătorul pentru care se realizează ridicarea:
- ridicare pentru linia I;
- ridicare pentru linia a IIa.
  în raport cu suprafaţa de contact cu mingea a executantului:
- ridicare cu două mâini;
- ridicare cu o mână;
- ridicare cu două mâini de jos.
 în funcţie de poziţia ridicătorului în raport cu solul:
- ridicare de pe sol;
- ridicare cu plonjon;
- ridicare din săritură.

3. Atacul:
 în raport cu bătaia:
- atac cu bătaie pe un picior;
- atac cu bătaie pe două picioare:
- cu bătaie alternativă;
- cu bătaie simultană.
- atac cu dublă bătaie.
 în raport cu acţiunea palmei asupra mingii:
- atac în forţă;
- atac plasat;
- atac liftat.
 în funcţie de direcţia atacului în raport cu elanul:
- atac pe direcţia elanului:
- pe culoar (”pe drept”), dacă elanul este perpendicular pe fileu;
- pe diagonală, dacă elanul este oblic faţă de fileu.
- atac pe altă direcţie (”atac întors”):
- cu întoarcere în aer pe noua direcţie, după bătaie.
- cu schimbarea direcţiei numai prin acţiunea braţului.
 în funcţie de timpii atacului:
- atac pe timpul 1- atac foarte rapid, din ridicare în urcare sau cu traiectorie întinsă;
- atac pe timpul 2 - atac rapid din ridicare scurtă;
- atac pe timpul 3 - atac din ridicare înaltă, folosit de regulă ca
variantă de siguranţă, atunci când situaţia nu permite organizarea atacului în condiţii optime.
 în raport cu blocajul:
- cu evitarea blocajului;
- din blocaj afară;
- la vârf de blocaj - practic reprezintă tot un atac din blocaj afară, însă
particularităţile de ordin biomecanic ne determină să îl menţionăm ca acţiune
distinctă.

4. Preluarea serviciului:
 în raport cu suprafaţa de contact cu mingea:
- preluare de sus - manifestă o tendinţă de generalizare datorată siguranţei mai mari
în ceea ce priveşte transmiterea mingii şi în special, datorită toleranţei în ceea ce
priveşte aprecierea primei intervenţii de către regulamentul de joc;
- preluare de jos.
 în raport cu poziţia jucătorului faţă de suprafaţa solului:
- preluare de pe picioare;
- preluare cu plonjon - nu se recomandă abordarea acestei forme de preluare decât
în situaţii extreme, datorită faptului că realizarea plonjonului presupune ieşirea
temporară din joc a jucătorului care a efectuat preluarea şi implicit imposibilitatea
participării eficiente a acestuia la combinaţiile în atac.

5.Blocajul:
 în funcţie de locul contactului cu mingea în raport cu planul fileului:
- blocaj ofensiv - presupune contactul cu mingea în terenul advers, dincolo de
planul fileului, acţionând agresiv asupra mingii printr-o mişcare de acoperire din
articulaţia pumnului; pentru a se încadra în limitele permise de regulament,
contactul cu mingea se impune a fi realizat după efectuarea atacului advers;
- blocaj defensiv - presupune contactul cu mingea în terenul propriu, mâinile
executantului efectuând o flexie dorsală în articulaţia pumnului; plasarea palmelor
în acest fel, permite întâlnirea cu mingea atacată astfel încât, acesta va ricoşa cu o
traiectorie înaltă, fiind posibilă recuperarea ei de către coechipieri.
  în raport cu numărul de participanţi:
- blocaj individual;
- blocaj colectiv - poate fi realizat de către doi sau trei jucători;
 în funcţie de poziţia blocajului faţă de minge:
- blocaj la minge - presupune plasarea palmelor pe direcţia traiectoriei mingii
atacate;
- blocaj la zonă - presupune acoperirea de către blocaj a unei direcţii de atac astfel
încât, aşezarea jucătorilor din cadrul sistemului de apărare va fi facilitată; această
formă de blocaj apare pregnant în situaţia blocajului colectiv, atunci când unul din
jucătorii participanţi va realiza blocaj la minge, iar al doilea, blocaj la zonă
acoperind cealaltă direcţie posibilă de atac;
 în raport cu timpii atacului (fiind obligatorie coordonarea momentului declanşării
blocajului în funcţie de aceştia) rezultă:
- blocaj la atac pe timpul 1 – la atac foarte rapid (din ridicare în urcare sau
traiectorie întinsă) care presupune ca jucătorul de blocaj să realizeze săritura uşor
înaintea atacantului;
- blocaj la atac pe timpul 2 - la atac rapid (din ridicare scurtă) care presupune ca
jucătorul de blocaj să realizeze săritura în acelaşi timp cu atacantul;
- blocaj la atac pe timpul 3 – folosit ca variantă de siguranţă (din ridicare cu
traiectorie medie sau înaltă) şi presupune ca jucătorul de blocaj să realizeze
săritura mai târziu, după declanşarea atacului;
- blocaj la atac din L2 - presupune declanşarea întârziată a blocajului dată fiind şi
distanţa mai mare la care se află mingea în raport cu fileul, însă momentul trebuie
corelat obligatoriu cu traiectoria ridicării.

6.Preluarea atacului
Se realizează predominant de jos, datorită vitezei mari de zbor a mingii şi a forţei imprimate
acesteia de către atacant. De asemenea, gradul mare de incertitudine ce caracterizează aceste
situaţii obligă deseori pe jucătorul aflat în apărare să asocieze acţiunea de preluare a atacului cu
plonjonul, sub diferitele sale forme:
 în funcţie de suprafaţa de contact cu mingea:
 - preluare de jos cu două mâini - utilizată frecvent atunci când situaţia a fost
anticipată corect de către jucătorul din apărare, acesta având un plasament optim
pe direcţia mingii;
- preluare de jos cu o mână - variantă utilizată atunci când prin formele obişnuite de
deplasare nu s-a ajuns la un plasament optim, sau mingea a ricoşat din blocaj pe
traiectorii greu de anticipat;
- preluare cu piciorul - deşi permisivă din punct de vedere regulamentar are o
frecvenţă foarte redusă (datorată lipsei de precizie în transmiterea mingii); la
această formă de preluare se apelează în momente specifice situaţiei descrise
anterior, atunci când apărătorul este depăşit de situaţie şi acţionează ”in extremis”
încercând menţinerea mingii în joc;
- preluare cu alte părţi ale corpului (cap, umăr, spate, etc.) - reprezintă o acţiune
accidentală, spre exemplu în situaţia în care mingea atacată foarte puternic
ricoşează din blocaj pe o direcţie greu de anticipat şi care îi lasă pe apărători fără
reacţie, lovindu-se practic de aceştia;
- preluare cu ”pârghie dură” - reprezintă o acţiune asociată cu plonjonul înainte,
utilizată în situaţiile în care distanţa dintre apărător şi locul de contact al mingii cu
solul este mare şi nu poate fi acoperită prin formele obişnuite de deplasare; astfel,
după efectuarea plonjonului braţul se întinde lipind palma de sol pe locul de
contact al mingii cu acesta; în acest fel, suprafaţa de contact formează corp comun
cu podeaua.

7.Plonjonul
Nu poate exista singur ca acţiune specifică jocului de volei, ci numai asociat cu alte acţiuni de
apărare (preluarea serviciului sau atacului), dar şi de atac (ridicarea), având rolul de a facilita
intervenţia asupra mingii prin plasarea optimă a jucătorului în raport cu aceasta. Este considerată
ca fiind o acţiune de apărare datorită faptului că se manifestă în timpul jocului de regulă, în
asociere cu alte acţiuni de apărare.
Asocierea cu ridicarea ca acţiune de atac presupune o acţionare asupra mingii din situaţii
extreme, incomode, ceea ce face greu posibilă organizarea unor combinaţii în atac; în aceste
situaţii se pune problema menţinerii mingii în joc şi a valorificării acţiunii în cadrul unor variante
de finalizare de siguranţă (ridicare cu traiectorie medie sau înaltă).
În acest context, în jocul de volei putem menţiona existenţa unor variante de plonjon
precum:
 plonjonul înainte - asociat cu preluarea serviciului sau atacului realizată de jos cu
două mâini, cu o mână sau cu ”pârghie dură”;
 plonjonul lateral - asociat cu preluarea serviciului sau atacului realizată cu două mâini
de sus, de jos, cu o mână de jos sau cu ridicarea;
 plonjonul înapoi - asociat cu preluarea serviciului sau atacului realizată cu două mâini
de sus sau de jos şi cu ridicarea;
 plonjonul cu rulare peste umăr cunoscut sub denumirea de ”plonjon japonez” - apare
în joc asociat mai ales cu preluarea atacului cu o mână de jos.

8.Preluarea din plasă

Deşi se manifestă cu o frecvenţă relativ redusă pe parcursul derulării unei partide,
considerăm util să o menţionăm ca acţiune de apărare datorită aspectelor particulare ce o
caracterizează şi în special, datorită faptului că însuşirea ei permite continuarea fazei în cazul
unor preluări imprecise. Suntem de părere că, o astfel de acţiune care previne pierderea unui
punct într-o situaţie aparent fără soluţie, are în mod cert un efect tonic din punct de vedere psihic
asupra întregii echipe, prevenind instalarea unor momente de ”cădere” atât de frecvente în jocul
de volei.
 în raport cu suprafaţa de contact cu mingea putem vorbi de:
- preluare cu o mână;
- preluare cu două mâini de jos - ambele variante de acţionare impunând o poziţie
specifică foarte joasă, sub nivelul plasei, astfel încât să fie facilitată orientarea
spre minge în funcţie de modul cum este respinsă de aceasta;
- preluare cu piciorul - la care se poate recurge în situaţia în care prin deplasările
specifice nu poate ajunge într-o poziţie optimă;
 9.Preluarea în cadrul dublajului
Acţiunea de dublare constă în asigurarea unor zone ale terenului în care este posibil ca
mingea să ajungă în cursul derulării fazei de joc, în vederea recuperării acesteia şi a continuării
fazei în condiţii optime. De fapt, dublarea presupune deplasarea jucătorilor şi ocuparea unui
plasament optim pe baza unor reguli prestabilite, cu rol de a facilita jucarea mingii.
Dublarea se realizează atât în situaţie de apărare cât şi de atac, la această acţiune
participând mai mulţi jucători şi nu doar cel care efectuează preluarea mingii.
Deşi este o acţiune caracteristică şi situaţiei de atac, am optat pentru încadrarea ei în
categoria acţiunilor de apărare datorită faptului că şi în cazul dublării atacului mingea practic
vine de la adversar respinsă din blocaj, jucătorii echipei aflate în atac fiind nevoiţi să efectueze
preluarea unei mingi ricoşate pe traiectorii greu de anticipat.
 în raport cu situaţia de joc:
- preluare în cadrul dublării atacului - se bazează pe organizarea unui dispozitiv în
jurul zonei din care se realizează atacul; presupune existenţa unor particularităţi în
plasamentul anumitor jucători în funcţie de linia de efectuare a atacului:
- dublarea atacului din L1 - presupune plasarea jucătorului din zona apropiată
undeva înapoia atacantului;
- dublarea atacului din L2 - presupune plasarea jucătorului înaintea atacantului,
între fileu şi acesta;
- preluare în cadrul dublării blocajului - este realizată de anumiţi jucători desemnaţi
prin sistemul de apărare specific echipei.
 în funcţie de suprafaţa de contact cu mingea:
- preluare cu o mână de jos;
- preluare cu două mâini de jos;
- preluare cu piciorul sau cu alte părţi ale corpului - având în vedere faptul că
traiectoriile mingii de multe ori sunt foarte greu de determinat, asupra mingii se
acţionează întâmplător pentru a putea fi menţinută în joc.

10.Preluarea în cadrul autodublajului

Constă în intervenţia jucătorului care a efectuat în prealabil o acţiune de atac sau blocaj,
ceea ce presupune asocierea obligatorie a preluării cu una dintre aceste acţiuni. Drept urmare,
preluarea în cadrul autodublajului caracterizează atât situaţia de atac cât şi pe cea de apărare.
Încadrarea acestei acţiuni în categoria celor de apărare am realizat-o datorită faptului că, inclusiv
autodublarea acţiunii de atac presupune ca mingea să ricoşeze din blocajul advers, ceea ce
presupune de fapt ca aceasta să vină de la adversar.
 în funcţie de acţiunea cu care se asociază:
- preluare în cadrul autodublării atacului;
- preluare în cadrul autodublării blocajului;
 în funcţie de suprafaţa de contact cu mingea:
- preluare cu o mână de jos;
- preluare cu două mâini de jos;
- preluare cu piciorul sau cu alte părţi ale corpului.

ACŢIUNILE TACTICE COLECTIVE

Acţiunile tactice colective exprimă ceea ce face întreaga echipă în anumite momente ale jocului.
Acestea, se leagă în principal de patru momente care în ordinea logică a derulării jocului din
momentul punerii mingii în joc, sunt: efectuarea serviciului, primirea serviciului, organizarea
atacului şi organizarea apărării. Astfel, se delimitează:
1. acţiuni tactice colective la efectuarea serviciului;
2. acţiuni tactice colective la primirea serviciului;
3. acţiuni tactice colective la organizarea atacului;
4. acţiuni tactice colective la organizarea apărării.
În cele ce urmează, vom încerca să analizăm fiecare dintre aceste acţiuni tactice colective,
încercând să le subliniem caracteristicile. Totodată, menţionăm faptul că aceste acţiuni prezintă o
serie de aspecte particulare date de modelul de joc (intermediar sau final) la care se raportează.
1. Acţiunile tactice colective la efectuarea serviciului
Presupun organizarea jucătorilor într-un dispozitiv la efectuarea serviciului care are rolul
de a facilita intrarea cât mai rapidă şi mai eficientă a jucătorilor în dispozitivul de apărare.
Datorită faptului că după punerea mingii în joc adversarul intră în posesia acesteia şi îşi
organizează atacul, echipa ce a efectuat serviciul este obligată să se apere. Astfel, ca
particularităţi ale dispozitivului la efectuarea serviciului menţionăm faptul că:
 - este asemănător cu cel din cadrul sistemului de apărare, doar că la realizarea lui
participă numai cinci jucători, al şaselea fiind în afara terenului de joc pentru
efectuarea serviciului;
- cei doi jucători din L2 vor avea un plasament uşor mai avansat pentru a acoperii şi
zona celui care serveşte şi a nu fi surprinşi de o eventuală preluare directă peste fileu;
- în cazul modelelor de joc pentru avansaţi, cu specializare pe zone şi pe posturi, un
aspect particular îl reprezintă schimbul de zone conform specializării pe care jucătorii
îl realizează imediat după punerea mingii în joc.
2. Acţiunile tactice colective la primirea serviciului
Se concretizează într-un dispozitiv la primirea serviciului care prezintă o serie de aspecte
particulare în funcţie de modelul de joc şi de statutul de începători sau avansaţi al jucătorilor. În
concluzie, acest dispozitiv are structură şi rol diferit la începători faţă de avansaţi, în afara
aspectelor particulare specifice fiecărui model de joc.
La începători au rolul:
- de a facilita intrarea în posesia mingii prin acoperirea cât mai judicioasă a terenului de joc,
pentru a nu lăsa spaţii libere care pot fi speculate de adversar;
- de a ”ascunde pe ridicător” astfel încât să nu permită orientarea serviciului spre acesta, fapt
care va conduce în mod cert la dezorganizarea atacului;
- de a permite organizarea atacului în condiţii optime în raport cu modelul de joc la care ne
raportăm.
La avansaţi, rolul dispozitivului de preluare a serviciului este acela:
- de a ocupa un plasament optim cu jucătorii specializaţi la preluarea serviciului, astfel încât să
fie facilitată intervenţia acestora pe întreaga suprafaţă a terenului fără riscul de a putea fi
împiedicaţi de către coechipieri;
- de a scoate din preluare pe jucătorii ineficienţi care pot deveni ţinte în ceea ce priveşte
orientarea tactică a serviciului;
- de a scoate din preluare pe jucătorii care participă în cadrul combinaţiilor în atac pe timpul 1
(atac foarte rapid), pentru a facilita acţionarea eficientă a acestora;
- de a crea condiţii optime în ceea ce priveşte organizarea atacului, jucătorii având plasamente
în dispozitiv în funcţie de circulaţia pe care o au de realizat în cadrul combinaţiilor, timpul
de finalizare şi locul de pe fileu de unde vor ataca.
 3. Acţiunile tactice colective la organizarea atacului
Reprezintă modul cum echipa care a intrat în posesia mingii îşi organizează atacul şi se
concretizează, de regulă, prin combinaţii în atac. Organizarea atacului prezintă unele
particularităţi în funcţie de structura în cadrul căreia se derulează. În acest sens, putem discuta de
organizarea atacului după preluarea serviciului şi de organizarea atacului după preluarea
atacului.
Fiecare situaţie prezintă o serie de aspecte particulare de care este necesar să ţinem cont
şi să le transpunem în planul pregătirii, pentru eficientizarea acestui proces. Astfel:
- organizarea atacului după preluarea serviciului este mult facilitată de faptul că serviciul
este relativ uşor de preluat, datorită timpului mai mare de zbor al mingii şi al specializării
unor jucători pentru preluarea serviciului; în aceste condiţii intrarea în posesia mingii se
realizează în condiţii optime, ceea ce permite organizarea combinativă a atacului;
- organizarea atacului după preluarea atacului este mult mai dificilă datorită vitezei mari
de zbor a mingii atacate şi a ricoşării acesteia, destul de frecvent, din blocaj; astfel,
traiectoriile sunt foarte greu de anticipat, intrarea în posesia mingii este mult mai dificilă, iar
posibilităţile de a efectua combinaţii sunt destul de reduse; în aceste condiţii atacul va fi
organizat mult mai simplu, pe fondul adaptării la coordonatele impuse de situaţia de joc, în
aceste condiţii încercând valorificarea jucătorilor eficienţi în atac.
4. Acţiunile tactice colective la organizarea apărării
Presupun organizarea jucătorilor într-un dispozitiv de apărare pe baza unui sistem de
apărare a cărui denumire şi ale cărui reguli sunt determinate de poziţia jucătorului din zona 6.
Acesta poate avea o poziţie avansată, intermediară sau retrasă, poziţie ce determină practic
sisteme de apărare diferite, respectiv:
 sistem de apărare cu Z6 avansat;
 sistem de apărare cu Z6 intermediar;
 sistem de apărare cu Z6 retras.
Astfel, în funcţie de plasamentul jucătorului din Z6, zona de efectuare a blocajului şi de
numărul jucătorilor participanţi la blocaj (dacă este individual sau colectiv) se stabilesc sarcinile
în apărare pentru ceilalţi jucători, conform unor reguli precise.
Acţiunile tehnico-tactice individuale şi cele tactice colective reprezintă practic conţinutul
jocului, fiind componente ale sistemului de joc.
 CAP. 8
ANALIZA MECANISMULUI DE PASARE (PASA)

Pasa este elementul tehnic de bază al jocului, prin care se transmite mingea de la un
jucător la altul, pentru a organiza combinațiile tactice de atac .
Executia ei este foarte pretențioasă, urmare a faptului că primirea și transmiterea mingii se
realizează simultan, fără a o reține. Unii tehnicieni exclud termenul de pasă și-l înlocuiesc cu
„ridicarea mingii pentru atac”, expresie total gresită. Atacul este o acțiune tactică și nu un
procedeu tehnic. Ridicarea mingii pentru executarea loviturii de atac, este o „pasă specială”, care
necesită o abordare aprofundată.
PASA –de sus – cu două mâini – înainte; înapoi (peste cap); lateral – de pe sol sau din săritură
-cu o mână – înainte – din săritură
-de jos – cu două mâini – înainte; înapoi
-cu o mână – înainte; înapoi
După distanță, pasa este – scurtă – între două zone
-lungă – depășește două zone
După traiectoria mingii, pasa este – înaltă
-medie
-întinsă
-în urcare
Pasa de sus cu două mâini
Poziția inițială. Jucătorul stă în poziție medie, cu tălpile picioarelor depărtate și decalate,
cu genunchii ușor îndoiți, trunchiul puțin înclinat spre înainte, brațele îndoite din cot și ridicate
cu palmele la nivelul frunții, cu degetele răsfirate, alcătuind o cupă în care trebuie să intre
mingea (Fig. 2).
 Fig. 2

Execuția propriu-zisă. În momentul contactului cu mingea în cupă, se realizează o ușoară

amortizare prin elasticitatea degetelor, îndoirea coatelor și puțină ghemuire din genunchi, urmate
imediat de o extensie din gleznă, genunchi, șolduri, cu întinderea brațelor și împingerea cu toate
degetele până la eliberarea mingii din cupă.
Poziția finală. După eliberarea mingii, jucătorul urmărește direcția de transmitere a ei și se
pregătește pentru acțiunea următoare.
Principalele greșeli de execuție:
• nu se execută corect deplasarea la minge;
• tălpile picioarelor nu sunt depărtate și decalate corespunzător, pentru a asigura o bază de
susținere echilibrată;
• nu se realizează corect amortizarea și extensia, favorizând „ținerea mingii”; cupa realizată este
rigidă;
• brațele nu împing în mod egal mingea, dându-i o traiectorie imprevizibilă; privirea nu
urmărește mingea.

Fig.3 Fig. 4
 CAP. 9
RIDICAREA MINGII PENTRU LOVITURA DE ATAC

Ridicarea mingii pentru executarea loviturii de atac este o pasă specială, care depășește
simpla transmitere a ei între doi jucători. Din punct de vedere tehnic, este perfecționată astfel
încât să imprime mingii un zbor plutitor, fără rotații, să fie precisă și constantă.

Fig. 5

Ridicarea pentru atac este acţiunea din ansamblul jocului utilizată pentru punerea într-o situaţie
cât mai favorabilă a jucătorului care urmează să finalizeze combinaţia ofensivă pentru echipa
care se află în posesia echipei. Ridicătorul va trimite mingea, lovind-o (de obicei) cu două mâini
de sus ţinând cont de: posibilităţile atacantului, dispunerea blocajului advers, tactica în atac a
echipei proprii. În funcţie de aceste aspecte el va imprima mingii o anumită traiectorie, viteză şi
distanţă faţă de fileu.
Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată şi prin termenul „pasa înainte”) folosită în
multe situaţii ale jocului necesită: deplasare rapidă spre minge, plasarea jucătorului într-o poziţie
echilibrată, cu faţa spre direcţia de transmitere. Corpul ridicătorului acţionează ca un resort din
toate articulaţiile. Picioarele, uşor depărtate, tălpile paralele, piciorul dinspre fileu plasat mai în
faţă. Mingea trebuie lovită într-un punct situat deasupra frunţii, cu degetele în formă de cupă.
Articulaţia pumnului în uşoară extensie, articulaţia cotului flexată. Tot în uşoară flexie sunt şi
articulaţiile şold, genunchi şi gleznă. După contactul cu mingea, printr-un impuls generalizat
toate articulaţiile vor face o mişcare de extensie, iar cea a pumnului una de flexie radială.
 Ridicarea:
 în raport cu direcţia ridicării, rezultă:
- ridicare înainte;
- ridicare înapoi (peste cap).

 în funcţie de distanţa ridicării:

- ridicare la mică distanţă - pentru zona apropiată de ridicător; înaintea şi în spatele acestuia;
- ridicare la distanţă mare - peste o zonă (din Z2 în Z4).
 în funcţie de traiectoria ridicării se poate efectua:
- ridicare în urcare;
- ridicare întinsă;
- ridicare scurtă;
- ridicare medie sau semi-înaltă;
- ridicare înaltă.
 în raport cu jucătorul pentru care se realizează ridicarea:
- ridicare pentru linia I;
- ridicare pentru linia a IIa.
 în raport cu suprafaţa de contact cu mingea a executantului:
- ridicare cu două mâini;
- ridicare cu o mână;
- ridicare cu două mâini de jos.
 în funcţie de poziţia ridicătorului în raport cu solul:
- ridicare de pe sol;
- ridicare cu plonjon;
- ridicare din săritură.

Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial:
-aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea; braţele şi picioarele întinse, lipsa flexiei
dorsale a palmelor; coatele prea apropiate sau prea depărtate; degetele prea apropiate, policele
îndreptat spre înainte.
  În timpul execuţiei:
-lipsa unei cupe elastice, urmare a contracţiei prea pronunţate a degetelor sau poziţiei greşite;
punctul de lovire a mingii prea coborât; acţiunea fragmentată a corpului; lovirea inegală a mingii.
 La finalul acţiunii:
-flexia palmară prea pronunţată sau dimpotrivă; neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea
corpului în direcţie opusă traiectoriei mingii.

Fig.6
 CAP. 10
ANALIZA MECANISMULUI DE REALIZARE A ATACULUI

Lovitura de atac este o acţiune de finalizare care concretizează efortul echipei în faza de
construcţie a atacului. Are în vedere trimiterea mingii în terenul advers prin lovire cu o mână şi
este executată în urma unei sărituri prin care jucătorul ajunge să aibă contact cu mingea deasupra
nivelului superior al fileului.
Reprezintă elementul cel mai spectaculos al jocului, care dă cea mai mare satisfacție
jucătorilor, cu toate că pentru a fi executat sportivul trebuie să sară puternic, pentru a depăși
banda superioară a fileului, cu cel puțin 50 de cm.
Realizarea loviturii de atac reprezintă țelul tuturor practicanților voleiului, indiferent de
vârstă, sex etc. Reușita ei depinde, în egală măsură și de modul în care este ridicată mingea.
Procedeele de execuţie cele mai folosite sunt:
· lovitura de atac pe direcţia elanului
· lovitura de atac pe alte direcţii (procedeu întors)
· lovitura de atac prin rotarea braţului(folosită mai rar)
În executarea tuturor procedeelor loviturii de atac, se disting următoarele componente:
elanul; bătaia; zborul; lovirea mingii; aterizarea.

Atacul:
 în raport cu bătaia:
- atac cu bătaie pe un picior;
- atac cu bătaie pe două picioare:
- cu bătaie alternativă;
- cu bătaie simultană;
- atac cu dublă bătaie.
 în raport cu acţiunea palmei asupra mingii:
- atac în forţă;
- atac plasat;
- atac liftat.
  în funcţie de direcţia atacului în raport cu elanul:
- atac pe direcţia elanului:
- pe culoar (”pe drept”), dacă elanul este perpendicular pe fileu;
- pe diagonală, dacă elanul este oblic faţă de fileu;
- atac pe altă direcţie (”atac întors”);
- cu întoarcere în aer pe noua direcţie, după bătaie;
- cu schimbarea direcţiei numai prin acţiunea braţului.
 în funcţie de timpii atacului:
- atac pe timpul 1- atac foarte rapid, din ridicare în urcare sau cu traiectorie întinsă;
- atac pe timpul 2 - atac rapid din ridicare scurtă;
- atac pe timpul 3 - atac din ridicare înaltă, folosit de regulă ca variantă de siguranţă, atunci
când situaţia nu permite organizarea atacului în condiţii optime.
- în raport cu blocajul:
- cu evitarea blocajului;
- din blocaj afară;
- la vârf de blocaj - practic reprezintă tot un atac din blocaj afară, însă particularităţile de ordin
biomecanic ne determină să îl menţionăm ca acţiune distinctă.

Lovitura de atac procedeu drept. Este procedeul cel mai des folosit în joc, iar
începătorii îl utilizează în exclusivitate. Denumirea de procedeu drept o are ca urmare a faptului
că mingea este lovită pe direcția elanului efectuat de jucător, perpendicular pe fileu.

Elanul
Din poziția de joc, executantul face trei pași, în succesiunea stâng-drept-stâng, ultimul pas
fiind cel mai lung. Pe primul pas, brațele se duc ușor înainte, apoi, pe pasul al doilea se duc
energic înapoi, întinse. Pasul al treilea este cel în care se realizează bătaia și desprinderea pe
verticală. Pe pasul al treilea se realizează coborârea centrului de greutate și piciorul stâng ia
contactul cu solul pe călcâi, iar piciorul drept se așază înapoia lui, tot pe călcâi, concomitent cu
ducerea brațelor energic înainte.
 Bătaia
Se efectuează pe ambele picioare, în succesiunea călcâi, talpă, pingea, iar desprinderea pe
verticală este o rezultantă a forței de împingere a picioarelor, coborâtă cu avântul puternic al
brațelor spre înainte și în sus.

Zborul
După desprinderea de la sol, trunchiul este în extensie, gambele picioarelor în flexie,
brațul drept se îndoaie astfel încât cotul să ajungă la nivelul urechii, iar palma la ceafă. Din
această poziție, începe acțiunea de lovire a mingii. Brațul stâng coboară, urmat de biciuirea
puternică a brațului drept, întins din cot, cu palma căuș sau degetele răsfirate, care lovește
puternic mingea în calota superioară, dându-i o traiectorie descendentă. În momentul lovirii
mingii se execută o flexie a trunchiului, cu ducerea picioarelor în față. Lovirea mingii se face în
punctul cel mai înalt al săriturii, prin forța cumulată a brațului, a mușchilor pectorali și
abdominali.

Aterizarea
După lovirea mingii, brațul drept își continuă mișcarea în jos, urmat de cel stâng și se
aterizează într-o poziție cât mai înaltă și echilibrată, pe ambele picioare, astfel încât executantul
să fie pregătit pentru faza următoare de joc.

Principalele greșeli de execuție:

• bătaia se face printr-o săritură pe ambele picioare;
• zborul nu este echilibrat;
• lovirea mingii nu se face în punctul cel mai înalt al săriturii și cu brațul întins;
• aterizarea este dezechilibrată și prea ghemuită.
Fig.7

Fig.8
 CAP. 11
ANALIZA MECANISMULUI DE REALIZARE A SERVICIULUI

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care execuţia este
determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale jucătorului. Este în acelaşi timp prima
acţiune de atac a echipei pentru că printr-o execuţie putenică şi corectă se poate obţine un punct
sau se poate crea a situaţie dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în condiţii
optime a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor criterii:
· În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;
· Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici: serviciul din faţă sau din
lateral;
· După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
· După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
· După distanţa de la care se execută: din apropierea liniei de fund sau de la mare distanţă.
Serviciul:
 în funcţie de poziţia mingii faţă de centrul de greutate al executantului putem vorbi de:
- serviciu de jos;
- serviciu de sus.
 în raport cu poziţia jucătorului faţă de minge în momentul efectuării serviciului rezultă:
- serviciu de sus din faţă;
- serviciu din lateral;
 în funcţie de punctul de lovire al mingii întâlnim:
- serviciu normal - punctul de lovire este situat uşor sub linia mediană spre polul inferior;
- serviciu planat sau plutitor - punctul de lovire este situat pe linia mediană, iar mingea se
loveşte scurt astfel încât să nu capete nici un efect; în aceste condiţii curenţii de aer vor
genera o traiectorie planată a mingii, cu o cădere bruscă materializată printr-o traiectorie
descendentă bruscă cu oscilaţii laterale;
- serviciu în forţă - presupune lovirea mingii spre calota superioară finalizat cu o uşoară
mişcare de acoperire a acesteia; reuşita acestui mod de serviciu este facilitată de o aruncare a
mingii cu un efect spre înainte.

 în funcţie de poziţia jucătorului în raport cu solul va rezulta:

- serviciu de pe sol;
- serviciu din săritură – este întâlnit în literatura de specialitate şi sub denumirea de ”atac de la
9 m”.

Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul începătorilor cât şi la nivelul de
performanţă. Prin traiectoria, forţa, viteza şi precizia care poate fi imprimată mingii, se creează
posibilitatea utilizării acestui serviciu într-un număr mare de situaţii, terenul advers fiind mult
mai uşor de observat. Poziţia iniţială a jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu fileul,
picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului de lovire aşezat mai înainte, greutatea
corpului fiind repartizată în mod egal pe ambele picioare. Mingea este ţinută în palma mâinii
care nu loveşte la nivelul pieptului. Braţul de lovire se află ridicat întins la nivelul capului, cu
palma orientată spre minge pregătită pentru lovire. Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă
de cca.40-60 cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul din spate şi trunchiul execută o
uşoară extensie. Mingea se loveşte cu toată palma, când se află la momentul maxim al înălţării
ei, într-un punct aflat puţin sub axul ei orizontal pe calota inferioară, imprimându-se o traiectorie
ascendentă cu rotaţii înainte.
Greşelile frecvente:
· În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului;
· În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau lateral, contactul de lovire pe calota
inferioară sau lateral, amplitudine mică a cursei braţului de lovire;
· În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate, braţul de lovire execută
mişcarea de revenire în plan lateral, privirea nu urmăreşte mingea după execuţie.

Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M. din 1982 de către
echipele sud-americane (Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la echipele de performanţă,
mai ales masculine. Jucătorul aflat la o distanţă de cca. 2 m de linia de fund aruncă mingea cu
una sau două mâini spre înainte în interiorul terenului, executând în acelaşi timp 1-2 paşi de elan,
apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia liniei de fund, urmată de o săritură spre minge. Braţul
de lovire ridicat întins deasupra capului execută lovirea mingii când aceasta ajunge în punctul
maxim de înălţare. Punctul de lovire este situat puţin sub linia mediană. Aterizarea se face
elastic, pe ambele picioare în interiorul terenului.
Greşeli frecvente:
· În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;
· În timpul execuţiei: nesincronizarea aruncării mingii cu săritura şi lovirea, punctul de lovire
prea jos;
· În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului, aterizare dezechilibrată.

PRELUAREA DIN SERVICIU

Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de apărare, fiind prima acţiune
din structura de joc, prin care echipa se apără împotriva acţiunii adversarului şi intră în posesia
mingii. Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în primul rând de a
împiedica adversarul de a realiza punct direct din serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai
bune condiţii spre ridicător.
Clasificare:
· Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent;
· Preluare de sus cu două mâini;
· Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.

Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent, se efectuează
după o deplasare şi oprire rapidă în poziţie specifică caracterizată de mărirea bazei de susţinere
prin depărtarea picioarelor dincolo de lăţimea umerilor, cu un picior mai avansat. Centrul de
greutate este coborât prin flexarea pronunţată a articulaţiilor membrelor inferioare. Braţele sunt
depărtate, urmând să se apropie în momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu
antebraţele, articulaţiile pumnului şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia umărului se face o
uşoară anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată pe tot parcursul execuţiei.
 În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a contactului cu
mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La finalul execuţiei, jucătorul se
deplasează şi se pregăteşte pentru următoarea acţiune de joc: dublaj, atac, etc.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial:
-aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită a momentului şi formei de
deplasare; aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea; lovirea în poziţie dezechilibrată;
 În timpul execuţiei:
-lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia pumnului; poziţia inegală a
antebraţelor; contactul cu mingea cu alte porţiuni ale braţului decât antebraţul, extensia
fragmentată a articulaţiilor trenului superior.
 La finalul acţiunii:
· braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea traiectoriei mingii.
 CAP. 12
MECANISMUL DE ANALIZĂ A BLOCAJULUI

Blocajul reprezintă intervenția în săritură a jucătorilor din zona de atac, la mingea

expediată de adversar peste nivelul superior al fileului, de regulă printr-o lovitură de atac. Prin
blocaj mingea este respinsă în terenul adversarului, sau se menține în terenul propriu,
diminuându-i mult din forța de expediere imprimată de adversar.
După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul poate fi:
 ofensiv – cu palmele în flexie, intenţia fiind de a determina ricoşarea mingii în terenul
advers;
 defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea mingii atacate;
După numărul jucătorilor care participă la blocaj:
 Individual;
 Colectiv (doi sau trei jucători)

Blocajul:
 în funcţie de locul contactului cu mingea în raport cu planul fileului:
- blocaj ofensiv - presupune contactul cu mingea în terenul advers, dincolo de planul fileului,
acţionând agresiv asupra mingii printr-o mişcare de acoperire din articulaţia pumnului;
pentru a se încadra în limitele permise de regulament, contactul cu mingea se impune a fi
realizat după efectuarea atacului advers;
- blocaj defensiv - presupune contactul cu mingea în terenul propriu, mâinile executantului
efectuând o flexie dorsală în articulaţia pumnului; plasarea palmelor în acest fel, permite
întâlnirea cu mingea atacată astfel încât, acesta va ricoşa cu o traiectorie înaltă, fiind posibilă
recuperarea ei de către coechipieri.
 în raport cu numărul de participanţi:
- blocaj individual;
- blocaj colectiv - poate fi realizat de către doi sau trei jucători;
 în funcţie de poziţia blocajului faţă de minge:
- blocaj la minge - presupune plasarea palmelor pe direcţia traiectoriei mingii atacate;
- blocaj la zonă - presupune acoperirea de către blocaj a unei direcţii de atac astfel încât,
aşezarea jucătorilor din cadrul sistemului de apărare va fi facilitată; această formă de blocaj
apare pregnant în situaţia blocajului colectiv, atunci când unul din jucătorii participanţi va
realiza blocaj la minge, iar al doilea, blocaj la zonă acoperind cealaltă direcţie posibilă de
atac;
 în raport cu timpii atacului (fiind obligatorie coordonarea momentului declanşării
blocajului în funcţie de aceştia) rezultă:
- blocaj la atac pe timpul 1 – la atac foarte rapid (din ridicare în urcare sau traiectorie întinsă)
care presupune ca jucătorul de blocaj să realizeze săritura uşor înaintea atacantului;
- blocaj la atac pe timpul 2 - la atac rapid (din ridicare scurtă) care presupune ca jucătorul de
blocaj să realizeze săritura în acelaşi timp cu atacantul;
- blocaj la atac pe timpul 3 – folosit ca variantă de siguranţă (din ridicare cu traiectorie medie
sau înaltă) şi presupune ca jucătorul de blocaj să realizeze săritura mai târziu, după
declanşarea atacului;
- blocaj la atac din L2 - presupune declanşarea întârziată a blocajului dată fiind şi distanţa mai
mare la care se află mingea în raport cu fileul, însă momentul trebuie corelat obligatoriu cu
traiectoria ridicării.

Blocajul individual
Pot participa la blocaj numai jucătorii din zonele 2,3 și 4, aflați în apropierea fileului,
care, de regulă, se deplasează prin pași adăugați, urmați de săritură pe două picioare.
Poziția inițială.
Jucătorul se află lângă fileu în poziție înaltă, cu fața la adversari, cu picioarele depărtate
la nivelul lățimii umerilor, cu brațele îndoite din cot și ridicate cu palmele la nivelul capului,
având degetele răsfirate și antebrațele paralele cu fileul.

Execuția propriu-zisă
Din poziție inițială, se îndoaie puțin genunchii și apoi se împinge puternic în sol,
concomitent cu ridicarea energică a brațelor, pentru a se realiza o săritură cât mai înaltă. În
punctul cel mai înalt al săriturii, palmele cu degetele răsfirate trec peste banda superioară a
fileului (fără să o atingă) în terenul adversarului, pentru a întâlni mingea. Privirea urmărește
permanent mingea în câmpul de joc al adversarului. Dacă, pentru a bloca mingea, este nevoie să
se deplaseze, un pas, doi sau trei, deplasarea se va face prin pași adăugați, pornind întotdeauna cu
piciorul din direcția de deplasare. Pentru a efectua blocajul cu eficiență, jucătorul trebuie să
intuiască locul în care adversarul va executa lovitura de atac și să se sincronizeze în săritură cu
el, având tot timpul privirea la minge.

Poziția finală
După efectuarea blocajului, jucătorul aterizează pe ambele picioare, într-o poziție înaltă și
echilibrată, pentru a fi capabil să intervină la următoarea fază a jocului.

Principalele greșeli de execuție:

• în pregătirea săriturii, jucătorul pleacă cu brațele de jos;
• nu se anticipează corect zona în care execută adversarul lovitura de atac;
• jucătorul, în momentul execuției blocajului, are palmele prea depărtate și mingea trece prin ele;
• nu se sincronizează blocajul cu momentul executării loviturii de atac;
• jucătorul atinge fileul sau aterizează în terenul adversarului;
• jucătorul atinge mingea înaintea adversarului.
BIBLIOGRAFIE

1. Adam, V., 2004, Inițiere în jocul de volei, Editura Andeas, București

2. Bâc O., 1999, Volleyball, Editura Universității din Oradea
3. Bengeanu, C., Rusu, F., Braicu, F., 2000, Volei – teorie și metodică, Editura Casa Cărții
de Știință, Cluj-Napoca
4. Croitoru, D., 2000, Volei, Editura ANEFS, București
5. Colibaba-Evuleț, D., Bota, I., 1998, Jocuri sportive. Teorie și metodică, Editura Aldin,
București
6. Drăgan, A., Cojocaru, A., 2003, Regulamentul jocului de volei cu comentarii, Federația
Română de Volei
7. Grădinaru, S., 1998, Curs de volei, Editura Universității de Vest, Timișoara
8. Stroie, Ș., Șerban, M., Croitoru, D., Dina, G., 1994, Volei – Îndrumar metodic, ANEFS,
București