Curs Fonetica Si Fonologie

Cuprins
Introducere 4
Cap. 1. Fonetica 7
Cap. 2 Fonologia 22
Aplicaţii 42
Bibliografie 47
Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 3

INTRODUCERE
INTRODUCERE
Unităţile de bază ale limbii — morfemele (adică radăcinile, afixele,

desinenţele}, cuvintele, sintagmele (grupurile de cuvinte}, propoziţiile — poartă
caracter bilateral: pe de o parte, ele au o expresie materială (sunt
reprezentate printr-o serie de sunete) şi o anumită valoare semantică
(exprimă un sens); pe de alta, unităţile limbii au aceleaşi proprietăţi ca şi
semnele: ele se prezintă ca semnificante, adică entităţi materiale care pot fi
percepute cu ajutorul organelor de simţ şi, totodată, ca semnificate, fiind unitaţi
ce exprimă sensuri, valori, adică entităţi ideale. Legătura dintre semnificat
(valoare semantică) şi semnificant (combinaţie de sunete) este arbitrară şi nu
naturală.
Prin limba română înţelegem atât obiectul limba română cât şi
disciplina limba română.
Ca obiect sau ca realitate obiectivă, limba română reprezintă mijlocul
de comunicare utilizat de membrii societăţii româneşti.
Ca disciplină, limba română este o disciplină de lingvistică specială
al cărei obiect de studiu îl reprezintă limba română văzută ca realitate
obiectivă, caracterizată printr-o sumă de elemente individualizatoare în raport
cu alte limbi vorbite pe glob.
Pentru a putea discuta despre limba română ca obiect de studiu suntem
obligaţi să apelăm la o serie de concepte, respectiv la termenii corespondenţi,
termeni a căror totalitate constituie metalimbajul.
Precizarea a ceea ce înseamnă limba română ca obiect de studiu al
lingvisticii speciale devine mai riguroasă dacă apelăm la distincţia limbă -
vorbire, distincţie care se poate detalia şi în termenii raportului dintre social
şi individual, dintre invariantă şi variantă, dintre abstract şi concret, dintre
schemă şi utilizarea schemei sau dintre competenţă şi peformanţă.
Orice limbă se prezintă ca un tot organizat, respectiv ca fiind, în acelaşi
timp, sistem şi structură. Prin sistem se înţelege totalitatea unităţilor,
identificate de cercetător prin metoda comutării. Prin structură se înţelege
totalitatea posibilităţilor de combinare a unităţilor, identificate de cercetător
prin metoda distribuţiei. În sistem se întâlnesc legături de tipul disjuncţiei
logice (sau.... sau), numite raporturi sau relaţii paradigmatice, iar în
structură se întâlnesc legături de tipul conjuncţiei logice (şi... şi), numite
raporturi sau relaţii sintagmatice. Curent, cele două tipuri sunt indicate prin
termenii corelaţie (= raport sau relaţie paradigmatică) şi relaţie (= raport sau
relaţie sintagmatică).
Unităţile se sistematizează, in absentia, sub formă de paradigmă şi se
combină, in praesentia, sub formă de sintagmă.
Paradigma este ansamblul unităţilor aflate în corelaţie, unităţi care, altfel
spus, pot contracta în mod alternativ aceeaşi relaţie. Corelaţia se stabileşte
între o unitate in absentia şi o unitate in praesentia, aflată într-o combinaţie
dată. Se înţelege că unităţile corelate trebuie să aparţină aceluiaşi nivel al
limbii. Sintagma este o combinaţie de unităţi, începând cu silaba şi
terminând cu enunţul. Separarea sintagmaticii de paradigmatică este doar de
natură metodologică, întrucât, în funcţionarea limbii, ele "circulă" continuu una
către cealaltă, făcând ca mesajele să fie simultan sintagmatice şi
paradigmatice.
Aparţinând limbii în mod obiectiv, sistemul şi structura au caracter
abstract.
4 Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie
INTRODUCERE
Vorbirea, ca utilizare sau actualizare a limbii în acte de cmunicare,
reprezintă concretul individual şi subiectiv, modul prin care vorbitorul se
serveşte de limbă pentru a comunica.
Întrucât diferă de la o limbă la alta, sistemul şi structura se constituie în
mijloace de identificare şi recunoaştere a unei limbi.
Structurarea limbii se realizează sub formă de niveluri succesive, ierarhic
subordonate unele altora.
Principiul care guvernează structurarea constă în aceea că o unitate de un
anumit nivel este alcătuită din mai multe unităţi ale nivelului imediat inferior sau
măcar din una singură.
Numărul unităţilor creşte pe măsură ce se trece de la un nivel inferior la
unul superior.
Fiecărui nivel (fonetico-fonologic, lexical, morfologic, sintactic) îi
corespunde câte o unitate minimală caracterizatoare (fonemul, cuvântul,
morfemul, enunţul).
Identificarea nivelurilor este în funcţie de perspectiva pe care o avem
asupra obiectului, respectiv în funcţie de principiile teoretice pe care le
adoptăm.
Cele enumerate mai înainte corespund principalelor ramuri ale studiului şi
descrierii limbii:
a) fonetica şi fonologia (studiul sunetelor sub aspect fiziologic, fizic şi
neuroperceptiv, pe de o parte, şi funcţional pe de altă parte). Distincţia dintre
fonetică şi fonologie e raportată la distincţia dintre sunet (obiectul foneticii) şi
fonem (obiectul fonologiei). Unităţile sistemului fonologic sunt trăsăturile
distinctive, fonemele (= unităţi segmentale), accentul şi intonaţia (= unităţi
suprasegmentale).
b) lexicologia = studiul vocabularului
c) gramatica = studiul structurii gramaticale, cu morfologia (studiul
formelor cuvintelor şi al elementelor de formare a acestora) şi sintaxa (studiul
funcţiilor cuvintelor în enunţ). Morfologia împarte cuvintele în părţi de vorbire
(după criteriul semantic, formal şi relaţional) şi studiază modificările formale (=
flexiunea) ale acestora în raport cu categoriile gramaticale ce le sunt proprii.
Mulţi lingvişti socotesc că unitatea de bază şi, implicit, obiectul clasificării este
morfemul. În morfologie, cuvânt este mulţimea de forme care se grupează
într-o paradigmă flexionară. Sintaxa studiază organizarea unităţilor în enunţ.
În sintaxă, unitate poate însemna şi cuvânt, grup de cuvinte, propoziţie,
frază.
Din fonetică şi fonologie derivă subramurile ortoepie şi ortografie, iar din
lexicologie subramurile semasiologie sau semantică, etimologie şi
lexicografie.
Sensurile particulare ale unităţilor structurii cât şi sensul global al acesteia
pot fi tratate şi ca aparţinând unui nivel distinct - nivelul semantic.
Semantica: obiectul de studiu sunt sensurile (ca proprietăţi de un anume
fel ale cuvintelor, ale construcţiilor, ale propoziţiilor şi ale frazelor), organizarea
acestora în cuvânt (văzut ca microstructură semantică) şi relaţiile dintre ele (de
sinonimie, de omonimie, de antonimie sau de paronimie).
Alte discipline care se subsumează disciplinei limba română:
a) dialectologia = studiul ramificaţiilor teritoriale (subgraiuri, graiuri,
subdialecte, dialecte).
b) stilistica = studiul stilurilor de grup sau funcţionale.
Limba română poate fi studiată diacronic şi sincronic.
Sincronia = o axă orizontală de simultaneitate (AB) a unui singur
moment din dezvoltarea istorică (CD) a unui fenomen:

INTRODUCERE
Limba română contemporană = o perioadă din procesul de evoluţie a
limbii române, o "tranşă" din istoria limbii române.
Aspectul desăvârşit al limbii române contemporane, rezultat al
respectării normelor afirmate în toate compartimentele, îl constituie limba
literară.
Limba română literară uzuală, generală, comună, folosită în mod
curent, adică în împrejurări obişnuite, neoficiale, de un vorbitor obişnuit, e
individualizată prin termenul limbă (literară) standard.
Limba standard constituie obiectul de studiu al disciplinei limba
română contemporană.

Capitolul 1 - Fonetica
Capitolul 1. FONETICA
Limba este structurată pe niveluri organizate ierarhic în baza a ceea ce
lingviştii numesc principiul stratificării.
Nivelul cel mai de jos este cel care include elementele fonice produse şi
receptate în comunicare (sunetele, accentul, intonaţia etc).
Fonetica, pe lângă studierea sunetelor şi a combinărilor de
sunete, se ocupă şi de mijloacele fonice pe care le foloseşte limba, în
parte de accent şi intonate.
Sunetele, combinându-se în diferite moduri, servesc la diferenţierea
cuvintelor între ele. Aceasta se poate observa uşor chiar schimbând un singur
sunet dintr-o îmbinare semnificativă de sunete (a se compara: bare, zare, dare,
mare, tare, sare, pare, care, rare).
Ca şi în cazul altor componente ale metalimbajului (vezi gramatică,
morfologie, sintaxă), termenul fonetică este polisemantic, numind atât nivelul
menţionat mai înainte cât şi disciplina care îl studiază.
Când analizează procesul de comunicare, foneticienii socotesc că
domeniului lor le aparţin următoarele faze:
1. faza fiziologică = fază motorie, de punere în mişcare a organelor
articulatorii la E;
2. faza acustică = fază a emisiunii sonore, de producere a unui lanţ de
semnale acustice îndreptate spre R;
3. faza neuroperceptivă = fază a perceperii mesajului auditiv de către R,
de convertire a acestuia în lanţ de impulsuri nervoase şi de recunoaştere sau
integrare.
În corespondenţă cu fazele menţionate, fonetica se organizează pe trei
secţiuni:1. fonetica articulatorie, 2. fonetica acustică, 3. fonetica
neuroperceptivă.
Raportată la distincţia saussuriană limbă-vorbire, fonetica, având drept
obiect elemente văzute ca un domeniu al continuului şi al variaţiei lingvistice, se
numără printre disciplinele plasate de partea vorbirii.
Obiectul de studiu al foneticii este sunetul articulat, realizat sub aspecte
diferite, explicabile fie prin diferenţele anatomo-fiziologice dintre vorbitori, fie prin
influenţele la care este supus din partea componentelor contextului în care
apare.
În cazul realizărilor datorate diferenţelor anatomo-fiziologice, se vorbeşte
de varietăţi, iar în cel al diferenţelor datorate influenţelor suferite din partea
componentelor contextului - de variante.
Ca urmare a influenţelor suferite în context, ceea ce socotim a fi sunetul
[a] se poate realiza, de exemplu, şi sub aspecte pe care specialiştii le numesc
palatalizare, labializare, palatalizare-labializare, nazalizare, desonorizare
etc.
Varietăţile şi variantele se subsumează unei unităţi invariante funcţionale
indicată prin termenul fonem.
In aspectul scris al limbii, fonemele sunt redate prin semne sau simboluri
numite litere, constituindu-se în valorile acestora.
Totalitatea literelor, aranjate într-o ordine anumită - explicabilă prin tradiţia
ordinii alfabetice din latină, care, la rându-i, a preluat ordinea din greacă,
modificând-o parţial - constituie alfabetul.
Semnele, simbolurile sau literele din care se constituie un alfabet sunt
cunoscute şi sub numele de grafeme.

Utilitatea temenului grafem se afirmă atât prin relaţia sa cu termenul
fonem cât şi prin faptul că uneori în notarea unui fonem se apelează nu la o
literă, ci la o secvenţă de litere (= două, maximum trei: ce, ci, ge, gi, ch, gh;
che, chi, ghe, ghi): ceas, ceară, ciob, ciută, geam, geană, giol, magiun,
chem, veche, ghem, veghe, cheamă, lichea, chiar, chior, gheaţă, lighean,
ghiaur, caraghios etc.
Grafemul se clasifică în simplu (coincide cu litera, fără sau cu semne
diacritice) şi complex (coincide cu secvenţa de litere).
Ca şi fonemul, grafemul, unitate invariantă funcţională, se actualizează
prin varietăţi şi variante: de mână, de tipar, majuscule, minuscule, drepte,
cursive etc.
Varietăţile şi variantele fonemului sunt numite şi alofone, iar cele ale
grafemului şi alografe.
Alografele, formele concrete prin care se manifestă grafemele, ţin fie de
o deprindere individuală (sunt varietăţi), fie de o constrângere poziţională (sunt
variante).
În cazul variantelor, aflate în distribuţie complementară, utilizarea nu
depinde de individ, fiind fixată prin norme care stabilesc pentru toţi indivizii când
se scrie, de exemplu, cu majusculă şi când cu minusculă sau când se scrie cu
<â> şi când cu <î>.
Varietăţile, a căror utilizare depinde, în anumite limite, de individ, se află
în variaţie liberă, fiind nerelevante în structura grafică a mesajului.
Totalitatea grafemelor se constituie în sistemul grafematic al limbii.
Componentele unui sistem grafematic nu se află, probabil în nici o
ortografie, în relaţie biunivocă (de 1 la 1) cu fonemele limbii.
În ortografia limbii române întâlnim şi cazuri de felul următor: unul şi
acelaşi grafem notează foneme diferite; unul şi acelaşi fonem e notat prin
grafeme diferite.
Varietăţile şi variantele de sunete nu pot fi notate prin sistemele
grafematice obişnuite sau tradiţionale.
Specialiştii (foneticienii şi dialectologii) folosesc sistemele de
transcriere ale căror componente se numesc semne fonetice.
1.1. Elemente de fonetică articulatorie

În scopul producerii sunetelor articulate, omul a adaptat organe a căror
funcţie fiziologică primară şi permanentă e alta: asigurarea oxigenului,
prospectarea şi mestecarea hranei etc. Organele implicate în producerea şi
modelarea vocii, respectiv în fonaţiune şi articulare, constituie împreună
aparatul fonoarticulator:
1.1.1. Plămânii produc (circuitul de aer în timpul celor două momente
ale actului respiraţiei (inspiraţia şi expiraţia).
În limbile indo-europene, deci şi în română, sunetele se realizează prin
modelarea curentului de aer expirat.
Faţă de plămâni, care reprezintă sursa fluxului de aer, organe ale
aparatului fonoarticulator sunt, de fapt, cele pe care le prezentăm în continuare.
1.1.2. Laringele, canal membranos situat la capătul superior al traheei,
prin care plămânii comunică cu cavitatea bucală şi cavităţile nazale, e compus
dintr-un cadru de cartilaje articulate între ele şi mişcându-se sub acţiunea unui
sistem muscular propriu.
Pe pereţii interni ai laringelui se află fixate coardele vocale.
În laringe se produce fonaţia - prima modificare a curentului de aer
expirat.
În timpul fonaţiei, coardele vocale se apropie una de alta lângă linia
mediană, lăsând între ele doar o mică fantă fusiformă pentru trecerea aerului.
Pe lângă imprimarea la o categorie de sunete a caracteristicii numite
sonoritate (vezi împărţirea sunetelor în sonore şi surde), laringele are şi rolul
de a controla intensitatea şi variaţiile tonului fundamental, ceea ce înseamnă o
influenţă esenţială asupra structurii unităţilor suprasegmentale (accentul şi
intonaţia).
1.1.3. Cavităţile supraglotale: a)faringele, b)cavitatea bucală,c) cavitatea
nazală, sunt rezonatori în care curentul de aer fonator este amplificat şi
modelat sau articulat.
a) Faringele este un rezonator modificabil: prin ridicarea laringelui se
scurtează, prin acţiunea muşchilor proprii se îngustează lateral, iar prin poziţia
orizontală a limbii îşi măreşte sau reduce deschiderea.
Cavitatea faringiană are în principal rolul unei răspântii de unde fluxul
fonic este orientat fie spre cavitatea bucală, fie spre cavitatea bucală şi
cavitatea nazală în acelaşi timp.
Orientarea fluxului fonic se face în funcţie de poziţia uvulei - o prelungire
conică de 10-20 mm lungime a părţii moi a palatului, parte numită vălul
palatului.
În cavitatea faringiană, fluxul fonic se diferenţiază, deci, în sunete orale
şi nazale.
b) Cavitatea bucală constituie rezonatorul cel mai complex, unde se
realizează propriu-zis articulaţia sau, altfel spus, unde se petrec cele mai multe
fenomene de amplificare şi modelare a fluxului fonic.
Cavitatea bucală este un rezonator cu caracteristici de filtraj variabile,
care modifică fluxul fonic, dând fiecărui sunet un colorit specific.
Modelarea fluxului fonic se obţine prin schimbările de formă şi volum ale
cavităţii bucale, urmare a poziţiilor diferite ale limbii faţă de palat, a gradului de
coborâre sau de ridicare a maxilarului inferior etc.
Plafonul sau bolta cavităţii bucale se delimitează în mai multe zone,
unde, prin mişcările muşchiului lingual şi ale maxilarului inferior, au loc
strâmtarea ori închiderea canalului fonator: dentală, alveolară, prepalatală,
palatală sau mediopalatală, postpalatală sau velară şi uvulară.
Organele articulatorii de la nivelul cavităţii bucale se împart în fixe sau
pasive (dinţii incisivi superiori, alveolele acestora, palatul tare sau bolta
palatului) şi mobile sau active (buzele, maxilarul inferior, vălul palatului, uvula,
limba).
Organul fix sau pasiv participă la realizarea articulaţiei numai în măsura în
care un organ mobil sau activ se apropie de el sau chiar îl atinge.
Buzele sau labiile contribuie la articulare prin închiderea completă şi
deschiderea bruscă, prin lipirea celei inferioare de incisivii superiori şi prin
rotunjire.
Maxilarul inferior contribuie la articulare prin modificarea unghiului de
deschidere şi, implicit, a formei şi a volumului rezonatorului bucal.
Vălul palatului realizează, cu ajutorul uvulei, dirijarea fluxului fonic:
- în poziţie de repaus, vălul palatului cu uvula se sprijină de partea
posterioară (şi rădăcina) limbii;
- când vălul palatului se ridică cu o mişcare de dare înapoi, ca rezultat al
contracţiei muşchilor ridicători, uvula se lipeşte de peretele posterior al
faringelui (acoperă despicătura care rămâne între arcurile palatine, numite şi
stâlpii palatului), iar curentul de aer fonator circulă numai spre cavitatea
bucală;

- când vălul palatului coboară, iar uvula are o poziţie intermediară,
curentul de aer fonator circulă, în acelaşi timp, spre cavitatea bucală şi
cavitatea nazală.
Implicarea deosebită a muşchiului lingual în articulaţie a impus distingerea
următoarelor părţi ale acestuia: apex (=vârful), dorsum (=partea dorsală sau
mijlocie), radix (= partea posterioară sau rădăcina).
c) Cavităţile sau fosele nazale reprezintă un rezonator şi amplificator
nemodificabil în care fluxul fonic capătă doar caracter nazal sau nazalizat.
Ansamblul mişcărilor necesare articulării sunetelor este comandat
neurofiziologic în dependenţă de modelele existente în creierul emiţătorului.
Fazele întâlnite în articularea unui sunet sunt următoarele:
1.tensiunea - fază în care organele articulatorii iau poziţia convenabilă
emisiunii sunetului; tensiunea presupune o creştere a presiunii aerului
pulmonar şi un efort mai mare al organelor articulatorii situate la nivelul cavităţii
bucale; la oclusive: implozia - fază în care se realizează mişcarea pentru
închiderea canalului fonator;
2.ţinuta (la oclusive: închiderea sau momentul ploziv) - fază în timpul
căreia organele articulatorii păstrează poziţia proprie articulaţiei sunetului;
3.destinderea - fază în care organele articulatorii revin la poziţia de
repaus sau la poziţia cerută pentru realizarea sunetului următor; la oclusive:
explozia – fază în care se realizează mişcarea de deschidere bruscă a
canalului fonator.
În vorbire, sunetele se coarticulează, fapt care face ca fazele iniţiale şi
finale să devină sunete de tranziţie spre sunetele precedente sau spre cele
următoare.
Deprinsă prin imitaţie în copilărie, articularea sunetelor este un act
automat pe care vorbitorul îl realizează gândindu-se numai la sensurile care îi
sunt necesare în procesul de comunicare.
1.2. Elemente de fonetică acustică

Prezentându-se sub o formă sonoră, ca o undă fonică sau, altfel zis, ca
o înlănţuire lineară de sunete, mesajul articulat este un fenomen fizic, cu
proprietăţi dependente de cele articulatorii.
Natura fizică a mesajului articulat, respectiv evidenţierea parametrilor
acustici care diferenţiază sunetele în unda fonică, reprezintă obiectul de interes
al foneticii acustice.
Întrucât caracteristicile acustice ale sunetelor sunt determinate prin
acţiunea diverselor componente ale aparatului fonoarticulator, fonetica acustică
este complementară cu fonetica articulatorie.
Într-o accepţie foarte largă, sunetul e definit ca o undă în stare să
impresioneze aparatul auditiv al omului.
Unda sonoră se plasează în categoria undelor elastice, adică a celor
care rezultă în cazul corpurilor caracterizate prin elasticitate.
Dacă un corp e pus în mişcare în aer, mişcările acestuia se transmit
aerului, corp elastic şi el, modelându-l, printr-o succesiune de comprimări şi
dilatări, în zone dense şi zone rarefiate.
Ajunse la ureche, comprimările şi dilatările particulelor de aer se
transmit, prin intermediul membranei timpanice, urechii interne, de unde, printr-
un mecanism complicat, sunt preluate de celulele senzoriale, dând în creier
senzaţia de sunet.
În prezent, fonetica acustică apelează la aparate speciale,
spectrograful şi sonograful, cu ajutorul cărora structura sunetului este
vizualizată ca spectru înregistrat pe o bandă de hârtie electrosensibilă,
numită spectrogramă, respectiv sonogramă.
Unda, formă specială de mişcare, este creată de o vibraţie, adică de o
mişcare repetată a unui corp sau a unei particule de o parte şi de alta a poziţiei
sale de echilibru.
Caracteristicile principale ale unei vibraţii sunt: amplitudinea = elongaţia
sau depărtarea maximă faţă de poziţia de echilibru şi frecvenţa = numărul de
perioade (=vibraţii duble sau complete) realizat în timp de o secundă, notat în
Hz sau ciclu/sec.
Amplitudinea şi frecvenţa depind: prima - de energia consumată pentru a
pune corpul în mişcare (în particular, de forţa curentului de aer expirat,
condiţionată de gradul de deschidere a glotei), a doua - de calităţile şi
caracteristicile corpului: greutate, grosime, lungime etc. (în particular, de
contracţia coardelor vocale,care este mai mare când acestea sunt mai scurte şi
mai subţiri).
Când se află în drumul unei unde sonore, corpurile elastice sunt supuse
fenomenului de rezonanţă (încep să vibreze dacă frecvenţa proprie este egală
sau apropiată de una din frecvenţele undei), devenind rezonatori.
În cazul aparatului fonoarticulator, unda pornită din glotă întâlneşte în
cale un sistem de rezonatori (1.faringian, 2.bucal, 3.labial, 4.nazal) a căror
formă poate fi asemănată, aproximativ, cu un tub acustic neuniform, având
limitele între laringe şi cele două ieşiri: orală şi nazală.
Tot rezonatori sunt şi formele diferite ale masei de aer aflat în cavităţile
supraglotale.
Principalul rezonator al aparatului fonoarticulator, a cărui formă poate fi
modificată, realizându-se un spaţiu de rezonanţă mai mare sau mai mic, îl
reprezintă cavitatea bucală.
Caracterul periodic sau nonperiodic al vibraţiei stă la baza distincţiei
dintre ton şi zgomot.
Vocalele, realizate prin vibraţii periodice rezultate din acţiunea coardelor
vocale, sunt tonuri, iar consoanele, realizate prin vibraţii nonperiodice,
rezultate din depăşirea de către fluxul de aer a obstacolului creat prin
strâmtarea sau închiderea şi deschiderea bruscă ori treptată a canalului
fonator, sunt zgomote.
Împletiri de tonuri şi zgomote se întâlnesc în cazul consoanelor la a
căror producere participă şi coardele vocale: la consoanele sonante
predomină - tonurile, iar la consoanele propriu-zise sonore –zgomotele.
Sunetele evidenţiază, într-o manifestare concomitentă, următoarele
proprietăţi: înălţime, intensitate, timbru şi durată.
Înălţimea sau tonul este proprietatea pe care o au sunetele de a fi mai
―înalte‖, ascuţite sau acute, ori mai ―joase‖, profunde sau grave.
Sunetele cu frecvenţă mare (= înaltă) se realizează ca acute, iar cele cu
frecvenţă mică (= joasă) se realizează ca grave.
Intensitatea sau tăria este proprietatea pe care o au sunetele de a fi
articulate mai puternic sau mai slab.
Deoarece sintagmele intensitatea sunetului şi tăria sunetului sunt
ambigue, întrucât nu se spune ab initio dacă se referă la vibraţii sau la efectul
lor, e necesară distincţia între intensitatea fizică - realitate obiectivă şi
intensitatea auditivă- realitate subiectivă.
Ca realitate obiectivă, intensitatea - mărime implicată în deosebirea a
două sunete de aceeaşi frecvenţă, deci de aceeaşi înălţime - se defineşte prin
amplitudinea vibraţiilor.

După intensitate, sunetele se împart în puternice, tari sau fortes - cele
caracterizate prin amplitudine mare, şi slabe, dulci sau lenes - cele
caracterizate prin amplitudine mai redusă.
În general, sunt tari sau fortes consoanele surde şi slabe sau lenes
consoanele sonore.
În română, se rostesc mai puternic sunetele de la începutul cuvântului,
intensitatea scăzând pe măsură ce se apropie sfârşitul acestuia.
Timbrul sau culoarea, proprietate care permite distingerea unui sunet de
altul produs în condiţii identice (aceeaşi înălţime şi aceeaşi intensitate) de
surse diferite, e dat de numărul, frecvenţa şi amplitudinea vibraţiilor care se
adaugă celei fundamentale.
Corpurile nu vibrează, de regulă, cu o singură frecvenţă, ci cu mai multe
frecvenţe în acelaşi timp: alături de vibraţia întregului, vibrează şi fiecare parte
a acestuia, cu o viteză corespunzătoare raportului parte întreg (jumătatea
vibrează cu o viteză de două ori mai mare, treimea cu o viteză de trei ori mai
mare, sfertul cu o viteză de patru ori mai mare decât a întregului şi aşa mai
departe).
Un mecanism special - numit, în acustică, filtru - poate acţiona asupra
frecvenţelor dintr-un sunet compus astfel încât să se accentueze unele şi,
respectiv, să se diminueze altele. Dacă se accentuează vibraţia fundamentală
sau armonicele joase, timbrul devine grav, iar dacă se accentuează armonicele
înalte, el devine acut.
Faringele, cavitatea bucală şi cavităţile sau fosele nazale constituie
împreună un ansamblu de filtre acustice.
Prin mişcările laringelui, vălului palatului, limbii şi buzelor, se modifică,
într-o mare varietate, forma şi volumul cavităţilor aparatului fonoarticulator şi,
prin aceasta, influenţa rezonatoare pe care ele o exercită asupra sunetului
complex creat în laringe.
În cavitatea bucală, mobilă, timbrul oral va fi diferit de la un sunet la altul
(vom avea deci timbre orale), iar în cavitatea nazală, imobilă, timbrul nazal va fi
acelaşi.
Zonele care, funcţionând ca nişte filtre acustice, accentuează anumite
frecvenţe ale sunetului compus, poartă numele de formanţi.
Trăsăturile acustice constituie opoziţii de bază şi corespund trăsăturilor
articulatorii:
acut-----------------anterior
grav-----------------posterior
compact-------------deschis
difuz-----------------închis
bemolat-------------labializat
diezat-------------palatalizat.
Potrivirea descrierii acustice cu cea articulatorie este urmarea firească a
faptului că de rezonator şi de locul de articulare depinde tipul de formant ce ia
naştere.
În afara faptului că este elementul cel mai strict specific fiecărui sunet
sau variantă de sunet, timbrul este specific şi fiecărui vorbitor, făcând posibilă
recunoaşterea ―după voce‖ a acestuia.
Durata sau întinderea este proprietatea sunetelor de a fi rostite într-un
anume interval de timp sau, altfel zis, de a ocupa, prin vibraţiile lor specifice,
o parte determinată din timpul comunicării.
Teoretic, rostirea unui sunet, exceptând - evident - oclusivele, poate fi
prelungită atât cât permite aerul din plămâni.

Deosebirilor naturale, măsurabile, dintre clasele de sunete (sunt mai
lungi vocalele decât consoanele, vocalele deschise decât cele închise,
consoanele fricative decât consoanele ocluzive) li se adaugă variaţiile legate
de ritmul vorbirii, accentuare, vecinătăţi, întinderea grupului pronunţat (în
cazul vocalelor, sunt mai lungi accentuatele faţă de aceleaşi neaccentuate,
interconsonanticele faţă de aceleaşi situate în hiat, cele aflate în cuvinte
monosilabice faţă de aceleaşi din cuvinte plurisilabice) etc.
După durată, sunetele se împart în durative - care se pot prelungi
(vocalele, sonantele - nazalele şi lateralele - şi constrictivele sau fricativele) şi
momentane (oclusivele sau explozivele orale şi africatele, la care se poate
prelungi numai partea fricativă).
1.3. Elemente de fonetică neuroperceptivă

Fonetica neuroperceptivă este interesată de mecanismul audiţiei şi
percepţiei sunetelor articulate.
Audiţia este o problemă de neurofiziologie, iar percepţia o problemă
de psihologie.
Aspectele de natură fiziologică şi cele de natură psihică se împletesc
foarte strâns, iar încercarea de delimitare a acestora pe faze are doar o
justificare metodologică:
-receptarea parametrilor fizici ;
-tranformarea parametrilor fizici în date neurofiziologice ;
-prelucrarea şi sintetizarea la nivelul sistemului nervos central a
informaţiilor transmise prin stimulii nervoşi şi raportarea rezultatului la
modelele sau etaloanele aflate în memorie;
-structurarea mesajului.
Ccreierul prelucrează informaţia şi recunoaşte sunetele prin raportare
la modelele sau şabloanele formate în procesul de învăţare a limbii;
Prin procesarea şi interpretarea sunetelor în succesiunea schiţată mai
sus, mesajul sonor e transformat în mesaj nervos, identificat şi recunoscut în
mintea ascultătorului.
Pentru a putea fi percepute ca sunete, vibraţiile acustice ajunse la
ureche trebuie să îndeplinească anumite condiţii de frecvenţă, intensitate şi
durată sau, altfel spus, să aibă caracteristicile menţionate înscrise între
anumite limite.
1.4. Descrierea şi clasificarea articulatorie a sunetelor

O descriere şi, prin aceasta, o clasificare a sunetelor din punct de vedere
articulator înseamnă de fapt o prezentare sistematică a felului în care
organele aparatului fonoarticulator acţionează pentru a le realiza, interesând
în mod deosebit următoarele aspecte: inexistenţa sau existenţa unui obstacol
în calea fluxului de aer ; natura obstacolului, respectiv dacă acesta rezultă
din strâmtarea sau închiderea canalului fonator; locul unde se realizează
strâmtarea sau închiderea; felul organelor care contribuie la crearea
obstacolului; prezenţa sau absenţa vibraţiilor coardelor vocale la trecerea
fluxului de aer prin glotă; evacuarea fluxului de aer prin cavitatea bucală sau
prin cavităţile nazale.
1.4.1. Vocale
Vocalele sunt sunete la producerea cărora fluxul de aer trece prin canalul
fonator fără a întâlni vreun obstacol.
Caracteristică pentru vocale este încordarea simultană şi egală a tuturor
organelor articulatorii.
Vocalele limbii române se clasifică în raport cu următoarele trei aspecte:
1. deschidere; 2. localizare; 3. labialitate.
1. După deschidere, adică după distanţa sau mărimea unghiului care
apare între maxilarul inferior şi cel superior, se disting următoarele clase:
 vocale închise: [i], [î], [u]: maxilarele sunt foarte apropiate ( unghi
minim de deschidere );
 vocale semideschise: [e], [ă], [o]: maxilarele sunt puţin îndepărtate;
 vocale deschise: [a]: maxilarele sunt îndepărtate (unghi maxim de
deschidere).
Un rol important în strâmtarea canalului fonator îl are apropierea sau
depărtarea muşchiului lingual de palat.
În cazul lui [a], vocală cu deschidere maximă, limba se află în poziţie de
repaus, fapt care face ca rezonatorul să cuprindă întreaga capacitate a
cavităţii bucale.
Cea mai închisă vocală, articulată în spaţiul de rezonanţă cel mai mic, cu
maxilarele foarte apropiate şi cu limba în poziţia cea mai ridicată, este [i].
O eşalonare a vocalelor după gradul de deschidere se prezintă în felul
următor :
deschise  [a -e -o -ă -u -î -i]  închise.
2. După localizare, adică după partea cavităţii bucale, îndeosebi a
palatului , faţă de care muşchiul lingual execută anumite mişcări, se disting
următoarele serii:
 vocale anterioare: [i], [e]: muşchiul lingual se curbează către partea
anterioară a palatului;
 vocale centrale : [a]: muşchiul lingual este aplatizat şi nu execută
nici o mişcare.
Situaţia specială pe care o are vocala [a] în cadrul sistemului vocalic
românesc (în raport cu distincţia anterior/nonanterior) explică de ce este
numită şi neutră şi de ce este utilizată ca termen de referinţă pentru fixarea
locului de articulare al celorlalte vocale.
 vocale posterioare: [ă], [î], [o], [u]: muşchiul lingual se retrage, iar
partea posterioară a acestuia se curbează către vălul palatului.
Vocalele [ă] şi [î] se realizează într-o zonă intermediară, care poate fi
socotită posterioară faţă de [a] şi anterioară faţă de [u] , [o].
Se poate constata totodată că [ă] este posterior faţă [î], iar [o] este
posterior faţă de [u].
Unii foneticieni socotesc că vocalele [ă] şi [î] sunt vocale centrale,
articulate în partea centrală a gurii cu limba uşor ridicată spre partea
posterioară a palatului.
Vocalele [ă] şi [î] au în comun cu vocala [a] faptul că nu apar ca
semivocale în româna literară şi că nu influenţează prin coarticulaţie
consoanele precedente sau vocalele care urmează.
Opiniile diferite privind localizarea decurg din faptul că la realizarea
vocalelor nu putem vorbi decât de zonă sau regiune de articulare.
O eşalonare a vocalelor după localizare se prezintă în felul următor:
anterioare  [i -e -a -î -ă -u -o]  posterioare.
3. După labialitate, adică după participarea sau neparticiparea buzelor,
care, prin rotunjirea şi proiectarea spre înainte, realizează un nou rezonator, se
disting :
 vocale nerotunjite sau nelabiale: [a], [e], [ă] , [i], [î]: buzele sunt
destinse;
 vocale rotunjite sau labiale: [u], [o]: buzele sunt rotunjite.
Între vocalele [u] şi [o] se poate face o diferenţă şi prin precizarea
faptului că la [u] buzele se apropie şi înaintează mai mult, luând o formă
ţuguiată.
Întrucât cel de-al doilea rezonator reprezintă în fapt un al doilea loc de
articulare, vocalele [u], [o] sunt labiovelare.
O comparaţie între vocalele închise şi cele semideschise evidenţiază
următoarele aspecte:
- la [i] faţă de [e]: maxilarele sunt mai apropiate, iar partea anterioară a
muşchiului lingual se ridică şi se arcuieşte mai mult spre partea anterioară a
bolţii palatine;
- la [î] faţă de [ă]: maxilarele sunt mai apropiate, iar partea centrală a
muşchiului lingual se ridică mai mult spre partea posterioară a palatului;
La realizarea vocalelor [ă] şi [î], poziţia organelor articulatorii este
apropiată de cea a stării de repaus, fapt care explică de ce sunetele în cauză
sunt apte să îndeplinească funcţia de marcă a ezitării.
Corelat cu diferenţa de apertură, apar şi diferenţe de localizare, în sensul
că vocalele închise sunt "puţin mai anterioare‖ faţă de corespondentele lor
semideschise.
Triunghiul şi trapezul sunt figurile geometrice cele mai utilizate pentru
reprezentarea schematică a sistemului vocalic românesc:
i â u
e ă o
a
Ordonarea în clasele şi seriile menţionate este o ordonare teoretică în

care prin grafemele <a, e, ă, o, i, î, u> au fost notate unităţi fundamentale sau
de tipul /a, e, ă, o, i, î, u/, care nu suportă modificări sub influenţa vecinătăţilor.
Diferenţele între clase sau între serii se fac prin trepte pe care se
plasează realizări vocalice mai mult sau mai puţin apropiate de cea socotită
fundamentală.
Realizările vocalice se diferenţiază atât după vorbitori cât şi după
contextele fonetice în care apar: faţă de [a] din [rar], [a] din [k'aֹ r] e uşor
avansat din cauza consoanei palatale [k'], iar [a] din [poate] e uşor posterior
şi rotunjit din cauza semivocalei [o].
Realizările menţionate nu au valoare funcţională şi, de aceea, trec, în
cele mai multe cazuri, neobservate.
Vocalele româneşti sunt sunete cu timbru oral, realizate cu partea
terminală a vălului palatului ridicată şi lipită de peretele posterior al faringelui,
fapt care implică scurgerea aerului fonator numai prin cavitatea bucală.
Când se învecinează cu o consoană nazală ([m, n]), în cuprinsul
aceleiaşi silabe, vocalele dobândesc trăsătura proprie consoanelor nazale,
adică se nazalizează. Fenomenul se produce atât înainte cât şi după
consoana nazală: vălul palatului întârzie să se ridice sau coboară mai
devreme şi, ca urmare, o parte din aerul fonator se scurge şi prin cavitatea
nazală care adaugă articulaţiei şi un uşor timbru propriu. Sunt afectate în mod
deosebit vocalele situate înaintea consoanelor nazale: [ba.nkă], [lu.nkă] etc.
Deoarece nu este relevantă din punct de vedere funcţional, nazalizarea
trece neobservată de către receptorul neavizat.
Întrucât la producerea lor vibrarea coardelor este obligatorie, vocalele
sunt sunete sonore. Fenomenul de reducere sau de pierdere a vibraţiilor,
respectiv a sonorităţii, numit desonorizare, se întâlneşte frecvent în cazul
vocalelor finale, unde e favorizat de anumiţi factori: gradul de deschidere
(cele mai multe sunt vocale închise), distanţa faţă de silaba accentuată (cele
mai multe sunt situate departe de accent), vecinătatea unui mediu lipsit de
sonoritate, adică a unei sau a unor consoane surde, caracterul pauzei (cele
mai multe apar în finală absolută), tempoul allegro, importanţa redusă a
cuvântului pentru sensul enunţului etc. Lipsit de sonoritate sau "şoptit‖ este
[i] întotdeauna final care funcţionează ca marcă a pluralului nearticulat al
substantivelor de felul [korbi], [lupi], [peşti], [pomi] etc. şi a persoanei a II-a
singular a verbelor de felul [ari], [kobori], [dormi ], [ începi] etc.
Desonorizarea vocalelor finale apare, într-o măsură diferită, în toate graiurile
şi în limba literară.
Nazalizarea şi desonorizarea sunt socotite ca fiind trăsături
caracteristice limbii române.
1.4.2. Semivocale
Privite din punct de vedere articulator, semivocalele [e, i, o, u], sunete
asilabice din structura diftongilor şi a triftongilor, evidenţiază următoarele
aspecte:
- coincid cu vocalele corespondente în ce priveşte locul de articulare:
[e, i] sunt anterioare sau palatale, iar [o, u] sunt posterioare sau velare;
- se deosebesc de vocalele corespondente în ce priveşte modul de
articulare, adică au un grad de închidere mai mare, care diferă şi între [e, o],
pe de o parte şi [ i, u], pe de altă parte: mai mic la [e, o], mai mare la [ i, u];
la [ i], limba se apropie atât de mult de palat încât nu lasă decât un canal
foarte îngust pentru scurgerea aerului; la [u], îngustarea creşte prin
apropierea mult mai mare a buzelor; când [ i, u] se află înaintea vocalei, se
produce o îngustare şi mai mare, rezultând variantele notate [j, w].
1.4.3. Consoane
Consoanele sunt sunete la producerea cărora fluxul de aer întâlneşte un
obstacol materializat în constricţiunea sau în ocluziunea într-un anume
loc a canalului fonator.
Vibraţia coardelor, indispensabilă la producerea vocalelor, nu însoţeşte
articularea tuturor consoanelor.
Consoanele se caracterizează şi printr-o mărire a intensităţii fluxului de
aer, precum şi prin concentrarea într-un singur punct a tensiunii.
Consoanele limbii române se clasifică în raport cu următoarele aspecte:
1. modul de articulare (= natura obstacolului - strâmtare, închidere,
închidere şi strâmtare - şi felul cum este depăşit); 2. locul de articulare (=
punctul unde se creează obstacolul); 3. sonoritatea (= prezenţa sau absenţa
vocii, adică vibrarea sau nevibrarea coardelor vocale, respectiv a laringelui).
1. După modul de articulare, consoanele se împart în categoriile:
 constrictive: [f, v, s, z, š, ž, h]
- produse prin strâmtarea canalului fonator;
 oclusive: [p, b, t, d, k, g, k', g']
- produse prin închiderea completă a canalului fonator;
 semioclusive [ţ, č, ﬞg]
- produse printr-o combinaţie între o ocluziune şi o constricţiune, în
sensul că încep cu o ocluziune şi se sfârşesc cu o constricţiune, care
predomină asupra ocluziunii; ocluziunea primului element [t, d] nu este
completă, iar al doilea element [s, š, ž] e format cu explozia primului; trecerea
de la un mod de articulare la celălalt se face aproape momentan, astfel încât
durata lui [ţ], [č], [ğ] nu este mai mare decât durata oricărei alte consoane.
2. După locul de articulare, consoanele se repartizează la mai multe
categorii:
 bilabiale : [p, b]
- obstacolul se realizează la nivelul buzelor, prin lipirea acestora;
 labio-dentale: [f, v]
- obstacolul se realizează prin lipirea buzei de jos de incisivii superiori.
Deşi buza se lipeşte de incisivi, realizându-se o "închidere‖, consoanele [f, v]
nu sunt oclusive deoarece fluxul de aer se scurge printre dinţi.
 dentale: [s, z, t, d, ţ]
- obstacolul se realizează prin : a) apropierea muşchiului lingual de
incisivii superiori, în cazul constrictivelor [s, z]; b) sprijinirea vârfului limbii pe
incisivii superiori, de fapt pe alveolele acestora, în cazul oclusivelor [t, d]; c)
ocluzie, ca aceea pentru producerea consoanei [t], urmată imediat de
o constricţie ca aceea pentru producerea consoanei [s], în cazul
semioclusivei [ţ];
 prepalatale [š, ž, č, ﬞg]
- obstacolul se realizează în partea anterioară a bolţii palatului prin : a)
apropierea muşchiului lingual de zona anterioară a bolţii palatului, în cazul
constrictivelor [š, ž]; b) ocluzie ca aceea pentru producerea consoanei [t],
respectiv a consoanei [d], urmată imediat de o constricţie ca aceea pentru
realizarea consoanei [š], respectiv a consoanei [ž], în cazul semioclusivelor
[č, ﬞg].
Consoanele [š, ž] au, de fapt, în acelaşi timp, două locuri de articulare:
unul anterolingual (o apropiere a părţii anterioare a limbii de alveole) şi unul
posterolingual (o apropiere a părţii posterioare a limbii de palatul dur sau de
cel moale).
 palatale: [k', g']
- obstacolul se realizează prin arcuirea dorsumului muşchiului lingual şi
lipirea acestuia de partea de mijloc a palatului tare;
 velare: [k, g]
- obstacolul se realizează în zona palatului moale, prin lipirea părţii
dorsale posterioare a muşchiului lingual de vălul palatului, care execută, în
acelaşi timp, o mişcare de coborâre;
 laringale: [h]
-obstacolul se realizează în laringe, prin îngustarea glotei.
O descriere care ia în consideraţie implicarea părţilor muşchiului lingual
duce la următoarea clasificare :
 apicale : [t, d, s, z, ţ];
 anterolinguale sau dorsal-anterioare : [š,ž,č,ğ];
 mediolinguale sau medio-dorsale : [k',g'];
 posterolinguale sau dorsal-velare : [k,g];
3) După sonoritate, consoanele articulate în acelaşi mod şi în acelaşi loc
se împart în următoarele două categorii:
 consoane fără voce, la producerea cărora coardele vocale nu
vibrează, numite surde;
 consoane cu voce, la producerea cărora coardele vocale vibrează,
numite sonore.
În primul caz, sunetul consonantic rezultă numai din zgomotul produs de
curentul de aer care depăşeşte obstacolul, iar în al doilea caz, din vibraţiile

coardelor vocale la care se adaugă zgomotul realizat la nivelul obstacolului
creat în cavitatea bucală:
surde: [f, s, š, p, t, k, k', č];
sonore: [v, z, ž, b, d, g, g', ﬞg].
Consoanele [h] şi [ţ] sunt surde. Ultima are corespondentă sonoră numai
în graiuri aparţinând subdialectelormoldovean, maramureşean şi bănăţean:
[dz].
Asurzirea consoanelor sonore, favorizată de factorii pe care i-am pomenit
la devocalizare, se petrece mai ales când acestea se află în poziţie finală. Ea
este parţială, în sensul că vibrarea coardelor vocale încetează în timpul ţinutei
consoanelor. Se explică astfel de ce [b], [d], [g] etc. nu se confundă cu [p],
[t], [k], cum se întâmplă în cele mai multe limbi slave şi în unele limbi
germanice.
Pentru motive ce vor ieşi în evidenţă prin comparaţie cu modul de
articulare specific al categoriei care urmează, consoanele descrise până aici
sunt numite şi consoane propriu-zise.
1.4.4. Sonante
Sonantele constituie o categorie de sunete consonantice care fac
trecerea de la vocale la consoanele propriu-zise.
Spre deosebire de vocale, sonantele pot fi localizate, adică li se poate
preciza locul unde se formează obstacolul.
Inventarul unitaţilor incluse în această categorie diferă în funcţie de
criteriile luate în consideraţie: 1) [l, r], 2) [m, n, l, r], 3) [m, n, l, r, i, u].
Sonantele prezintă următoarele aspecte articulatorii comune: se produc cu
vibrarea coardelor vocale; există un obstacol care generează zgomotul
consonantic; fluxul de aer are, într-un fel sau altul, posibilitatea de a traversa
liber fie cavitatea bucală, fie cavitatea nazală.
După modul de articulare, sonantele sunt oclusive [m, n] şi constrictive
[l, r], iar după locul de articulare - bilabiale [m] şi dentale [n, l, r].
Alte caracteristici ale modului de articulare sunt puse în evidenţă de
împărţirea în nazale [m, n] şi lichide [l, r].
Sonantele [m, n] sunt numite nazale datorită timbrului specific, rezultat al
faptului că, prin coborârea uşoară şi simultană cu ocluzia a vălului palatului,
fluxul de aer se scurge în parte prin cavitatea nazală:
[m] - ocluzie bilabială, ca în cazul lui [p] şi [b], de care se deosebeşte
prin timbrul nazal;
[n] - ocluzie dentală, de fapt dental - alveolară, ca în cazul lui [t] şi
[d], de care se deosebeşte prin timbrul nazal.
Sonantele [l, r] au fost numite lichide de ortografiştii antici care au
asociat scurgerea continuă a fluxului de aer cu impresia de scurgere lină sau
tulburată a unui lichid:
[l] - apexul se lipeşte de alveolele incisivilor superiori, ca la [t], [d],
[n] (motiv pentru care este numită şi dentală), dar marginile muşchiului
lingual lasă spaţii pe unde se scurge fluxul de aer (motiv pentru care este
numită şi laterală);
[r] - repetare rapidă şi de mai multe ori a următoarelor mişcări
articulatorii: apexul realizează o ocluzie la alveolele incisivilor superiori;
curentul de aer acumulat înapoia ocluziei desprinde apexul, înlăturând
obstacolul; datorită elasticităţii, apexul revine în poziţia de dinainte, formând
o nouă ocluzie, şi tot aşa; repetarea ocluziilor creează impresia de vibraţie (
motiv pentru care consoana este numită şi vibrantă ).
Scurgerea continuă a fluxului de aer permite lichidelor [l], [r] să fie
prelungite asemenea vocalelor.
După articulaţia linguală, consoanele [n, l, r] aparţin categoriei numite
apicale.
Faptul că se produc cu vibrarea coardelor, fiind deci obligatoriu sonore
sau sonore prin natură, reprezintă principala trăsătură care apropie sonantele
de vocale.
Ca sonore prin excelen ţă, sonantele [m, n, l, r] nu au pereche
surdă.
Aşa cum se întâmplă şi cu vocalele, şi în funcţie de aceiaşi factori,
între care reţinem în special contextul fonetic şi poziţia în cuvânt,
sonantele se desonorizează: [astm], [istm], [îndemn], [lemn],
[semn], [azvârl] etc.
1.5. Descrierea şi clasificarea acustică a sunetelor

Clasificarea acustică, realizată în funcţie de formanţii caracteristici
fiecărui sunet, este complementară cu cea articulatorie.
Spectrul sau structura acustică a unui sunet reprezintă rezultatul
întregii activităţi pe care o depun organele articulatorii în timpul realizării lui:
- mişcările articulatorii modifică forma şi volumul cavităţilor, spaţiul de
rezonanţă;
- spaţiul de rezonanţă determină gradul de concentrare sau de
difuziune a formanţilor.
1.5.1. Vocalele sunt sunete propriu-zise sau muzicale, care, generate

de o undă cu caracter periodic, se diversifică prin variaţiile spaţiului de
rezonanţă, rezultate din modificările de formă şi volum ale rezonatorului
bucal.
Se clasifică în : 1. compacte şi 2. difuze ( în funcţie de gradul de
concentrare sau de dispersie a formanţilor, respectiv de poziţia lui F 1 faţă de
F3 ) şi în: 1. acute şi 2. grave (în funcţie de înălţime, influenţată de volumul
rezonatorului, respectiv de poziţia lui F2 faţă de F1 şi F3) :
 compacte: [a] , la care F1 este apropiat de F3 (spaţiu de rezonanţă
amplu);
 difuze: [i, î, u], la care F1 este depărtat de F3 (spaţiu de rezonanţă
mic).
Vocalele [e, ă, o] nu sunt nici compacte, nici difuze.
 acute: [e, i]; la care F2 este apropiat de F3 (= frecvenţele
superioare); [i] este mai acut decât [e], ceea ce corespunde cu
articularea anterioară a lui [i] faţă de [e];
 grave: [o, u], la care F2 e apropiat de F1 (frecvenţele inferioare); [u]
este mai grav decât [o], ceea ce corespunde cu faptul că în cazul lui [u]
partea anterioară a rezonatorului este mai rotunjită.
Vocalele [a, ă, î] nu sunt nici acute , nici grave.
Din definiţia care li se dă rezultă clar că, sub raportul duratei, vocalele
sunt sunete continui sau durative, realizate în faza ţinutei.
Opoziţiile binare : compact / difuz, acut / grav, reflectă distincţiile
deschis / închis, anterior / posterior.

1.5.2. Semivocalele se deosebesc de vocale prin absenţa unei structuri
net definite a formanţilor, iar de consoane prin o concentrare mai mare a
energiei acustice, urmare a absenţei unui obstacol în calea curentului fonator.
Faţă de vocalele corespondente, semivocalele au intensitatea şi durata
de emitere mai reduse.
Articularea cu un grad de închidere mai mare duce la apariţia
zgomotului care alterează, mai uşor sau mai puternic, sonoritatea.
1.5.3. Consoanele sunt zgomote rezultate din frecarea fluxului de aer

de pereţii canalului fonator sau din explozia ce urmează deschiderii bruşte a
acestuia.
Constrictivele [f, v, s, z, š, ž, h] sunt numite şi fricative, iar oclusivele
[p, b, t, d, k, g, k’, g’] şi explozive.
Explozivele sunt însoţite de un suflu surd, rezultat al unei uşoare
aspiraţii generate de o scurtă ezitare a începerii vibraţiei coardelor vocale :
[ph, bh, th dh etc.]
La semioclusivele [ţ, č, ğ], zgomotul rezultat din ocluzie se combină cu
cel rezultat din constricţie, fapt care justifică etichetarea lor drept stridente .
Termenul utilizat pentru a numi semioclusivele prin referire la impresia
acustică pe care acestea o produc este cel de africate.
Fricativele [f, v, s, z, š, ž, h], produse în faza ţinutei, sunt continui sau
durative - fluxul sonor se scurge fără întrerupere, fapt care permite şi
pronunţarea lor prelungită, iar explozivele [p, b, t, d, k, g, k’, g’], produse în
una din fazele extreme (explozie sau implozie), sunt întrerupte sau
momentane - fluxul sonor e blocat, pentru un moment, într-un punct
oarecare al canalului fonator.
Africatele [ţ, č, ğ], la care se poate prelungi doar partea constrictivă:
[ţ].[s], [č].[š], [ğ].[ž], sunt considerate momentane.
Sonorele [v, z, ž, b, d, g’, g, ğ] sunt constituite din vibraţiile coardelor
vocale şi, predominant, din zgomotul produs de fluxul de aer la nivelul
obstacolului aflat în cavitatea bucală.
Surdele [f, s, š , h, p, t, k’, k, ţ, č] sunt constituite numai din zgomotul
produs de felul în care fluxul de aer depăşeşte obstacolul aflat în cavitatea
bucală.
Sonantele [m, n, l, r] sunt sunete rezultate din împletirea tonurilor şi a
zgomotelor, cu predominarea celor dintâi.
Nazalele [m, n] şi laterala [l] sunt durative.
Privite din punctul de vedere al intensităţii, sunt, în general, tari sau
fortes consoanele surde şi slabe sau lenes consoanele sonore.
În raport cu vocalele, consoanele au prezentă antirezonanţa, cu efect în
ce priveşte amplitudinea şi distribuţia formanţilor.
O clasificare a consoanelor în funcţie de poziţia formanţilor în spectru
sau de înălţime (influenţată şi ea de volumul rezonatorului), clasificare în care
sistemul de opoziţii binare utilizat este identic cu cel de la vocale, se prezintă
în felul următor:
a) compacte: prepalatalele [š, ž, č, ğ], palatalele [k’, g’], velarele [k, g],
laringala [h], adică cele articulate din regiunea velară până în cea palatală
inclusiv, care, realizate cu un rezonator mai deschis, au formanţii concentraţi
în zona centrală;
b) difuze: bilabialele [m, p, b], dentalele [t, d, n, r, s, z, ţ], labio-dentalele
[f, v], adică cele articulate în partea anterioară a cavităţii bucale, care,
realizate cu un rezonator mai închis, au formanţii dispersaţi;

c) acute: palatalele [k’, g’], prepalatalele [š, ž, č, ğ] şi dentalele [s, z, t,
d, n], care sunt amplificate de un rezonator bucal mic, divizat de muşchiul
lingual prin apropiere ori lipire de organul pasiv;
d) grave: laringala [h], velarele [k, g], bilabialele [m, p, b] şi labio-dentalele
[f, v], adică cele articulate la o extremitate sau alta a cavităţii bucale, cu un
rezonator mare, nedivizat de muşchiul lingual.
Trăsăturile acustice constituie opoziţii de bază şi corespund trăsăturilor
articulatorii:
acut-----------------anterior
grav-----------------posterior
compact-------------deschis
difuz-----------------închis
bemolat-------------labializat
diezat-------------palatalizat.

Capitolul 2 - Fonologia
Capitolul 2. FONOLOGIA
Ca realităţi fizice, p din piatră şi p din noapte nu sunt identice (fiecare
sunet al vorbirii are individualitate proprie şi nici un sunet nu este identic cu
altul pentru că fiecare act de vorbire este un eveniment unic). Amprenta
psihică a acestor două sunete este una singură în mintea vorbitorilor.
Fonologia studiază sunetele din punct de vedere funcţional (fonemele),
punând accent pe relaţiile pe care acestea le contactează între ele.
Sunetele, fiind lipsite de conţinut semantic propriu, sunt totodată
mijloace cu ajutorul cărora se deosebesc între ele cuvintele care au conţinut
semantic. Cu ajutorul sunetelor cuvântul se identifică din punct de vedere
formal şi semantic. Astfel, prin îmbinarea de sunete [casă] se redă o unitate
lexicală care posedă un sens concret (,,clădire servind drept locuinţă omului‖)-
Schimbând primul sunet al acestei îmbinări de sunete prin altele, se pot obţine
cuvinte noi cu alte conţinuturi semantice: [masă], [lasă], [pasă], [rasă], [iasă].
Sau, prin combinarea diferită a sunetelor [a], [c], [r] se pot obţine
cuvinte cu diferite sensuri: [car], [rac], [arc].
Sunetul privit din punctul de vedere al identificării cuvântului, adică sub
aspect funcţional, se numeşte fonem. Ramura foneticii care se ocupă cu
studierea fonemelor se numeşte fonologie. Analizate din punct de vedere
fizic, sunetele unei limbi reprezintă nişte entităţi care nu sunt strict delimitate.
De exemplu, în cuvântul perete vocala [e] din prima silaba poate fi rostită în
mod diferit de persoane diferite sau de aceeaşi persoană în momente diferite,
modurile de pronunţare variind de la [e] până la [a] ([parete]).
Un aspect important pe care l-a evidenţiat fonetica este acela că fiecare
sunet al vorbirii are individualitate proprie şi că nici un sunet nu este identic cu
altul, iar pentru a vorbi de un sunet anume este necesară o generalizare
inductivă.
Soluţia salvatoare pentru admiterea faptului că fiecare fapt de vorbire
este un eveniment unic a fost întemeierea unei noi discipline, înrudită cu
fonetica (de ale cărei date se foloseşte), care se numeşte fonologie.
Fonologia a apărut în jurul anului 1930, când lingviştii reuniţi la Cercul
de la Praga (Roman Jakobson, S. Kracevsky, N. S. Trubeţkoy) au prezentat
principiile noii discipline.
Precursorul fonologiei este, de fapt, lingvistul rus Baudouin de
Courtenay, care atrage atenţia asupra faptului că lingvistul trebuie să se
preocupe şi de amprenta psihică a sunetelor şi nu numai de cea fizică.
Ca realităţi fizice p din piatră şi p din noapte nu sunt identice , dar
amprenta lor psihică, în mintea oricărui vorbitor de limba română, este una
singură şi, datorită ei, vorbitorul nu face nici o deosebire între cei doi p.
Fonologia reprezintă perspectiva funcţională asupra sunetelor. Aceasta
presupune considerarea sunetelor ca unităţi investite cu funcţie lingvistică,
adică implicate în mecanismul structurării şi funcţionării limbii.
Distincţia între fonetică (entitate fiziologică şi acustică) şi fonologie
(entitate funcţională) se face prin funcţiile distinctivă şi constitutivă ale
fonemului spre deosebire de sunet.
Substanţa fonică nediferenţiată, constând într-o infinitate de ipostaze
(deschidere, localizare, etc.) este tranşată şi individualizată în unităţi supuse
filtrului funcţional, care le identifică şi le ierarhizează ca unităţi lingvistice sau
ca variante ale acestora.
Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie

22
Funcţionarea ca unităţi distincte a mulţimii teoretic nelimitate de
sunete ce pot fi articulate, respectiv distinse acustic este imposibilă psihic şi
inoperantă lingvistic. Experienţa lingvistică istorică a decantat în timp, prin
abstragerea caracteristicilor comune diferitelor grupe de sunete, unităţi-tip,
cărora le-a oferit relevanţă funcţională. Aceste unităţi sunt fonemele.
Rolul fonologiei este să stabilească unităţile echivalente (care nu
comută), să prezinte trăsăturile lor distinctive, să înregistreze opoziţiile în
care se situează, să grupeze sunetele înrudite prin reducţia variantelor.
Pe baza grupării sunetelor în funcţie de identitatea funcţională se
stabilesc clase echivalente de sunete şi clase neechivalente.Două sunete
sunt echivalente când nu folosesc la distingerea între ele a două cuvinte şi
sunt neechivalente când servesc la distingerea a două cuvinte, cel puţin o
dată. Clasa de sunete echivalente cuprinde toate variantele unui fonem,
numite alofone. Clasele de sunete neechivalente constituie inventarul
unităţilor fonematice ale limbii.
Sistemul fonologic este ansamblul unităţilor fonologice (stabilite prin
operaţia de reducere a variantelor) şi al relaţiilor pe care acestea le
contractează între ele. Unităţile fonologice sunt: segmentale: vocale,
semivocale, consoane, şi suprasegmentale: accent, intonaţie.
2.1. Sistemul fonologic al limbii române
Sistemul fonologic este reprezentat de anasamblul unităţilor

fonologice şi de relaţiile pe care acestea le contractează între ele.
Organizarea unităţilor, pe baza relaţiilor dintre ele, se face în categorii şi
subcategorii. Unităţile fonologice sunt de două tipuri: segmentale şi
suprasegmentale. Unităţile segmentale sunt cele care contractează relaţii
homosintagmatice, în timp ce unităţile suprasegmentale contractează relaţii
heterosintagmatice. Relaţiile homosintagmatice se referă strict la cadrul
tranşei sonore superioare, silaba. Heterosintagmaticul se referă la relaţii în
afara silabei.
2.1.1. Unităţile segmentale
2.1.1.1. Vocalele sunt o subcategorie segmentală, definită prin

următoarele carcateristici:
- constituie centrul sau nucleul silabei;
- pot fi purtătoare de accent;
- se află în raport de independenţă faţă de celelalte sunete.
Sistemul vocalic al limbii române cuprinde şapte unităţi: a, ă, î, e, i, o, u.
În funcţie de trăsăturile distinctive sau pertinente (apertura, localizarea
şi labializarea), vocalele pot fi deosebite între ele şi caracterizate (ex. a =
vocală centrală, deschisă, nerotunjită; i = vocală anterioară, închisă,
nerotunjită etc.).
2.1.1.2. Semivocalele sunt percepute acustic drept sunete cu

timbru vocalic, dar se diferenţiază de acestea prin faptul că nu sunt
plenisone, nu pot primi accent si nu pot îndeplini rolul de nucleu silabic. Deşi
nu provin din consoane şi nu au un mod de articulare şi o acustică apropiată
de acestea, faptul că sunt întotdeauna însoţitoare ale vocalelor le apropie de
contoide. Semivocalele sunt distribuite numai împreună cu vocalele, cu care
formează grupuri numite diftongi, triftongi. În limba română există patru

unităţi semivocalice: o semivocalic, e semivocalic, i semivocalic (notat şi j
sau y şi numit „iot‖ sau „iod‖) şi u semivocalic (notat şi w şi numit „diggama‖).
Având în vedere geneza şi evoluţia semivocalelor, ca şi poziţia lor în
diftongi sau triftongi, unii cercetători le numesc pe e şi o semivocale, iar pe i
şi u semiconsoane.
Semivocalele nu trebuie confundate în scris cu vocalele omoloage, cu
care coincid prin notaţia grafica (prin literă): vezi boa şi croat - cu vocale în
hiat, faţă de poate, poartă – cu diftong.
Un caz special este înregistrat de sunetul numit i asilabic(ultrascurt
final postconsonantic,şoptit), din finala unor substantive, adjective sau
verbe (snopi, albi, auzi). Sunetul respectiv nu poate fi asimilat semivocalelor
deoarece nu apare în grup cu nicio vocală, ci în context consonantic. Din
punct de vedere fizic, el este mai scurt decât un i semivocalic, ceea ce s-a
probat experimental. El apare de cele mai multe ori desonorizat (fără
armonice),iar ca pozitie, numai în finalul cuvintelor, marcând morfologic, de
regulă, pluralul masculin, respectiv persoana a doua verbala. În diferite
lucrări de specialitate este numit i final asilabic sau afonizat sau i silabic
ultrascurt sau chiar ultrascurt şoptit.
2.1.1.3. Consoanele reprezintă o categorie de unităţi

fonologice aflate în imposibilitatea de a primi accent şi de a avea, cel puţin în
limba română, rol de nucleu al silabei. Faţă de semivocale, consoanele se
opun total vocalelor. Consoanele nu comută niciodată cu vocalele. Prin
caracterul lor întrerupt (tranşant), o mare parte din consoane realizează
functional separarea tranşelor sonore (silabaţia).
Sistemul consonantic al limbii române cuprinde 22 de unităţi, dintre
care patru consoane sunt sonante, zece surde şi opt sonore.
2.1.1.4. Alofonele sau variantele şi varietăţile fonemelor în

limba română
S-a constatat că fonemele reprezintă invariante ale multitudinii de
realizări fonetice concrete. Aceste realizări, datorate condiţiilor care apar,
accidental sau nu, prin interventia factorilor contextuali sau non-contextuali,
nu sunt însă destul de puternice pentru a crea o altă unitate fonologică. În
consecinţă, clasele de variante şi varietăţi sunt clase de alofone, adică de
reprezentări ale aceluiaşi sunet. Ele pot fi ipostaze spaţiale ale pronunţiei
(dialectale), aspecte cronologice (ilustrând un anumit stadiu istoric în evoluţia
limbii) sau ipostaze socio-culturale (argouri, jargoane etc.). Pentru aplicarea
unei fonologii normative este absolut necesară cunoaşterea acestor clase de
alofone pentru a detaşa formele corecte de cele incorecte, pentru a cunoaşte
cauzele greşelilor şi pentru a le preîntâmpina etc.
În mod frecvent, alofonele sunt datorate coarticulaţiei, adică rostirii
variantelor împreună cu alte sunete, de care sunt influenţate (coarticulaţia
este condiţionarea reciprocă a sunetelor succesive într-o tranşă sau într-un
segment sonor).
Tipuri de alofone vocalice:

- vocalele palatalizate: sunt cele care, urmând după semivocalele
palatale e, i sau după consoanele prepalatale č, ğ şi palatalele k’ şi g’, îşi
deplasează locul de articulare spre zona anterioară a cavităţii bucale. Pot fi
în această situaţie vocalele a, o şi u (ca în ia’rnă, čo’rbă, ğu’vaier);

- vocalele labializate (rotunjite): sunt cele care urmează după
semivocalele o şi u. Pot fi în această situaţie vocalele a, ă şi î (ca în piuå,
plouăo, plouâond);
- vocalele palatalizate şi labializate: sunt anticipate şi de semivocale
palatale şi de semivocale labiale. În această poziţie poate apărea vocala a
(chioară, transcris fonetic [k’oåră], cioară, transcris fonetic [čoåră], ghioagă
transcris fonetic [g’oågă]);
- vocalele anticipate: sunt vocalele situate la început de cuvânt sau de
silabă şi care primesc o semivocală anterioara, i pentru vocalele palatale şi u
pentru vocalele velare (fenomen de proteză semivocalică): el, transcris
fonetic [iel], alee, citit [aleie], om, transcris fonetic [uom], aud, transcris
fonetic [auud]. Fenomenul este destul de vechi în limba română şi reprezintă
norma pentru majoritatea cuvintelor de provenienţă latină. Este însă
nerecomandat în cazul neologismelor, ca alee, idee, alcool etc.;
- vocalele „devocalizate”: sunt cele, care, fiind situate la sfârşit de
cuvânt şi mai ales în poziţie neaccentuată, sunt lipsite parţial sau total de
vibraţiile glotale. În consecinţă, ele se aud foarte puţin sau nu se aud deloc.
Ca exemple, menţionăm: casạ, pomị, tigrụ, şapcặ, zerọ etc.;
- vocalele nazalizate: sunt cele care, aflându-se înaintea consoanelor
nazale, anticipează timbrul nazal al acestora (ex: ũnde, bãncă, bõmbă etc.);
- vocalele scurtate: sunt vocalele aflate în hiat, în cazul cărora
intervine scurtarea duratei de pronunţie, una dintre vocale devenind astfel
semivocală. Fenomenul poartă numele şi de sinereză:ex. deodată pronunţat
in ritm rapid „de-o-da-tă”,să îl pronunţat „să-l‖ etc.
Alte fenomene care afecteaza vocalele:
- diereza este transformarea unui diftong (sau triftong) în hiat: teatru
pronunţat „te-a-tru”, pleoape pronunţat „ple-oa-pe‖ (la Mihai
Eminescu, „Cu geana ta m-atinge pe pleoape...‖, Sonet III);
- epenteza este introducerea unei semivocale între două vocale în
hiat;
- contracţia reprezintă reducerea a două vocale aflate în hiat la una
singură: „alcol”, „preten”, „continu‖ etc.;
- eliziunea reprezintă eliminarea vocalei finale a unui cuvânt când se
află în hiat cu prima vocală a cuvântului următor:ex. s-a spus;
- afereza, adică eliminarea primei vocale a unui cuvânt;
- diminuarea aperturii, mai ales în poziţie neaccentuată sau în finala
cuvintelor. Astfel vocala deschisă a trece la ă, iar ă la î, e la i, o la
u, ca în exemplele ataca > atăca, major > majur, fecior > ficior,
Marin > Mărin etc.;
Tipuri de alofone consonantice:

- consoanele oclusive incomplete: sunt cele care îşi realizează numai
o parte din momentele articulatorii, mai precis se pronunţă ca implozive, fără
explozia curentului de aer fonator pe canalul eliberat de obstacol. Acest lucru
se produce în cazul în care oclusivele se află pe prima poziţie a unui grup
format din două oclusive (ex: captură). Consoanele oclusive aflate pe a doua
poziţie în acest grup devin explozive simple, fără implozie. Cu alte cuvinte
implozia şi explozia se distribuie celor două oclusive. Cazuri de explozive
simple sunt semnalate şi la început de cuvânt (ex: dar, bord etc.). Tot
oclusive incomplete sunt şi nazalele înainte de fricative (ex: învăţ, înfăşor,
înhaţ, înjuga);

- consoanele aspirate: sunt oclusivele care la finală de cuvânt însoţesc
explozia cu o uşoară aspiraţie (ex: cap, transcris fonetic [caph], sat, transcris
fonetic [sath], cred, transcris fonetic [credh] etc.);
- consoanele palatalizate sunt urmate de vocale sau de semivocale
din seria anterioară (fier, transcris [f’ier], seară, transcris [s’eară], biată,
transcris [b’iată]);
- consoanele labializate sunt urmate de vocale şi de semivocale din
seria celor rotunjite (poartă, transcris poartă, boare, souav etc.);
- consoane velarizate. Fenomenul se produce înaintea consoanelor
oclusive velare (k, g)., ca în ex: încă, lângă, bancă, transcrise ca [îηkă, lâηgă,
baηkă];
- consoane sonorizate. Sunt consoanele surde care, înaintea unor
consoane sonore sau sonante, devin şi ele sonore, ca în ex: isvor devine
izvor, a desbate > a dezbate, trăsnet > trăznet – cu menţiunea că nu toate
aceste transformări sunt corecte,conform normelor limbii române actuale;
- consoane afonizate (asurzite). Sunt consoanele sonore, aflate
înaintea unor consoane surde, din cauza carora işi pierd caracterul sonor,
anticipând consoana surdă, ca în ex: absent,pronuntat „apsent‖; obtuz, citit
„optuz‖; subţire, citit „supţire‖ etc.;
2.1.2. Unităţile suprasegmentale

Alături de unităţile segmentale (fonemele: vocale, semivocale
consoane), stabilite prin procedeul segmentării lanţului vorbit la nivel
sintagmatic şi concepute ca mulţimi sau paradigme de trăsături distinctive, în
vorbire apar şi alte unităţi cu relevanţă lingvistică: accentul şi intonaţia.
Întrucât funcţionează numai împreună cu un segment fonic, căruia i se
adaugă sau, altfel spus, pe care se aşează, accentul şi intonaţia sunt numite
şi unităţi suprasegmentale.
Segmentul prin mijlocirea căruia funcţionează unităţile suprasegmentale
e reprezentat de o silabă sau o suită de silabe.
După felul segmentului, unităţile suprasegmentale se împart în două
categorii: 1. Intensive - caracterizează o silabă, şi 2. extensive -
caracterizează o suită de silabe.
Unitatea suprasegmentală intensivă e numită accent, iar unitatea
suprasegmentală extensivă e numită intonaţie.
Unitatea segmentală, în calitate de element independent, şi cea
suprasegmentală, în calitate de element dependent, constituie împreună o
sintagmă sau structură fonologică, fapt care face ca pentru definirea uneia
să fie necesară invocarea celeilalte.
2.1.2.1. Accentul
În limba română, accentul constă în punerea în evidenţă a unei silabe
dintr-un cuvânt prin rostirea cu o forţă expiratorică sau intensitate mai mare
decât a silabelor din jur.
Vocalele şi consoanele au propria lor forţă acustică sau intensitate,
dependentă de gradul de deschidere a cavităţii glotale şi de amplitudine.
Dacă intensitate au sunetele şi când sunt rostite izolat, accentul se
leagă numai de vocală şi numai când aceasta constituie singură sau
împreună cu alte foneme o silabă.
Contrastul accentual se realizează doar într-un context heterosilabic,
unde mărirea intensităţii devine accentuare în raport cu un termen de
referinţă, respectiv cu pronunţarea altei (altor) silabe din cuvânt.
În timp ce trăsăturile distinctive ‗vocalic‘, ‗semideschis‘, ‗posterior‘,
‗rotunjit‘ sunt perceptibile la vocala [o] chiar când e rostită izolat, trăsătura
‗accentuat‘, ca trăsătură adăugată şi articulată simultan cu celelalte, a lui [o]
din [móbilă] devine perceptibilă doar când prin ea se pune în evidenţă
diferenţa de intensitate faţă de vocalele [i, ă], nuclee ale celorlalte silabe,
pronunţate cu o intensitate mai mică.
Dacă pentru manifestarea relevanţei accentului este necesară o relaţie
între cel puţin două unităţi accentuabile (=silabe), înseamnă că unitatea
accentuală (=cuvântul) trebuie să fie bisilabică sau plurisilabică.
În cazul monosilabicelor, problema accentuării e depăşită fie prin
acceptarea unui accent primar(când sunt în afara contextului), fie prin
socotirea lor drept accentogene( întrucât pot primi accent când sunt
combinate în sintagmă cu alte cuvinte: [an bún, car gól, gând clár, mers
lín]) De văzut că, în grupul substantiv + adjectiv, accentul stă pe adjectiv.
Explicaţia se găseşte în faptul că ―substantivul, exprimând o noţiune de la
care pornim, arată ceva cunoscut, pe când adjectivul, elementul nou, adăugat
la cel vechi, arată ceva necunoscut, deci mai important, dacă nu totdeauna şi
pentru vorbitor cel puţin pentru ascultător‖ (Iordan, LRC, 1956, p.155).
O situaţie aparte o au monosilabicele clitice (articolul, pronumele
personale şi reflexive în dativ şi acuzativ, unele verbe auxiliare, prepoziţiile şi
conjuncţiile) care nu pot primi accent nici când sunt cuprinse într-o unitate
accentuală cu cuvântul următor sau precedent.
Comparat cu situaţia din alte limbi, cum ar fi, de exemplu, maghiara şi
germana, în limba română accentul este mai degrabă slab, fapt care explică
şi diferenţa redusă de intensitate între silaba accentuată şi cele
neaccentuate.
Unii lingvişti consideră că accentul intensiv se însoţeşte şi se
completează cu o creştere a frecvenţei, respectiv a înălţimii, în care rezidă
accentul muzical sau tonic.
De obicei, coexistenţa celor două feluri de accent într-o limbă constituie
o realitate, dar interes prezintă, prin rolul său, doar cel dominant.
În latina clasică, până în epoca imperială, predomina, ca şi în
indoeuropeană, accentul muzical;în epoca imperială el a suferit (datorită unor
factori interni şi externi) o trasformare, devenind intensiv.
Pe lângă accentul de bază sau principal, cuvintele cu mai multe silabe
,multe dintre ele derivate sau compuse, pot să aibă şi un accent secundar ,
primit de silaba care nu se află în imediata vecinătate a celei purtătoare de
accent principal: [cúmpănă, dédiţă, căpeţél, conifér, desfătáre, prépeliţă]
etc.
Din exemplele de mai sus, rezultă că silabele accentuate şi
neaccentuate alternează, în sensul că între două silabe accentuate stă una
neaccentuată.
Într-un cuvânt polisilabic, variantele accentului slab alternează între ele
succesiv, supunându-se însă următoarei restricţii: în vecinătatea accentului
tare nu este admisă distribuţia accentului slab mediu, ci numai a accentului
slab minim: [ ra oţi o ona ment], [rân odu ia olă], [ sen oza ţi oo nal], [
ve ove ri o ţă].
Privit sub aspectul locului, în limba română,ca şi în engleză, rusă ş.a.,
accentul este liber,ceea ce înseamnă că, în cuvinte polisilabice diferite, poate
sta pe silabe diferite.
Libertatea accentului nu trebuie înţeleasă în sensul posibilităţii de a-l
deplasa în mod arbitrar de pe o silabă pe alta a aceluiaşi cuvânt, ci în sensul

că fiecare cuvânt are o schemă proprie de accentuare, respectiv că diferenţe
de scheme apar doar între cuvinte:
__ __ __ __ __
__ __ __ _ __
5 4 3 2 1
Accentul care cade pe silaba 1 = oxiton, pe silaba 2 = paroxiton, pe

silaba 3 = proparoxiton.
Faptul că accentul poate sta pe oricare dintre silabele cuvântului dă
limbii române posibilităţi nelimitate de variaţiuni ritmice.
În cursul flexiunii, accentul se poate afla în următoarele situaţii: 1) îşi
păstrează locul din forma de bază sau radical, adică e stabil sau permanent
(caracterizează, cucâtev excepţii, paradigma substantivului, adjectivului şi
pronumelui: [ḿal, málului, máluri, málurile, málurilor, áprig, áprigă,
áprigi, áprige, áprigului, áprigei, áprigilor, áprigelor, amândói,
amândóuă, amândúror, amândúrora, acéla, acéluia, oricáre, oricáruia,
oricắreia, oricắrora] etc.); 2) îşi schimbă locul în raport cu forma de bază (de
pe radical pe flectiv), adică e mobil (caracterizează paradigma verbală:
[láud, lăudám, lăudásem, mérg, mergeám, mersésem, pórt, purtám,
purtáserăm,vắd, văzúi, vedeám, văzúserăm] etc.).
Văzut pentru fiecare cuvânt şi formă în parte, accentul poate fi
considerat fix. Ca urmare, nici mobilitatea nu contravine precizării că el nu
poate fi deplasat arbitrar de pe o silabă pe alta.
Relevanţa lingvistică a accentului, respectiv funcţia diferenţiativă sau
fonologică (Poziţia diferită a accentului este asociată cu sensuri diferite),
izvorâtă din faptul că este liber, se evidenţiază în perechi minimale constituite
din:
- substantiv şi substantiv [colónie-coloníe, comédie-comedíe, cópii-
copíi, módele-modéle, tórturi-tortúri, ţárină-ţarínă] etc.;
- substantiv şi verb [bára-bará, nóta-notá, fórma-formá, ráta-ratá] etc.;
- substantiv şi adjectiv [móbilă-mobílă, tipíc-típic, vesélă-véselă] etc.;
-forme gramaticale ale verbului [cấntă-cântắ, cúmpără-cumpărắ,
încúie-încuié, scútură-scuturắ] etc (Cuvintele care se scriu la fel, dar diferă
prin accent şi, implicit, prin sensul pe care-l au se numesc omografe)..
Mai sus s-a precizat că e vorba de diferenţele de intensitate cu care este
pronunţată aceeaşi silabă: în pereche [colónie/coloníe], marca de relevanţă
lingvistică e purtată de vocala [o] din silaba [lo], iar în perechea [coloníe /
colónie] de vocala [i] din silaba [ni], care sunt pronunţate o dată cu
intensitate maximă (accentuat), altă dată cu o intensitate minimă
(neaccentuat).
Comutabilitatea celor două grade de intensitate dovedeşte că ele sunt
unităţi de expresie distincte.
Deplasarea accentului de pe o silabă pe alta în interiorul morfemului
radical, fără modificări semantice denotative, creează variante sau dublete
accentuale ale aceluiaşi cuvânt, diferenţiate fie prin repartizare teritorială
[bólnav- bolnáv, dúşman-duşmán, gíngaş-gingáş, gíngie-gingíe, gângav-
gângáv, jílav-jiláv, léşin-leşín, mírişte-miríşte, tróiţă-troíţă, vérigă-verígă]
etc., fie prin distribuţie stilistică [académie - academié, ántic - antíc, avárie -
avaríe, carácter - caractér, condúctor-conductór, cúmul - cumúl, début -
debút, edítor - editór, épocă - epócă, fenómen - fenomén, mátur -matúr,
penúrie - penuríe, preámbul - preambúl, precéptor - preceptór, profésor -

profesór, regízor - regizór, séver - sevér, símbol - simból, tráfic - trafíc,
tranzístor - tranzistór, vestíbul - vestibúl] etc.
În neologisme, locul accentului este, în general, etimologic, adică se
menţine pe silaba care îl avea în limba de origine.
În ce priveşte neologismele, diferenţele de accentuare ale unuia şi
aceluiaşi cuvânt ţin de indivizi sau grupuri sociale.
Respinse de normele limbii literare, dar foarte răspândite sunt
variantele [butelíe, prevedére, táxi].
Accentuarea regresivă a neologismelor [ántic, biográfie,
democráţie, lózincă, mátur, séctor, séver] etc. afirmă tendinţa vorbitorilor
spre realizarea "formelor culte", deosebite de accentuarea standard (care
impune oxitonia şi paroxitonia), caracterizând limbajul emfatic semicult.
Unele accentuări duble se explică prin stadii diferite ale adaptării
neologismului la sistemul fonetic al limbii literare, iar altele prin etimologie
multiplă, adică prin faptul că respectivul cuvânt, aparţinând aşa - numitului
―fond internaţional‖, a pătruns în limba română din două sau mai multe limbi
care-l accentuau diferit: [carácter] (<germ.) - [caractér] (<fr.), [comédie]
(<it., tc., rus.) - [comedíe] (<ngr., fr.), [compánie] (<rus.) - [companíe]
(<fr.,it.,germ.) etc.
În cazul unor împrumuturi polisemantice, limba română a operat o
specializare a accentuărilor pe sensuri, creând ―perechi‖ de cuvinte diferite şi
ca formă şi ca sens‘‘; [comédie] ―întâmplare ciudată, caraghioasă,
ghiduşie‖,―obiect vrednic de uimire‖ - [comedíe] ―operă literară, de obicei
dramatică‖ , [compánie] ―unitate militară ― - [companíe] ―tovărăşie‖,
―societate economică‖ etc.
Se poate observa că procesul specializării accentuărilor pe sensuri
continuă: [carácter regional] (sau [popular]), [acţiuni cu carácter politic]
(ori [patriotic]), dar [om de caractér], [caractér frumos] (sau [urât]), [dans
de caractér] etc.; [tráfic auto (aerian, naval)], dar [trafíc de influenţă] etc.
Faţă de cele prezentate, se impune să distingem clar situaţiile în care
accentele, aflate în distribuţie contrastivă, nu se situează în raport de
comutare, ci în raport de variaţie liberă.
DOOM reţine, într-un număr restrâns de situaţii, şi un tip de variante
literare libere: [ádică - adícă, arínişte – ariníşte, cálcar - calcár , bótfor -
botfór, íntim – intím, profésor – profesór, súntem -suntém] etc.
Variante de accentuare rezultă uneori ca urmare a imperiului sub care
se află vorbitorul (emoţie, nervozitate, nerăbdare, indignare etc.): [pardón] şi
[párdon] (Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944, p.67: ―Ca
formulă de politeţe, acest cuvânt se accentuează normal pardón. Tot aşa
spunem şi când intervine, de pildă, nemulţumirea contra trecătorilor care
ocupă fără rost strada şi ne împiedică astfel drumul. Să ne închipuim că
supărăm, fără voie, pe cineva (îl lovim, îl călcăm pe picior etc.), accentul se
mută pe prima silabă (care se şi lungeşte puţin, deşi amănuntul nu
interesează)‖), [aló] şi [álo] etc (Vezi strigătele-reclamă de tipul: séminţe!,
cóvrigi! etc. E, de fapt, un accent ocazional, care poate fi involuntar sau
voluntar (adică folosit cu intenţie stilistică = accent stilistic).
Forme duble de accentuare întâlnim şi la numele de persoană sau
geografice, autohtone şi, în special, străine: Míron/Mirón, Ştéfan/Ştefán (Ca
şi în cazul ortografiei numelui, explicaţia poate fi tradiţia de familia care
limitează autoritatea normei ortoepice), Napóleon/Napoleón,
Dóbrogea/Dobrógea, Góvora/Govóra, Iálomiţa/Ialomíţa etc.

La numele de familie în a căror structură sufixul păstrează forma
etimologică -ariu/-eriu (Ciubotáriu, Coşériu, Dogáiu, Muráriu, Puşcáriu
etc.) accentuarea corectă se situează pe [á] sau [é].
Rostirea numelor de mai înainte cu accentul pe [í] se explică prin
influenţa celor de tipul Alexíu, Dumitríu, Gheorghíu, Vasilíu, care, bine
reprezentate în sistemul onomastic românesc, realizează un tipar derivativ
grecesc (E favorizată şi de evoluţia istorică a sufixului, care şi-a menţinut
fonetismul etimologic -ariu în numele proprii, dar l-a redus, prin amuţirea
consoanei finale, la -ar în structura substantivelor comune).
Ierarhizarea intenţionată a intensităţii cu care sunt puse în evidenţă
silabele cuvintelor din enunţ e discutată în lucrările de specialitate sub numele
de accent sintactic, care, în funcţie de scopul urmărit, se diferenţiază în
logic sau intelectual (scoate în evidenţă cuvântul cu cea mai mare
importanţă pentru înţelegerea conţinutului comunicat) şi emfatic sau afectiv
(scoate în evidenţă cuvântul care comportă conotaţii afectiv-expresive).
Prin accentul logic se reliefează, rostindu-se mai intens, un cuvânt sau
chiar o propoziţie, când se consideră că reprezintă esenţialul pentru
înţelegerea conţinutului comunicat:
a) [Máma vine mâine cu trenul].
[Mama víne mâine cu trenul].
[Mama vine mâine cu trenul].
[Mama vine mâine cu trénul].
b) [I-am comunicat să nu procedéze aşa].
Se vede uşor că, accentuând diferit, când un cuvânt când altul,
transmitem practic comunicări diferite (máma, nu altcineva; víne, nu pleacă;
mâine, nu azi; cu trénul, nu cu autobuzul etc.).
Accentul logic, ―accentul cel mai puternic, aparţinând cuvântului celui
mai important, se opune celorlalte accente, indicând adevăratul sens al
enunţului‖ (Sfîrlea, Pronunţarea..., p. 157.).
Accentul sintactic poate reliefa şi unităţi care în mod normal nu sunt
accentuate:
-adverbul nu, când propoziţiile negative se repetă, ([El nύ crede, nύ
speră, nύ se plânge.]), când negativa este imperativă ([ Nύ întreba!]), când
ţine locul formei negative a predicatului ([Cine ştie, rămâne, cine nύ, vine
altădată.]);
-prepoziţiile: când sunt folosite în opoziţie cu altele ([A venit dύpă mine,
nu înaintea mea.]), când fac parte din exclamaţii ([Péntru Dumnezeu!]) sau
când apar în construcţii eliptice ([Eu votez péntru.]);
-conjuncţiile: când, în disjunctive, se repetă la ambele propoziţii
(sau…sau, ori…ori), adverbele cu rol de conjuncţie coordonatoare, când
arată alternanţa (aici…aici, când…când, acum…acum), locuţiunile
conjuncţionale modale cu cât, pe cât în corelaţie cu cu atât, pe atât şi, de
asemenea, dacă,în dubitative, să în dubitativele deliberative ([ Să accept, să
nu accept, nu mă hotărăsc.]) etc.
Când se scoate în evidenţă o propoziţie dintr-o frază, se rosteşte mai
intens predicatul propoziţiei în cauză.
Întrucât silaba unităţii accentuale e afectată (pe lângă întărirea
accentului de intensitate) şi de alte mijloace (ridicarea/ coborârea tonului,
mărirea duratei vocalei), care fac ca, prin contrast, celelalte unităţi accentuale
să apară ca reprezentând o importanţă secundară, accentul sintactic e
considerat ca aparţinând intonaţiei definite în sens larg.
Frecvenţa diferitelor tipuri de accentuare impune atenţiei lucrărilor
normative următoarele observaţii:
- cuvintele terminate în consoană au accentul pe ultima silabă ([felinár
]), iar cele terminate în vocală pe penultima ([feméie]); când ultimul sunet
este [-a] (fără a fi articol, ca în [casá]), accentul cade pe ultima silabă
([musacá, tremurá]);
- cuvintele accentuate pe silaba antepenultimă ([foárfece, iépure,
ínimă, lácrimă, pátrie, sálcie, strúgure, vrábie] etc.) sunt mai puţin
frecvente, iar cele accentuate pe silaba a patra etc. ([bívoliţă, véveriţele, (al)
nóuăsprezecelea] etc.) sunt extrem de rare.
În raport cu radicalul, cu desinenţele, cu sufixele şi prefixele, distribuţia
accentului se prezintă în felul următor:
1. Distribuţia accentului pe radicalul cuvintelor:
a) monosilabicele sunt întotdeauna accentuate cu accent tare;
b) polisilabicele pot avea accentul tare pe oricare dintre silabele lor .
Restricţiile care apar în relaţia dintre extensiunea silabică a radicalului şi
un anume tip de accentuare sunt următoarele:
- radicalii din două silabe primesc accentul pe prima sau a doua silabă:
[cápăt, cúget, cartóf, basmá] etc.;
- radicalii din trei silabe primesc accentul pe oricare dintre cele trei
silabe:[véveriţ(ă), acópăr, artícol, adăpóst, colonél] etc.
- radicalii din patru silabe primesc accentul pe ultimele două silabe:
[panegíric, blăstămăţí(e), crestomaţí(e)] etc.
- radicalii din cinci silabe primesc accentul pe una din ultimele trei
silabe: [conopíşteriţ(ă), preobrajéni(e), samavolnicí(e)] etc.;
- radicalii din şase silabe primesc accentul pe ultima silabă:
[anastasimátar] etc.
E de reţinut că marea majoritate a radicalilor conţin două sau trei silabe
şi au o accentuare oxitonă şi că situaţiile de accentuare paroxitonă sunt de
circa două ori mai numeroase la radicalii de două silabe.
2) Distribuţia accentului pe morfemele flexionare:
- la substantive, accentul nu se deplasează, rămânând în continuare pe
radical;
- la verbe, accentul se deplasează pe morfeme, cu umătoarea restricţie:
când radicalului i se ataşează mai multe morfeme, accentul stă totdeauna pe
morfemul din vecinătatea radicalului [cânt-ám, cânt-á-se, cânt-á-se-m, cânt-
á-se-ră-m].
3) Distribuţia accentului pe sufixele lexicale:
- accentul se deplasează de pe radical pe sufix şi, dacă sunt mai multe,
pe ultimul sufix: [actu-ál, actu-al- izá, actu-al-iza-tór, munc-í, munc-i-tór,
munc-i-tor-éşte] etc.
4) Distribuţia accentului în cuvintele constituite din radical + sufix lexical
+ morfem flexionar:
- în cazul ataşării de morfeme flexionare nominale, accentul rămâne pe
ultimul sufix derivativ:[munc-i-tór-ul-ui];
- în cazul ataşării de morfeme flexionare verbale, accentul stă pe
morfemul flexionar aflat în vecinătatea ultimului morfem derivativ:[în-cred-inţ-
á-se-ră-ţi].
Din cele prezentate până aici rezultă că în limba română accentul se
plasează cât mai spre sfârşitul cuvântului în majoritatea cazurilor, accentul
stă pe una din ultimele două silabe ale cuvântului.
Faptul că în română accentul stă, în majoritatea cazurilor, pe una din
ultimele silabe este, în primul rând, rezultatul modificărilor fonetice produse în
trecerea de la latina populară la română.

La creşterea numărului accentuărilor spre sfârşitul cuvântului contribuie
substanţial derivatele cu sufixe.
E de reţinut, de asemenea, şi precizarea că, în majoritatea lor, cuvintele
împrumutate erau în limba de origine proparoxitone, paroxitone şi oxitone.
Accentuarea paroxitonă pare a reprezenta tipul cel mai frecvent, fiind
caracteristică pentru anumite forme din paradigma verbelor( de ex., mai mult
ca perfect, pers 1-3 sg., perfect simplu, pers. 1-3 pl.) şi pentru sufixele
bisilabice (albéaţă,bărbătéşte,fetíţă, mulţíme etc).
Accentuarea proparoxitonă, relativ frecventă, este susţinută prin
împrumuturile latino-romanice astfel accentuate.
Numărul cuvintelor oxitone a crescut prin amuţirea lui -u final şi prin
împrumuturile din turca osmanlâie (baclavá, basmá, bidineá, cafeá etc).
În concordanţă cu tendinţa generală de aşezare a accentului, în cazul
formelor duble, limba literară preferă, în general, pe aceea care are accentul
plasat mai apropiat de finala cuvântului:[academíe, caractér, dumínică,
duşmán, fenomén, lozíncă, regizór] etc.
Când e vorba de lectura scrierilor mai vechi şi, mai ales, a versurilor din
orice perioadă, trebuie folosit accentul adecvat, rezultat din ritm şi rimă, chiar
dacă el nu este notat de autor: în versul eminescian ―Vai! tot mai gândeşti la
anii când visam în academii / Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina
vremii‖ (Scrisoarea a II-a), rima cu vrémii impune accentuarea [académii].
În limba română, accentul nu se ―scrie‖ , dar, cum precizează şi lucrările
normative, marcarea se poate utiliza, sub forma accentului ascuţit, în situaţiile
în care se simte nevoia de evitare a confuziei între cuvinte, forme sau
variante omografe.
2.1.2.2. Intonaţia
Intonaţia, unitate suprasegmentală specifică fiecărei limbi, reprezintă în
literatura de specialitate o problemă care nu a cunoscut încă o rezolvare clară
şi definitivă.
O descriere sistematică a intonaţiei limbii române standard au făcut
Vasiliu, Fonologia…,1965, p.67-82 şi Laurenţia Dascălu-Jinga, Melodia
vorbirii în limba română, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001 .
Intonaţia constă în variaţia ( ridicarea sau coborârea) tonului cu care
este rostit un enunţ.
Unii autori socotesc că definiţia care invocă variaţia de înălţime
corespunde sensului restrâns al termenului sau, altfel spus, intonaţiei
propriu-zise.
Într-o accepţie largă a temenului, intonaţia este văzută ca fiind un
complex de mijloace, constituit din ―toate elementele fonice care
caracterizează diversele realizări ale aceluiaşi lanţ de foneme‖, respectiv ‖
linia melodică (adică variaţiile de înălţime), accentul de intensitate, durata,
pauza, debitul verbal, ritmul, intensitatea cu care se rosteşte întregul enunţ-
precum şi alte elemente acustico-fiziologice extrem de subtile şi insuficient
cunoscute până în prezent‖.
Variaţia tonului sau a înălţimii vocii corespunde, ca element perceptual,
parametrului frecvenţă fundamentală, determinat, la rândul său, în plan
articulatoriu, de vibaţiile coardelor vocale, măsurate în cicli pe secundă (c/s).
În afara notelor personale, respectiv a diferenţelor de la vorbitor la
vorbitor şi chiar la acelaşi vorbitor în situaţii sau momente diferite, unitatea
suprasegmentală în discuţie are, sub imperiul conţinutului comunicării, un

caracter general şi obiectiv,fapt dovedit prin existenţa tiparelor/modelelor
intonaţionale/melodice.
Tiparele/modelele intonaţionale/melodice reprezintă invariante sau
intonaţii distinctive desprinse prin operaţia de comutare, efectuată în perechi
minimale omonime (cu aceeaşi structură segmentală/fonematică), dar nu şi
omofone(cu intonaţii diferite).
Distribuţia tiparelor intonaţionale în limba română literară este
următoarea:
1.tiparul intonaţional descendent se realizează în două variante de
bază:una caracterizează enunţurile declarative sau asertive, cealaltă -
enunţurile interogative parţiale (=enunţurile care conţin un cuvânt interogativ:
pronume (care?, ce?, cine?), adverbe (când? unde?, cum?, cât?),locuţiuni
adverbiale(de ce?, pentru ce? etc).
Diferenţa dintre cele două variante se leagă de emfază, care este
facultativă în enunţurile declarative şi obligatorie sau ―automată‖ în enunţurile
interogative.
În funcţie de prezenţa/absenţa emfazei, enunţurile declarative sau
asertive se împart în neutre (nu au un cuvânt cu accent sintactic;tiparul
intonaţional este ascendent – descendent inegal, cu predominarea părţii
descendente: Mama vine.) sau emfatice (au un cuvânt cu emfază, realizată
prin proeminenţă pozitivă=vârf tonal/ melodic=ton înalt şi /sau urcător pe
silaba accentuată a acestuia: Mama vine. –nu tata; când emfaza se află pe
ultimul cuvânt, coborârea tonului este mai pronunţată pe a doua parte a
silabei,întrucât prima parte a acesteia prezintă ridicarea tonului caracteristică
accentului sintactic: Mama vine.-nu pleacă ).
În cazul interogativelor parţiale, cuvântul interogativ, fiind cel asupra
căruia se concentrează întrebarea, este rostit întotdeauna cu emfază,
manifestată prin plasarea unui vârf melodic pe silaba sa accentuată, după
care tonul coboară până la sfârşitul enunţului: Cine vine ?, Când va veni ?
Când interogativa parţială conţine un alt cuvânt cu emfază, vârful tonal
cade pe acestă şi nu pe cuvântul interogativ: Ce zi era ?-nu ce lună.
Tiparul intonaţional descendent este propriu propoziţiilor independente
şi celor care se află la sfârşitul unei fraze (= intonaţie de finalitate).
Propoziţiile din prima parte a unei fraze au o intonaţie de tip
ascendent, semnificând faptul că respectiva comunicare nu s-a încheiat(vezi,
mai jos, intonaţia continuativă).
O altă variantă este cea specifică enunţurilor imperative, caracterizată
prin ridicarea mai mare a tonului (=vârf tonal) cu care este rostit verbul sau
negaţia acestuia şi o coborâre mai abruptă a vocii în secvenţa următoare:
Spune-i !; Nu striga !
2.tiparul intonaţional ascendent este propriu enunţurilor interogative
totale (=enunţurile interogative care admit răspunsul da sau nu).
Se caracterizează prin emfază interogativă, exprimată printr-o
proeminenţă negativă (ton jos şi/sau descendent) a silabei accentuate a
cuvântului pus în relief în enunţul interogativ, şi prin contur terminal variabil în
funcţie de poziţia emfazei interogative( finală sau non-finală) şi de tipul
accentual al ultimului cuvânt ( oxiton sau non-oxiton):
-ascendent, dacă ultimul cuvânt este oxiton ( Mama ia?, Mama ia?)
sau dacă ultimul cuvânt coincide cu elementul care poartă emfaza (Mama
vine ?);
-ascendent (în silaba accentuată) – descendent(în silaba sau silabele
neaccentuate care urmează până la final) când emfaza se află într-o poziţie
non-finală( Mama vine ?).

Curba melodică a tiparului ascendent interogativ se modifică în
interogativele totale negative sau în interogativele care conţin un vocativ:
-adverbul nu prezintă o intonaţie joasă care se menţine până la silaba
accentuată a ultimului cuvânt, unde se produce o urcare abruptă: Nu vine la
noi? , Nu mai mai mergi mâine ?; în întrebările cu dublă negaţie, tonul cel mai
coborât este atins în silaba accentuată a celei de a doua negaţii, după care
se menţine ca atare până la siaba accentuată a ultimului cuvânt, unde se
produce o urcarea abruptă:Nu vine nimeni la noi?;
-intonaţia globală a unei întrebări totale cu vocativ este caracterizată prin
două vărfuri: unul pe silaba accentuată a vocativului, urmat de o cădere
abruptă, celălalt pe silaba accentuată a ultimului cuvânt, unde are loc urcarea
finală interogativă: Mamă, vii pe la noi?, Nu vine,mamă, pe la noi?
Interogativele totale retorice se individualizează în raport cu cele
obişnuite prin absenţa emfazei interogative, respectiv prin menţinerea unui
ton jos până la ridicarea finală a vocii, care este foarte uşoară: Se putea
altfel?
Este caracteristic şi intonaţiei continuative: în acest caz, atât durata,
cât şi nivelul ridicării tonului sunt mai reduse decât la interogativele totale.
Tipică pentru intonaţia continuativă este intonaţia enumerării: Am
cumpărat pâine, lapte, ouă, fructe .
3.tiparul intonaţional ascendent-descendent se realizează în
enunţurile interogative care exprimă o alternativă(construite cu conjuncţiile
disjunctive sau şi ori), specifică fiind ridicarea marcată a vocii la sfârşitul
primului termen al alternativei: Iei pere sau mere?, Bei vin ori bere ?
4.tiparul intonaţional descendent -ascendent se realizează în
enunţurile interogative ―compuse‖(= cu o structură alcătuită prin adăugarea
unor elemente după încheierea întrebării propriu–zise): a) o propoziţie
asertivă urmată de o scurtă întrebare finală, reprezentată prin adverbe de
afirmaţie sau negaţie- da?, nu?, hm? ( E vorba de avere, da?, Iar n-am scris
bine, nu?), interjecţii: ai?,ei?,formule ca aşa-i?, nu-i aşa?(Iar am întârziat,
aşa-i?, Vii să m-ajuţi, nu-i aşa?), prin care se solicită acordul în legătură cu
cele spuse în porţiunea declarativă;b) o întrebare parţială urmată de una
totală, de tip special întrucât conţine sugerarea răspunsului corespunzător
întrebării parţiale precedente: Cum pleci, cu trenul ?, Cine este omul acela?
Soţul tău?.
Se întâlneşte şi în inserţiile parantetice(=incidente), unde este compus
din trei faze:descendentă, joasă egală ( ambele semnificative), ascendentă
(cu rol de a sugera că enunţul continuă): Ion, fratele meu, vine mâine.
Funcţiile îndeplinite de intonaţie în limba română standard sunt variate:
logică ( vezi intonaţia de ―finalitate‖ şi de ―continuitate‖), modală (vezi intonaţia
―declarativă‖, ―interogativă‖, ―imperativă‖), contrastivă (vezi intonaţia ―neutră‖
şi intonaţia ‖emfatică‖),gramaticală (vezi, de exemplu, cotribuţia, alături de
accent şi pauză,la rezolvarea unor ambiguităţi sintactice)
În morfologie, intonaţia e considerată ca funcţionând drept marcă
distinctivă în unele opoziţii de caz şi mod.
În situaţiile de absenţă a desinenţelor specifice, intonaţia anulează
omonimia cu nominativul nearticulat( Ion!, Maria!, tata!, copii!, domni! etc.)
sau cu genitiv- dativul plural (fraţilor! etc.).
Întrucât intonaţia e presupusă şi când vocativul este marcat prin
desinenţe specifice ( prietene!, fiule!, surioaro! etc.) se pote spune că, în
combinaţa desinenţă+intonaţie, prima constituie elementul redundant, iar
ultima elementul distinctiv.

Socotirea intonaţiei drept ―caracteristică‖ prin care se fixează definitiv
identitatea specifică a vocativului, pare să fie contrazisă de faptul că, aşa cum
arată cercetările moderne, în unele situaţii deosebirea de nominativ se
bazează, ca şi în alte limbi, doar pe contextul reprezentat de verb la
imperativ, căruia i s-ar putea adăuga caracterul pauzei.
La imperativ, intonaţia reprezintă singura marcă la pers. a II-a sg. a
majorităţii verbelor( identică cu pers. a III-a sg. a indicativului prezent) şi la
pers. a II-a pl. a tuturor verbelor( identică cu pers. a II-a pl. a indicativului
prezent) (La unele verbe, intonaţia se asociază cu forme specifice de
imperativ: [du!, fă!, vino!, zi!].În plus, contribuie, alături de alte mijloace(
semnificaţia şi ocurenţa în principală) la dezambiguizarea diverselor forme
verbale întrebuinţate cu valoare de imperativ).
În sintaxă, intonaţia poate fi indice de predicaţie (orice cuvânt şi
orice lanţ de cuvinte din care lipseşte verbul la mod personal devin enunţ
graţie intonaţiei), poate face distincţia dintre vorbirea directă şi vorbirea
indirectă, dintre enunţurile eliptice şi enunţurile complete din care acestea
provin sau poate fi un mijloc de înlăturare a ambiguităţilor dintre numele
predicativ şi subiect: #Ţara e poporul#, dintre subiect şi complementul direct:
#Îşi ajută părinţii copiii#, dintre coordonare şi subordonare: #Ai carte, ai
parte# (Unii autori consideră că în exemplele de tipul #Ai carte, ai parte#
identitatea specifică a funcţiei de circumstanţial de condiţie e marcată prin
topică şi reliefată prin intonaţie.
Cu ajutorul tiparelor intonaţionale se pot exprima şi distinge şi
numeroase valori semantice (vezi, de exemplu, tiparul ‖interogativ retoric‖,
deosebit de cel interogativ propriu-zis‖).
În plus, intonaţia se asociază diverselor modalităţi de exprimare a ideii
de superlativ.
2.2. Structura fonologică a limbii române

Unităţile segmentale nu au o existenţă izolată, ci se combină după
anumite reguli, proprii fiecărei limbi, într-o structură fonologică numită
silabă.
Combinarea fonemelor într-o silabă stă sub semnul posibilităţilor de
coordonare a articulării unui grup de sunete cu o mişcare balistică provocată
de contracţia muşchilor toracici şi abdominali.
Privită din punct de vedere fonologic, considerată deci în sistemul limbii,
silaba e definită ca fiind ―cea mai mică tranşă fonică susceptibilă de a fi
caracterizată printr-un accent şi numai unul‖.
Alte clasificări ale silabei: 1) după poziţia în cuvânt: iniţială, interioară,
finală; 2) după posibilitatea de a contracta accent: accentuată,
neaccentuată; 3) după poziţia faţă de accent: protonică, tonică,
posttonică.
Pentru a se preciza locul accentului, silabele se identifică de la sfârşitul
cuvântului spre început: ultima, penultima, antepenultima, după care sunt
numite cu numeralele ordinale: a patra, a cincea, a şasea etc. (de la finală).
După numărul silabelor care le compun, cuvintele se împart în
monosilabice şi polisilabice, respectiv bisilabice, trisilabice, tetrasilabice,
pentasilabice etc. sau cu/de patru silabe, cu/de cinci silabe etc.
Cuvinte asilabice sunt acelea care, neavând un nucleu vocalic şi
neputând contracta, ca urmare , accent în nici o situaţie contextuală, intră în
structura silabică a cuvintelor ocurente, rostindu-se legate de acestea:
formele neaccentuate şi, în mod necesar, conjuncte ale pronumelui personal

în dativ şi acuzativ [-i, i-, -l, l-], reflexivul [-ş, ş-], formele [i, s] din paradigma
prezentului indicativ al verbului a fi.
O serie de cuvinte autonome silabic se actualizează ca asilabice prin
fonetică sintactică: vocala silabică a acestora (e,i) se angajează în relaţie
silabică cu vocala iniţială a cuvântului următor: mi le cer / mi-am cerut, i le
cer / i-am cerut, te cer / te-am cerut, le cer / le-am cerut etc.
Frecvenţa asilabicelor este mică, apropiindu-se de cea a cuvintelor lungi.
În alcătuirea unei silabe intră un segment vocalic (obligatoriu) şi un
segment consonantic (facultativ).
Segmentul consonantic poate preceda sau urma sau şi preceda şi urma
segmentul vocalic.
Segmentul vocalic poate fi simplu (format dintr-o vocală) sau complex
(format dintr-o vocală precedată, urmată sau şi precedată şi urmată de o
semivocală).
Segmentele vocalice simple, ca şi cele complexe, pot constitui singure o
silabă.
Vocala constituie nucleul silabic, fiind singura purtătoare a accentului,
cunoscut şi sub numele de vârf de sonoritate al silabei.
Segmentul vocalic complex e reprezentat prin diftongi sau triftongi.
2.2.1. Segmentul vocalic. Poate fi simplu sau complex.
2.2.1.1. Segmentul vocalic simplu este reprezentat de fonemul

vocalic, deci de o singură vocală, care constituie şi nucleul silabei. Cu funcţie
de segment vocalic simplu sunt învestite toate cele şapte vocale ale
sistemului fonologic românesc. Segmentul vocalic simplu poate constitui
singur silaba (a-er, i-de-e etc.), pe care o vom numi silabă deschisă. El poate
fi însoţit şi de un segment consonantic şi atunci se pot realiza următoarele
contexte:
- segmentul consonantic precedă segmentul vocalic (pe, da, sa
etc.);
- consoana urmează după vocală (ac, in etc.);
- segmentul consonantic precedă segmentul vocalic şi îl urmează în
acelasi timp (trec, sol, când etc.). În acest caz, silaba se numeşte
închisă (terminată în consoană). Se mai vehiculează şi definirea
silabelor ca închise sau deschise la un capăt sau la ambele
capete, în funcţie de cum se termină ele, în consoană sau în
vocală. Hiatul poate fi definit, prin această prismă, ca o întâlnire de
silabe deschise (eventual, deschise la ambele capete).
2.2.1.2. Segmentul vocalic complex este constituit, în interiorul

silabei, din vocala-nucleu şi un număr de semivocale, de obicei, una sau
două. Se creează în felul acesta două tipuri de segmente, cel constituit dintr-
o vocală şi o semivocală, numit diftong, repspectiv, cel format dintr-o vocală
şi două semivocale, numit triftong.
Există o clasă de vocale (seria centrală: a, ă, î),caracterizată prin
faptul că niciunul dintre membrii săi nu poate forma diftong împreună cu un
alt membru al acestei clase. Se spune despre ele că nu pot fi niciodată
semivocale, adică au totdeauna funcţie silabică, primesc accent şi se rostesc
plenison. Celelalte patru timbre vocalice (o, e, u, i) pot deveni semivocale
când însoţesc alte vocale şi îşi pierd caracterul plenison, după cum s-a arătat
şi anterior. Trebuie făcută distincţia clară între vocalele cu această formă,

care au funcţie silabică (os, pot) şi cazul în care ele devin asilabice, se
treansformă în semivocale (oase, poate).
Diftongii
După modul lor de constituire, diftongii sunt de două tipuri:
- asecendenţi, când semivocala precedă vocala (SV+V);
- descendenţi, când semivocala urmează după vocală (V+SV).
Semivocalele o şi e constituie întotdeauna primul element al
diftongului, cu alte cuvinte, ele formează numai diftongi ascendenţi.
Semivocalele u şi i pot intra în componenţa diftongilor ascendenţi, ca şi a
celor descendenţi. În plus, semivocala i se poate combina cu vocala care are
acelaşi timbru (în diftongul íi, în care semivocala se află pe poziţia a doua).
Unii cercetători consideră că şi semivocala u se poate combina cu vocala din
care provine, referindu-se la cuvinte precum asiduu, continuu etc., în care
DOOM, ca şi majoritatea celorlalte lucrări de specialitate, stabileşte că există
un hiat (a-si-du-u, con-ti-nu-u).
Diftongii se formează ca urmare a mai multor posibilităţi de combinare,
având în vedere caracterul anterior, central sau posterior al vocalelor şi al
semivocalelor care le alcătuiesc. Îndeobşte, sunt recunoscuţi în limba
română 24 de diftongi (10 ascendenţi şi 14 descendenţi).
Semivocala o poate apărea în combinaţie numai cu vocala a în
diftongul ascendent oa (roată, poartă, soare). Semivocala e se poate
combina cu vocala a (ea), dar şi cu vocala o (eo), ca în exemplele: seară,
deal, deodată, leorpăie etc. Semivocala u poate intra în alcătuirea următorilor
diftongi ascendenţi: ua (roua), uă (nouă), uî (plouând), ue (înşeuez). Se
observă că semivocala u nu se combină cu vocalele velare (care au acelaşi
loc de articulare). Semivocala u constituie următoarea serie de diftongi
descendenţi: au (dau), ău (rău), îu (râu), eu (leu), iu (fiu) şi ou (nou).
Semivocala i intră în componenţa următorilor diftongi ascendenţi: ia (nuia), ie
(ieşire, ied), io (voios), iu (iunie). Diftongii descendenţi care conţin semivocala
i sunt: ai (dai), ăi (răi), îi (pâine), ei (vrei), ii (fii), oi (boi), ui (spui).
Triftongii
Sunt segmentele vocalice complexe formate dintr-o vocală şi două
semivocale. În funcţie de poziţia semivocalelor faţă de vocală, triftongii sunt
de două feluri:
- ascendenţi sau progresivi (SV+SV+V);
- centraţi (SV+V+SV).
Triftongii ascendenţi în limba română sunt: eoa (leoarcă, pleoapă) şi
ioa (aripioară, fuioare, creioane). Triftongii centraţi sunt: eai (cădeai), iai
(tăiai), iei (miei), iau (voiau), ioi (i-oi), oai (lupoaică). Pe lângă aceşti opt
triftongi, recunoscuţi de majoritatea lucrărilor de specialitate, ar trebui avuţi în
vedere şi uea (înşeuează) sau iou (maiou).
Am menţionat anterior şi necesitatea considerării tetraftongilor, în
primul rând a lui ioai (ulioaică „femela uliului‖).
2.2.2. Segmentul consonantic

În funcţie de alcătuirea sa, segmentul consonantic poate fi simplu,
constituit dintr-o singură consoană, sau complex, alcătuit din minimum două
consoane. În funcţie de poziţia sa faţă de vocală, segmentul consonantic
poate fi prevocalic, postvocalic şi intervocalic.

2.2.2.1. Segmentul consonantic simplu cu poziţie prevocalică
(C-) poate fi constituit din orice consoană. Acelaşi segment, cu poziţie
postvocalică (-C) poate fi constituit, de asemenea, din oricare dintre
consoane, ceea ce creează un echilibru al diversităţii iniţialei şi finalei silabice
monoconsonantice.
2.2.2.2. Segmentul consonantic complex poate fi reprezentat
prin următoarele formule:
 CC-; în această poziţie pot apărea 58 de grupuri consonantice, printre
care bl, kl, kv, dr, fr, gl, gn, gr, hl, ml, pl, pn etc. Se observă că prima
poziţie în grup este ocupată mai ales de fricative, în timp ce oclusivele
şi vibrantele ocupă cu predilecţie poziţia secundă. Segmentul iniţial
biconsonantic în limba română are predilecţia de a debuta fricativ şi de
a se încheia exploziv.
 CCC-; în această poziţie sunt semnalate numai 7 grupuri de consoane:
spr, skr, str, ştr, sfr, zdr, zgr. Segmentul consonantic complex începe în
toate cazurile cu o fricativă şi se încheie cu vibranta r.
 -CC; în această poziţie pot apărea 71 de grupuri consonantice, printre
care: bd, ks, kt, ft, gd, gn, lm, mb, mf, mn, mp, nd, ng etc. În aceste
situaţii sunt reperabile mai numeroase oclusive pe prima poziţie faţă
de segmentul preconsonantic. Secvenţa finală a silabei se dovedeşte
mai dură decât cea iniţială.
 -CCC; în această poziţie pot apărea următoarele 5 grupuri
consonantice: kst, mpt, nks, nkt, stm.
Segmentele consonantice prevocalice rezultă din cumularea finalei
consonantice a unei silabe cu iniţiala consonantică a silabei care urmează.
Faţă de structura iniţială (SI) şi de structura finală (SF) a silabelor, segmentul
intervocalic (notat ca SM, „segment median‖, sau ca Sint., „segment
intermediar‖) al silabelor este foarte important pentru stabilirea locului unde
se operează tăietura silabică (despărţirea în silabe). Situaţiile ivite vor fi
detaliate în paragraful referitor la silabaţie.
Segmentul consonantic intervocalic poate avea următoarele formule: -
C-, -CC-, -CCC-, -CCCC- sau –CCCCC- (ptspr în optsprezece). Dacă
despărţim cuvântul dat ca exemplu în silabe, opt-spre-ze-ce, vom observa că
segmentul consonantic intervocalic este de fapt o combinaţie dintre
segmentul final al silabei anterioare şi segmentul iniţial al silabei care
urmează. În această situaţie este foarte important să se stabilească exact
câte sunete ale segmentului median sunt identice cu segmentul final anterior
şi câte, cu segmentul iniţial posterior. În cazul în care segmentul intervocalic
nu poate fi identificat nici cu un segment iniţial, nici cu un segment final,
tăietura silabică nu poate fi situată precis. Fenomenul de numeşte în
fonologie interludiu (ex: inunda, care, conform DOOM2 poate fi despărţit şi i-
nun-da şi in-un-da).
2.3. Silabaţia în limba română

Despărţirea în silabe a unor tranşe sonore mai ample, cuvinte sau
grupuri de cuvinte, are pe de-o parte un scop practic, în scriere, gestionarea
corectă a capetelor de rând, iar pe de altă parte, în vorbire, are rolul de a
reproduce valoarea stilistico-emotivă a comunicării („Din roua caratelor sună/
Geros, amintit: ce-ru-le.‖, Ion Barbu, Edict). Despărţirea în silabe pune în
evidenţă structura silabică a cuvintelor. În cazul poeziei, silabaţia are o
funcţie prozodică (metrica versului şi ritmul sunt direct legate de silabaţie).
Despărţirea în silabe se realizează grafic cu ajutorul cratimei.
2.3.1. Relaţia cuvânt~silabă

Această relaţie în limba română cunoaşte următoarele situaţii:
- cuvinte asilabice – sunt cele monoconsonantice (formele
neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive: l-, s-, m- etc.) şi
cuvintele exprimate printr-o semivocală (verbul a fi cu formă conjunctă, „nu-i‖,
şi formele neaccentuate ale pronumelor personale, „i-am dat‖). Cuvintele
asilabice formează în mod obligatoriu silabă cu alte cuvinte, mono- sau
polisilabice;
- cuvinte monosilabice – sunt formate dintr-o vocală , ca nucleu
silabic, şi sateliţii săi semivocalici şi/ sau consonantici: „o casă‖, „a
mers‖, „e plecat‖, „voi‖, „spre‖,‖vreo‖;
- cuvinte polisilabice – acestea pot fi subîmpărţite în următoarele
categorii: bisilabice, trisilabice, tetrasilabice, cu cinci silabe, cu
şase silabe ş.a.m.d.
2.3.2. Regulile fonetice ale despărţirii în silabe, la rândul lor, sunt

distribuite în două subcategorii, ale vocalelor şi ale consoanelor.
2.3.2.1. Despărţirea în silabe a segmentelor vocalice
cuprinde următoarele reguli:
- două sau mai multe vocale succesive în fluxul sonor formează
silabe diferite, ceea ce se numeşte şi hiat (V/V): „a-er‖;
- vocala se desparte de un diftong (V/SV+V): „cre-ion‖. Dacă
diftongul are structură descendentă (V+SV), atunci se aplică de
fapt prima regulă, a segmentării silabice între vocale;
- vocala de desparte de un triftong (V/SV+SV+V): „cre-ioan-ne‖.
Această regulă, ca şi cea referitoare la despărţirea vocalei de un
diftong, pune în evidenţă faptul că în secvenţa vocală-semivocală
(semivocală)-vocală, întotdeauna semivocalele formează silabă cu
vocala a doua ( trec la silaba următoare);
- doi diftongi se despart (D/D): „oa-ie‖;
- diftongul se desparte de triftong (D/T): „că-soa-iei‖;
- mai rar întâlnite sunt cuvintele în care apar doi triftongi succesivi,
care, evident, se despart: „A-i-lioa-iei‖(T/T)
2.3.2.2. Reguli privind despărţirea în silabe a segmentelor

care cuprind consoane:
- o consoană intervocalică trece întotdeauna la silaba a doua
(V/CV): „ca-să‖;
- două consoane intervocalice se despart (VC/CV): „car-ne‖. Fac
excepţie de la această regulă grupurile consonantice care conţin în
poziţia a două o sonantă lichidă (l sau r). Aceasta are puterea de a
atrage şi consoana anterioară în silaba a două (V/CCV): „cu-pru‖,
„ca-blu‖, „a-flu‖, „co-vrig‖, „a-tlet‖, „co-dru‖, „a-cla-ma‖, „pe-hli-van‖,
„re-gres‖. Nu suferă acest fenomen grupurile cu lichidă care conţin
în prima poziţie consoanele s („vâs-lă‖), z („coz-lă‖), ş („câş-lă‖) şi j
(„mij-loc‖). Africatele şi palatalele nu se combină cu lichidele. Când
grupul biconsonantic este format din două lichide, acestea se
despart („gâr-lă‖);
- trei sau mai multe consoane intervocalice se despart în felul
următor: prima trece la silaba anterioară, iar următoarele, la silaba
ulterioară (VC/CC...CV): „con-tras‖, „con-struc-tor‖, „in-trus‖ etc.

Excepţie de la această segmentare fac mai multe grupuri
consonantice, în care tăietura silabică se produce după primele
două consoane: lpt („sculp-tor‖), mpt („somp-tu-os‖), mpţ („re-
demp-ţi-u-ne‖), ncţ („func-ţie‖), nct („punc-tu-al‖), rtf („jert-fă‖), ncş
(„sconc-şii‖), rct („arc-tic‖), stm (ast-ma-tic), ndv („sand-vici‖). Pe
lângă acestea, care apar în mai multe lucrări normative, trebuie
menţionate şi alte astfel de grupuri: ex. rbţ („sorb-ţi-e‖), rpt („ex-
cerp-te‖), mps („pa-limp-sest‖) etc. De o segmentare diferită a
secvenţelor consonantice beneficiază mai ales neologismele, care
cumulează foneme pe care limba română nu le rosteşte în aceeaşi
silabă: ang-strom, horn-blen-dă etc.
Din punctul de vedere al extensiunii, în jurul unei vocale pot gravita cel
mult 6 foneme dependente („strâmţi‖, „strâmbi‖).
Trebuie avut în vedere şi faptul că nu întotdeauna secvenţa orală este
identică cu cea scrisă . Uneori prevalează în segmentarea silabică varianta
scrisă, de exemplu, în cazul grupului consonantic cs, redat prin litera „x‖,
care, normal, se desparte ca o singură consoană („a-xă‖). În alte cazuri,
segmentarea se conduce după varianta orală a comunicării (ex: grupurile de
litere che şi chi reprezintă o singură consoană, k’; în acest caz, despărţirea
se realizează „sonor‖ – „ve-che‖).
În cazul neologismelor în care apar grupuri vocalice sau consonantice
care se rostesc precum o singură vocală sau consoană, acestea se despart
în silabe după regulile fonemelor unice: „a-fri-kaan-der‖, „jiu-ji-tsu‖.
Consoanele duble, care se rostesc, se despart: „port-ta-bac‖. Se despart
însă, conform regulilor din limbile de origine, şi consoanele duble din
neologisme care se rostesc ca o singură consoană: „pia-nis-si-mo‖.
Nu se recomandă despărţirea în silabe a numelor proprii (deşi aceasta
este posibilă). Este interzisă despărţirea în silabe a abrevierilor curente
(ş.a.m.d.), a siglelor şi acronimelor (ONU, UNESCO, C.F.R.), a unităţilor de
măsură exprimate simbolic (km/h) sau a numeralelor ordinale exprimate cifric
(al XVIII-lea).
2.3.3. Hiatul în limba română

Fiecare silabă, după cum s-a arătat, are un centru vocalic. Uneori,
această vocală nu este însoţită de semivocale şi consoane (determinanţii
săi). În această situaţie, fluxul sonor va consemna o succesiune de vocale, în
tranşe sonore mai mici sau mai mari. O astfel de succesiune vocalică poartă
numele de hiat. E de la sine înţeles, că din punctul de vedere al extensiunii,
hiatul minimal trebuie să cuprindă cel puţin două vocale, iar o succesiune de
hiaturi poate cuprinde trei şi chiar patru vocale. Importanţa hiatului rezidă în
faptul că, din punctul de vedere al articulaţiei, fiecare vocală presupune o altă
emisie de curent fonator (flux sonor), ceea ce presupune un efort deosebit al
emiţătorului, faţă de tranşa sonoră care conţine şi consoane sau semivocale,
în care fenomenul coarticulaţiei atenuează dificultăţile articulaţiilor succesive.
Fiind dificil de susţinut în vorbire, emiţătorul încearcă să evite hiatul
prin diferite modalităţi, în mod corect sau nu, supunându-se legilor minimului
efort.
Hiatul poate avea în enunţ două poziţii, cel interior cuvântului
(coexista) şi cel exterior (a aduna). În unele secvenţe se înregistrează
succesiv şi un hiat exterior şi un hiat interior (a auzi). Extensiunea maximă a
numărului de hiaturi interioare este de trei, corespunzând la patru vocale
succesive (neoeugenie, neoautocraţie). Situaţia în care se întâlnesc hiaturi
succesive numai în interiorul cuvântului sau şi interioare şi exterioare se
numeşte hiat în lanţ. Cel mai des întâlnite sunt următoarele hiaturi în lanţ: iae
(antiaerian), ieu (arhieuforic), oeu (indoeuropean), oau (coautor). Unele
contexte pot fi constituite numai din hiaturi (a aui). Hiatul, indiferent de poziţia
lui faţă de cuvânt, poate fi constituit din vocale identice sau din vocale
diferite.
Evitarea hiatului în limba română

Având în vedere cele două poziţii ale hiatului, în interiorul cuvântului şi
între cuvinte, există procedee diferite de evitare a sa, unele corecte, alte
incorecte.
Hiatul interior se evită corect prin transformarea uneia dintre vocale în
semivocală, în cadrul aşa-numitei pronunţări în tempo rapid (deo-da-tă, vreo-
da-tă, deo-cam-da-tă). Contragerea vocalelor în rostiri de tipul „zologie‖,
„alcol‖, „rezidu‖, „coperativă‖, „ştinţă‖, „findcă‖ este incorectă şi
caracterizează limbajul neîngrijit, chiar agramat. La fel, şi „geo-gra-fi-e‖, „geo-
me-tri-e‖ etc., în care nu se conştientizează hiatul din prefixoid, acelaşi cu cel
din „ge-o-lo-gi-e‖, pe care însă majoritatea vorbitorilor îl pronunţă corect.
Hiatul exterior se evită în două moduri fundamentale:
 sincoparea uneia dintre vocale şi transformarea în acest fel a
cuvântului care o conţinea în unitate nesilabică. În acest fel,
poziţia conjunctă a cuvântului respectiv este obligatorie,
deoarece el formează silabă cu celălalt cuvânt, cel care îşi
păstrează silaba: să îl > să-l; să o > s-o; se au > s-au etc.;
 una dintre vocale se transformă în semivocală, grupul se
„sudează‖ ca diftong şi/ sau triftong, iar cele două cuvinte,
respectiv cele două părţi de cuvânt, se rostesc împreună (într-o
silabă): nu e acasă > nu-i acasă; le au făcut > l-au făcut.
Dificultatea de a rosti două vocale în hiat se rezolvă nu numai prin
simplificarea enunţului (prin contragerea sau reducerea celor două vocale
identice la una singură), ci şi prin amplificarea segmentului, de obicei, prin
epenteza unui i semivocalic între vocalele aflate în hiat. Pronunţiile, mai ales
exagerate, constituie cazuri de rostire neliterară, deci nerecomandabilă:
„aier‖, „aleie‖, „ziiar‖, „aviiaţie‖.

Aplicatii
APLICAŢII
Introducere
1. Definiţi termenul limbă (literară) standard.

2. Delimitaţi şi definiţi perioada numită limba română contemporană.
3. Aliniaţi termenii: limbă, variantă, vorbire, abstract, invariantă,
competenţă, concret, individual, schemă, social, performanţă,
utilizarea schemei.
4. Periodizarea istoriei limbii române.
5. Studiu sincronic vs. studiu diacronic.
Fonetică
1. Precizaţi obiectul de studiu al foneticii.

2. Cum diferenţiaţi termenii variantă / varietate când vorbim despre
sunete.
3. Care este corespondenţa dintre foneme şi litere?
4. Definiţi alfabetul.
5. Justificaţi utilizarea termenului grafem.
6. Grafem simplu / grafem complex.
7. Alografele sunt varietăţi când… şi variante când…
8. Un sistem de transcriere fonetică este…
9. Semnele fonetice k, k‘, g‘, š, ž, ∫, … , č ğ, t∫, d… notează sunete notate
prin grafemele: …..
10. Indicaţi valorile următoarelor semne fonetice: j, i, w, u.
11. Indicaţi valorile semnelor: ~, °, ', ., ˛, ˙˚,..
12. Semnul + sub o literă care notează o consoană nazală indică…
13. În interiorul semnelor [ ], / /, {}, < > se cuprind…
14. La consoanele oclusive, semnele >, <, | h notează: …
15. Aliniaţi termenii: discret, vorbire, fonologie, continuu, limbă, fonetică
16. Precizaţi şi definiţi ramurile foneticii.
Elemente de fonetică articulatorie
1. Numiţi organele care constituie aparatul fonoarticulator şi explicaţi rolul

lor.
2. În limbile indo-europene sunetele se realizează prin modelarea
curentului de aer ...
3. Ce se înţelege prin fonaţie?
4. Care este rolul coardelor vocale în actul fonaţiei?
5. Ce se înţelege în fonetică prin voce?
6. Care este rolul laringelui?
7. Care este rolul cavităţilor supraglotale?
8. Prin acţiunea uvulei sau luetei, sunetele se diferenţiază în…
9. Identificaţi organele articulatorii fixe şi pe cele mobile de la nivelul
cavităţii bucale:
10. Termenii apex, dorsum şi radix numesc …
11. Precizaţi termenii utilizaţi pentru fazele întâlnite în articularea unui
sunet…
Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie
42
Aplicatii
Elemente de fonetică acustică
1. Prin spectrogramă se înţelege…

2. Precizaţi în ce constă distincţia dintre ton şi zgomot
3. Enumeraţi proprietăţile fizice ale sunetului articulat
4. Definiţi înălţimea sau tonul unui sunet articulat şi factorul de care
depinde.
5. Frecvenţă mare (= înaltă) înseamnă sunete profunde, ascuţite, grave,
acute, . Alegeţi termenii potriviţi.
6. Intensitatea sunetelor este în funcţie de… .
7. După intensitate, sunetele se împart în dulci, acute, slabe, grave, tari,
fortes, lenes. Alegeţi termenii potriviţi.
8. Definiţi timbrul şi precizaţi de ce este dat.
9. Formanţii sunt…
10. Menţionaţi ce categorii de sunete se pot destinge în raport cu
dispunerea formanţilor în spectru.
11. Cum se dispun F1 şi F2, în raport cu linia de 1000 Hz, la sunetele
compacte şi la cele difuze?
12. Cum se dispun F1 şi F2, în raport cu linia de 1000 Hz, la sunetele acute
şi grave?
13. Puneţi în relaţie termenii compact, posterior, difuz, grav, anterior,
deschis, acut, închis pentru a arăta corespondenţa dintre trăsăturile
articulatorii şi cele acustice.
14. În raport cu durata, sunetele se împart în:…
Elemente de fonetică neuroperceptivă
1. Care este rolul aparatului audioperceptiv?

2. În ce constă faza neuropsihică?
3. Unde are loc identificarea impulsurilor electrice?
Descrierea şi clasificarea articulatorie a sunetelor
1. Definiţi vocalele din punct de vedere articulator.

2. Clasificarea vocalelor după deschidere. Inscrieţi-le după acest criteriu
între extreme.
3. Clasificaţi vocalele după localizare. Înscrieţi-le după acest criteriu între
extreme.
4. Indicaţi termenii sinonimi cu anterioare, centrale, posterioare, utilizaţi în
clasificarea vocalelor după localizare.
5. Clasificaţi vocalele după deschidere. Înscrieţi-le după acest criteriu între
extreme.
6. Clasificarea vocalelor după labialitate sau rotunjire se realizează în
funcţie de ...
7. Ce vocale sunt numite şi labiovelare?
8. Precizaţi diferenţa dintre conţinutul termenilor labial şi labializat.
9. Ce vocale funcţionează ca marcă a ezitării şi de ce?
10. Reprezentaţi clasificarea vocalelor prin înscrierea într-un trapez.
11. Precizaţi în ce constă şi de ce se produce nazalizarea vocalelor.
12. Menţionaţi factorii care favorizează desonorizarea vocalelor.

Aplicatii
13. Precizaţi în ce constă apropierea şi diferenţa între semivocale şi vocale.
14. Definiţi consoanele din punct de vedere articulatoriu.
15. Consoane constrictive sunt: …
16. Consoane oclusive sunt: …
17. Consoane semioclusive sunt: …
18. Consoane labiale sunt: …
19. Consoane dentale sunt: …
20. Consoanele dentale sunt numite şi……….. sau ………..
21. Consoane prepalatale sau anteropalatale sunt………..
22. Consoanele palatale, numite şi……… …....sunt………….
23. Consoanele velare, numite şi……… …....pentru că………….,
sunt……………
24. Întrucât se realizează în acelaşi mod şi acelaşi loc, consoanele surde şi
sonore sunt numite……………Precizaţi-le aşezând sonorele sub surde.
25. Definiţi consoanele sonante şi precizaţi-le aspectele articulatorii comune
vocalelor şi consoanelor.
26. Clasificaţi sonantele după modul de articulare.
27. Alte denumiri ale consoanelor: [l, r ], [ l ], [ r ].
28. Clasificaţi sonantele după locul de articulare.
29. În rostirea izolată a consoanelor se constată……
30. Menţionaţi, în ordine, termenii care numesc trăsături articulatorii după:
1. organul activ, 2. organul pasiv, 3. organul activ şi pasiv în acelaşi
timp.
Descrierea şi clasificarea acustică a sunetelor
1. Definiţi vocalele din punct de vedere acustic.

2. Vocale compacte sunt………….., iar difuze…………..înscrieţi vocalele
între cele două extreme.
3. Vocale acute sunt…, iar difuze…… Inscrieţi vocalele între cele două
extreme.
4. Definiţi consoanele din punct de vedere acustic.
5. Văzute din punct de vedere acustic, consoanele constrictive, oclusive şi
semioclusive sunt numite…………
6. Sunt continui sau durative consoanele……………..şi întrerupte sau
momentane consoanele………………….
7. Din punct de vedere acustic, sonantele rezultă din……………
Fonologie
1. Precizaţi paradigmele de trăsături distinctive ale fonemelor | t| şi | d|.

2. Precizaţi condiţiile de realizare a alofonelor vocalice palatalizate.
3. Completaţi: […………….. ] + | a,o,u| → [a˙, o, u].
4. Precizaţi condiţiile de realizare a alofonelor vocalice labializate.
5. Completaţi: […………….. ] + | a, ă, î| → [a°, ã°, î°].
6. Precizaţi condiţiile de realizare a alofonelor vocalice palatalizate
labializate.
7. Completaţi : […………….. ] + | a| → a
8. Transcrieţi fonetic câte un exemplu pentru alofone consonantice
implozive şi explozive.
9. Precizaţi condiţiile de realizare a alofonelor consonantice palatalizate.
Aplicatii
10. În ce condiţii se realizează alofonele consonantice aspirate. Daţi un
exemplu notat fonetic.
11. Transcrieţi fonetic cuvintele: piatră, poate, cinci, unchi, înfaşă, dungă
12. Nazala labio-dentală [m] se realizează în contextul …………….Un
exemplu transcris fonetic.
13. Nazala velară [η ] se realizează în contextul…Un exemplu transcris
fonetic.
14. Nazala alveo-dental [n ] se realizează în contextul…. Un exemplu
transcris fonetic.
15. Daţi exemple de unităţi fonologice aflate în relaţie şi în corelaţie.
16. Fie următoarele serii de unităţi fonologice:
a) /m/ (din mai) şi /m/ (din cam)
b) /a/ (din an), /a/ (din gang), şi /a/ (din seară)
c) /e/ (din este) şi /e/ (din este). Precizaţi dacă membriii seriilor date sunt
unităţi echivalente sau non-echivalente.
Unităţile suprasegmentale
1. Dacă fonologia se împarte în fonematică şi prosodematică, unităţile

ultimei discipline sunt…
2. Prin accent se înţelege…
3. Numiţi variantele accentului slab şi indicaţi semnele prin care acestea
sunt reprezentate.
4. Distribuiţi accentul tare (principal) şi slab (cu variantele slabe) în
cuvântul senzaţional.
5. Precizaţi ce se înţelege prin accent proparoxiton, oxiton şi paroxiton.
6. Cum trebuie înţeles faptul că în limba română accentul este liber?
7. Definiţi accentele stabil şi mobil. Exemple.
8. Accentul stabil caracterizează flexiunea …, iar cel mobil caracterizează
flexiunea … .
9. Exemple de substantive şi pronume la care accentul se deplasează în
limitele radicalului
10. Precizaţi în ce constă relevanţa lingvistică a accentului.
11. Daţi două exemple de accentuări în raport de variaţie liberă.
12. Ce explicaţie se poate da în cazul următoarei accentuări în variaţie
liberă: [carácter - caractér].
13. Accentuarea corectă este: Răcaríu sau Răcáriu, Rotaríu sau Rotáriu.
Explicaţi cum s-a ajuns în cazuri de acest fel la forme duble de
accentuare
14. Definiţi accentul logic.
15. Precizaţi pe ce criteriu se preferă una din formele în cazul accentuărilor
duble fără modificări semantice denotative
16. Formulaţi două-trei observaţii în legătură cu frecvenţa tipurilor de
accentuare.
17. Cum se numeşte accentul care îşi schimbă poziţia de pe radical pe
flectiv ( mérg – mérgem – mergeám – merséseră) ?
18. Precizaţi accentuarea corectă în cazul numelor de familie în a căror
structură sufixul păstrează forma etimologică – ariu / -eriu.
19. Ce funcţie a accentului se evidenţiază prin perechile de cuvinte: móbilă –
mobílă, véselă – vesélă, cúmpără - cumpărắ?
20. Precizaţi categoriile de cuvinte care nu poartă accent în enunţ.
21. Care este valoarea accentului logic/sintactic în enunţul: -Aici să stai-?

Aplicatii
22. Definiţi intonaţia în accepţia restrânsă a termenului
23. Definiţi intonaţia în accepţia largă a termenului
24. Marcaţi locul corect al accentului în următoarele cuvinte: caracter,
corector, fenomen, ianuarie, matur, prevedere, profesor, regizor,
reporter, unic., avarie, antic, butelie, debut, editor, matur, preceptor,
regizor, scrutin, incipit, simbol, verigă, vatman, duminică, tombolă,
caracter.
25. Rescrieţi următoarele cuvinte marcându-le accentele posibile şi
precizând sensul lor: mobilă, paralele, director, acele, torturi, conductor.
26. Marcaţi accentele în textul următor: „Privitor ca la teatru
Tu în lume să te închipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i.‖
Structura fonologică
1. Daţi definiţia silabei.

2. În structura unei silabe, segmentul valoric complex poate avea structura
…
3. Silaba este închisă când………şi deschisă când……….
4. Ce înţelegeţi prin cuvintele asilabice ?
5. Precizaţi semivocalele diftongilor descendenţi.
6. Precizaţi în ce constă uzajul hipercorect şi cel conservativ în rostirea
vocalelor iniţiale [e,i,o,u].
7. Comentaţi relaţia dintre numărul de silabe ale unui cuvânt şi şi frecvenţa
acestuia în vorbire.
8. Precizaţi regulile de despărţire în silabe.
9. Precizaţi regulile după care se despart în silabe cuvintele: acru, artă,
dreptunghi, inegal, inexact, împreună, punctaj, somptuos, tigroaică, al
treilea.
10. Subliniaţi cuvintele care conţin segmente vocalice complexe: gheară,
jocheu, liceu, maimuţă, veghează, lăcrămioară, oaie, rouă, aceiaşi,
afectuoasă.
11. Despărţiţi în silabe următoarele cuvinte: somptuos, împreună, fructuos,
altundeva, aflu, maică, astăzi, suplu, cinste, jertfă, portavion, inadmisibil,
inefabil, perpetuu, pirogravură, taximetru, atletic, dublu, analfabet,
ortodocşii, august, inospitalier, binoclu, bojdeucă, chintesenţă, duios,
mausoleu, subestima, tablă, transoceanic, geografie.
12. Scrieţi cu litere: 14, 15, 16, 18, 24; despărţiţi aceste cuvinte în silabe.

Bibliografie
Bibliografie
*** Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii române, Editura
Academiei Române, Bucuresti, 2005.
*** Gramatica limbii române, vol. I-II, Bucuresti, Editura Academiei, 1966.
*** Introducere în lingvistica, sub red. Al. Graur, editia a III-a, Bucuresti,
Editura Stiintifica, 1972.
*** Limba româna corecta, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1973.
***** Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997.
Al. Graur, Tendinte actuale ale limbii române, Bucuresti, Editura Stiintifica,
1968.
Al. Rosetti, Aurelian Lazaroiu, Introducere în fonetica, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1982.
Calotă, Ion, Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române, Editura
Scrisul românesc, Craiova, 1986.
Calotă, Mică enciclopedie a românei corecte, Editura Niculescu, Bucureşti,
2001.
Coteanu, Ion (coord.), Limba română contemporană. Fonetica.
Fonologia. Morfologia, ediţia revizuită şi adăugită, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1985.
Coteanu, Ion (coord.), Limba română contemporană, vol.I, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.
Eugenio Coseriu, Introducere în lingvistica, Editura Cluj, 1995.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Puşcariu, Sextil, Limba română, vol.II, Rostirea, Editura Academiei,
Bucreşti, 1959.
Rosetti, Alexandru, Introducere În fonetică, ediţia a IV-a, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967.
Rosetti, Alexandru, Lăzăroiu, Aurelian, Introducere în fonetică, ediţia a V-a
revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1982.
Stan, Ioan Teodor, Fonetica, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1996.
Turculeţ, Adrian, Introducere în fonetica generală şi românească, Casa
Editorială Demiurg, Iaşi, 1999.
Ţurlan, Valentin, Limba română contemporană. Fonologie.2, Galaţi, 1994.
Vasiliu, Emanuel, Fonologia limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1956.

Curs Fonetica Si Fonologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Fonetica Si Fonologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 3

Unităţile de bază ale limbii — morfemele (adică radăcinile, afixele,

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 5

6 Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 7

1.1. Elemente de fonetică articulatorie

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 9

1.2. Elemente de fonetică acustică

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 11

12 Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie

1.3. Elemente de fonetică neuroperceptivă

1.4. Descrierea şi clasificarea articulatorie a sunetelor

Ordonarea în clasele şi seriile menţionate este o ordonare teoretică în

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 17

1.5. Descrierea şi clasificarea acustică a sunetelor

1.5.1. Vocalele sunt sunete propriu-zise sau muzicale, care, generate

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 19

1.5.3. Consoanele sunt zgomote rezultate din frecarea fluxului de aer

20 Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 21

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie

2.1. Sistemul fonologic al limbii române

Sistemul fonologic este reprezentat de anasamblul unităţilor

2.1.1. Unităţile segmentale

2.1.1.1. Vocalele sunt o subcategorie segmentală, definită prin

2.1.1.2. Semivocalele sunt percepute acustic drept sunete cu

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 23

2.1.1.3. Consoanele reprezintă o categorie de unităţi

2.1.1.4. Alofonele sau variantele şi varietăţile fonemelor în

Tipuri de alofone vocalice:

24 Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie

Tipuri de alofone consonantice:

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 25

2.1.2. Unităţile suprasegmentale

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 27

Accentul care cade pe silaba 1 = oxiton, pe silaba 2 = paroxiton, pe

28 Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 29

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 31

32 Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 33

34 Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie

2.2. Structura fonologică a limbii române

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 35

2.2.1. Segmentul vocalic. Poate fi simplu sau complex.

2.2.1.1. Segmentul vocalic simplu este reprezentat de fonemul

2.2.1.2. Segmentul vocalic complex este constituit, în interiorul

36 Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie

2.2.2. Segmentul consonantic

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 37

2.3. Silabaţia în limba română

2.3.1. Relaţia cuvânt~silabă

2.3.2. Regulile fonetice ale despărţirii în silabe, la rândul lor, sunt

2.3.2.2. Reguli privind despărţirea în silabe a segmentelor

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 39

2.3.3. Hiatul în limba română

Evitarea hiatului în limba română

Limba română contemporană. Fonetica şi fonologie 41

1. Definiţi termenul limbă (literară) standard.

1. Precizaţi obiectul de studiu al foneticii.

Elemente de fonetică articulatorie

1. Numiţi organele care constituie aparatul fonoarticulator şi explicaţi rolul