LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ.

LEXICOLOGIA

CUPRINS

Capitolul I LEXICOLOGIA ȘI DISCIPLINELE ÎNRUDITE .................................................... 3

1.1. Domeniul de cercetare .................................................................................................................... 3
1.2. Discipline înrudite cu lexicologia .................................................................................................. 4
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................9

CAPITOLUL II CONCEPTE DE BAZĂ ÎN ANALIZA LEXICală ....................................... 11

2.1. Cuvântul – unitate fundamentală a limbii .................................................................................. 11
2.2. Lexic vs vocabular.......................................................................................................................... 15
2.3. Semnificaţie şi/sau sens ................................................................................................................. 20
2.4. Factori de organizare lexicală....................................................................................................... 21
BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................................... 23

CAPITOLUL III SEMANTICA LEXICALĂ ................................................................................ 25

3.1. Domeniul de cercetare .................................................................................................................. 25
3.2. Categoriile semantice .................................................................................................................... 27
3.2.1. POLISEMIA .......................................................................................................................... 28
3.2.2. OMONIMIA ......................................................................................................................... 33
3.2.3. SINONIMIA ......................................................................................................................... 35
3.2.4. ANTONIMIA ....................................................................................................................... 39
3.2.5. PARONIMIA ........................................................................................................................ 42
3.2.6. HIPONIMIA......................................................................................................................... 43
3.3. Evoluția semantică a cuvintelor ................................................................................................... 43
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................48

Capitolul IV FRAZEOLOGIA ......................................................................................................... 50

4.1. Domeniul de cercetare .................................................................................................................. 50
4.2. Studii și cercetări în domeniul frazeologiei ............................................................................... 51
4.3. Tipuri de unități frazeologice ....................................................................................................... 56
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................56
Capitolul V NEOLOGIA ................................................................................................................... 60
5.1. Delimitări conceptuale .................................................................................................................. 60
5.2. Tipuri de neologisme..................................................................................................................... 61
5.2.1. Neologismele lexicale ......................................................................................................... 61
5.2.2. Neologismele frazeologice ................................................................................................. 65
5.2.3. Neologismele semantice ..................................................................................................... 66
5.2.4. Neologismele afixale ........................................................................................................... 68
5.2.5. Neologismele realizate prin compunere .......................................................................... 70
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................71

CAPITOLUL VI LEXICOGRAFIA ................................................................................................. 75

6.1. Domeniul de cercetare .................................................................................................................. 75
6.2. Dicţionarul. Definiţie. Tipuri de dicţionare ............................................................................... 76
6.3. Articolul de dicţionar .................................................................................................................... 78
6.3.1. Structura articolelor de dicţionar ...................................................................................... 78
6.3.2. Metalimbajul lexicografic ................................................................................................... 79
6.3.3. Definiţia lexicografică ......................................................................................................... 79
6.3.4. Mărcile diastratice (stilistice) ............................................................................................. 81
6.4. „Lectura‚ dicţionarelor şi învăţarea lexicală ............................................................................. 82
6.5. Tendinţe în lexicografia modernă românească. Informatizarea dicţionarelor ...................... 82
BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................................... 84

Aplicații..................................................................................................................................................................85

2
 CAPITOLUL I
LEXICOLOGIA ȘI DISCIPLINELE ÎNRUDITE

1.1. Domeniul de cercetare

Lexicologia are ca domeniu de cercetare nivelul lexical, acesta fiind primul plan în care limba se
organizează biplan, prin constituirea planului semantic, alături de cel formal, dezvoltat pe baza nivelului
fonologic şi în strânsă legătură cu cel morfologic.
Deşi interesul pentru descrierea şi cercetarea cuvintelor a existat încă din Antichitate 1, lexicologia2
este o disciplină nouă în raport cu gramatica, din care s-a desprins, sau fonetica, dar suficient de
evoluată încât să dezvolte domenii subordonate distincte: semantica, frazeologia, formarea cuvintelor,
etimologia, onomasiologia, lexicografia, onomastica.
Multă vreme lexicologia a fost considerată o activitate practică de înregistrare şi de explicare a
cuvintelor, acoperind astfel obiectul de investigaţie a ceea ce numim astăzi lexicografie3. În ciuda
diferenţelor de concepţie şi de metodă4, lexicologia, separată astăzi clar de lexicografie, este disciplina
lingvistică al cărei obiect de cercetare îl constituie unităţile de expresie care au însuşirea de a fi cuvinte şi
care alcătuiesc un domeniu organizat al limbii numit lexic sau vocabular, încercând să determine
componenţa acestuia, provenienţa unităţilor alcătuitoare, modul de organizare şi schimbările care se
produc.
În funcţie de perspectiva teoretico-metodologică adoptată, lexicologia poate fi generală sau teoretică
(studiază problemele teoretice generale ale lexicului, indiferent de limbă sau de grupul de limbi),
comparativă sau contrastivă (compară lexicul unor limbi care aparţin aceleiaşi familii sau evidenţiază, prin
contrast, vocabularul limbilor care se învaţă una prin alta), particulară (abordează lexicul unei limbi, a
unui moment din evoluţia sa), sincronică sau descriptivă (descrierea organizării lexicului într-o anumită
perioadă, de regulă perioada contemporană sau actuală şi diferitele tendinţe care se manifestă în
adoptarea unor unităţi lexicale noi sau numai în folosirea celor deja existente), diacronică sau istorică
(presupune cercetarea diferitelor etape ale constituirii lexicului unei limbi sau numai ale unor părţi ale

1 GROZA, 2012: 9 consideră că primele cataloage sau liste de cuvinte au fost întocmite în China, India şi Summer.
2 Rey, 1970, cap. II apud GROZA, 2012: 9 amintește pe Douchet şi Beauzée care, în Encyclopédie, avansează ideea
constituirii unei discipline numită lexicologie, al cărei obiect de cercetare să-l constituie cuvintele unei limbi,
pornind de la următoarele aspecte: materialul, care cuprinde şi elementele de prozodie (elementele fiind sunetele
şi articularea lor, iar prozodia fiind accentul, durata şi intonaţia), valoarea şi etimologia.
3 DOROŞEVSKI, 1973: 36 apud IORDAN, 1978: 219 consideră că există situaţii în care lexicologia şi lexicografia se
întrepătrund. Este cazul toponimiei, onomasticii, geografiei lingvistice ş.a.
4 Unii cercetători concep lexicologia în sens larg ca o ştiinţă generală despre cuvânt şi despre lexic, iar alţii o separă
de etimologie şi de semantică. Matoré, 1953: 13 apud GROZA, 2012: 10 consideră că principala deosebire existentă
între lexicologie şi semantică ar fi aceea că lexicologia studiază cuvintele şi grupurile de cuvinte sau aspectul
noţional din perspectivă statică, iar semantica studiază valorile succesive ale cuvintelor.
3
acestuia, precum şi evoluţia cuvintelor din punctul de vedere al formei şi al înţelesului), normativă
(presupune înţelegerea corectă a sensului şi a formei cuvintelor, a compatibilităţilor lor combinatorii
precum şi cultivarea unor deprinderi de folosire a cuvintelor conform normei lingvistice, indicând
raportul între ceea ce este corect sau incorect în utilizarea unităţilor lexicale, atât sub aspectul formei, cât
şi al conţinutului).

1.2. Discipline înrudite cu lexicologia5

În mod tradiţional, lexicologia6 este ramura lingvisticii care se ocupă de studiul vocabularului în
ansamblu, acoperind o problematică variată: factorii de organizare lexicală, structura materială a cuvintelor
(monosilabice, polisilabice, simple, complexe), categoriile semasiologice (polisemia, sinonimia, omonimia,
antonimia, paronimia etc.), dinamica lexicului (apariţii şi dispariţii de cuvinte) etc. Forma cuvintelor, adică
elementele minimale de expresie, este studiată de morfonemie, semnificaţia pe care uzul o asociază cu
forma cuvintelor, este cercetată de semantică, iar originea cuvintelor face obiectul de cercetare al
etimologiei. Acestea sunt considerate7, în mod tradiţional, ca fiind ramurile lexicologiei.
În funcţie de perspectiva teoretico-metodică adoptată, în cadrul disciplinei lexicologie se disting mai
multe ramuri, şi anume:
Etimologia8 stabileşte originea cuvintelor şi, implicit, evoluţia formală şi semantică a acestora. În
stabilirea originii unui cuvânt, a etimonului sau a prototipului, se ţine seama de o dublă corespondenţă:
de corespondenţa de sunete, validată prin regularitatea legilor fonetice, şi de corespondenţa de sens, cu
motivarea adecvată (cel mai adesea fiind invocată istoria societăţii). 9
Se face distincţie între etimologia internă10 (având ca obiect de cercetare creaţiile lexicale ale unei
limbi), etimologia externă (având ca obiect împrumuturile lexicale dintr-o limbă) şi o etimologie specială,
având ca obiect de cercetare calcurile lingvistice. Dacă un cuvânt a intrat în limbă din mai multe limbi, în
acelaşi timp sau la date diferite, se vorbeşte despre etimologie multiplă. 11
Semantica12, ca ştiinţă a semnificantului lexical şi a structurii semnificaţiei, se ocupă numai cu una

5 În acest capitol vom face o prezentare foarte sumară a aspectelor care caracterizează aceste domenii, fiecare dintre
acestea urmând a fi dezvoltate ulterior în capitole de sine stătătoare.
6 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. lexicologie.
7 Vezi GROZA, 2012: 10.
8 Problema etimologiei este tratată pe larg de SALA, 2005 şi 2010: 19-31: începută în Grecia, ca preocupare pentru aflarea
adevăratului sens al cuvintelor (gr. étimos „adevărat, real‛ şi logos „cuvânt, ştiinţă‛), etimologia s-a constituit ca ştiinţă
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice şi cu întemeierea gramaticii istorice şi
comparate (vezi GUIRAUD, 1979: 5).
9 Pentru rigurozitate este nevoie să se aibă în vedere şi alţi factori cum ar fi: presiunea sistemului, forţa analogiei,
apartenenţa unităţilor lexicale la diferite câmpuri morfosemantice etc..
10 HRISTEA 1968: 21 sqq.
11 În GRAUR 1960: 67 sqq.: de pildă rom. lampă, în forma lampă („lampă cu ulei‛) < ngr.; „lampă cu petrol‛ < ngr.
lampa, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lámpa
12 FRÂNCU 1999: 97. Deşi semantica este considerată ca o achiziţie modernă, nu cu mult mai veche decât
întrebuinţarea termenului sémantique (M. Bréal, Essai de sémantique. Science de seginifications, 1897), se admite faptul
că preocupările privind esenţa ei sunt foarte vechi atât în filozofia limbajului şi logică, în general, cât şi în ştiinţa
semnelor, semiotica.
4
din funcţiile semnului studiat de semiotică, cea semnificativă (semantică). Semnificantul şi ştiinţa care-l
cercetează (semantica) au constituit pentru lingvişti preocupări majore. Totodată, trebuie să se facă
distincţie între teoriile semnului (proprii semioticii) şi teoriile semnificaţiei (proprii semanticii)13.
Onomasiologia14 este o ramură a lexicologiei care are ca obiect studierea denominaţiei unor
concepte înrudite dintr-o limbă sau din mai multe limbi date. Opusă, sub aspectul punctului de plecare
în analiza sensului cuvintelor, semasiologiei sau semanticii, onomasiologia este ştiinţa care studiază
denumirile date unui concept sau unor concepte înrudite într-o limbă sau în mai multe limbi date. Dacă
semantica studiază sensurile cuvintelor, categoriile semantice, schimbările de sens, cauzele acestora,
onomasiologia cercetează felul în care anumite concepte, idei capătă o denumire în limbă. Spre deosebire
de semantică, această disciplină parcurge un drum invers, pornind de la planul ontic (al realităţii),
investigând substanţa conţinutului, apoi conceptele, adică semele care nu sunt dependente de limbă, şi
apoi sememele, semnificaţia.15 De pildă, în limba română, noţiunea de cap, ca ‚parte a corpului
vieţuitoarelor‛, poate fi denumită cu ajutorul cuvintelor cap, tărtăcuţă, căpăţână etc.
Principala preocupare a onomasilogiei o constituie modul în care grupează vocabularul în funcţie de
ceea ce exprimă cuvintele, pe baza experienţei comunităţii lingvistice: un domeniu al tehnicii, o activitate
practică, o sferă noţională (de pildă vocabularul mineritului, vocabularul tehnicii, vocabularul aviaţiei,
vocabularul politic etc.).

13 Semantica actuală cunoaşte numeroase orientări între care amintim: modelul de analiză componenţială propus de
lingvistica generativă americană (J. J. Katz şi I. A. Fodor – The Structure of a Semantic Theory, 1963; P.M. Postal –
An Integrated Theory of Linguistic Description, 1964), semantica psihologică (care se ocupă de reprezentarea mentală a
semnificaţiilor), semantica argumentativă (este dezvoltată de Ascombre şi Ducrot ce iau în consideraţie modul în
care o frază poate fi analizată semantic prin legăturile argumentative posibile, pornind de la structura ei),
semantica cognitivă (aduce în prim plan problema categorizării, a stabilirii unor clase unice pornind de la realitatea
multiplă).
14 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. onomasiologia. În lingvistica românească, acest domeniu a fost ilustrat de
B.P.Hasdeu în lucrarea Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, I- III
(Bucureşti, 1885- 1887). Fiecare cuvânt este reprezentat printr-o scurtă enciclopedie a cunoştinţelor istorice,
etnografice, folclorice şi lingvistice. Alţi lingvişti români care au reprezentat orientarea onomasiologică au fost:
Lazăr Săineanu care, în Încercare asupra semaseologiei limbei române (București, 1887), analizează ‚tranziţiunea
sensurilor‛ în cazul cuvintelor care aparţin aceluiaşi domeniu semantic; Sextil Puşcariu, în partea redactată în
DLR, realizează asocieri semantice cu cuvântul- titlu. Totodată, acesta ilustrează domeniul onomasiologiei şi prin
hărţile lexicale ale unei noţiuni în diverse graiuri. Ion Coteanu şi Ion Dănăilă, în lucrarea Introducere în lingvistica
şi filologia românească. Probleme – bibliografie, Bucureşti, 1970, prezintă termeni din domenii variate (părţi ale
corpului, termeni păstoreşti, denumiri de îmbrăcăminte etc.), grupaţi în jurul unei noţiuni, şi oferind informaţii în
ceea ce priveşte originea şi evoluţia lor în diferite etape, manifestări în diferite stiluri ori variante ale românei
funcţionale sau regionale. Onomasiologia se combină cu metoda câmpurilor pentru a delimita o clasă lexicală
(paradigmă, mulţime) în interiorul căreia se pot analiza relaţiile de sens. (vezi Angela Bidu Vrănceanu & Narcisa
Forăscu, Modele de structurare semantică, Timişoara, 1984; Angela Bidu Vrănceanu, Câmpuri lexicale din limba
română. Probleme teoretice şi aplicaţii practice, Bucureşti, 2008).
15 FRÂNCU 1999: 98, citează pe K. Baldinger (Sémantique et structure conceptuelle, 1970), care consideră că
semasiologia corespunde poziţiei auditorului, pe când onomasiologia aceleia a locutorului. De fapt, se poate
spune că semasiologia şi onomasiologia nu sunt antagonice, ci se completează reciproc în practica lexicografică.
Situaţia este similară cu cea dintre gramatica analitică şi cea sintetică, care se completează reciproc.
5
 Onomasiologia are un caracter enciclopedic, combinând cercetarea diacronică cu cea sincronică.
Cercetările pornesc de la o noţiune, evidenţiază numele ei în timp şi spaţiu (sinonime, antonime,
perifraze, expresii, contexte tip etc.) şi se extind la grupuri înrudite, prin experienţă sau prin logică, de
noţiuni, finalitatea constituind-o acoperirea întregului „univers‛ extralingvistic deservit denominativ de
vocabularul unei limbi.
Onomastica (sau onomatologia) poate fi considerată un domeniu onomasiologic, întrucât se ocupă
de cuvintele care denumesc referenţi grupaţi în aceeaşi categorie şi pe baza practicii istorice a
vorbitorilor.
Este vorba de studierea originii numelor proprii de persoană, formarea şi evoluţia acestora. Aceste
nume proprii sunt, la origine, cuvinte comune care s-au specializat în individualizarea unor referenţi,
fără a se mai trece prin faza generalizării conceptuale. Sensul acestor nume nu mai corespunde unei
clase de referenţi, ci unui referent individual, pe care-l identifică direct, lexical, nu gramatical (printr-un
articol, prin determinare etc.) ca în cazul cuvintelor comune.
Numele proprii sunt departe de a fi unitare, iar cea mai cunoscută clasificare a lor se realizează
după criteriul tipului de referent denumit.16 Astfel, se pot identifica: nume de persoane (antroponime),
nume de locuri (toponime), nume de animale (zoonime), nume mitologice (mitonime), nume de firme,
instituţii, denumiri de evenimente istorice, nume de vânturi (anemonime), nume de corpuri cereşti
(astronime), nume de opere literare, artistice şi ştiinţifice. În funcţie de referenţii denumiţi, antroponimele
şi toponimele se impart în câteva subcategorii: categoria antroponimelor cuprinde: prenume, nume de
familie, porecle şi supranume, pseudonime. Toponimele se divid în: oronime (nume de munţi), hidronime
(nume de ape), hileonime (nume de păduri), hodonime (nume de drumuri).
Frazeologia este o disciplină lingvistică relativ nouă, neavând „o poziţie foarte clară în ansamblul
diverselor ramuri ale ştiinţei limbii.‛17, care studiază unităţile frazeologice dintr-o limbă sau dintr-un
grup de limbi: apariţia, originea acestora, uzul acestora în comunicarea curentă sau în anumite stiluri,
rolul unităţilor frazeologice în procesul de modernizare a limbii literare.
Se admite că lingvistica rusă, prin lingvişti precum E.D. Polivanov sau V.V. Vinodragov, a pus bazele
teoretice pentru ca această disciplină să devină o nouă ramură a lingvisticii. Cu toate acestea, nu pot fi deloc
neglijate studiile unor mari lingvişti precum O. Jespersen, A. Sechehaye şi Ch. Bally.18 Alături de lingvistica
rusă, contribuţii semnificative au fost aduse de lingvistica franceză şi cea germană.
În spaţiul lingvistic românesc, frazeologia este o ramură a lexicologiei care combină lexicologia, cu
gramatica şi cu istoria, şi care se ocupă cu studiul unităţilor frazeologice dintr-o limbă sau dintr-un grup
de limbi, un domeniu de frontieră situat în preajma altor ştiinţe.
În fiecare limbă, pentru a denumi obiecte din realitate, acţiuni, stări, însuşiri, există, alături de

16 TOMA 2001: 121-122: identifică următoarele tipuri: antroponime (Eminescu, Arghezi, Ionescu), toponime (Olt,
Carpaţi, Galaţi), zoonime (Bobiţă, Grivei, Joiana), mitonime (Dumnezeu, Alah, Zeus), nume de firme, instituţii
(Facultatea de Litere, Academia de Arte, Camera Deputaţilor), denumiri de evenimente istorice (Unirea Principatelor,
Renaşterea), anemonime (Crivăţul, Austrul), astronime (Neptun, Marte), nume de opere literare, artistice, ştiinţifice
(Luceafărul, Etimologicum Magnum Romaniae, Oedip).
17 HRISTEA 1984: 134.
18 COLŢUN 2000: 11.
6
cuvintele propriu-zise, şi grupuri sau îmbinări de cuvinte care au aceeaşi funcţie. 19
Există însă şi grupuri de cuvinte care nu au valoare expresivă, ci una pur denotativă. Apariţia unor
obiecte noi, ca rezultat al evoluţiei tehnice, presupune şi apariţia unor cuvinte noi care să le denumească.
De regulă, de la materialul lexical deja existent se formează derivate şi compuse sau se recurge la
împrumutul unor cuvinte din alte limbi. O altă posibilitate este ca un obiect nou apărut să fie denumit
printr-un grup de cuvinte. Substantivul creion20 a denumit iniţial o bucată de material mineral, folosită
pentru a face semne, pentru a desena, pentru a scrie, iar apoi instrumentul de scris făcut din lemn având
un miez moale care lăsa urme pe hârtie. Producerea şi răspândirea unor obiecte asemănătoare ca formă,
dar cu utilizări diferite, a dus la apariţia unor grupuri de cuvinte de tipul: creion chimic, creion de
tâmplărie, creion dermatograf, creion nazal, creion optic etc. Grupurile de cuvinte folosite într-o limbă ca
echivalente ale cuvintelor simple se numesc unităţi frazeologice sau frazeologisme şi constituie obiectul de
cercetare al frazeologiei.
În lingvistica românească, expresiile idiomatice au fost inventariate şi analizate riguros de către
Stelian Dumistrăcel în Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii (1980). În această lucrare, autorul
aminteşte contribuţiile importante ale unor lingvişti precum B.P. Hasdeu, L. Şăineanu, Al. Philippide, H.
Tiktin, Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, Al. Graur, Florica Dimitrescu etc. Preocupările profesorului Stelian
Dumistrăcel în domeniul frazeologiei au rămas constante, dovadă fiind apariţia lucrării Până-n pânzele
albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii, în anul 2001.
Bazele teoretice ale frazeologiei româneşti au fost puse de Th. Hristea, în capitolul IV – Introducere
în studiul frazeologiei din volumul colectiv Sinteze de limba română.21
În ultimii ani, domeniul frazeologiei a stârnit interesul multor cercetători, interes care s-a
concretizat în elaborarea unor foarte interesante lucrări, unele dintre ele, la origine, teze de doctorat 22.
Formarea cuvintelor (neologia) s-a constituit ca domeniu lexical de sine stătător, al cărui obiect îl
reprezintă studierea mecanismului prin care limba creează, pornind de la cuvintele primare de care
dispune şi folosind diverse procedee (sufixare, prefixare, compunere, conversiune, derivare regresivă) şi
formanţi, cuvinte noi23.

19GROZA, 2012: 15 exemplifică această situaţie cu noţiunea „a muri‛, pentru care în limba română există verbele a
deceda, a muri, dar şi numeroase grupuri de cuvinte cu acelaşi înţeles, dar care au în plus nuanţe expresive: a trece
în eternitate, a trece în lumea umbrelor, a trece în lumea celor drepţi, a închide ochii, a da ortul popii, a- şi da duhul ş.a.
20 GROZA, 2012: 15.
21 HRISTEA 1984: 134-160.
22Amintim aici câteva titluri: Constanţa Avădanei, Construcţii idiomatice în limbile română şi engleză, Editura
Universităţii‛Al.I. Cuza‛ Iaşi, 2002; Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare contrastivă
pe terenul limbilor română şi germană, Editura Universităţii‛Al.I. Cuza‛ Iaşi, 2004; Liviu Groza, Dinamica unităţilor
frazeologice în limba română contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005; Liviu Groza,
Probleme de frazeologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2011; Ioana Scherf, Expresii frazeologice în
limbile germană şi română (Studiu contrastiv), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006; Petronela Savin,
Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human Nourishment, Institutul European, Iaşi, 2012;
Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva lingvisticii integrale, Editura Independenţa economică,
Piteşti, 2007; Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare şi funcţionare, Institutul European, Iaşi, 2013.
23 Formarea cuvintelor este amplu tratată în: Formarea cuvintelor în limba română, I. Compunerea, Editura Academiei,
1970, Formarea cuvintelor în limba română, II. Prefixele, Editura Academiei, 1978, Formarea cuvintelor în limba română, III.
7
 Terminologia24 studiază felul în care sunt denumite conceptele din diferite domenii de activitate
tehnico-ştiinţifică, delimitarea conceptului ştiinţific şi cercetarea felului în care acesta este denumit. De
pildă25, în fizică, conceptul de forţă se referă la ‚cauza fizică a unei accelerări sau a unei deformări‛.
Astfel, pot fi evidenţiate denumirile: forţă de atracţie, forţă de respingere, forţă gravitaţională, forţă nucleară,
forţă centrifugă, forţă centripetă etc.
Lexicografia26 are ca obiect explicarea, clasificarea şi înregistrarea cuvintelor în dicţionare, sau,
altfel spus, principiile şi metodele practice de întocmire a dicţionarelor. Se poate spune că lexicologia şi
lexicografia sunt discipline complementare: prima elaborează teoriile şi metodele referitoare la studiul
vocabularului şi al cuvântului ca unitate fundamentală a limbii, fiind o disciplină teoretică, iar lexicografia
oferă lexicologiei materialul de cercetare înregistrat sistematic, fiind aşadar o disciplină practică.
Lexicografia a evoluat de la forme simple la forme din ce în ce mai ample şi mai complexe: glosare
(liste de cuvinte dintr-un domeniu, perioadă, regiune, operă etc.), vocabulare (glosare mai extinse),
lexicoane, pentru a se ajunge la dicţionare şi enciclopedii. Se face distincţie între dicţionare monolingve, bi- sau
plurilingve (poliglote), explicative27, etimologice28, speciale (de sinonime29, antonime30, omonime31,

Sufixele, 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei, 1989, Th. Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, Editura
Albatros, Bucureşti, 1984. Menționăm și lucrarea profesorului Cristian Moroianu Lexicul moştenit – sursă de îmbogăţire
internă şi mixtă a vocabularului românesc (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013), care își
propune să demonstreze că lexicul moştenit din latină a asimilat treptat toate influenţele lingvistice externe, mai
vechi sau mai noi, exercitate asupra limbii române, integrându-le în structurile sale originare. Alte aspecte deosebit
de interesante pe care autorul le analizează sunt: conceptul de familie lexicală, motivarea etimologică a relaţiilor
semantice, rediscutarea conceptului de etimologie multiplă, relaţia dintre cuvinte şi variante etc.
24 Din literatura roânească de specialitate actuală amintim: Terminologia în România şi Republica Moldova, coord.
Marius Sala, Florin T. Tănăsescu, Ioana Vintilă Rădulescu, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2000; Terminologie şi
terminologii, coord. Angela Bidu-Vrănceanu, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2010.
25 Exemplul este preluat din GROZA, 2012:13.
26 O istorie amănunţită a lexicografiei româneşti realizează Mircea Seche în lucrarea Schiţă de istorie a lexicografiei
române, Bucureşti, I, 1966, II, 1969. Pentru o prezentare a lexicografiei din antichitate şi până astăzi v. Ana
Canarache, Lexicografia de-a lungul veacurilor. De când există dicţionare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
27 Dicţionarul explicativ este o operă lexicografică ce cuprinde cuvintele cele mai uzuale dintr-o epocă, cărora li se
dau explicaţii pornindu-se de la cel mai cunoscut sens actual. Un astfel de dicţionar oferă indicaţii de natură
gramaticală, precum şi de natură ortografică şi ortoepică. Exemplifică acest tip de dicţionar cu: Dicţionarul limbii
române moderne (1958), Dicţionarul explicativ al limbii române (prima ediţie apare în 1975 şi a fost ulterior urmată de
alte câteva ediţii).
28 Dicţionarul etimologic cuprinde acele cuvinte a căror ‚biografie‛ a putut fi explicată. După identificarea
etimonului, se dau explicaţii în legătură cu transformările de formă suferite de-a lungul veacurilor, precum şi cu
privire la evoluţia sensului/sensurilor. Se dau informaţii cu privire la primele atestări, la interferenţe, la
variantele dialectale. Primul dicţionar românesc consacrat exclusiv etimologiilor este semnat de Alexandru
Cihac, Dictionaire d’étymologie daco-romane, I. Élèments latins comparès avec les autres langue romanes (1870); II,
Élèments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais (1879). În 1905, la Heidelberg, Sextil Puşcariu publică un
dicţionar etimologic, în care include numai elementele latine: Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache.
Un alt dicţionar etimologic este semnat de O. Densusianu şi I.A. Candrea – Dicţionarul etimologic al limbii române,
1907-1914, care se ocupă tot doar de elementele latine. Lucrarea cuprinde 1419 articole, şi a rămas neterminată,
ultimul cuvânt explicat fiind verbul (a) putea. În 2002, a fost republicată lucrarea lingvistului Alexandru
Ciorănescu, cu titlul Dicţionarul etimologic al limbii române (prima ediţie, Diccionario etimológico rumeno, a apărut în
8
neologisme32, expresii, locuţiuni33, termeni dialectali, termeni populari, termeni referitori la un anumit
domeniu de activitate etc.).34

BIBLIOGRAFIE

AVĂDANEI 2002 = Constanţa Avădanei, Construcţii idiomatice în limbile română şi engleză, Editura
Universităţii‛Al.I. Cuza‛ Iaşi.
BIDU-VRĂNCEANU 1993 = Angela Bidu-Vrănceanu, Lectura Dicţionarelor, Editura Metropol, Bucureşti.
BIDU-VRĂNCEANU et alii, 2001 = Angela Bidu–Vrănceanu, Dicționar de științe ale limbii, Editura
Nemira, București, 2001. s.v. onomasiologie.
BIDU-VRĂNCEANU, 2008 = Angela Bidu-Vrănceanu, Câmpuri lexicale din limba română. Probleme teoretice
și aplicații practice, Editura Universității din București, București, 2008.
BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU 1984 = Angela Bidu-Vrănceanu, & Narcisa Forăscu, Modele de
structurare semantică, Timişoara, 1984.
CANARACHE 1970 = Ana Canarache, Lexicografia de-a lungul veacurilor. De când există dicţionare, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
CIORĂNESCU 2002 = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ediţie îngrijită şi
traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti.
COLŢUN 2000 = Gheorghe Colţun, Frazeologia limbii române, Editura Arc, Chişinău, p.11.

localitatea La Laguna, 1958-1966), ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi
Magdalena Popescu Marin, Editura Saeculum I.O., Bucureşti; în 2008, Cristian Moroianu publică la Editura
Universităţii din Bucureşti un Dicţionar etimologic de antonime neologice.
29 Poate fi amintit Dicţionarul de sinonime, apărut în 1972, la Editura Albatros, sub redacţia lui Gh. Bulgăr, cu încă 15
colaboratori.
30 Un foarte cunoscut dicţionar de antonime, care a apărut în ţara noastră, aparţine lui Marin Bucă şi O. Vinţeler,
primul fiind profesor la Universitatea din Timişoara, iar cel de-al doilea la Universitatea din Cluj-Napoca.
Dicţionar de antonime a apărut la Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974.
31 Cel dintâi dicţionar de omonime a fost întocmit în 1966 de Gh. Bulgăr şi Al. Popescu-Mihăeşti.
32 Dicţionarul de neologisme înregistrează împrumuturile cele mai recente, precum şi derivatele acestor
împrumuturi, în cadrul limbii române. Primul dicţionar de acest fel a fost publicat în 1961 (prima ediţie) şi în
1966 (ediţia a II-a), avându-i ca autori pe Fl. Marcu şi C. Maneca. Până în prezent acest dicţionar a cunoscut
numeroase alte ediţii.
33 Exemplificăm acest tip de dicţionar cu următoarele titluri: Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti (1969),
redactat de un colectiv format din Vasile Breban, Gh. Bulgăr, Doina Grecu, Ileana Neiescu, Grigore Rusu, Aurelia
Stan; I. Berg – Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre (1968); Barbu Marian – Dicţionar de citate şi locuţiuni străine
(1973); Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii (2001); Liviu Groza, A o
întoarce ca la<Revoluționești, Editura Zip, București, 2014, Liviu Groza, De la Ana la Caiafa. Mic dicționar de expresii
biblice, Editura Zip, București, 2014.
34 O istorie a diferitelor tipuri de dicţionare din diverse limbi găsim la Ana Canarache, Lexicografia de-a lungul
veacurilor. De când există dicţionare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; la Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul
românesc contemporan. Schiţă de sistem, editura Facla, Timşoara,1978, p. 18-34; Angela Bidu-Vrănceanu, Lectura
Dicţionarelor, editura Metropol, Bucureşti, 1993.
9
DUMISTRĂCEL 2001 = Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii,
Ediţia a II-a, revăzută şi augmentată, Editura Institutul European, Iaşi.
*** 1970 = Formarea cuvintelor în limba română, I. Compunerea, Editura Academiei, Bucureşti.
*** 1978 = Formarea cuvintelor în limba română, II. Prefixele, Editura Academiei, Bucureşti.
*** 1989 = Formarea cuvintelor în limba română, III. Sufixele, 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei,
Bucureşti.
FRÂNCU 1999 = Constantin Frâncu, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Casa Editorială
„Demiurg‛, Iaşi, p. 46-55, 62, 97-98.
FRÂNCU 2005 = Constantin Frâncu, Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din Antichitate până la Saussure,
Casa Editorială „Demiurg‛, Iaşi, p. 11-14, 181.
GRAUR 1960 = Alexandru Graur, Studii de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, p. 67 sqq.
GROZA 2005 = Liviu Groza, Dinamica unităţilor frazeologice în limba română contemporană, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
GROZA 2011 = Liviu Groza, Probleme de frazeologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
GROZA, 2012 = Liviu Groza, Elemente de lexicologie, ediția a–II-a revăzută și adăugită, Editura
Universității din București, București, 2012, p. 9, 10, 13, 15.
GROZA, 2014 = Liviu Groza, A o întoarce ca la<Revoluționești, Editura Zip, București, 2014.
GROZA, 2014 = Liviu Groza, De la Ana la Caiafa. Mic dicționar de expresii biblice, Editura Zip, București,
2014.
GUIRAUD 1979 = Pierre Guiraud, L’Étimologie, Paris, p.5.
HRISTEA 1968 = Theodor Hristea, Probleme de etimologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 21 sqq., 205 sqq.
HRISTEA 1984 = Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, ed. a III-a, Editura Albatros,
Bucureşti, p. 134.
IORDAN & ROBU 1978 = Iorgu Iordan & Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, p.74, 219, 325-326
MOROIANU 2008 = Cristian Moroianu, Dicţionar etimologic de antonime neologice, Editura Universităţii
din Bucureşti, Bucureşti.
MOROIANU 2013 = Cristian Moroianu, Lexicul moştenit – sursă de îmbogăţire internă şi mixtă a
vocabularului românesc, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti.
MOROIANU, 2015 = Cristian Moroianu, Etimologie și lexicologie românească. Convergențe sincronice și
diacronice, Editura Universității din București, București, 2015.
MUNTEANU 2007 = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva lingvisticii integrale, Editura
Independenţa economică, Piteşti.
MUNTEANU 2013 = Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare şi funcţionare, Institutul
European, Iaşi.
SALA 2005 = Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, Univers Enciclopedic, Bucureşti.
SALA 2010 = Marius Sala, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, p.
19-31.
SAVIN 2012 = Petronela Savin, Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human
Nourishment, Institutul European, Iaşi.
SCHERF 2006 = Ioana Scherf, Expresii frazeologice în limbile germană şi română (Studiu contrastiv), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
SECHE 1966, 1969 = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, Bucureşti, I, 1966, II, 1969.
ŞERBAN & EVSEEV 1978 = Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem,
Editura Facla, Timşoara, p. 18-34;
TOMA 2001 = Ion Toma, Limba română contemporană. Privire generală, Niculescu, Bucureşti, p. 121-122.
ZAHARIA 2004 = Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare contrastivă pe terenul
limbilor română şi germană, Editura Universităţii‛Al.I. Cuza‛ Iaşi.

10
 CAPITOLUL II
CONCEPTE DE BAZĂ ÎN ANALIZA LEXICALĂ

2.1. Cuvântul – unitate fundamentală a limbii

În structura limbii, unităţile nu există în stare pură, ele se combină pentru a putea exprima mesajul
lingvistic, iar această combinare se realizează conform principiului fundamental – stratificarea”35, structura
limbii prezentându-se sub formă de nivele36, organizate în mod ierarhic, fiecare unitate superioară fiind
diferită din punct de vedere funcţional de o unitate inferioară.

„Totuşi unităţile au şi trăsături comune: fiecare unitate inferioară este minimală în cadrul unităţii
superioare sau se poate identifica cu ea. Analizând unităţile pe baza principiului stratificării, se
constată că numărul unităţilor diferă de la un nivel la altul: cel mai puţin numeroase sunt
fonemele; pe măsură ce trecem de la un nivel inferior la un nivel superior, numărul unităţilor
creşte: morfeme sunt mai multe decât foneme, cuvinte mai multe decât morfeme, iar numărul
enunţurilor este practic infinit‛37.

Această ierarhizare a nivelelor limbii este rezultatul unei operaţii de analiză, întrucât în şirul
vorbirii unităţile nu apar în cadrul unei structuri etajate, ci al unor relaţii de incluziune, unităţile de
un anumit rang incluzând pe cele de rang inferior.
După manifestarea unităţilor pe planuri şi nivele, ele sunt monoplane sau biplane (unilaterale şi
bilaterale). Nivelele de organizare a limbii pe baza principiului stratificării sunt următoarele: a) nivelul
trăsăturilor distinctive38, b) nivelul unităţilor monoplane (fonem, semem)39, c) niveluri biplane.

35 Elena Slave, „Planuri, nivele, stratificare‛, în TLG 1971: 197.

36BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. nivel. Nivelul este un „concept operatoriu în lingvistică şi semiotică,
echivalent uneori cu alţi termini ca plan, palier, rang, dimensiune, care desemnează diverse componente în
descrierea lingvistică; nivelul presupune capacitatea de combinare a mai multor unităţi pentru a realiza o unitate
complexă‛.
37 Elena Slave, „Planuri, nivele, stratificare‛, în TLG 1971: 198.
38 În planul expresiei este vorba de trăsăturile distinctive (pertinente) ale fonemului. Acestea pot fi descrise
substanţial. De exemplu, se poate arăta că p este alcătuit din 'labialitate', 'surditate', 'oclusivitate'. În planul
conţinutului, trăsăturile distinctive semantice sunt numite seme. De pildă, o unitate semantică cum este «scaun»
poate fi analizată cu trăsăturile: ‘obiect‘, ‘pentru a se aşeza’, ‘pentru o persoană’, ‘cu spătar‘, ‘cu picioare’, ‘fără
braţe’. Trăsăturile distinctive reprezintă ultimul rezultat al analizei lingvistice şi constituie nivelul cel mai de jos
al structurii lingvistice, care reflectă clar paralelismul de organizare a celor două planuri.
39 În planul expresiei avem a face cu fonemele, care sunt unităţi alcătuite din elemente aparţinând nivelului imediat
inferior, adică din trăsături distinctive. În planul conţinutului, unităţile numite semem sunt alcătuite dintr-un
fascicul de trăsături distinctive semantice – seme.
11
 Nivelurile biplane includ: nivelul morfemelor40, nivelul cuvântului41 şi nivelul enunţului42.
Definirea cuvântului43 întâmpină unele dificultăţi care sunt determinate de natura complexă a
acestei realităţi lingvistice universale, iar în decursul secolelor, problema definirii acestui concept a
stârnit controverse şi luări de poziţii ale lingviştilor, filozofilor, psihologilor din diverse şcoli şi orientări.
Miezul acestor controverse a fost determinat de complexitatea acestui concept care prezintă interes
pentru multe discipline şi ramuri ale ştiinţelor contemporane.
Unii lingvişti44 continuă tradiţia şi consideră cuvântul ca fiind una dintre unităţile fundamentale ale
limbii, obiect de studiu pentru lexicologie, morfologie şi sintaxă, motiv pentru care îi dau o definiţie

40 Morfemele sunt alcătuite din unităţi de rang inferior. În planul expresiei, morfemele sunt un ansamblu de foneme
(de exemplu cânt-a-se-m: – se – morfem al mai mult ca perfectului); când morfemul este alcătuit dintr-un singur
fonem, nivelul imediat inferior este alcătuit din trăsături distinctive (-m ca morfem pentru persoana I singular). În
planul conţinutului, morfemele lexicale sunt alcătuite din semantemele lexicale (cânt- din înseamnă ‘a face o
anumită acţiune’ etc.), cele gramaticale, din conţinutul gramatical corespunzător (- se – indică mai mult ca
perfectul). Când unităţile sunt folosite într-un nivel imediat superior, ele se realizează, de obicei, sub formă de
variante. Astfel, în cadrul morfemelor, fonemele se realizează ca variante combinatorii. De exemplu, într-un
cuvânt ca lângă, fonemul /n/ se realizează sub forma variantei velare *η+, determinate de vecinătatea consoanei
următoare, care este velară. Morfemele pot fi studiate din mai multe puncte de vedere: latura de conţinut lexical e
studiată de semantică, iar latura de expresie a morfemelor cu multiplele ei variaţii constituie, (vezi MARTINET
1970: 31-34), obiectul morfologiei (de exemplu, în paradigma prezentului, variaţii de morfem ca pot-, poat-, put-
sunt studiate de morfologie).
41 Morfemele se combină între ele pentru a forma cuvinte ca unităţi de rang superior. Morfemele, în cadrul
cuvântului, se realizează prin variante. Domeniul cel mai important al realizării morfemelor ca variante de expresie
ale cuvântului e alcătuit de numeroasele alternanţe apărute în flexiunea nominală şi verbală (masă – mese, port –
purtăm). În cadrul cuvântului, morfemele se prezintă într-o succesiune lineară, atât în planul expresiei, cât şi în planul
conţinutului. Conform tradiţiei, cuvântul e studiat de lexicologie. Aceasta, în general, face abstracţie de morfemele
gramaticale incluse în cuvânt, în timpul vorbirii. De exemplu, în prelucrasem, un lexicolog vede numai partea
lexicală, neglijând morfemele gramaticale (-a-, -se-, -m). În schimb, el studiază partea lexicală în mod analitic,
distingând pre- ca prefix şi lucr- ca rădăcină, interesându-se de conţinutul lor semantic, atât separat, cât şi sintetic.
42 Problema nivelului superior cuvântului este foarte controversată. S-a propus ca unitate superioară sintagma,
îmbinare de cel puţin doi termeni semnificativi. Dar structura binară a sintagmei contrazice principiul stratificării,
conform căruia o unitate de un anumit rang poate fi formată şi dintr-o singură unitate. Tradiţional, nivelul
intermediar între cuvânt şi propoziţie este partea de propoziţie. Spre deosebire de sintagmă, aceasta ar satisface
principiul stratificării, prin aceea că o parte de propoziţie este alcătuită dintr-un şir de cuvinte sau chiar dintr-un
singur cuvânt. Pentru autorii DSL, enunţul „este o structură semnificativă, constituită dint-una sau mai multe
propoziţii şi cuprinsă între două pauze. *<+ În cercetările moderne de sintaxă a limbii române, se preferă termenul
enunţ pentru avantajul de a fi neutru în raport cu distincţia tradiţională propoziţie/frază, incluzând ambele tipuri de
structuri şi evitând astfel ambiguitatea celor doi termeni.‛(vezi BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. enunţ)
43 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. cuvânt: „Cuvântul este o unitate lingvistică complexă, realizată simultan ca
unitate fonetică, semantică şi gramaticală. Cuvintele fiecărei limbi au o anumită structură fonologică (combinaţii
determinate de foneme vocale şi consoane în diferite poziţii care alcătuiesc complexul sonor), o structură
morfologică (combinaţii determinate de morfeme), semantică (dezvoltarea specială a polisemiei, relaţii de sens
proprii: sinonime, antonime, hiponime) şi o anumită structură sintactică (se respectă anumite reguli de combinare
în enunţ).‛
44 Referitor la această problemă a se vedea IORDAN & ROBU, 1978: 212-218.
12
general valabilă. Pentru alţii, cuvântul reprezintă o unitate minimală a sistemului. Structuraliştii acceptă
cuvântul numai ca unitate a procesului vorbirii, întrucât acesta poate fi definit numai în context, sau îl
resping pe motiv că reprezintă o noţiune fără corespondent referenţial în realitatea lingvistică.
Angela Bidu-Vrănceanu şi Narcisa Forăscu45 definesc cuvântul din patru perspective. Astfel:
1. în lingvistica tradiţională, cuvântul este un grup de litere (într-o transcriere alfabetică, silabică şi
ideogramă) aflat între două spaţii tipografice (blancuri);
2. cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o combinaţie de morfeme (unităţi
minimale cu sens);
3. cuvântul este o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa limitele prin trei procedee:
a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ, menţinerea
înţelesului global fiind principala condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă bine./Învaţă bine Ion.
b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de acelaşi tip, păstrându-se înţelesul
foarte general şi global al enunţului: înlocuind pe învaţă cu cântă, scrie (se păstrează sensul general “face’).
c) distribuţia – se asociază termenul analizat cu alţi termeni: secvenţa analizată se asociază numai cu
nume de fiinţe.
Aplicând cele trei criterii, se verifică autonomia cuvântului care poate fi definit astfel: numim
cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o distribuţie proprie, poate fi substituit cu o
unitate similară şi este permutabil46.
4. Cuvântul este semn lingvistic47, adică o entitate care reuneşte solidar şi arbitrar imaginea
obiectului numit (semnificat – signifié), cu imaginea corpului fonetic al semnului (semnificant–signifiant).
Semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se referă şi e reprezentat de reunirea noţiunii cu
imaginea acustică. Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a trimite la obiectele din realitatea
extralingvistică, numite referenţi; această interpretare are în vedere doar cuvintele denominative, fixând o
relaţie constantă între referent şi numele său. Relațiile dintre aspectele care vizează semnul lingvistic au
fost reprezentate printr-un triunghi:

Semn lingvistic

Imagine Imagine

Corp fonetic Obiect

Această reprezentare grafică evidențiază faptul că obiectul denumit și corpul fonetic prin care se
face denumirea se asociază numai prin imaginile lor, între corpul fonetic și obiect nefiind un raport
cauzal, ci unul uzual, de deprindere socială consacrată istoric.

45 VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 15-16

46 Analiza de mai sus apare la COTEANU, 1985: 11-16.
47 Pentru funcționarea diferită a semnului lingvistic în diferite etape, a se vedea COTEANU, 1985: 33-35.
13
 O altă interpretare a triunghiului semiotic, cu săgețile orientate în jos, evidențiază funcționarea
semnului. După ce s-a produs asocierea, semnul își subordonează reprezentarea obiectelor reale, care nu
apar cum sunt, ci cum au fost gândite de colectivitatea lingvistică:

Semn lingvistic

Imagine Imagine

Corp fonetic Obiect

Trăsătura oricărui cuvânt este autonomia, adică capacitatea de a fi scos dintr-un context şi de a fi
utilizat în alt context fără a-şi pierde valoarea sau semnificaţia iniţială48.
Noțiunea de cuvânt implică și o solidaritate între forma și conținutul acestuia: forma reprezintă
manifestarea sa sonoră, un sunet sau o înșiruire de sunete care poate avea și o reprezentare grafică;
conținutul este ceea ce în mod obișnuit se numește înțeles sau sens. Altfel spus, un sunet sau un grup de
sunete care nu are nici măcar un sens nu poate fi interpretat ca un cuvânt, iar sensul sau sensurile care
formează conținutul nu există decât în măsura în care sunt asociate cu anumite forme. Aceasta
reprezintă dubla articulare a oricărei limbi naturale, relația de solidaritate dintre formă și conținut fiind
specifică unităților lexicale, elemente ale primei articulări, nu și fonemelor, ca elemente ale celei de-a
doua articulări.
Liviu Groza constată că o definiție a cuvântului, care să țină cont de solidaritatea dintre formă și
conținut, de autonomia și utilizarea gramaticală a oricărei unități lexicale, a fost formulată aproape la fel
atât de filozofii antici, cât și de lingviștii moderni. În viziunea lingvistului amintit, cuvântul reprezintă:

„un grup de sunete, uneori un singur sunet, care prin tradiție este considerat (recunoscut și utilizat)
ca o unitate autonomă a limbii, asociat în mod constant și solidar cu un sens sau cu un complex de
sensuri și căruia i se subordonează un număr de variante și de forme ca urmare a folosirii sale în
conformitate cu normele gramaticale caracteristice limbii respective.‛49

Deși este unitatea de bază a lexicului, în majoritatea cazurilor, cuvântul nu este alcătuit în

48 Sunetele *a, c, l+ nu au nicio valoare şi nici nu pot fi considerate sunete articulate de vocea umană dacă nu sunt
raportate la contextele ac, al, cal, lac. În schimb, bibliotecă, carte, citesc ş.a. pot fi extrase din contextual citesc o carte la
bibliotecă fără a-şi pierde seminificaţia lor iniţială, indiferent dacă acesta este de natură noţională, adică sensul
trimite la noţiunea de ‚a citi‛, ‚bibliotecă‛, ‚carte‛, sau de natură logică, sensul exprimând o legătură între
noţiuni, ‚la‛ spre deosebire de ‚pe‛, ‚în‛ etc.
49 GROZA, 2012: 28.
14
exclusivitate din elemente cu valoare lexicală, ci și din elemente diferite ca valoare și semnificație50.

2.2. Lexic vs vocabular

Ca şi în alte ramuri ale lingvisticii, şi în cadrul lexicologiei apar dificultăţi în definirea conceptelor
cu care se operează. Tradiţional, vocabularul este definit ca un ansamblu ce cuprinde totalitatea
cuvintelor unei limbi. Totodată, s-a considerat ca echivalent pentru vocabular termenul de lexic,
considerat a fi o unitate abstractă pentru că este greu de delimitat şi de analizat, atât din cauza unor
dificultăţi de ordin cantitativ, cât şi datorită mobilităţii şi varietăţii cuvintelor dintr-o limbă. Astfel, se
recurge la delimitări cantitative şi calitative, dintre acestea impunându-se distincţia dintre lexicul
comun51, care cuprinde cuvintele ce asigură înţelegerea sau intersubiectivitatea dintre vorbitori) şi lexicul
specializat, care însumează diverse terminologii.
O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul vocabularului sau vocabularelor care
se pot reprezenta prin diferite (sub)mulţimi de cuvinte, delimitate din diferite puncte de vedere din
ansamblul lexical al unei limbi. Angela Bidu Vrănceanu52 consideră că, în metalimbajul multor lucrări de
specialitate, această distincţie nu se mai practică întrucât termenii lexic şi vocabular sunt consideraţi
(cvasi)sinonimi. Lexicul desemnează ansamblul cuvintelor cu ajutorul cărora oamenii, ca membri ai unei
comunități lingvistice, pot comunica între ei; vocabularul cuprinde numai o parte a lexicului, care poate
fi inventariată şi descrisă pe epoci, pe domenii de activitate, pe grupuri sociale sau regionale etc.
În cadrul demersului nostru, numim lexic al limbii române contemporane mulţimea cuvintelor aflate
în uz începând cu mijlocul secolului al XIX-lea de când datează modernizarea aspectului cult şi literar al
limbii române.
Se admite de către toți specialiștii că vocabularul unei limbi nu constituie o masă compactă sau
nediferențiată. El este alcătuit dintr-un nucleu, care cuprinde cuvinte, dar foarte importante, și din masa
vocabularului. Ideea că unitățile lexicale ale unei limbi nu stau pe același plan din punctul de vedere al
importanței lor a fost formulată pentru prima dată de Bogdan Petriceicu Hasdeu care, în studiul Limba în
circulațiune (publicat în volumul al treilea din lucrarea Cuvente den bătrâni), a atras atenția că nu toate
cuvintele unei limbi au aceeași valoare și că frecvența sau circulația lor are o mare importanță pentru
determinarea fizionomiei lexicale a limbii respective.
Pentru nucleul vocabularului sau partea lui cea mai importantă se folosesc mai multe denumiri
între care amintim: vocabular de bază, vocabular fundamental, fond principal lexical, fond principal de
cuvinte53. Problema fondului principal lexical din limba română a fost pe larg studiată de Al. Graur54.
Încă de la început trebuie menționat faptul că între fondul principal lexical și masa vocabularului

50 IONESCU, 2001: 139-141: ‛Se pot indica două astfel de definiții. Prima: este cuvânt mulțimea de forme care
constituie o paradigmă flexionară. Această concepție se întâlnește în lucrări de orientări diverse. Fac uz de ea
atât cercetările tradiționale, cât și studiile de morfologie structurală. *<+ A doua definiție a cuvântului: este
cuvânt acea sintagmă morfematică alcătuită din cel mult două morfeme independente. Se regăsește aici punctul
de vedere al lui Bloomfield. *<+ Precizarea «cel mult două morfeme independente» are în vedere situația acelor
cazuri limită pe care Bloomfield le denumește cuvinte-sintagmă: cuvintele compuse.‛
51 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: cap. I. 2.1 şi I. 2.3.
52 Ibidem, p.14.
53 HRISTEA, 1984: 13-15.
54 GRAUR, 1954.
15
nu se pot stabili granițe precise întrucât există situații în limbă în care unele cuvinte sunt foarte solid
instalate în vocabularul de bază, altele sunt pe punctul de a pătrunde în această parte esențială a
lexicului, iar altele pot ieși cu timpul din fondul principal lexical pentru că, din diverse motive, și-au
pierdut din importanța pe care au avut-o cândva în limbă.
Vocabularul fundamental conține cuvintele cele mai uzuale ale unei limbi, cuvintele care au cele
mai multe derivate sau compuse și care întră în numeroase locuțiuni și expresii. Aceste cuvinte pot fi
grupate pe sfere semantice:
- acțiuni și procese: a face, a mânca, a bea, a merge, a se duce, a spăla, a trăi etc.
- locuințe și obiecte casnice: casă, masă, scaun, foarfece, cuptor, căldare etc.;
- alimente/băuturi de primă necesitate: apă, lapte, carne, brânză, legume etc.
- părți ale corpului omenesc: mână, picior, deget, gură, cap, frunte, nas, ureche, oase etc.
- păsări și animale: găină, cocoș, pui, rață, porc, câine, pisică etc.
- arbori și fructe: alun–alună, nuc-nucă, cireș-cireașă, măr, fag, fasole, etc.
- culori mai importante: alb, roșu, negru, verde, galben, albastru etc.
- numele membrilor de familie și ale unor grade de rudenie: tată, mamă, frate, soră, unchi, văr, nepot
etc.
- religie și cultul bisericesc: Dumnezeu, biserică, boteza etc.
- diviziuni ale timpului, numele zilelor săptămânii și ale anotimpurilor: oră, zi, săptămână, lună, an,
luni, vară, toamnă etc.
- adverbe de loc, mod și timp: bine, greu, aici, acolo, acum, atunci etc.
- calități și defecte: aspru, ager, bun, bătrân etc.
- numerale simple: unu, doi, trei etc.
- conjuncțiile și prepozițiile: și, pe, în etc.
- verbele neregulate (a fi, a avea, a lua etc.), verbele auxiliare și copulative (a fi, a avea, a voi)55
În urma cercetărilor întreprinse pe baza datelor statistice, s-a ajuns la concluzia că fondul principal
de cuvinte conține cel mult 1500 de cuvinte, față de circa 120000 câte are limba noastră în total56. Este
evident că acest număr nu este suficient unui vorbitor pentru a comunica în mod curent în limba
română. În funcție de vârstă, educație, preocupări profesionale, orice vorbitor utilizează și cuvinte din
masa vocabularului în care sunt cuprinse cuvintele care nu îndeplinesc cerința de a fi cunoscute și
utilizate de absolut toți vorbitorii. Din acest motiv, frecvența acestora în comunicare este mai mică decât
a cuvintelor din fondul principal lexical. Masa vocabularului cuprinde următoarele categorii de unități
lexicale: arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni tehnici și științifici, cuvinte de argou și de jargon.
Arhaismele57 sunt cuvintele și sensurile care au încetat să mai fie folosite în vorbirea curentă. Din
această perspectivă, se pot identifica arhaisme lexicale (cuvinte care nu mai sunt utilizate în limba de azi),
variante arhaice (variante fonetice, morfologice și flexionare ieșite din uz) și arhasime semantice (sensuri
arhaice sau învechite ale unor cuvinte care se mai folosesc și astăzi).
În categoria arhaismelor lexicale se includ:

55 GRAUR, 1954, passim.

56 HRISTEA, 1984:15
57 HRISTEA, 1984: 122-128; GROZA, 2012: 53-56.
16
 - Obiecte de îmbrăcăminte și tesături din trecut: caftan ‛manta albă împodobită și purtată de
domnitori și de boieri‛, cauc ‛căciulă înaltă și rotundă‛, feregea ‛manta subțire de vară‛, ișlic ‛căciulă
turcească‛, pambriu ‛stofă de lână‛, șamalagea ‛stofă de Damasc‛, tuzluci ‛cizme de dimie‛, zuf ‛stofă de
lână subțire‛ etc.
- îndeletniciri militare sau civile, denumiri ale unor slujbe și instituții din trecut: arnăut ‛mercenar
albanez‛, beșliu ‛căpitan în oastea turcească‛, bogasier ‛negustor de manifactură‛, ciohodar ‛slujitor care
avea grijă de încălțămintea domnitorului‛, polcovnic ‛colonel‛, scutelnic ‛ostaș fără leafă, scutit de
biruiri‛, zapciu ‛administrator‛ etc.
- ranguri boierești și funcții diplomatice din trecut: caimacan ‛locțiitor al domnitorului‛, clucer
‛boier care se îngrijea de cămara domnitorului‛, comis ‛boier care administra grajdurile domnești‛, pitar
‛boier care se îngrijea de brutăria domnească‛, sluger ‛boier care se ocupa cu aprovizionarea curții
domnești‛ etc.
- acte cu caracter juridic, acțiuni și obiecte diverse: anafora ‛raport‛, caramfilă ‛carafă‛, ipochimen
‛persoană‛, irat ‛avere‛, pitac ‛ordin semnat de domnitor‛, tacrir ‛interogatoriu‛ etc.
Unele cuvinte, frecvent întrebuințate în limba română actuală au variante fonetice arhaice –
arhaisme fonetice – cum ar fi: dobă (tobă), îmbla (umbla), derege (drege), lăcui (locui), samă (seamă), pasere
(pasăre) etc.
Dintre arhaismele mofologice pot fi amintite: substantive care aveau în trecut alt gen decât cel actual
(un bonbon, un fanton, un metod, o nervă, un orchestru etc.), substantive cu forme vechi de plural în –e
sau –uri (aripe, roate, portreturi etc.) sau unele forme verbale învechite (el fumă, văzum, viind etc.)
Arhaismele semantice sunt cuvintele care astăzi nu se mai folosesc cu sensuriel sau cu absolut toate
sensurile pe care le aveau în trecut. De pildă, carte avea cândva sensul de ‛scrisoare‛, adeverință, pe cel de
‛încredințaree, asigurare‛, limbă a avut, pe lângă sensul actual de ‛organ situat în cavitatea bucală care
ajută la înghițit și la articularea sunetelor‛ sensul de ‛popor‛, ‛iscoadă‛.
Unele arhaisme lexicale și unele varainte arhaice s-au menținut în limba română actuală în unele
expresii frazeologice de tipul: a avea habar, a veni de hac cuiva, a nu ști o iotă, a-și da seama ș.a..
Regionalismele58 sunt cuvinte folosite numai în anumite regiuni59. Acestea, la fel ca și arhaismele,
pot fi lexicale și variante regionale, fonetice, morfologice și flexionare. Ca exemple de regionalismelor
lexicale pot fi amintite:
- în graiul moldovean: ciolan ‛os‛, cușmă ‛căciulă‛, perjă ‛prună‛, posmag ‛pesmet‛ ș.a.
- în graiul muntean: dadă ‛mătușă‛, măgăoaie ‛sperietoare‛, nevleg ‛prost‛ etc.;
- în graiul bănățean: foale ‛burtă‛, iorgan ‛plapumă‛, căsap ‛măcelar‛, etc.;

58 HRISTEA, 1984: 128-133; GROZA, 2012: 59-61.

59 Limba română, deși unitară în ansamblul ei, nu se vorbește la fel pe toată aria ei de răspândire. Existând
diferențe de la o regiune la alta. Limba română cunoaște patru mari ramificații teritoriale, numite dialecte: dialectul
dacoromân este vorbit pe teritoriul țării noastre, fiind folosit și ca limbă națională; dialectul aromân este vorbit în
regiuni mici din Grecia, Albania, Serbia, Macedonia și Bulgaria; dialectul meglenoromân este vorbit în nodul
Golfului Salonic; dialectul istroromân este folosit în Penisnula Istria, în nordul Mării Adriatice. Dialectul
dacoromân cunoaște cinci subdiviziuni teritoriale, numite graiuri sau subdialecte: graiul moldovean (în Moldova),
graiul muntean (în Muntenia), graiul bănățean (în Banat) și graiul maramureșean (în Crișana și Maramureș).
17
 - în graiul crișean: brâncă ‛mână‛, temeteu ‛cimitir‛, șogor ‛cumnat‛ etc.;
- în graiul maramureșean: cătilin ‛încet‛, cocon ‛copil‛, clei ‛creier‛ etc.
Variantele fonetice regionale sunt pronunțări specifice graiurilor românești ale unor cuvinte.
Astfel, în graiul moldovenesc cuvinte precum băiat, câine, cinci, pâine, picior, zeamă etc. sunt rostite băiet,
câne, șinși, pâne, chicior, zeamă; în graiul crișean și bănățean cuvinte ca ajunge, frate, vin sunt rostite ajunje,
frat’e, jin, iar în graiul muntean de, grijă, mătușă, pe, sunt pronunțate dă, grijă, mătușe, pă.
Regionalismele nu trebuie confundate cu a-a-numitele cuvinte populare care sunt cunoscute și
folosite în toate regiunile țării, dar care nu sunt admise de limba literară. Cuvinte populare sunt: mațe,
muiere, popă pentru care, în exprimarea literară, se folosesc: intestine, soție, preot.
În lexicologia românească, neologismele60 sunt împrumuturi din limbile apusene și din latina
savantă, creații interne de la aceste împrumuturi sau după modelul acestora, începând cu prima
jumătate a secolului al XIX-lea până astăzi, precum și sensurile noi cu care au început să fie utilizate,
după această dată, cuvintele care existau deja înaintea perioadei amintite.
Liviu Groza face distincție între neologisme formale (se referă la întrebuințarea unei noi unități
lexicale, deci la apariția în limbă a unor noi cuvinte, indiferent dacă acestea sunt împrumuturi sau creații
interne) și neologismele semantice (se referă la folosirea unor cuvinte cu sensuri noi, fie că s-au dezvoltat
independent în română, fie că au fost calchiate). Operând această distincție, lingvistul consideră că sunt
neologisme formale atât favorabil (împrumutat din lat. favorabilis), cât și nefavorabil, format în română de
la cuvântul precedent prin derivare cu prefixul ne-. Lista neologismelor include și afixele derivative și
elementele de compunere savantă (arhi-, -bil, -ism, supra- etc.).
Categoria neologismelor semantice include unități lexicale precum cerc, pânză, mișcare, cuvinte cu
existență veche în limba română, dar care au început să fie utilizate cu sensuri noi, unele dintre ele
calchiate după cuvintele corespunzătoare din franceză (cercle, toile, mouvement) în exemple de tipul: cerc de
prieteni, pânză freatică, mișcare socială.
Adoptarea în uz a multor neologisme a avut ca efect eliminarea din limba română a elementelor de
origine turcească, rusească sau grecească. Astfel, au devenit arhaisme cuvinte precum ipochimen, pojarnic,
polcovnic, vistavoi care au fost înlocuite cu neologismele sinonime corespunzătoare: persoană, pompier,
colonel, santinelă.
Termenii tehnici și științifici alcătuiesc lexicul specializat61 și sunt cuvintele care denumesc aparate,
procese, fenomene, operații, concepte din domeniul tehnicii sau al diferitelor științe. Aceste denumiri
constituie obiectul de cercetare al terminologiei, o disciplină care analizează nu numai termenii de strictă
specialitate, ci și grupurile de cuvinte care au valoare denotativă și care se referă la diferite concepte
tehnice sau științifice. Fiecare știință utilizează cuvinte specifice care alcătuiesc terminologia domeniului
respectiv. Termenii tehnici și științifici sunt, în multe cazuri, împrumuturi neologice din latina savantă

60 HRISTEA, 1984: 50-65 discută și problema influențelor moderne exercitate asupra lexicului românesc; GROZA,
2012: 56-59.
61Problema lexicului specializat este cercetată în volumul colectiv Angela Bidu-Vrănceanu, (coord.), Lexic comun,
lexic specializat, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000. Preocuparea constantă a Angelei Bidu-
Vrănceanu pentru domeniul terminologiei ca știință interdisciplinară s-a concretizat în 2010, prin apariția
volumului colectiv Terminologie și terminologii (Editura Universității București).
18
sau din limbile europene apusene care formează un fond savant62 al lexicului românesc, organizat în
vocabulare sau terminologii de specialitate pentru fiecare domeniu: medicină63, chimie64, fizică65,
tehnică66.
Termenii tehnici există și în limba populară și denumesc unelte, dispozitive, instalații specifice
industriei și tehnicii rurale. De pildă67: avă ‛dispozitiv cu plasă de prins pește‛, bărbânță ‛vas în care se
păstrează laptele sau brânza de oi‛, înțărcători ‛împrejmuire unde sunt înțărcați mieii‛, noaten ‛lâna
tunsă în al doilea an de pe oi‛.
Între terminologia savantă și cea comună pot să apară deplasări de termeni: unii dintre aceștia se
integrează în terminologia comună datorită utilizării lor de un număr tot mai mare de vorbitori (în
această categorie se includ: antibiotic, ecografie, electrocardiogramă, ultrasunete etc.), alții capătă sensuri
figurate pe care nu le au în domeniul tehnic sau științific din care provin: colaps ‛prăbușire a unui
domeniu de activitate socială‛ cf. „încetarea bruscă a funcțiilor vitale ale organismului‛; radiografie
‛analiză amănunțită și exactă a unui aspect din viața socială, politică sau economică‛ cf. ‛tehnică de
înregistrare fotografică a structurii interne a unui corp cu ajutorul razelor X‛.
Cuvintele de argou și de jargon68 sunt utilizate de anumite categorii de persoane care vor să se
delimiteze de restul vorbitorilor fie pentru că nu doresc să se facă înțeleși decât de un grup restrâns de
indivizi cu care au în comun anumite îndeletniciri, fie pentru că în acest fel consideră că își
demonstrează superioritatea socială. Cuvintele de argou formerază un vocabular special și secret, înțeles
doar de cei inițiați, iar cuvintele de jargon reprezintă semnul unei vorbiri distinse.
Se consideră că un cuvânt este argotic dacă face parte din lexicul sau din vocabularul cu caracter
internționat secret și particular, creat în mod convențional de ao anumită categorie socio-profesională. În
această categorie se includ cuvinte destul de răspândite în limbă, dar cărora li se atribuie o semnificație
secretă (bulău, mititica, pension, răcoare cu sensul general de ‛închisoare‛), dar și cuvinte din alte limbi, de
regulă din limba țigănească, mai puțin cunoscute marii mase a vorbitorilor (ciordi, șmangli cu sensul ‛ a
fura‛).
Folosirea cuvintelor de jargon vizează conferirea unei note de prețiozitate și distincție comunicării.

62 GROZA, 2012: 62.

63 Achilodinie ‛durere provocată de inflamarea călcâiului‛, acrinie ‛diminuarea sau absența unei secreții‛, aberoscop
‛aparat care determină unele defecte ale ochiului‛ ș.a.
64 Alcaloid ‛substanță organic toxică‛, adermină ‛vitamina B6‛, alcan ‛hidrocarbură saturată‛ ș.a.
65 Alfatron ‛dispozitiv folosit în fizica nucleară‛, adiabatic ‛despre fenomene fizice sau chimice produse fără a ceda
sau a primi căldură din exterior etc.
66 Aerofor ‛aparat care furnizează scafandrilor aer‛, amalgamator ‛utiliaj folosit în extragerea metalelor prețioase din
minereuri‛.
67 Exemplele sun preluate din GROZA, 2012: 63.
68 Între lucrările foarte cunoscute care analizează problema elementelor de argou și de jargon amintim (enumerarea
are în vedere criteriul cronologic): Elena Slave, ‛Delimitarea argoului‛ în Probleme de lingvistică generală, vol. I,
Editura Academiei, București, 1959; Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975, p.
307-342; Valeria Guțu-Romalo, ‛Argoul și limba vorbită‛ în România liberă (25 aprilie 1981); Traian Tandin,
Limbajul infractorilor, Editura Paco, București, 1993; Adriana Stoichițoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale.
Dinamică, influențe, creativitate, Editura All, București, 2005, p. 118-159; Ioan Milică, Expresivitatea argoului, Editura
Universității ‛Al. I.Cuza‛ Iași, 2009 (la origine teză de doctorat).
19
În limba română au existat în decursul timpului elemente de jargon grecizant (catahris ‛abuz‛, fantaxi ‛a-
și da importanță‛, ighemonicon ‛fast, lux‛, nixis ‛supărare‛), franțuzit (malșansă ‛ghinion‛, turment
‛suferință‛, eplorat ‛plângător‛), italienizant (rident ‛surâzător‛, veloce ‛rapid, iute‛, servagiu ‛sclavie,
bellețe ‛frumusețe‛).
Jargoanele profesionale includ termeni de strictă specialitate din diverse domenii ale științei și
tehnicii care nu sunt cunoscuți multor vorbitori întrucât domeniul respectiv este accesibil doar
specialiștilor.

2.3. Semnificaţie şi/sau sens69

Deşi apar frecvent ca termeni cvasisinonimi, pentru a desemna procesul care asociază un obiect, o
noţiune unui semn susceptibil să-l evoce, unii autori disting semnificaţia, ca valoare stabilă, de sens, care
depinde de situaţiile concrete de comunicare70. Distincţia între semnificaţie şi sens se bazează pe
interpretarea celei dintâi ca imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile diferenţiatoare ale
obiectelor, iar particularizarea ei se realizează în şi prin contexte situaţionale sau verbale. De pildă, se
poate compara LUCEAFĂR71 - care actualizează semnificaţia ’planeta Venus’, cu luceafărul de dimineaţă
sau luceafărul de seară – utilizări contextuale, care actualizează anumite sensuri.
Denotaţia72 (denotarea, desemnarea, denumirea) este actul prin care unui obiect (lucru, fiinţă,
eveniment, fenomen, idee, acţiune) i se atribuie un nume. Desemnând valoarea conceptuală a unui
cuvânt, denotaţia are caracter stabil și reuneşte elemente semantice non-subiective, identificabile în
general în afară de context. Prin această interpretare, denotaţia se apropie în cea mai mare măsură de
semnificaţie şi presupune o codificare socială, culturală, colectivă a vorbitorilor.
Conotaţia exprimă valori secundare, eterogene ale semnificatului unui cuvânt.
Pentru Ion Coteanu73,

„conotația și denotația sunt valori ale semnului, bazate fiecare pe alt raport: denotația pe raportul
dintre semn și obiect în genere, conotația pe raportul dintre semn și unele însușiri ale obiectului,
înțelese ca atribute ale acestuia.‛

Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie se constituie într-un echilibru semantic. În orice moment al

69 În elaborarea acestui capitol am utilizat ca surse: Iorgu Iordan & Vladimir Robu, Limba română contemporană,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978; Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba
română contemporană. Vocabularul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985 și Angela Bidu-Vrănceanu &
Narcisa Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, Humanitas Educațional, București, 2005.
70 IORDAN &ROBU, 1978: 235: ‛Prin sens noi vom înțelege modul în care cuvântul semnifică, deci realizează
semnificația în context unic. Spre deosebire de sens, termenul semnificație este un cuvânt motivat structural;
sufixuul –(i)-fica, pe care îl găsim și la alte derivate, înseamnă a face, a determina ca ceva să devină ceva, adică semn +
-ifica înseamnă a face, a determina ca ceva să devină semn. De aici, semnificație îmseamnă ceea ce face ca o secvență
sonoră să devină semn lingvistic, adică semnificant, deci să semnifice, să aibă sens.‛
71 IORDAN &ROBU, 1978: 238.
72 Vezi și IORDAN &ROBU, 1978: 250-251.
73Ion Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academiei R.S.R., România, 1973, p. 35 apud IORDAN,
1978: 250.
20
existenţei lui, cuvântul are un conţinut semantic alcătuit dintr-un număr finit de sensuri. Echilibrul
semantic facilitează înţelegerea modalităţilor de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al
limbii şi sugerează posibilităţile de evoluţie semantică.

2.4. Factori de organizare lexicală

Dacă acceptăm teza conform căreia lexicul este o mulțime alcătuită din numerose submulțimi,
atunci admitem și existența unui criteriu sau factor de organizare care ar trebui respectat de fiecare dată.
Delimitarea unor ansambluri mai ample este posibilă în funcție de următorii factori: frecvență,
stilistico-funcțional, etimologic, psihologic și semantic74.
Factorul frecvenţă indică poziţia statistică a cuvintelor în ansamblul vocabularului şi măsura în
care această poziţie corespunde cu deprinderile vorbitorilor, în memoria cărora este gravată frecvenţa
lexicală obiectivă. Prin simpla observaţie se vede că unele cuvinte, de exemplu prepoziţiile, conjuncţiile,
verbele auxiliare se folosesc mult mai des decât termenii de specialitate din diverse domenii ştiinţifice.
Aplicarea de către specialişti a statisticii matematice în studiul vocabularului evidenţiază faptul că
frecvenţa cuvintelor este invers proporţională cu lungimea lor, cuvintele cele mai scurte, ca număr de
sunete şi de silabe, fiind mult mai frecvent utilizate decât cele lungi. Cu o asemenea metodă, Al. Graur,
în Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, a alcătuit o listă de 1419 cuvinte româneşti care
s-au menţinut şi au fost productive în limba română în toate timpurile. Lista întocmită după aceste
principii reprezintă fondul principal lexical (nucleul lexical imanent) al limbii noastre. Cele cinci criterii de
apartenenţă la acest fond principal, simultan obligatorii sunt: a) importanţa noţiunii denumite de
cuvinte; b) caracterul polisemantic al cuvântului (un număr mare de sensuri contribuind la o importanţă
sporită); c) marea putere de derivare şi de compunere, aceste cuvinte fiind baze pentru formarea de noi
cuvinte; d) prezenţa acestor cuvinte în expresii şi locuţiuni; e) originea cuvintelor reflectă vechimea şi
stabilitatea mare a cuvintelor din fondul principal: elementele latine au o frecvenţă de 60%, cele vechi
slave 20%, cele maghiare cca 2%, turceşti sub 1%, greceşti peste 1%. Rigiditatea aplicării celor cinci
criterii duce la o listă cu puţine cuvinte (cca. 1500). O lucrare mai nouă, coordonată de Marius Sala,
Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, (1988), apreciază reprezentativitatea cuvintelor după trei
criterii: frecvenţa, puterea de derivare şi bogăţia semantică, lista alcătuită cuprinzând 2581 de cuvinte.
Factorul stilistico-funcţional conduce la clasificarea cuvintelor în funcţie de aria socio-culturală,
profesiune, situaţie de comunicare, în mai multe submulţimi: a) un vocabular de uz general, cunoscut şi
utilizat de întreaga comunitate lingvistică, indiferent de nivelul de cultură, domeniul de activitate sau
zona geografică din care provin vorbitorii; b) un lexic specializat, adică diversele terminologii specifice
unor profesiuni: terminologia medicală, terminologia lingvistică, terminologia ştiinţelor exacte ş.a.
Există şi o altă delimitare a submulţimilor: a) vocabular cu termeni obligatorii pentru orice
variantă a limbii – vocabularul fundamental; b) vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură – limba
literară curentă (standard), un sistem mai mult virtual; c) vocabular specific ştiinţei şi tehnicii – limbajele
specializate sau terminologiile.
Factorul stilistico-funcţional este reprezentat la nivelul dicţionarelor monolingve prin ceea ce se
numeşte marcă diastratică sau de uzaj.
Factorul etimologic se referă la organizarea vocabularului din perspectiva genezei cuvintelor,

74 Analiza noastră se sprijină pe BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 21-42.

21
derivatelor şi compuşilor, fără referire obligatorie la originea istorică a cuvintelor. Din această
perspectivă, vocabularul limbii române se poate împărţi în cuvinte primare, care nu pot fi analizate în
unităţi lexicale mai mici, şi cuvinte formate de la acestea prin diverse mijloace constitutive. Marea
majoritate a unităţilor lexicale ale limbii române se află într-o ierarhie formativă, fie pe linia cuvântului
bază, în aşa numita familie lexicală, fie pe linia procedeului formal (derivare, compunere, conversiune).
Vorbitorii unei limbi au capacitatea de a stabili legăturile presupuse de asemenea grupări prin ceea
ce s-a numit sentimentul etimologic. Sentimentul etimologic, ca factor de organizare lexicală, duce la o
serie de analogii determinate de recunoaşterea aspectelor strict formale ale cuvintelor (de exemplu,
gruparea cuvintelor formate cu acelaşi sufix –ar: morar, rotar, pescar, bucătar etc. sau gruparea cuvintelor
care au aceeaşi bază: bucate, bucătar, bucătărie, bucătăreasă, a îmbuca, îmbucătură etc.). Adesea planul de
asocieri formale se întrepătrunde cu cel al asocierilor de conţinut: dacă din pian derivă pianist, din harpă,
harpist, din gură poate fi derivat gurist ’persoană care interpretează prin voce muzica’ etc.
Tot sentimentului etimologic i se datorează etimologia populară, modificare greşită a cuvintelor mai
puţin cunoscute de unii vorbitori care le introduc în familia lexicală cea mai plauzibilă pentru ei (de ex.,
carosabil ia forma căruţabil şi este introdus în familia de cuvinte a lui car).
Factorul psihologic interesează sub aspectul organizării vocabularului fiecărui vorbitor, constituit
dintr-o parte activă şi una pasivă. Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate de vorbitor în
toate împrejurările în care construieşte şi exprimă mesaje. Vocabularul pasiv este format din cuvinte
cunoscute sau recunoscute de vorbitor, dar neîntrebuinţate. Prin compararea şi suprapunerea
subdiviziunilor vocabularului individual al unei limbi, rezultă, în funcţie de frecvenţa în vorbire la un
moment dat, distincţia între vocabularul activ şi vocabularul pasiv la nivel social, la nivelul întregii
comunităţi lingvistice. Demarcarea între vocabularul activ şi cel pasiv nu este tranşantă, depinzând de
nivelul de frecvenţă considerat definitoriu75.
Factorul semantic stabileşte la nivelul lexicului submulţimi care, pe baza comparării şi diferenţierii
sensului, pot fi considerate paradigme lexico-semantice şi/sau câmpuri lexico-semantice. Termenul paradigmă
desemnează o grupare (o submulţime) de cuvinte care au un sem (sau mai multe) comun. Prin metoda
lingvistică a analizei semice (componenţiale) se urmăreşte degajarea asemănărilor şi diferenţelor dintre sensurile
cuvintelor dintr-o paradigmă. Semele nu trebuie confundate cu cuvintele dintr-o limbă, prin care sunt în
mod inevitabil desemnate, ci, ca elemente ale metalimbajului, ele trebuie specificate prin semne demarcative
(ghilimele, croşete, bare oblice), de exemplu ’cu braţe’ este semul distinctiv pentru lexemul FOTOLIU. În
căutarea unităţilor elementare semantice, componente ale semnificaţiei cuvântului, semele, s-a ajuns la
stabilirea unor subsisteme de seme operante în câmpuri semantice particulare, cum ar fi denominaţia
animalelor domestice, a locuinţei, a culorilor, a gradelor de rudenie în limba română.
Un ansamblu de seme defineşte un semem, adică semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent
formal lexemul. Formula semică a sememului are o structură determinată şi este rezultatul analizei
semanticianului; sememul trebuie raportat la definiţia lexicografică, de care se apropie în mai mare sau
mai mică măsură76.
Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme lexico-semantice sau a unui
ansamblu mai larg cum este câmpul semantic, reprezentând semele comune tuturor membrilor

75 A se vedea COTEANU, 1985: 152-156.

76 O prezentare mai detaliată a problematicii se găsește în capitolul Sematica lexicală.
22
ansamblului lexical; de exemplu, arhisememul paradigmei „scaunelor‛ este (Obiect), + (Pe care şezi). Prin
asamblarea semelor + (Mobilă), + (Pe care şezi), + (Cu picioare), + (Cu spătar), + (Pentru o persoană), +
(Confecţionat din material rigid), obţinem sememele corespunzătoare cuvintelor TABURET, BANCĂ,
SCAUN, FOTOLIU, CANAPEA etc.
Un mijloc auxiliar de descriere şi de definire riguroasă a laturii semantice a cuvântului este metoda
analizei contextuale (combinatorii). Cercetarea din această perspectivă este justificată de faptul că termenul
paradigmă îl implică pe cel de sintagmă. Sintagma desemnează combinarea într-un enunţ a cel puţin două
elemente de limbă care trebuie să se succeadă; sintagma este întotdeauna liniară şi numai unul din
termenii unei paradigme pot figura într-o sintagmă. Practicarea analizei contextuale în semantica
lexicală urmăreşte o anumită unitate lexicală sau semantică în raport cu posibilităţile ei de combinare cu
anumite clase de cuvinte, stabilindu-se compatibilităţile şi incompatibilităţile ei contextuale. Clasele de
cuvinte faţă de care se stabilesc posibilităţile combinatorii sunt: animat/inanimat,
animat-persoană/animat-non-persoană, vegetal/non-vegetal ş.a. Interesează mai puţin libertăţile şi preferinţele
contextuale, atenţia fixându-se pe incompatibilităţile sau restricţiile contextuale, prin care se poate rafina
analiza semantică. De exemplu, cuvintele echivalente semantic şi semic, BLOND şi GALBEN, se
diferenţiază prin restricţiile contextuale ale primului termen, care admite numai contextul ’păr, piele a
omului’; prin extindere, ’despre oameni’ sau în contextul specializat bere BLONDĂ.
Contextul are rol fundamental în determinarea diverselor sensuri, operaţie denumită
dezambiguizare semantică şi contextuală. Operaţiunea diferenţierii semantice prin context este condiţionată
şi de partea de vorbire căreia îi aparţine cuvântul analizat: contextul este strict necesar în cazul
adjectivelor şi verbelor, dar mai puţin important la substantive. De exemplu, ÎNALT se grupează în
aceeaşi clasă cu SCUND, MIC PITIC ş.a. pe baza trăsăturii ‘extensiune verticală’, cum rezultă în contexte
ca om ÎNALT, munte ÎNALT; contextele de tipul sunet ÎNALT, voce ÎNALTĂ dictează încadrarea
adjectivului în discuţie în aceeaşi clasă semantică cu ASCUŢIT,GRAV.
Analiza contextuală nu reușește să rezolve decât parţial problema determinării sensului, motiv
pentru care i s-a atribuit rolul de auxiliar în analiza semantică.

BIBLIOGRAFIE

BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005 = Angela Bidu–Vrănceanu & Narcisa Forăscu, Limba română
contemporană. Lexicul, Humanitas Educațional, București, 2005, cap. I. 2.1 şi I. 2.3., p. 14-16, 21-42.
BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 = Angela Bidu–Vrănceanu, Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira,
București, 2001, s.v. nivel, enunț, cuvânt.
BIDU-VRĂNCEANU et alii 2000 = Angela Bidu-Vrănceanu (coord.), Lexic comun, lexic specializat, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000.
COTEANU & FORASCU & BIDU-VRANCEANU, 1985 = Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Narcisa, Angela
Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1985, p. 11-16, 34-35, 152-156.
GRAUR, 1954 = Alexandru Graur, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București,
1954.
GROZA, 2012 = Liviu Groza, Elemente de lexicologie, ediția a–II-a revăzută și adăugită, Editura
Universității din București, București, 2012, p. 28, 53-69.

23
GUȚU-ROMALO, 1981 = Valeria Guțu-Romalo, Argoul și limba vorbită în ‛România liberă‛ (25 aprilie
1981).
HRISTEA, 1984 = Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, ediția a III-a, revăzută și
adăugită, Albatros, București, 1984, p.13-15, 50-64, 122-132.
IONESCU, 2001= Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, ediția a III-a, Bic All, 2001, p. 139-141.
IORDAN & ROBU, 1978 = Iorgu Iordan & Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1978, p. 212-218, 250.
IORDAN & ROBU, 1975 = Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975, p. 307-
342.
MARTINET 1970 = André Martinet, Elemente de lingvistică generală (traducere în limba română de Paul
Miclău), Editura Științifică, București, 1970, p. 31-34.
MILICĂ, 2009 = Ioan Milică, Expresivitatea argoului, Editura Universității ‛Al. I.Cuza‛ Iași, 2009.
SLAVE, 1971 = Elena Slave, „Planuri, nivele, stratificare‛, în Tratat de lingvistică generală, Editura
Academiei, București, 1971, p. 197-198.
SLAVE, 1959 = Elena Slave, ‛Delimitarea argoului‛ în Probleme de lingvistică generală, vol. I, Editura
Academiei, București, 1959.
STOICHIȚOIU-ICHIM, 2005 = Adriana Stoichițoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică,
influențe, creativitate, Editura All, București, 2005, p. 118-159;
TANDIN, 1993 = Traian Tandin, Limbajul infractorilor, Editura Paco, București, 1993.

24
 CAPITOLUL III
SEMANTICA LEXICALĂ

3.1. Domeniul de cercetare

Semantica77 este ramura lexicologiei care studiază sensurile cuvintelor. Într-o accepție mai
generală, semantica78 se ocupă cu studiul sensului cuvintelor, dar și cu sensul propozițiilor și al frazelor.
Pornind de la acest sens general, se vorbește despre o semantică lexicală, o semantică a enunțului și o
semantică a frazei. Într-un sens mai restrâns, semantica are ca obiect de studiu sensurile cuvintelor,
categoriile semantice, schimbările de sens și cauzele acestora. Din această perspectivă, semantica se
opune onomasiologiei care cercetează felul în care anumite concepte, idei capătă o denumire în limbă. Cu
același înțeles sau cu un înțeles diferit se folosește și denumirea mai veche de semasiologie, pe care unii
cercetători o consideră mai potrivită pentru a denumi semantica lexicală79.
Pentru a descrie evoluția semantică a cuvintelor, semantica trebuie să lămurească ce este sensul.
De regulă, se admite că sensul reprezintă o intensiune, adică un ansamblu de trăsături, de caracteristici
care permit definirea unui concept, dar și o extensiune, adică o categorie de obiecte cărora li se pot
atribui trăsăturile respective. Astfel, sensul cuvântului PAT trimite la caracteristicile care permit
delimitarea conceptului respectiv de alte concepte, dar și la categoria de obiecte din realitate care sunt
numite în mod curent cu acest cuvânt, datorită faptului că satisfac anumite condiții care permit
utilizarea acestei denumiri.
La modul general, se poate spune că sensul este ceea ce numește, denumește, desemnează un
cuvânt dat într-o limbă. Un cuvânt poate denumi o categorie de obiecte, de acțiuni, de însușiri etc., dar și
nuanțe afective legate de acestea, întrucât pe lângă transmiterea strictă de informații, comunicarea
interumană presupune și exprimarea unor sentimente sau atitudini diverse. Astfel, alături de denotație,
se distinge și conotația, adăugarea unui sens afectiv, familiar, expresiv, legat însă de sensul obișnuit.
Denotaţia (denotarea, desemnarea, denumirea) este actul prin care unui obiect (lucru, fiinţă, eveniment,
fenomen, idee, acţiune) i se atribuie un nume. Desemnând valoarea conceptuală, cognitivă a unui
cuvânt, denotaţia are caracter stabil, reuneşte elemente semantice non-subiective, identificabile în
general în afară de context. Prin această interpretare, denotaţia se apropie în cea mai mare măsură de
semnificaţie şi presupune o codificare socială, culturală, colectivă a vorbitorilor. Denotația substantivului
VIPERĂ80 este ‛o specie de șerpi, care își paralizează prada cu ajutorul veninului‛, iar conotația trimite
la ‛persoană de sex feminin care are un comportament perfid‛. Această conotație este convențională și
acceptată prin tradiție de vorbitorii limbii române.
Conotaţia exprimă valori secundare, eterogene ale semnificatului unui cuvânt. Datorită funcţionării

77BIDU-VRĂNCEANU et alii, 2001, s.v. semantică; NAGY, 2015, s.v. semantică.

78A se vedea și IORDAN & ROBU, 1978: 230-235.
79Această concepție apare la BUCĂ & EVSEEV, 1976, iar alți autori, STATI, 1964, preferă termenul de semantică.
80 GROZA, 2012: 73.
25
sociale a semnului lingvistic, pot interveni modificări ale interpretării raportului dintre semn şi unele
însuşiri ale obiectului; de asemenea, unele sensuri secundare ale cuvântului pot fi determinate de intenţiile
de comunicare ale vorbitorului, exprimate contextual. Exemplificăm: cuvântul LEU are denotaţia ’mamifer
din familia felinelor, cu talie anumită, cu greutate corporală mare, cu gheare retractile ş.a.‘; conotaţia
semnului LEU presupune referirea la faptul că animalul numit astfel este luat drept o fiinţă cu putere fizică
excepţională, cu înfăţişare măreaţă, regele animalelor etc., trăsături condiţionate de caracteristicile ale
animalului, aşa cum rezultă din denotaţia precizată mai sus. Conotaţia se suprapune denotaţiei ca o
reprezentare suplimentară, care constă într-o asociaţie de idei datorată când realităţii obiective, când
imaginaţiei (interpretării subiective). Când se operează cu conotaţii, obiectul desemnat se poate şterge
temporar din memorie. De la imaginea globală a obiectului, se poate ajunge la imaginea atributelor lui,
nedetaşate de el, şi apoi aceste elemente se pot estompa reciproc, stabilindu-se alte asociaţii de idei care
reprezintă conotaţii. Într-un context ca X se luptă ca un LEU pentru a-şi câştiga drepturile, din denotaţia
cuvântului LEU se selectează numai ideea de ’forţă, putere‘, iar conotaţia respectivă poate fi considerată
socială, pentru că poate fi înţeleasă şi folosită de majoritatea vorbitorilor81.
Conotația se realizează cu ajutorul tropilor (metafora, metonimia, sinecdoca etc.), figuri de stil prin
care cuvintele pot fi îndepărtate de la sensul lor propriu, producându-se astfel și o evoluție semantică82.
Pe lângă dificultățile în ceea ce privește definirea noțiunii de sens, alte două aspecte dificile sunt
delimitarea sensurilor și descrierea sau definirea acestora.
Cele mai multe cuvinte dintr-o limbă sunt polisemantice, iar delimitarea sensurilor unui cuvânt se
poate face prin metoda analizei combinatorii. Această metodă, aflată la baza oricărui dicționar de tip
explicativ, constă în gruparea contextelor sau a posibilităților de combinare potrivit cu reprezentarea
generală a obiectelor denumite de cuvântul respectiv. Pentru cuvântul APĂ83 se pot identifica
următoarele contexte: 1. apă proaspătă, apă rece; 2. apă lină, apă repede; 3. apă oxigenată, apă distilată etc. ceea
ce corespunde sensurilor: 1. ‛lichid potabil‛, 2. ‛cuprinsul unui râu sau al unei mări‛, 3.‛soluție apoasă‛.
Dacă un cuvânt este utilizat într-un context nou și dacă utilizarea respectivă este acceptată de uz, se
poate deduce că avem de-a face cu un sens nou: apă de toaletă, apă de colonie etc. ‛preparat volatil din
alcool cu miros parfumat‛.
În ceea ce privește descrierea sensului, se poate spune că denotatul, referentul nu poate fi descris
decât cu ajutorul altor cuvinte care la rândul lor semnifică, denotă ceva. De pildă, pentru a descrie sensul
cuvântului APĂ și ALCOOL se va folosi cuvântul lichid, pentru verbele A ÎNVĂȚA și A MERGE se va
folosi cuvântul acțiune, pentru ROȘU și NEGRU se va folosi cuvântul culoare, pentru ÎNCÂT, CĂ se va
folosi cuvântul conjuncție etc. În toate situațiile se va indica genul proxim și diferența specifică, adică o
clasă de elemente din realitate care au trăsături comune, dar și ceea ce face posibilă deosebirea lor în
cadrul clasei respective. APĂ și ALCOOL au în comun însușirea de a fi lichide, cu deosebirea că primul
este fără gust și fără miros în stare pură, iar al doilea este inflamabil și volatil.
Prin metoda lingvistică a analizei semice (componenţiale) se urmăreşte degajarea asemănărilor şi
diferenţelor dintre sensurile cuvintelor dintr-o paradigmă. În acest tip de analiză, semul sau componenta de
sens este problema de bază, iar delimitarea semelor este o procedură dificilă şi complexă. Semele nu

81 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 49.

82 Pentru definirea și ilustrarea acestor tropi a se vedea subcapitolul Evoluția semantică a cuvintelor.
83 GROZA, 2012: 74.
26
trebuie confundate cu cuvintele dintr-o limbă, prin care sunt în mod inevitabil desemnate, ci, ca
elemente ale metalimbajului, ele trebuie specificate prin semne demarcative (ghilimele, croşete, bare
oblice): de exemplu ’cu braţe’ este semul distinctiv pentru lexemul FOTOLIU.
În căutarea unităţilor elementare semantice, componente ale semnificaţiei cuvântului, semele, s-a
ajuns la stabilirea unor subsisteme de seme operante în câmpuri semantice84 sau subansambluri
lexico-semantice, referitoare la: numele de rudenie, denumirile animalelor domestice, denumirile
locuinţei, denumirile instituțiilor, termenii cromatici, denumirile fenomenelor sonore în limba română.
Un ansamblu de seme defineşte un semem, adică semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent
formal lexemul. Formula semică a sememului are o structură determinată şi este rezultatul analizei
semanticianului; sememul trebuie raportat la definiţia lexicografică, de care se apropie în mai mare sau
mai mică măsură. De exemplu, dacă ne referim la câmpul semantic al gradelor de rudenie (câmpurile
lexico-semantice85 sunt subansambluri din ansamblul lexical al unei limbi, care grupează numai denumiri
înrudite din punct de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun), ansamblul de
seme +(Rudă), + (Natural=de sânge),+ (Direct), + (Ascendent),+ (Gradul II), +(Sex bărbătesc) este definiţia
semică a cuvântului BUNIC; dacă în acest ansamblu substituim semul (Gradul II) cu semul (Gradul I),
obţinem sememul cuvântului TATĂ. Aceasta înseamnă că putem analiza câmpul semantic al gradelor
de rudenie86 prin microsistemul de seme distinctive +(Natural), + (Ascendent), + (Gradul I), + (Sex
Bărbătesc), în care absenţa unui sem presupune opusul lui determinat, adică +(Contractual), +(Indirect), +
(Descendent), + (Gradul II), + (Sex femeiesc).
Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme lexico-semantice sau a unui
ansamblu mai larg cum este câmpul semantic, reprezentând semele comune tuturor membrilor
ansamblului lexical; de exemplu, arhisememul paradigmei „scaunelor‛87 este (Obiect), + (Pe care şezi).
Prin asamblarea semelor + (Mobilă), + (Pe care şezi), + (Cu picioare), + (Cu spătar), + (Pentru o persoană),
+ (Confecţionat din material rigid), obţinem sememele corespunzătoare cuvintelor TABURET, BANCĂ,
SCAUN, FOTOLIU, CANAPEA etc.

3.2. Categoriile semantice

Având în vedere posibilitățile cuvintelor de a avea un sens sau un ansamblu de sensuri precum și
modul în care sensurile și formele cuvintelor se grupează în limbă la un moment dat, se pot distinge
următoarele categorii semantice/semasiologice: monosemia, polisemia, sinonimia, omonimia, antonimia și
paronimia.
O analiză semantică sumară pune în evidenţă în lexicul unei limbi două categorii de cuvinte:
cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice.
Monosemanteme sunt cuvintele care apar în orice context cu aceeaşi semnificaţie. Această

84 Problema câmpurilor lexicale din limba română a fost abordată de Angela Bidu-Vrănceanu în două lucrări:
Câmpuri lexicale din limba română. Probleme teoretice și aplicații practice, Editura Universității din București,
București, 2008 și Structura vocabularului limbii române contemporane, București, 1986.
85 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 144.
86 BIDU-VRĂNCEANU, 2008: 79-84.
87 Analiza completă a paradigmei „scaunelor‚ a fost alcătuită pentru limba franceză şi propusă de B. Pottier (1964),
fiind reluată în numeroase lucrări şi considerată un model „clasic‚ al analizei semice.
27
caracteristică se regăsește la unii termeni tehnici și științifici (femur, electrocardiogramă, ecografie etc.), dar
și la unele cuvinte frecvent utilizate (camping, lămâie88, motel etc.).
Pe măsură ce un termen de specialitate devine din ce în ce mai cunoscut unui număr tot mai mare
de vorbitori, cresc și șansele ca acesta să dobândească mai multe sensuri, devenind astfel polisemantic.
De exemplu, COLAPS89 este un termen medical având sensul ‛insuficiență circulatorie periferică,
manifestată prin pierderea oricărei forțe, diminuarea extraordinară a tensiunii arteriale, puls rapid și
foarte slab‛. Odată trecut în vorbirea curentă a căpătat și sensul ‛prăbușire totală a unui domeniu al
vieții economice‛ ca în sintagmele: colaps economic, colaps financiar ș.a.

3.2.1. POLISEMIA este însușirea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Când un cuvânt este
deosebit de încărcat cu sensuri, se foloseşte termenul pletoră semantică. Circa 80% din lexicul activ al
limbii este alcătuit din cuvinte polisemantice, iar pletora semantică caracterizează cuvintele cu o
frecvenţă mare în vorbire (a fi, a face, a avea). Polisemantismul este considerat drept una din condiţiile
apartenenţei unui cuvânt la fondul principal lexical. Totodată, s-a constatat că fenomenul
polisemantismului este direct proporţional cu vechimea cuvântului şi cu frecvenţa lui în limbă: lexemele
vechi sunt frecvent utilizate, fapt ce înlesneşte apariţia acestuia.
Categorie semasiologică care desemnează capacitatea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri,
polisemia este un fenomen pe care lingviştii îl consideră o urmare a disproporţiei dintre numărul relativ redus
al cuvintelor faţă de dezvoltarea cunoaşterii umane care caută expresie în vorbire. În procesul cunoaşterii,
oamenii asimilează noul apelând la cunoştinţele deja dobândite, caută să pătrundă în lumea abstractului
pornind de la concret. De aceea, pentru a denumi lucruri şi noţiuni noi, ei recurg la cuvinte vechi.
Transferul de denumire, care stă la baza oricărei polisemii, este reflectarea asemănărilor şi legăturilor pe
care oamenii le stabilesc între diferite lucruri şi obiecte. Polisemia este reflectarea în limbă a diverselor
analogii şi contingenţe dintre obiectele lumii înconjurătoare, observate de o comunitate lingvistică. De
exemplu, sensul originar al cuvântului MASĂ90 este de ‛mobilă formată dintr-o placă orizontală,
sprijinită pe unul sau mai multe picioare‛. Întrucât pe această mobilă se așază mâncarea și tot pe ea se
mănâncă, a început să se vorbească despre ora mesei, adică de ora când ne strângem în jurul mesei pentru
a mânca. Printr-o extensiune, MASĂ a ajuns să denumească chiar „mâncarea‛ pe care o consumăm,
prânzul, cina sau micul dejun. Fiindcă unele mese pot fi foarte copioase, același cuvânt a dobândit și
sensul de ‛ospăț‛ sau ‛banchet‛. Deoarece masa principală are loc la amiază, cuvântul a ajuns să se
întrebuințeze și în expresiile înainte de masă și după-masă. Astfel, cuvântul masă a devenit nu numai un
cuvânt polisemantic, cu o structură semantică foarte complexă, ci și unul cu o frazeologie bogată.
Cauzele polisemiei, prezentate mai sus, arată că polisemia lexicală este un fenomen firesc, prezent
în sistemul lexical al tuturor limbilor naturale, prin care cuvântul devine un instrument suplu şi nuanţat
de comunicare, capabil să reflecte mişcarea minţii de la concret la abstract. Polisemia există la nivelul
sistemului limbii şi al normei, dar ea încetează să funcţioneze în vorbire, deoarece în fiecare act concret
al comunicării cuvintele actualizează un singur sens, exceptând cazurile ambiguităţii voite

88 În DEX2, lămâie este înregistrat cu un singur sens: ‛fructul lămâiului, de formă sferică alungită, cu coaja galbenă,
aromată și cu miezul acru, bogat în vitamine‛; dar acest cuvânt este folosit și pentru a denumi, glumeț, semnul
șoferului începător care se pune, conform legii, pe parbrizul și luneta mașinii‛.
89 GROZA, 2012: 78.
90 HRISTEA, 1984: 19.
28
(calambururile).
În lucrările de specialitate91, polisemia este interpretată ca relaţie între sensurile unui cuvânt,
admiţându-se, în general, că unul dintre sensuri este mai stabil, reprezentând denumirea sau denotaţia;
toate celelalte sensuri, numite şi conotaţii, sunt secundare în raport cu primul, din care se dezvoltă direct
sau indirect, prin intermediul altui sens secundar. Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin
deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente de sens, de cele mai multe ori
condiţionate contextual.
Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie pune problema polisemiei ca microsistem, ceea ce înseamnă atât
identificarea semelor comune, cât şi a celor diferenţiatoare (sau a semelor variabile) pentru a stabili
relaţiile dintre sensurile unui cuvânt. Se ajunge astfel la interpretarea polisemiei ca paradigmă
lexico-semantică, operaţia se bazează pe tehnica analizei semice şi pe analiza contextuală.
Caracterul organizat (sistematic) al polisemiei. Polisememele prezintă o serie de asemănări în ce
priveşte modul de organizare a sferei lor semantice. Sfera unui cuvânt polisemantic nu este suma de
sensuri reunite în mod arbitrar, ci o structură alcătuită din sememe aflate în raporturi de interdependență
şi subordonare, cu un mod de organizare dictat de sistemul general al limbii. Sensurile unui cuvânt
polisemantic, deşi conţin sensuri intensionale şi extensionale diferite, conţin o serie de trăsături
semantice comune, ce reprezintă aşa numita constantă semantică. Aceasta înlesneşte transferul denumirii
ce se efectuează prin metaforă, metonimie sau sinecdocă. Legătura dintre sensurile cuvântului polisemantic
poate fi evidenţiată prin analiza semică (componenţială), deoarece legăturile dintre sensuri se realizează
prin intermediul unor seme ce alcătuiesc conţinutul sememelor. De exemplu, sensul de bază (S1) al
cuvântului AC92 include următoarele seme componente: s1 = ’instrument‘; s2 = ‘serveşte la cusut’; s3 = ’subţire
şi ascuţit la un capăt‘; s4 = ‘are o gaură prin care se trece aţa’. Toate sensurile derivate ale cuvântului AC se
bazează pe asemănarea dintre ac şi obiectele respective, adică prezintă în sfera lor semică semul
s3=’subţire şi ascuţit‘. Sensurile derivate sunt: S2 = „ac de păr‛; S3 = „organ de apărare la animale, ţeapă‛; S4
= frunză la conifere‛. Un astfel de model de organizare a sensurilor derivate din cel de bază a fost
numită polisemie radială. În cadrul polisemiei radiale se disting două situaţii:
a) polisemie radială cu un singur focar de expansiune, adică sensurile derivate pleacă de la acelaşi sem
(s) al sensului (S) de bază, (vezi AC);
b) polisemie radială cu mai multe focare de expansiune, adică sensurile derivate pleacă de la seme
diferite ale sensului de bază. Astfel sensul de bază (S1) al cuvântului SOARE93 se poate descompune în
următoarele seme: s1 = ‘astru’ s2 = ’centru al sistemului solar‘ s3 = ‘incandsescent şi luminos’ s4 = ‘întreţine viaţa
pe pământ‘. De la acest sens derivă alte sensuri: S2 = „orice astru care are lumină proprie‛ derivă din s1 =
‘astru’; S3 = „lumina şi căldura care vin de la soare‛ derivă din s3 = ‘incandsescent şi luminos’; S4 = (fig.)
„bunăstare, fericire‛ derivă din s3.
Pentru menţinerea integrităţii polisememului, sensurile pot să derive unul din altul, în mod
succesiv; în acest caz vorbim de polisemie în lanţ. De exemplu, diversele sensuri ale cuvântului
TEATRU94:

91 Vezi BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 48.

92 ŞERBAN & EVSEEV, 1978: 170.
93 Ibidem.
94 Ibidem.
29
 S1=„clădire pentru spectacole‛
S2=„spectacol, reprezentaţie dramatică‛
S3=„artă teatrală‛
S4=„literatura dramatică‛.
Polisemia radială reprezintă cel mai răspândit tip de polisemie, pentru că sensul de bază este
sensul central al unei structuri semantice. Adesea întâlnim combinaţii între cele două tipuri de polisemie
(vezi TEATRU).
Interdependenţa sensurilor reprezintă cea mai simplă dovadă a caracterului organizat al
conţinutului.
Dar analiza semică a polisemiei, care urmăreşte identificarea semelor comune, care asigură
coeziunea sensurilor, cât şi a semelor variabile, care diferenţiază sensurile, evidenţiază faptul că,
distribuţional, se pot înregistra mai multe situaţii:
a) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri nu se stabilesc diferenţe semantice, ci numai diferenţe
contextuale (tipul inferior de polisemie): STERP95 se defineşte printr-o parafrază în linii mari comună
pentru toate sensurile „care nu produce (nu dă) roade‛, cu referire la pământ, locuri, teren sau la fiinţe
(femeie, animal); se mai poate referi la cuvinte care desemnează „perioade‛ (an, perioadă);
b) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri există diferenţe atât semantice, cât şi contextuale.
De exemplu, BIBLIOTECĂ96 cu sensurile:
S1 = ‘mobilă’+’în care se ţin cărţi‘
S2 = ‘încăpere’+’în care se ţin cărţi’
S3 = ’instituţie’+’care difuzează cărţi’
S4 = ’o colecţie anume de cărţi’
între toate aceste sensuri, fiind evidentă atât legătura, constata semică ’cărţi‘, cât şi diferenţele.
Analiza contextuală a polisemiei este esenţială pentru dezambiguizarea (diferenţierea) sensurilor.
Contextul este interpretat strict lingvistic, ca posibilitate de combinare cu anumite clase de cuvinte sau
chiar cu cuvinte anume. În general, sensurile denotative sunt mai libere de context. Astfel cuvântul ACRU97,
emis chiar fără un context, trimite la denotaţia ‘apreciere gustativă’, iar sensul de ’apreciere psihică
negativă‘ are nevoie de un context anume: femeie/privire/atitudine ACRĂ.
Diferenţierea semantică prin context este foarte importantă pentru adjective (vezi ACRU) şi pentru
verbe, în cazul celor din urmă are importanţă atât subiectul, cât şi obiectul verbului. De exemplu A
DOBORÎ98 are sensuri diferite în funcţie de subiect şi de obiect: O persoană/ vântul DOBOARĂ copacii.
(subiectul este o persoană sau un fenomen atmosferic, iar obiectul este concert); Supărarea/Boala l-a
DOBORÂT pe Ion. (subiectul este o stare psihică/fizică, iar obiectul o persoană).
Există sensuri care sunt strict determinate contextual, apărând numai în sintagme sau construcţii
fixe: CASA de copii, CASA de comenzi, CASA de sănătate. Pe de altă parte, unele cuvinte manifestă
preferinţe până la anumite restricţii contextuale, numite solidarităţi lexicale sau semantice: A CIRIPI (despre
păsări) „a scote sunete specifice‛, iar (despre oameni) „a vorbi fără rost, a spuse lucruri care nu trebuie

95 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 51-52.

96 Ibidem, p. 52.
97 Ibidem, p. 51-52.
98 Ibidem, p. 53.
30
spuse‛.
Analiza contextual-stilistică a polisemiei pune în evidenţă în ce măsură contextul mai larg, înţeles
ca situaţie de comunicare sau ca registru stilistic, poate funcţiona ca o restricţie de uzaj (marcă diastratică),
de cele mai multe ori indicată în dicţionare între paranteze, înaintea definiţiei lexicografice, cum ar fi
(popular), (familiar), (peiorativ) ş.a. Pe de altă parte, analiza contextual stilistică este modalitatea principală
de a explica mecanismul evoluției (dinamicii) sensurilor în limba română.

Tipuri de sensuri în sfera cuvântului polisemantic. Totalitatea sensurilor unui cuvânt alcătuieşte
sfera semantică a acestuia, în cadrul căreia, nu toate sensurile au aceeaşi importanţă, nu sunt în egală
măsură prezente în mintea vorbitorilor şi nu desemnează în acelaşi mod realitatea; de aceea se vorbeşte
de mai multe tipuri de sens.
Tipologia sensurilor este variată, deoarece sensul este o entitate complexă, caracterizată printr-o
multitudine de aspecte care au în vedere: calitatea informaţiei, legătura dintre sens şi obiectul denumit,
gradul de dependenţă a sensului faţă de context etc.
În funcţie de criteriul care stă la baza distincţiilor şi de raportul între tipurile de sens rezultate, se
disting următoarele opoziţii:
1) Sens principal (de bază)/sens secundar
Această opoziție are în vedere importanţa, rolul pe care sensul în discuţie îl ocupă în sfera semantică
a cuvântului în limba actuală.
Datorită polisemiei, un cuvânt are un sens fundamental, principal sau de bază, adică semnificația
constantă și dominantă a câmpului polisemantic. Sensul fundamental poate fi egal cu semnificația
independentă de context, dar și cu sensul în vorbirea curentă, fiind generalizat în conțiința vorbitorilor
pentru care are aceeași accepție. Sensul fundamental este, de regulă, stabil. De pildă GURĂ = ‛cavitate
din partea anterioară și inferioară a capului omenesc‛; GULER = ‛parte a unor obiecte de îmbrăcăminte,
croită separate, care acoperă gâtul sau care termină o haină la gât‛99. ORB100 înseamnă, în primul rând şi
pentru orice vorbitor, „lipsit complet de simţul văzului‛; celelalte sensuri ale acestui cuvânt, „lipsit de
discernământ, de clarviziune‛ (judecată oarbă) şi „lipsit de lumină, întunecat‛ (fereastră oarbă, cameră
oarbă), sunt sensuri secundare; ele sunt pe un plan secundar în conştiinţa vorbitorilor şi, de obicei, pentru
a le înţelege este nevoie de un context. În cele mai multe cazuri, sensurile secundare sunt conotative.
Există situații în care un sens secundar să reprezinte, pentru mulți vorbitori, sensul fundamental (sensul
fundamental propriu-zis nu le este cunoscut), situație întâlnită în graiuri sau în ramificațiile sociale ale
limbii.
Relațiile dintre sensul fundamental și cele secundare fac parte din conținutul unui cuvânt și
alcătuiesc un sistem mobil, care se poate schimba în diacronie. De pildă, A MUNCI101 a avut sensul
fundamental ‛a chinui‛, iar secundar, figurat, ‛a lucra‛. În timp, al doilea sens a devenit fundamental.

2) Sens primar (etimologic)/sens derivat

În acest caz se are în vedere criteriul cronologic. Prin sens primar se înţelege semnificaţia iniţială a
cuvintelor de la care au derivat apoi sensurile ulterioare. GURĂ are ca sens primar „organ situat în

99 IORDAN & ROBU, 1975: 257.

100 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 50.
101 IORDAN & ROBU, loc.cit.
31
partea anterioară a corpului, care serveşte la mâncat, vorbit‛; de aici au derivat apoi sensurile
„deschidere anterioară (în general)‛ (gura sobei, gură de canal, gura văii, gura minei), „glas, voce‛ (numai
gura lui se aude), „persoană care trebuie hrănită‛ (o gură în plus la masă) – sensuri derivate.
În foarte multe cazuri, sensul primar al cuvintelor coincide cu cel principal, iar sensurile derivate,
cu cele secundare, ca în cazul cuvântului GURĂ102. Alteori, în evoluţia limbii, raportul se poate inversa.
Astfel, cuvântul CRAINIC103 are ca sens principal în limba actuală „persoană ce anunţă ştirile la o staţie
de radio, la televiziune‛; sensul său iniţial, primar, „persoană ce anunţă mulţimii poruncile suveranului‛
a trecut pe un plan secundar în conştiinţa vorbitorilor, ca urmare a modificării realităţilor socio-politice.
FISTICHIU înseamnă astăzi „ciudat, extravagant‛; sensul primar, „de culoarea fisticului‛ a devenit sens
secundar în limba actuală.

3) Sens propriu/sens figurat – distincţia are la la bază observarea legăturii directe sau indirecte dintre
sens şi realitatea desemnată. Sensul propriu denumeşte în mod direct obiectul din realitate, la sensul
figurat legătura se face prin intermediul altui sens. De exemplu, cuvântul FIARĂ are ca sens propriu
„animal sălbatic mare‛; sensul său figurat „om extrem de rău, crud, violent‛ este obţinut prin transferul
denumirii de la animal la om, căruia îi sunt atribuite anumite însuşiri, raportându-le la însuşirile
obiectelor indicate de alte sensuri ale cuvântului.
Orice sens figurat este derivat de la sensul propriu şi are la bază, de regulă, o figură de limbaj, un
transfer de denumire de la un obiect la altul. De exemplu, cuvântul CĂCIULĂ, în contextul Am plătit
cinci mii de lei de căciulă, are sensul de „persoană, individ‛ - transfer de sens prin contiguitate. Sensurile
figurate iau naştere din sensul propriu pe baza unor legături reale sau imaginare stabilite de vorbitor
între două obiecte. Asociaţiile nu se realizează niciodată întâmplător, ci au ca punct de plecare faptul că
sensul propriu conţine mai multe aspecte, dintre care se impune la un moment dat un anume aspect care
înlesneşte transferul unei denumiri vechi asupra unui obiect, a unei realităţi noi în baza asemănării sau
contiguităţii (corespondenţe cantitative sau calitative) dintre ele. Aceste transferuri sunt cunoscute sub
numele general de tropi.
În multe cazuri, vechimea sensului figurat şi frecventa lui folosire (uneori cuvântul respectiv este
termen unic pentru denumirea unui cuvânt) face ca acesta să-şi piardă caracterul expresiv, intrând în
limba comună şi fiind înregistrate în dicţionare; în acest fel, în conştiinţa vorbitorilor el apare ca un
simplu sens secundar, iar sensul lui figurat nu mai este simţit: de exemplu, COT în sintagma cotul râului.
Ca urmare, un cuvânt ajunge să desemneze mai multe obiecte din realitate, creând impresia că are mai
multe sensuri proprii; de fapt un singur sens este denominativ pur, celelalte sunt sensuri al căror
caracter figurat este mascat de uzură. După aria lor de răspândire, se disting două categorii de sensuri
figurate:
a) unele aparţinând limbii comune, adică cunoscute de toţi vorbitorii şi înregistrate în dicţionarele
explicative ale limbii; ele denumesc o realitate, fără a avea o funcţie expresivă: scară (pentru urcat) – scară
de valori, sau, uneori, capătă funcţie expresivă: apusul soarelui – apusul vieţii.
b) unele aparţin limbajului artistic şi sunt creaţii individuale ale scriitorilor; ele provin din asociaţii
mai puţin obişnuite, dar a căror încărcătură expresivă este sporită faţă de cele din limbajul comun care
sunt adeseori uzate.

102 Vezi supra.

103 GROZA, 2012: 35.
32
 4) Sens liber de context/sens determinat contextual – se afirmă, de obicei, că sensurile de bază sunt
independente de context, iar cele secundare sunt determinate de acesta. De exemplu104, înţelegem ce
înseamnă A VEDEA, A CITI, A SCRIE, A CÂNTA etc., dar pentru un cuvânt ca verbul A FACE,
sensurile ‛a elabora‛, ‛a executa‛, ‛a aranja‛ devin clare numai prin indicarea contextelor respective: a
face un plan, a face un gest, a face patul etc. Gradul de dependenţă faţă de context poate fi mai mare sau mai
mic – există sensuri strict contextuale, valori semantice care se realizează numai în anumite combinaţii,
în afara cărora nu pot fi înţelese, de exemplu, gânduri negre, situaţie albastră, noapte albă ş.a.

5) Sens uzual/sens ocazional105 – este o distincţie bazată pe criteriile de răspândire, stabilitate şi

frecvenţă a sensurilor. Sunt uzuale aproape toate sensurile principale, iar sensurile ocazionale sunt cele
care apar, obişnuit, în limbajul figurat specific unui scriitor. De exemplu, verbul AȘEZA se folosește rar
cu sensul de ‛a înfățișa un lucru într-o anumită lumină‛, CUNOȘTINȚĂ se folosește rar cu sensul de
‛minte, rațiune‛. Sensurile folosite în cărți și în vorbirea oamenilor culți sunt livrești, iar cele utilizate în
creațiile artistice literare sunt poetice. STINDARD are în mod obișnuit sensul de ‛steag, drapel‛, dar și
pe cel de ‛simbol de luptă, de înfrățire‛ care este livresc.

6) Sens general/sens special – este o distincţie bazată pe criteriul utilizării sensurilor în mai multe
stiluri funcţionale. Numeroase cuvinte sunt folosite în anumite domenii socio-profesionale cu sensuri
speciale, caracteristice domeniului de activitate respectiv. În matematică substantivul NECUNOSCUTĂ
înseamnă ‛mărime a cărei valoare nu este cunoscută și care trebuie aflată pe baza datelor problemei sau
exercițiului‛; în medicină MANEVRĂ are înțelesul de ‛totalitatea mișcărilor executate, după un plan
dinainte stabilit, în cursul unei intervenții chirurgicale‛.

3.2.2. OMONIMIA. Dezintegrarea polisemiei, adică evoluţia divergentă a sensurilor unui cuvânt
polisemantic, poate duce la ruperea verigii de legătură dintre acestea, astfel încât ajung să funcţioneze ca
omonime. De exemplu, sensurile cuvântului latinesc calculus: 1.„pietricică‚ şi 2.„socoteală‚ au evoluat
divergent, fiind considerate astăzi cuvinte omonime.
Principala deosebire între polisememe şi omonime constă în faptul că omonimele nu au trăsături
semantice (seme) comune, fiind, de aceea, considerate cuvinte distincte, nu sensuri ale aceluiaşi cuvânt.
Descrierea componenţială a omonimelor arată că ele nu prezintă seme substanţiale (importante)
comune: a semăna = ’verb‘ ’denumeşte acţiunea‘ ’de a arunca sămânţa‘ ’în solul‘ ’special pregătit‘ ’în
vederea obţinerii unei viitoare recolte‘; a semăna12 = ’verb‘ ’denumeşte starea‘ ’de asemănare‘ ’între
persoane sau obiecte‘ ’pe baza unor anumite trăsături‘. Omonimele amintite au şi etimoane diferite:
primul provine din lat. seminare, al doilea din lat. similare. Aceasta este cea de-a doua caracteristică care
deosebeşte omonimia de polisemie.
Având în vedere cele menționate mai sus, se poate spune că omonimia106 este relația de
nonechivalență între sensurile a două sau mai multe cuvinte care se pronunță în același fel. În sens larg,
omonimia se referă nu numai la unitățile lexicale, ci și la formele flexionare ale unor cuvinte sau ale

104 GROZA, 2012: 38.

105 Ibidem.
106 GROZA, 2012: 83-88. A se vedea și IORDAN & ROBU, 1978: 266-269.
33
aceluiași cuvânt. Se vorbește astfel de următoarele tipuri de omonime107:
1. Cuvinte care aparțin aceleiași clase lexico-gramaticale, dar având etimologie externă sau internă
diferită: lac 1- lac 2; râs 1- râs 2; casă 1- casă 2 etc;
2. Cuvinte care aparțin unor clase lexico-gramaticale diferite, dar având și etimologii diferite: dar 1
conjuncție - dar 2 substantiv etc.;
3. Forme flexionare ale unor cuvinte care aparțin unor clase lexico-gramaticale diferite (omonime
lexico-gramaticale108 sau omoforme): sare 1 verb – sare 2 substantiv; cer 1 substantiv – cer 2 verb etc.
4. Forme flexionare ale aceluiași cuvânt: eu merg – ei merg; el să vină – ei să vină.
În sens restrâns, omonimia se referă doar la cuvintele care aparțin aceleiași categorii
lexico-gramaticale, ale căror forme flexionare sunt identice în totalitate și a căror etimologie sau origine
este diferită. Putem cita următorul exemplu: mină1 ‛loc subteran cu zăcăminte de substanțe minerale
utile; armă explozivă; miez de grafit sau din alte materiale folosit la confecționarea creioanelor sau a
altor instrumente de scris‛ (din fr. mine, germ. Mine) – mină2 ‛expresie a feței, fizionomiei, chip,
înfățișare‛ (din fr. mine, lat. mina) – mină3 ‛veche monedă grecească de aur sau din argint‛ (din fr. mine,
lat. mina).

Sursele omonimiei:
a) evoluţii fonetice şi restructurări morfologice convergente ale unor cuvinte diferite: lat. incendere şi
lat. incingere > rom a încinge1, a încinge2;
b) coincidenţa formală dintre cuvinte împrumutate din limbi diferite: lac1 < lat. lacus; lac2 < germ.
Lack;
c) derivarea de la aceeași rădăcină cu sufixe omonime: ciocănaş1 „ciocan mic‚; ciocănaş2 „muncitor
care sparge sarea cu ciocanul în ocnă‚;
d) ruperea legăturii între sensurile unui cuvânt polisemantic: lună1 „astru, satelit al pământului‚;
lună2 „interval de timp egal cu a 12-a parte dintr-un an‚.

În ceea ce privește tipurile de omonime, se face distincție între:

1) totale sau propriu-zise, când au toate formele identice şi aparţin aceleiaşi părţi de vorbire (bancă2
„scaun lung‚ – bancă2 „instituţie bancară‚);
2) parţiale sau pseudoomonime, când au numai anumite forme identice, diferenţiindu-se prin altele
(corn/corni – corn/coarne – corn/cornuri).
Omonimele totale care funcţionează în acelaşi dialect şi acelaşi limbaj (stil) sunt considerate
omonime intolerabile (exemplu: bucătărie1 „încăpere destinată pregătirii mâncării‚ – bucătărie2 „ocupaţia
celor care pregătesc mâncarea‚). Celelalte omonime totale, care constituie majoritatea, şi omonimele
parţiale sunt omonime tolerabile, întrucât pot fi deosebite unele de altele cu uşurinţă.
Diferenţierea între omonime se face în baza sferelor de utilizare: profesională (bor1 „metaloid aflat
în sărurile acidului boric‚ – bor2 „unul dintre borurile pălăriei‚), dialectală (rudă1 „rudenie‚ – rudă2
„prăjină‚), cultural-istorică (dietă1 „regim alimentar‚ – dietă2 „adunare legislativă în trecut‚). În această

107 O clasificare a omonimelor, care include afixele și afixoidele, a fost realizată de Cristian Moroianu în Omonimia în
sfera lexicului, în ‛Limbă și literatură‛, vol. II, 1999, p. 23-33.
108 IORDAN & ROBU, 1978: 267 amintește că nu toți cercetătorii acceptă acest termen. Astfel Mioara Avram le
numește false omonime, iar lingvistul rus V.V.Vinogradov le denumește cuvinte omoforme.
34
categorie intră, de asemenea, omofonele (cuvinte care se pronunţă identic, dar se scriu diferit: întruna şi
într-una) şi omografele (cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit: c′opii – cop′ii).

Căile de evitare a omonimiei sunt:

a) înlocuirea în timp a unuia dintre omonime (păcurar1 „cioban‚ a fost înlocuit în zonele petroliere
unde există omonimul păcurar2 „vânzător de păcură‚ de sinonimul cioban);
b) adăugarea unui determinant (capră de tăiat lemne, pentru a o deosebi de animalul cu nume
omonim); c) diferenţieri morfologice (cot1 – coturi, cot2 – coate, cot3 – coţi).
Deşi deosebirea dintre omonimie şi polisemie este clară, ea nu este uşor de operat în toate cazurile.
De exemplu: cap1 cuprinde sensurile „extremitate superioară a corpului, în care se află creierul‚,
„căpătâi‚, „căpetenie, „un vârf al unui obiect‚ şi se raportează omonimic la cap2 „parte de uscat care
înaintează în mare‚ şi la cap3 „viaţă‚.
Omonimia poate reprezenta un criteriu de caracterizare a unei limbi. Specialiştii apreciază că limba
română nu are predispoziție spre omonimie, deoarece are preferinţă pentru cuvintele polisilabice, care
nu favorizează omonimia (aceasta afectează mai ales termenii monosilabici), şi acţiunea distructivă a
legilor fonetice este mai ponderată în raport cu alte limbi (ducând mai puţin frecvent la evoluţii formale
convergente până la identitate).

3.2.3. SINONIMIA este relația semantică ce se stabilește între cuvinte care au semnificații atât de
apropiate, încât le considerăm identice109. Se înțelege astfel că, din punct de vedere al echivalenţelor
semantice, vocabularul se poate organiza în două submulţimi: 1) cuvinte fără sinonime, 2) cuvinte care
au sinonime (în sinonimie intră nu numai cuvinte, ci şi expresii sau locuţiuni, de exemplu: a da ortul popii
= a muri). În cadrul ultimei submulţimi, distingem două categorii de echivalenţe semantice, ce permit
următoarea structurare a submulţimii cuvintelor sinonime: a) cuvinte identice ca sens, b) cuvinte
apropiate ca sens.
Identitatea semantică totală este foarte rară, cuvintele aflate în sinonimie perfectă fiind puţine la
număr: natriu = sodiu, generozitate = mărinimie, a memora = a memoriza etc. Cuvintele identice ca sens se
găsesc numai în anumite zone ale vocabularului, de obicei în limbajul ştiinţific, dar şi aici ele nu
constituie decât o întâmplare explicabilă prin provenienţa termenilor sinonimi din limbi diferite. Într-un
anumit moment de dezvoltare a limbii, sinonimele absolute pot rezulta fie prin derivare (de exemplu:
plâns = plânset, însurat = însurătoare), fie prin împrumuturi (de exemplu: părere = opinie, folositor = util) ş.a.
Limba nu tolerează asemenea cuvinte şi, de aceea, ele fie dispar, fie sunt supuse, în timp, unui proces de
diferenţiere semantică şi stilistică; de exemplu, în secolul al XIX-lea, au apărut în limba română două
şiruri de substantive postverbale, terminate în –ţie/-ţiune: petiţie/petiţiune, staţie/staţiune,
formaţie/formaţiune etc. Din aceste perechi unele s-au diferenţiat semantic (staţie – staţiune, formaţie –
formaţiune ş.a.), altele, la care sensul a rămas acelaşi, au trecut în fondul pasiv al limbii, în exemplul
nostru, cuvintele terminate în –ţiune (petiţiune, declaraţiune ş. a.).
Sinonimele apropiate ca sens (numite şi sinonime relative sau parţiale, imperfecte) ridică problema
interpretării termenului aproximativ, din definiţie, adică a precizării limitelor între care se poate vorbi de
sinonimie, a întinderii zonei de fenomene căreia i se poate aplica termenul aproximativ. Metodele

109BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 90. A se vedea: BUCĂ & EVSEEV, 1978: 188-205 și GROZA, 2012: 79-
83.
35
tradiţionale de analiză a sinonimiei nu au reuşit să stabilească cât de mare poate fi aproximaţia şi să evite
interpretările subiective. Cercetările mai noi în domeniul semanticii au precizat că, pentru a se putea
vorbi de sinonimie, trebuie îndeplinite anumite condiţii de sinonimie110:
1. Cuvintele considerate sinonime trebuie să fie identice sub aspectul obiectului denumit (al referentului),
adică să trimită la aceeaşi realitate. Această condiţie este esenţială şi obligatorie, chiar dacă identitatea
implică neglijarea unor aspecte particulare ale obiectului, fie că sunt lipsite de importanţă în situaţia
dată, fie că nu au cunoştinţă de ele.
2. Sinonimele să fie substituibile în context, fără ca înţelesul global al mesajului să se modifice.
3. Sinonimia presupune o situaţie concretă de comunicare; de aceea în determinarea ei trebuie să se
ţină seama de: a) repartiţia dialectală a termenilor; b) repartiţia stilistico-funcţională a lor.
„Aproximarea‚ din definiţia generală formulată iniţial, reprezintă, de fapt, neglijarea uneia sau a
mai multora din condiţiile formulate mai sus. Ca urmare, fenomenul sinonimiei parţiale poate fi
redefinit astfel: două sau mai multe unităţi de limbă se pot afla în sinonimie dacă desemnează în mod global
acelaşi obiect în situaţii în car distribuţia dialectală şi cea stilistico-funcţională sunt neglijate (conştient sau nu)111.
Vom examina, mai amănunţit, condițiile de sinonimie prezentate mai sus. Precizăm că, în baza
unui sens anume, precis identificat, cuvintele polisemantice se grupează în clase, numite în mod
curent serii sinonimice; dacă i se cere unui vorbitor să indice sinonimele unui anumit cuvânt, acesta o
face fără dificultate, pentru că în mintea lui, clasa de sinonime este relativ bine constituită. Dispunând,
teoretic, de o asemenea serie, când comunică, vorbitorul alege în funcţie de diferenţele pe care le
sesizează între sinonime.
Prima condiţie, obligatorie, în recunoaşterea sinonimelor este identitatea referenţială. Într-o clasă de
sinonime alcătuită de vorbitor sau oferită de dicţionare, cuvintele sunt grupate pe baza unor
componente comune de sens. Pentru stabilirea sinonimiei interesează toate componentele de sens
indiferent de tipul lor, deoarece trebuie urmărite atât asemănările, cât şi deosebirile.
Diferenţele pot fi puse în evidenţă comparând între ei termenii dintr-o serie conform principiului
că un cuvânt îşi stabileşte valoarea în relaţie cu celelalte unităţi din aceeaşi clasă. Astfel, se poate
răspunde la întrebarea câte componente de sens trebuie să aibă în comun sinonimele: în principiu, toate,
iar dacă apar diferenţe, trebuie precizate de ce tip sunt ele. Dificultatea de a aprecia numărul de
componente de sens comune provine din faptul că el este variabil în funcţie de precizia cu care se
urmăreşte identificarea referentului. De exemplu, în clasa pom, copac, arbore112, pentru orice vorbitor este
clar că termenii au nişte trăsături de sens comune, dar prezintă şi unele diferenţe. Dacă interesează că
cele trei cuvinte denumesc o plantă cu tulpina lemnoasă, înaltă, cu o coroană de crengi şi frunze, ele se
pot substitui unul cu altul şi pot fi considerate sinonime: Stă la umbra unui copac/arbore/pom – în acest caz
se reţin însuşirile comune, iar diferenţele sunt neglijate ca neinteresante. Situaţia se schimbă când
obiectul la care trimite sensul este particularizat, când ştim că facem referire la un brad sau la un măr; în
acest caz, oricăruia îi putem spune arbore, dar bradului îi vom spune copac, în timp ce mărului îi vom
spune pom – diferenţierea apare atunci când se au în vedere şi semele (trăsăturile de sens) -‘ cu fructe
comestibile’ şi +/+/- ‘cultivat de om’. Este evident că relaţia de sinonimie se schimbă în funcţie de

110 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 96.

111 Ibidem.
112 Ibidem, p. 95.
36
perspectivă, de nivelul la care se face aprecierea.
Verificarea identităţii de sens a termenilor dintr-o clasă (serie) este condiţia primordială a
recunoaşterii sinonimelor, dar ea nu este suficientă pentru a decide asupra identităţii funcţionale a
acestora. De aceea comportamentul contextual şi cel stilistic sunt considerate drept condiţii ale
sinonimiei.
Contextul poate fi înţeles atât ca enunţ (mai mult sau mai puţin dezvoltat), cât şi ca variantă
stilistico-funcţională a limbii. De exemplu, a muri = a deceda, au definiţii care pot fi reduse la aceleaşi
componente de sens: ‘a înceta’ + ‘din viaţă’, deci există o identitate semantică; totuşi ele se substituie
numai în contexte în care apar substantive nume de persoană (omul, femeia, bărbatul, prietenul a murit/a
decedat); alături de substantive care denumesc animale este acceptat numai a muri.
Restricţiile de folosire sunt atât de mari uneori, încât sinonimia, respectiv substituţia, nu este
valabilă decât pentru un singur context: de exemplu, acru şi bătut se pot substitui reciproc numai în
contextul lapte.
Registrul stilistic identic sau diferit al sinonimelor este foarte util pentru posibilităţile de care
dispune vorbitorul în alegerea unui termen într-o situaţie dată. Mărcile stilistice introduc restricţii,
deoarece limitează substituţia sinonimelor, chiar dacă acestea sunt semantic identice, şi chiar dacă, în
principiu, pot apărea în aceleaşi contexte; de exemplu, a fura şi a şterpeli nu se pot înlocui oricând,
întrucât al doilea termen este specific limbajului familiar, deci limitat ca întrebuinţare; în limbajul oficial
el nu poate să apară şi nici într-un text formulat în limbaj literar, îngrijit.
Demonstraţia se poate face şi cu termeni de origine dialectală diferită, care deşi au acelaşi
referent, de exemplu curechi şi varză113, desemnează aceeaşi plantă, dar nu se pot substitui, întrucât
primul este dialectal, iar al doilea este termen din limbajul literar curent.

Sursele sinonimiei
1. Principala sursă a sinonimiei este împrumutul din limbi diferite a unor cuvinte care desemnează
acelaşi referent; de exemplu, pântece (lat.) = foale (lat.) = stomac (sl.) = abdomen (romanic). În acest sens,
sinonimia poate apărea între cuvinte moştenite din latină (îngust – strâmt), între cuvinte de origine latină,
pe de o parte, şi cuvinte de alte origini, pe de altă parte: punte (lat.) = pod (sl.), timp (lat.) = vreme (sl.);
cetate (lat.) = oraş (magh.); oaspete (lat.) = musafir (tc.); încet (lat.) = agale (ngr.); negoţ (lat.) = comerţ
(romanic).
2. Derivarea, formarea de cuvinte şi expresii este o altă sursă a sinonimiei. De exemplu, derivatul a
nădăjdui de la nădejde, de origine slavă, devine sinonim cu a spera, de origine latină.
3. Dubletele etimologice – cuvinte provenite din acelaşi etimon, prin filiere şi a date diferite: de
exemplu, târziu = tardiv < lat. tardivus.
4. Polisemia este sursă indirectă a sinonimiei, pentru că prin dezvoltarea unui câmp de expansiune
sinonimică, fiecare sens al unui polisemantem poate avea sinonime mai apropiate sau mai depărtate,
după gradul de precizie cu care este identificat referentul, iar polisemia se desface în sinonimie.
De exemplu ASPRU114:
1. cu suprafaţă zgrunţurosă, care dă la pipăit o senzaţie neplăcuă; (despre fire de păr); sin.: TARE,

113 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 99.

114 Ibidem.
37
ŢEPOS;2. (despre apă) care conţine din abundenţă săruri de calcar; sin. CALCAROASĂ;
3. (despre vin) care are gust înţepător; sin. ACRU;
4. greu de suportat; sin. INTENS, PUTERNIC, ÎNVERŞUNAT;
5. care provoacă suferinţe, greu de îndurat (vânt aspru, iarnă aspră, robie aspră);
6. (despre om şi manifestările lui) lipsit de indulgenţă; sin. SEVER, NEÎNDUPLECAT,
NEÎNDURĂTOR, NECRUŢĂTOR.
Sinonimele obţinute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului polisemantic nu sunt echivalente între
ele. Deci un cuvânt polisemantic se poate desface în atâtea sinonime câte sensuri (sau trimiteri la
referent) are conţinutul lui. Încă un exemplu, cap are pentru sensul ‘parte superioară a corpului la om şi
animale’ sinonimele: căpăţână, scăfârlie, devlă ş.a.; pentru sensul ‘conducător’ sunt sinonimele căpetenie,
şef, comandant ş.a.; pentru sensul ‘partea dinainte a unui obiect’ sunt sinonime frunte, început etc.
Analiza componenţială115 a sinonimiei relevă că relaţiile de sinonimie reprezintă o modalitate de
organizare a lexicului. Se porneşte de la principiul că sinonimele se organizează în clase de termeni
(cvasi)echivalenţi numite curent serii sinonimice. Analiza componenţială îşi propune să verifice identitatea
de sens a presupuselor sinonime. Verificarea identităţii semantice a termenilor ce alcătuiesc clasa se face
relevând componentele de sens, urmărind în ce măsură semele sunt comune tuturor termenilor din serie,
diferenţele fiind puse în evidenţă din aproape în aproape, verificându-se echivalenţa sau non-echivalenţa
unităţilor presupuse sinonime.
Analiza componenţială a sinonimelor pune în evidenţă termeni care nu se diferenţiază semantic,
termeni care se diferenţiază prin seme substanţiale (care descriu propriu-zis conţinutul semantic al
termenilor) şi/sau seme graduale. De exemplu, USCAT, SEC, ZBICIT, DESHIDRATAT, SECETOS sunt
glosaţi în dicţionar prin definiţii asemănătoare din care reţinem ‘lipsit de umezeală, apă (în grade diferite)’,
se grupează pe baza semelor comune ‘adjectival’, ‘nonumiditate’. Dar aceste trăsături de sens nu sunt
suficiente pentru a acoperi conţinutul termenilor. Ei mai au în plus alte trăsături care îi caracterizează şi,
totodată, îi diferenţiază. Astfel USCAT şi SEC conţin trăsătura ‘grad nedefinit’, ZBICIT şi ZVÂNTAT se
caracterizează prin ‘grad mic’, iar DESHIDRATAT şi SECETOS prin ‘grad maxim’. În afară de aceste
trăsături graduale, termenii se mai diferenţiază prin seme de substanţă: ZBICIT, ZVÂNTAT,
DESHIDRATAT conţin semul ‘acţiune realizată’, dat fiind că provin din participiile trecute ale unor verbe
care denumesc acţiunea, iar SECETOS se caracterizează prin ‘cauzat de lipsa precipitaţiilor’.
Analiza componenţială are o importanţă practică, pentru că relevă diferenţele de sens între cuvinte
care la prima vedere, pot fi considerate sinonime. Totodată, acest tip de analiză duce la conştientizarea
acestor diferenţe, la deprinderea de a învăţa şi utiliza corect cuvintele limbii şi, în ultimă instanță la
obişnuinţa de a opera corect o selecţie între cuvintele pe care limba le pune la dispoziţie.
Analiza contextuală116 relevă identităţile şi diferenţele în utilizarea sinonimelor; utilitatea ei
rezultă din aceea că posibilităţile de substituţie a unui sinonim cu altul reprezintă proba identităţii de
sens dintre aceştia. În acelaşi timp, stabilirea identităţilor sau a diferenţelor de sens într-un context dat
este o posibilitate de validare şi de rafinare a analizei semice. În interiorul unei clase de sinonime a
căror identitate de sens a fost verificată pe baza analizei semice, termenii se diferenţiază alcătuind
subclase, în funcţie de preferinţele de combinare contexuală. Altfel spus, deşi echivalente la nivelul

115 Ibidem, p. 104-109.

116 Ibidem, p.109-112.
38
sistemului, sinonimele nu pot fi oricând substituite în orice context, limitele utilizărilor contextuale
fiind impuse de uz. De exemplu, FERTIL, RODITOR, MĂNOS, BOGAT sunt identici sub aspect
semantic, deoarece se caracterizează prin aceleaşi trăsături ‘adjectival’, ‘fertilitate’, ‘grad nedefinit’. Sub
aspectul posibilităţilor de combinare contextuală, se observă diferenţe: toţi se combină cu sol, teren,
pământ, zonă, dar în vecinătatea substantivului recoltă nu sunt admiși decât MĂNOS şi BOGAT.
Analiza stilistică117 pune problema selecţiei pe care vorbitorul o operează în momentul formulării
unui mesaj (nivelul actualizării).
Mărcile stilistice diferite limitează substituţia unui sinonim cu altul, chiar dacă acestea sunt
semantic identice şi chiar dacă, în principiu, pot apărea în aceleaşi contexte. De exemplu, membrii seriei
A MURI, A PIERI, A SE PRĂPĂDI, A DECEDA, A RĂPOSA, A SE STINGE, A DISPĂREA, A SE DUCE
se diferenţiază stilistic, chiar dacă semantic toţi se caracterizează prin aceleaşi trăsături şi se combină cu
substantive din clasa denumind persoane. În funcţie de apartenenţa la o variantă funcţională sau alta,
membrii seriei se diferenţiază astfel:
a) cei caracterizaţi prin marca ‘literar’: A MURI, A PIERI, A DECEDA, A SE STINGE, A
DISPĂREA, A SE DUCE, A RĂPOSA;
b) termeni marcaţi prin ‘nonliterar’: A SE PRĂPĂDI. Discutarea sumară a acestui exemplu arată că
mărcile stilistice creează restricţii în interiorul unei serii sinonimice.
Aspectele pe care le relevă studiul stilistic al sinonimelor nu ţin numai de expresivitatea
termenilor, ci şi de tipul de text în care aceştia sunt utilizaţi.

3.2.4. ANTONIMIA118 este relația de opoziție între sensurile a două cuvinte care aparțin aceleiași
clase lexico-gramaticale și care se referă la aspectele opozabile din realitate. Definiţia curentă, „cuvinte
cu sensuri opuse‚, are un caracter prea vag, permiţând să fie incluse între antonime şi perechi de cuvinte
aflate în alte tipuri de relaţii (heteronimie, complementaritate): bărbat/femeie, berbec/oaie, dejun/cină,
musafir/gazdă etc.
Cercetarea antonimiei se poate face în funcţie de criterii variate, extralingvistice (logice, ontologice) şi
lingvistice. În cercetarea antonimiei ca fenomen semantic, criteriile extralingvistice interesează numai sub
aspectul implicaţiilor lor lingvistice.
Încercând să stabilească o corespondenţă directă între diversele tipuri de antonime şi noţiunile
contrare sau contradictorii din logică, unii lingvişti au identificat relaţia dintre sensurile cuvintelor cu
relaţiile dintre noţiuni. În logică noţiunile contrare şi contradictorii se află în raport de disjuncţie, în
sensul că însuşirile care intră în sfera unei noţiuni neagă însuşirile care constituie sfera noţiunii opuse.
Noţiunile contrare reprezintă termenii extremi ai unei serii logice între care poate exista şi un al treilea
membru, de exemplu: mare/mijlociu/mic. Noţiunile contradictorii au calitatea de a se nega reciproc în
mod global, fără a admite intermiedieri, de exemplu: corect/incorect, cinstit/necinstit etc.
Se poate vorbi despre o antonimie implicată în lucruri, adică relaţia de opoziţie dintre cuvinte

117 Ibidem, p. 112-114.

118 O analiză a antonimiei, în special a antonimiei neologice (definiție, trăsături generale, tipuri de antonime,
trăsături morfologice) realizează Cristian Moroianu în partea introductivă, intitulată Antonimia în limba română.
Antonimia neologică, a lucrării sale – Dicționar etimologic de antonime neologice - Editura Universității din București,
București, 2008, p. 5-21.
39
reflectă opoziţia din realitatea obiectivă, de exemplu119: zi/noapte, a trăi/a muri, îngheţ/dezgheţ. Deşi între
noapte/zi există şi amurg, între a trăi/a muri există a trage să moară, totuşi în relaţia de antonimie vorbitorii
nu au niciodată în vedere acest al treilea intermediar, ceea ce dovedeşte că raportul dintre termenii opuşi
este binar, că opoziţiile mai nuanţate dintre cuvinte sunt comprimate în perechi antonimice. Pe de altă
parte, destule tipuri de antonime nu se pot explica referenţial, ceea ce face din acest mod de analiză doar
un auxiliar ce nu trebuie absolutizat.
În limbă sunt puse adesea în opoziţie antonimică cuvinte ce denumesc obiecte care, în plan
ontologic, nu sunt contrare. De exemplu120, opunem în mod curent pe viaţă lui moarte, cu toate că moartea,
ca moment ultim al unei existenţe, ar trebui opusă momentului iniţial, reprezentat de naştere. Aceasta
înseamnă că în sensul antonimelor se reflectă nu atât însuşirile absolute ale obiectelor, ci mai mult
aprecierea subiectivă pe care vorbitorii o fac asupra acestor însuşiri şi care apare în prim plan în relaţia
antonimică, ca rezultat al interpretării în plan apreciativ. Opoziţia este una din principalele operaţii din
activitatea intelectuală a omului: omul compară două obiecte, două fenomene şi ajunge la unele
concluzii despre opoziţia lor; această opoziţie mentală se relizează în vorbire prin opunerea cuvintelor
care desemnează astfel de realităţi, antonime fiind însă numai acele cuvinte ale caror sensuri le opun toţi
vorbitorii unei limbi.
Ca fenomen lingvistic, antonimia acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare în baza
unei obiectivări extralingvistice, cât şi pe cele puse de vorbitori în relaţie antonimică.

Condiţiile realizării antonimiei

1) Analiza componenţială a antonimelor pune în evidenţă faptul că pentru a fi puse în relaţie de
antonimie, cuvintele trebuie să aibă una sau mai multe componente de sens (seme) comune, care să asigure
legătura dintre ele. De exemplu, în perechea rece/cald, legătura este asigurată de componenta de sens
comună ‘temperatură’, apreciindu-se că aceasta este ‘mai mare’ sau ‘mai mică’ în raport cu un etalon.
2) Cea de-a doua condiţie fundamentală este ca antonimele să aibă în conţinutul lor componente de
sens (seme) care se opun logic, numite seme incompatibile contrarii; în exemplul dat, ‘mare’/ ‘mică’.

Structuri antonimice. Caracteristici

Dacă trăsăturile de sens comune asigură legătura dintre antonime, semele incompatibiel contrarii
stau la baza opoziţiei dintre termenii perechii antonimice. Din cele prezentate rezultă că o caracteristică
importantă a antonimiei este simetria. Aceasta înseamnă că sensurile antonimelor sunt alcătuite din
aceleaşi seme, unica diferenţă constând în semele contrarii, fapt ce se poate înfăţişa schematic, în paralel,
la exemplul discutat mai sus:

CALD / RECE
‘adjectival’ ‘adjectival’
‘mai mare (în raport cu un etalon)’ ‘mai mic (în raport cu un etalon)’
‘în grad neprecizat’ ‘în grad neprecizat’

119BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 121.

120 Ibidem, p. 122.
40
 Membrii unei perechi antonimice trebuie să aparţină aceleiaşi variante stilistico-funcţionale a
limbii, deci să se caracterizeze prin mărci stilistice identice. De exemplu, a trăi este opus lui a muri
(ambele cuvinte aparţinând limbajului uzual) şi nu lui a deceda (marcat ‘ştiinţific şi administrativ’) sau lui a
sucomba (marcat ‘livresc’).
O problemă care se pune este aceea a numărului de termeni antrenaţi într-o relaţie antonimică. Cea
mai simplă situaţie este cea reprezentată de cupluri ca abstract/concret, par/impar, adică cele al în care
fiecare membru al perechii neagă sensul antonimului său. Lucrurile se complică dacă unul sau fiecare
dintre cele două antonime are, la rândul său, sinonime, ca în cazul lui leneş/harnic121. Fiecare dintre cele
două cuvinte îşi are sinonimele sale, dar oricare dintre sinonimele lui leneş se opune lui harnic şi oricare
dintre sinonimele acestuia se opune lui leneş, după schema:
Leneş = comod = indolent = puturos = pierde-vară = trândav.
Harnic = vrednic = muncitor = silitor = activ = întreprinzător.
Este evident că fiecare dintre membrii unei serii de termeni se opune fiecărui membru al celeilalte
serii: întreaga serie a lui LENEŞ se opune întregii serii a lui HARNIC, fundamental antonimia fiind o
relaţie binară. Totuşi antonimia nu priveşte numai termenii implicaţi într-o pereche, ci întreaga lor
paradigmă semantică, toate sinonimele lor. Aceasta înseamnă că sunt puse în opoziţie irecociliabilă
elementele esenţiale ale fiecărei paradigme, semele fundamentale ale acesteia şi nu particularităţile contextuale, nu
nuanţele cuvintelor considerate antonime. Antonimia este, prin urmare, contrazicerea unei paradigme, un
procedeu prin care vorbitorul pune în acest raport întregul grup de sinonime al unei perechi antonimice.
Binarismul face însă ca selecţia să nu se facă oricum, ci ţinându-se cont de o anumită marcare, un etalon
(lexicalizat sau nu). În mod obişnuit, opunem pe harnic lui leneş şi nu lui puturos, pentru că simţim că
ultimul termen strică echilibrul relaţiei, fiind marcat gradual mai puternic în raport cu antonimul său.
Prin urmare, termenii unei relaţii antonimice să fie dispuşi egal şi simetric pe axa reprezentată de dimensiunea
semantică comună.
Potrivit celor spuse mai sus, rezultă că antonimia are următoarele caracteristici122:
- este binară (priveşte două cuvinte sau două serii de cuvinte);
- este simetrică (simetria presupune dispunerea egală şi simetrică pe axa reprezentată de axa
semantică comună).
Clasificarea antonimelor123 se poate face din diverse puncte de vedere:
- în funcţie de structura lor morfologică, antonimele pot fi: a) cu radicali diferiţi (heterolexe)
(bolnav/sănătos, bun/rău); b) cu acelaşi radical (homolexe) (vinovat/nevinovat, fericire/nefericire). Acestea din
urmă marchează opoziţia prin prefixe antonimice sau privative, existente la unul din termenii perechii.
- în funcţie de criteriul lexico-gramatical, antonimele sunt: adjective (mare/mic, frumos/urât), substantive
(iubire/ură, lumină/întuneric), verbe (a închide/a deschide). Acest criteriu atrage atenţia asupra faptului că
termenii asociaţi într-o pereche trebuie să facă parte din aceeaşi clasă morfologică.
- în funcţie de criteriul semantic, se disting: antonime graduale – cele care reprezintă diferite grade de
manifestare ale uneia şi aceleiaşi însuşiri (cald/rece, ieftin/scump, aproape/departe); antonime stabilite pe

121 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 126.

122 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 128. A se vedea și BUCĂ & EVSEEV, 1978: 210-216 și GROZA, 2012:
88-90.
123 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 129-130.
41
opoziţii negraduale (mort/viu, moral/imoral); antonime stabilite pe opoziţii direcţionale („vectoriale‚) –
care vizează acţiuni, însuşiri etc. orientate în direcţii diametral opuse şi care au referenţi diferiţi (a intra/a
ieşi, a importa/a exporta, a veni/a pleca); antonime stabilite pe opoziţii de tip conversiv – în care este vizat
unul şi acelaşi referent din punctele de vedere ale unor participanţi la o acţiune, situaţi pe poziţii
diametral opuse (a cumpăra/a vinde, a da/a lua, a câştiga/a pierde).
Analiza componenţială a antonimiei124 are ca scop punerea în evidenţă a tipurilor de identităţi şi
diferenţe între membrii clasei. Pentru a obţine o clasă de antonime pornim fie de la unul din sensurile
unui cuvânt polisemantic, fie de la o serie de sinonime, căutând termenii opuşi ca înţeles, respectând cele
două condiţii enunţate: principiul semelor comune şi cel al semului incompatibil contrar. Rezultatul
poate fi: 1) găsirea unui singur antonim sau 2) găsirea mai multor antonime (cvasi)sinonime între ele.
Analiza contextuală a antonimiei125 nu aduce date noi, această categorie semasiologică fiind
constituită strict paradigmatic. Opoziţia antonimică nu se creează de fiecare dată în actul vorbirii, ci ea
este reprodusă de vorbitori ca fiind ceva existent şi fixat în limbă, ea vând caracter general pentru
vorbitori. Contextul, criteriu de dezambiguizare semantică, stă, implicit, la baza organizării clasei de
antonime. De exemplu, ÎNALT se poate repartiza în mai multe paradigme antonimice, în funcţie de
sensul pe care îl realizeazăşi care este determinat contextual:
ÎNALT/SCUND; MIC (în contexte ca persoană, casă, gard);
ÎNALT/JOS; GRAV (în contexte ca sunet, voce, ton);
ÎNALT/SCĂZUT (în contexte ca temperatură, nivelul apei, nivel ştiinţific).
Deşi relaţia antonimică este preexistentă actului vorbirii, ceea ce îi asigură o anumită independenţă
în raport cu contextul, totuşi independenţa contextuală este îngrădită de preferinţele concrete de
combinare ale unui termen sau chiar de anturajul lexical specific unui termen, care nu permite înlocuirea
acestuia prin antonimul său; de exemplu, IUBIRE (sfântă, maternă, gingaşă, duioasă, frăţească), faţă de URĂ
(înverşunată, sălbatică, neîmpăcată).
Analiza stilistică126 evidenţiază că opoziţia antonimică este condiţionată de varianta
stilistico-funcţională căreia îi aparţin termenii; sunt puşi în opoziţie imediată în context termeni
caracterizaţi de obicei prin aceeaşi marcă stilistică. De exemplu, dacă cerem unui vorbitor să ne indice un
antonim pentru MIŞTO, acesta va spune NASOL, şi nu URÂT, preferând cuplarea termenilor marcaţi
stilistic ‘argotic’. Încălcarea deliberată a acestei constrângeri corespunde intenţiei vorbitorului de a obţine
anumite efecte stilistice.

3.2.5. PARONIMIA este relația variabilă, mergând de la diferență până la echivalență totală sau
parțială, între sensurile a două sau mai multe cuvinte care au o formă cvasiidentică și care, din această
cauză, pot fi confundate127. Se dsiting astfel paronime între care există o diferență de sens și o
cvasiidentitate formală (atlas-atlaz, corvetă-covertă etc.) și paronime între care există, pe lângă
cvasiidentitate formală, o legătură semantică de tipul sinonimiei totale sau parțiale (amenda-emenda, epila-
depila) sau de tipul antonimiei (emigra-imigra, emigrant-imigrant).

124 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005, p. 130-134.

125 Ibidem, p. 134-136.
126 Ibidem, p.137.
127 GROZA, 2012: 90.
42
 Relația de paronimie se poate stabili între cuvinte vechi și populare (chiară-chioară, sfară-sfoară),
între neologisme (gera-gira, apropria-apropia), dar și între neologisme și cuvinte din fondul vechi (gintă-
geantă, jantă-geantă).
Atunci când vorbitorii nu cunosc bine sensul și originea paronimelor, acestea se atrag și se substituie,
fenomen numit atracție paronimică. De exemplu, substantivul complement128 (din fr. complément, lat.
complementum, provenit la rândul său din lat. complere ‛a adăuga pentru a fi complet‛) folosit în terminologia
gramaticală, este pentru unii vorbitori mai cunoscut decât paronimul său compliment (din fr. compliment, la
rândul său un cuvânt spaniol complimiento < span. cumplir con alguein ‛a fi politicos față de cineva‛). Astfel, o
exprimare de felul a face cuiva un complement pare mai motivată decât cea corectă a face cuiva un compliment.
Exemplul demonstrează că atracția paronimică este nu numai o sursă a omonimiei, ci și un aspect al
etimologiei populare129 care constă în substituirea sau confundarea a două cuvinte a căror formă este
cvasiidentică.

3.2.6. HIPONIMIA130 este o relaţie semantică stabilită pe baza unui principiu ierarhic care asociază
un termen mai restrâns, specific (hiponim), unuia mai general (hiperonim); este o relaţie de incluziune
unilaterală a sensurilor unităţilor lexicale considerate şi demonstrează caracterul ordonat, structurat al
vocabularului. De exemplu, în enunţul Mi-a adus flori, FLOARE poate fi substituit prin CRIN,
TRANDAFIR, LALEA, dar nu şi invers. Relaţia de sinonimie se poate confunda cu relaţia de hiponimie,
dar cele două nu se acoperă decât parţial: PURPURIU este, în acelaşi timp, un hiponim şi un sinonim al
lui ROŞU. Dar din punct de vedere logic hiponimia se distinge de sinonimie: implicaţie bilaterală pentru
sinonimie, implicaţie unilaterală pentru hiponimie.
„Majoritatea hiponimelor sunt nume, dar există şi verbe: A UCIDE, A OMORÎ faţă de A OTRĂVI, A
ÎMPUŞCA sau adjective: ROŞU faţă de BORDO, VIŞINIU.‚131

3.3. Evoluția semantică a cuvintelor

Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie se constituie într-un echilibru semantic care facilitează
înţelegerea modalităţilor de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii şi sugerează
posibilităţile de evoluţie semantică.
În orice moment al existenţei lui, cuvântul are un conţinut semantic alcătuit dintr-un număr finit de
sensuri. Evoluția semantică a cuvintelor se poate evidenția prin compararea sensurilor actuale ale
unităților lexicale cu cele din faze mai vechi ale limbii române. Astfel, substantivul CIUDĂ avea sensul
‛miracol, minune‛, BAZACONIE însemna ‛fărădelege‛, HAIN însemna ‛trădător, necredincios‛, muncă
avea sensul de ‛chin, trudă, tortură‛. În limba română actuală, ciudă înseamnă ‛sentiment depărere de
rău, de invidie amestecată cu supărare sau de invidie amestecată cu dușmănie‛, bazaconie – ‛lucru bizar,
de mirare, de necrezut‛, hain – ‛rău la inimă‛, muncă se referă la ‛activitatea specifică omului de
satisfacere a trebuințelor sale prin transformarea naturii‛.

128 GROZA, 2012, p. 91.

129Despre atracția paronimică și etimologia populară a se vedea și HRISTEA, 1984: 28-30.
130 GROZA, 2012: 91.
131 BIDU-VRĂNCEANU, 2007:134.
43
 Un alt mijloc de a surprinde evoluția sensurilor unor cuvinte este acela de a compara sensurile
cuvintelor din limba română actuală cu cele pe care le au etimoanele lor. Astfel, româna a moștenit din
latină cuvinte ca ÎNVĂȚA ‛a studia‛, LEGUMĂ ‛nume generic dat unor vegetale‛, NUTREȚ ‛hrana
animalelor erbivore, furaj‛. În latină, invitiare se referea la ‛a deprinde un viciu‛, legumen însemna
‛păstaie‛, nutricium - ‛hrană în general, atât pentru oameni, cât și pentru anumale‛.
Cauzele schimbărilor semantice trebuie căutate, pe de o parte, în realitatea înconjurătoare sau în
realitatea extralingvistică, mai ales în cea socială, aflată în permanentă schimbare, iar pe de altă parte, în
evoluția limbii și în fenomenele care determină dezvoltarea acesteia. Substantivul PENIȚĂ și-a schimbat
sensul datorită faptului că realitatea pe care o denumea s-a modificat odată cu modernizarea
instrumentelor de scris. În schimb, evoluția semantică a cuvintelor GENEROS, HAIN reflectă anumite
atitudini, concepții su comportamente. Astfel, o persoană a cărei origine era de neam ales (lat. generosus)
a fost privit ca o persoană darnică, în timp ce un trădător (hain) a fost considerat un om rău la suflet.
O altă cauză a schimbărilor semantice este determinată de nevoia de exprimare concisă sau de
economie în limbă. Astfel, denumirile tenis-teniși, baschet–bascheți provin din omiterea elementelor
lexicale care se subînțeleg: pantofi de tenis, ghete de baschet.
O altă cauză este și ironia determinată de predispoziția firească a interlocutorilor către glumă.
AGHIUȚĂ și A SE AGHESMUI sunt derivate de la aghios, respectiv aghiasmă și ar trebui să însemne
‛sfințișor‛ și ‛a bea aghiasmă, apă sfințită‛. De fapt, aceste cuvinte sunt folosite cu sensuri ironice:
‛tartorul dracilor‛ și ‛a se îmbăta‛.
Unele cuvinte își schimbă sensul chiar în limba română de astăzi ca urmare a confuziei paronimice.
Astfel, FORTUIT (‛întâmplător‛) este folosit de unii vorbitori cu sensul ‛forțat‛, MUTUAL (‛reciproc‛)
este folosit cu sensul ‛pe muțește‛, SALUTAR (‛salvator‛) are sensul ‛care merită să fie salutat‛.
Cercetătorii au încercat să găsească procedeele generale ale schimbărilor de sens. Astfel, variaţiile
sensului unui cuvânt se pot clasa în trei tipuri principale:
a) Îngustarea sensului, adică trecerea de la sensul general la unul particular; de exemplu, lat.
nutricium însemna în latină „hrană, în general‚, dar continuatorul lui românesc, NUTREŢ, înseamnă
exclusiv „hrană pentru animale domestice erbivore, constituită de obicei din plante care sunt recoltate şi
folosite ca furaj‚; STEAG = „unitate militară mai mică, având drapel propriu‚ ajunge prin restrângere de
sens să fie astăzi sinonim cu drapel şi să aibă doar sensul de „drapel‚.
b) Lărgirea sensului, adică dezvoltarea de la un sens particular la unul general; de exemplu,
PASĂRE, în româneşte a dobândit un sens mai larg decât avea latinescu passer, care îi stă la bază şi care
însemna „vrabie‚. Alt exemplu: iniţial, cuvântul MITOCAN a însemnat exclusiv „locuitor al unui metoc
(cu varianta - mitoc)‚, metoc însemnând „mănăstire mică subordonată unei mănăstiri mari‚; cu timpul,
mitocan şi-a lărgit sensul ajungând să însemne şi „locuitor de pe lângă oraş, de la periferia oraşului‚,
adică mahalagiu în sensul propriu al cuvântului; de aici şi până la actualul sens al lui mitocan „om cu
comportament grosolan, vulgar‚, schimbarea de sens a fost înlesnită şi de existenţa în limbă a unor
cuvinte cu un final asemănător şi cu sens peiorativ – grosolan, bădăran, mârlan, ţopârlan.
c) Transferul de sens prin asemănare între nume sau prin contiguitate de nume, reprezintă, în mare,
metafora (asemănarea, similitudinea) şi metonimia (contiguitatea). Procedeele prin care se realizează
aceste schimbări, considerate devieri sau abateri de la denotaţie, sunt cunoscute şi studiate sub numele
de tropi. Prin tropi se realizează sensurile conotative (expresive, afective) care se găsesc virtual în
denotaţie. Denotatul are multe aspecte, unele imprevizibile la prima abordare; este suficient ca, din
44
diverse cauze, unul dintre aspecte să apară şi să se impună la un moment dat, dominând pe celelalte,
pentru ca termenul să capete posibilitatea de a reda şi aspectul neglijat anterior (aşa s-a ajuns ca prin
analogie sau contiguitate să apară sensuri conotative).

Metafora132 este schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, într cele două obiecte
existând o asenănare oricât de mică (o analogie). Un exemplu: TOPORAȘ133 ca nume al plantei căreia i se
mai spune şi violetă. Termenii sunt: floare, forma florii, topor mic (forma toporului); identităţile: o floare
care are aceeaşi formă ca un topor mic. Analogia fiind comparaţie, termenul care uneşte elementele
metaforei este întotdeauna căutat, pentru că numai el permite decodarea ei corectă.
Metafora134 se realizează printr-o amalgamare sau intersecţie semică neobişnuită între doi termeni
diferiţi semantic, intersecţie inteligibilă numai în context. Distanţa semantică dintre termenii metaforei
poate fi oricât de mare, pentru că este o figură necondiţionată din acest punct de vedere. Analiza pune în
evidenţă deosebirile de sens care asigură expresivitatea metaforei, dar şi faptul că prin context se
stabileşte o punte de legătură manifestată printr-o trăsătură de sens (sem) comună între termenul metaforizat
şi cel metaforic. De exemplu: dacă unui om care vorbeşte mult şi fără rost i se spune că latră, avem a face
cu neutralizarea opoziţiei dintre A VORBI şi A LĂTRA, care, altfel sunt unităţi distincte. A vorbi poate fi
analizat în trăsăturile de sens (seme): 1. „a emite sunete“, 2. „a articula cuvinte‚, 3 „a exprima gânduri,
sentimente umane‚. De asemenea, a lătra e format din trăsăturile de sens: 1′. „a scoate sunete“, 2′.„a
repeta sunete scurte sacadate‚, 3′. „a reda stările caracteristice speciei câine‚. Între cei doi termeni se
stabileşte o relaţie de intersecţie, cele două mulţimi de trăsături de sens se întretaie, iar la intersecţia lor
se află trăsătura de sens comună 1 - 1′ ( a scoate, a emite sunete), care asigură procesul de mataforizare.
Cele două operaţii care asigură reorganizarea trăsăturilor de sens (seme) comune sunt suprimarea şi/sau
adăugarea semelor. În exemplul dat se observă baza semantică comună a celor doi termeni şi opoziţia
dintre ei; termenul metaforic a lătra se suprapune parţial peste termenul propriu a vorbi, şi păstrează 2′,
3′, dar numai ca aspect sugestiv: „a vorbi sacadat, ca şi cum ar reda stări proprii câinelui‚. Mecanismul
metaforei se bazează pe faptul că trăsăturile sensului propriu al cuvintelor în discuţie nu dispar total, ci
se produce o reorganizare a dispoziţiei lor, trecând pe primul plan trăsătura de sens comună.
Metaforele de tipul celei discutate mai sus apar ca unităţi consacrate în sistemul limbii, care sunt, în
general, menţionate în dicţionare după sensurile proprii care le-au generat. Ele poartă numele de metafore
implicite. Alte metafore au însă o structură aparte, rezultată din folosirea simultană a ambilor termeni:
înger de copil, bujor de fată. Ele sunt numite metafore explicite: în cazul lor, cei doi termeni, cel figurat,
bujor, şi cel propriu, fată, sunt puşi faţă în faţă, prezenţa celui din urmă asigurând o mai puternică forţă de
sugestie primului. Decodarea metaforei explicite se face chiar prin structura ei sintagmatică şi de aceea
distanţa dintre cei doi termeni poate fi foarte mare. Organizarea sintagmatică a metaforelor explicite le face
strâns dependente de context şi de aceea ele sunt mai puţin numeroase în limba comună decât metaforele

132 Metafora a fost discutată pe larg în retorică şi în mai toate disciplinele filologice; ea este o noţiune fundamentală a
studiilor de stilistică, de poetică şi de estetică, iar mai recent şi de semiotică. Încă din antichitate, când filozofii şi
oratorii au analizat posibilităţile unei exprimări alese, îngrijite, figura centrală a retoricii antice era tocmai metafora
(translatio), şi a redevenit în actualitate ca problematică centrală a neoretoricii sec. al XX-lea.
133 COTEANU & BIDU-VRĂNCEANU, 1975: 51.
134Mecanismul metaforei este descris de: COTEANU & BIDU-VRĂNCEANU, 1975: 50-59; IORDAN &ROBU, 1978:
264-265; ELENA SLAVE, 1991: 8-50.
45
implicite. Ele sunt mereu în schimbare şi, ca atare, dicţionarele le înregistrează rar ca unităţi consacrate de
sistem. Fie ca aparţin limbii comune, fie limbajului poetic, metaforele au acelaşi mecanism semantic de
producere.
Metaforele din limba comună se pot repartiza în câteva categorii, în funcţie de sferele semantice pe
care le reprezintă135:
a) metafora animat pentru inanimat se poate exemplifica prin nume ale părţilor corpului omenesc date
unor obiecte: capul/fruntea satului/clasei, ochiul geamului sau al ciorapului, gura râului sau cotul râului;
b) metafora animat pentru animat se bazează pe transferul de sens de la om la animale sau invers.
Vezi exemplul verbului a lătra care dezvoltă sens metaforic prin referire la om;
c) metafora inanimat pentru animat se poate exemplifica prin numele unor obiecte atribuite unor părţi
ale corpului omenesc: nodul gâtului, fluierul piciorului;
d) metafora inanimat pentru inanimat se bazează de obicei pe asemănare de formă şi poate fi ilustrată
prin numele unor plante: lăcrămioare, părăluţe, cerceluşi ş.a.

Metonimia este o schimbare condiţionată a numelor obiectelor, condiţia fiind ca numele înlocuitor
să indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii. Astfel, când
cineva spune că are ureche muzicală, prin aceasta se înţelege că este apt pentru a face/a studia muzică, ureche
fiind întrebuinţat metonimic pentru auz; sau când se spune că cineva are un Grigorescu, adică un tablou
pictat de Grigorescu, adică numele pictorului este folosit în locul operei lui, constituie de asemenea o
metonimie. Între ureche şi auz, între Grigorescu şi tabloul pictat de el există o corespondenţă calitativă.
Metonimia este, prin urmare, schimbarea unui cuvânt prin altul, cu condiţia ca cele două cuvinte să
denumească obiecte (lucruri, fiinţe etc.) între care există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă.
Clasificarea metonimiilor136 este mai dezvoltată sau mai restrânsă, potrivit cu semantica numelui
înlocuitor. Câteva tipuri mai frecvente de metonimii:
a) metonimia persoană pentru lucru (numele autorului pentru opera lui, numele inventatorului,
producătorului pentru obiectul construit, numele eroului literar pentru operă, numele stăpânului unei
proprietăţi pentru proprietate ş.a.): Am cumpărat un Eminescu (o ediţie nouă din opera lui Eminescu);
Și-a cumpărat un Ford (autoturism fabricat în uzinele lui Ford); Locuiesc lângă Trei Ierarhi (biserica de
sub patronajul celor trei ierarhi) etc.
b) metonimia recipient pentru conţinut (conţinutul, subînţeles sau exprimat se redă prin numele
vasului sau al altui obiect care poate să conţină ceva): A băut un păhărel mai mult. (= băutura spirtoasă
dintr-un păhărel); punctul de plecare îl constituie numele unui vas ori al unui recipient cu care se
măsoară conţinutul: o baniţă (15 kg. de porumb), o halbă (paharul de servit bere având capacitatea de1/2
de litru), o cinzeacă (paharul de 50ml pentru servit ţuică), o baterie (1 litru de vin şi un sifon). Cu cât este
mai rar obiectul utilizat ca recipient, cu atât este mai necesar să i se indice conţinutul: o mână de sare, un
braţ de lemne. O variantă ceva mai îndepărtată a acetei metonimii se referă la organe şi părţi ale corpului
omenesc, de obicei inima sau capul, mai rar creierul, considerate a fi sediul unor sentimente sau activităţi:
Are cap (= minte, inteligenţă) de matematician. Recipientul poate fi imaginat (echivalat) cu un spaţiu, o
clădire, o ţară etc. Sala aplaudă în picioare; recipientul poate fi şi o perioadă de timp: studenţii anului I.

135 COTEANU & BIDU-VRĂNCEANU, 1975: 53-59.

136 Ibidem, p. 41-47.
46
 c) metonimia cauza pentru consecinţă (efect): Omul acesta are mâini de aur. Cuvintele subliniate ţin locul
dibăciei, talentului – se interpretează mâna prin prisma lucrului executat cu dibăcie. În acestă accepţie, şi
alte organe ale omului pot fi denumite nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce fac: a avea nas fin = a avea
mirosul fin; a avea gură mare, a face gură, a face gât = conţin termeni al căror efect pot fi ţipetele, gălăgia.
Relaţia cauză-consecinţă se extinde şi la acţiuni ale simţurilor: a mirosi o afacere, vede multă latină, unde
cuvintele subliniate au sensul de a pricepe, a şti.
d) metonimia locul pentru produs: cazul cel mai semnificativ pentru denumirea unui produs prin
numele locului de fabricaţie este acela al şampaniei, vin din podgoriile provinciei franceze Champagne,
pregătit după o tehnică locală răspândită în toată lumea. Pe acest model avem în limba română canadiană
(după numele unui tip de haine răspândite în Canada), havană (ţigară de foi fabricate în capitala Cubei –
Havana), damasc (tip de ţesătură care a provenit din Damasc, capitala Siriei), dacia (autoturism fabricat la
Piteşti – uzinele Dacia) ş.a.
e) metonimia simbol pentru ceea ce simbolizează: o serie de simboluri ca sceptrul, tronul, laurii, politică,
gloria, creştinismul, mahomedanismul ş.a.
Metonimia este un trop mai puţin răspândit decât metafora; valorile conotative ale metonimiei
sunt mai logice, mai reci decât sensurile metaforice, de aceea încărcătura ei expresivă este mai mică.
Metonimia este răspândită mai cu seamă la substantive şi aproape nu se întâlneşte la verbe şi la
adjective.

Sinecdoca este tot o schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă unul dintre ele se
cuprinde într-un fel oarecare în celălalt. Ea este bazată pe o relaţie cantitativa. Principalele tipuri de
sinecdocă137 sunt:
a) sinecdoca parte pentru întreg (pars pro toto): acoperiş sau adăpost pentru locuinţă, casă; pâine pentru
hrană, existenţă materială.
b) sinecdoca întregul pentru parte (totus pro parte): îmbrăcat în mătase/în catifea/în aur, cuvintele
subliniate fiind utilizate pentru veşminte de mătase, de catifea, împodobite cu fire de aur.
c) sinecdoca singular pentru plural şi invers: obişnuită în limbajul popular pentru numele popoarelor:
în ţara turcului sau bătrâneţile, tinereţile cuiva (pentru bătrâneţea, tinereţea).
d) sinecdoca abstractul pentru concret:
Este un om cu relaţii, în care relaţii înseamnă persoane importante.
Se adresează justiţiei.- cuvântul subliniat apare în locul unui element concret în spaţiu şi timp.
I. Iordan și V. Robu138 discută sinecdoca în paralel cu antonomasa pe care le consideră a fi
transferuri de sens generalizante sau particularizante. Antonomasa poate fi considerată o variantă de
sinecdocă, dacă pentru a desemna o persoană se folosește un nume comun, sau dacă pentru a desemna
un obiect ori o calitate se folosește un nume propriu ca în exemplele: El este un cicero/hercule - transferul
semantic se obține prin suprimarea parțială a unor seme. Astfel, spunem că X este un hercule, în raport cu
totalitatea celor puternici.
Sinecdoca și antonomasa particularizante se realizează prin adaos de seme: România se află pe locul
I. = echipa reprezentativă a României; O pânză în depărtare. = un vas cu pânze.

137 COTEANU & BIDU-VRĂNCEANU, 1975: 47-50.

138 IORDAN &ROBU, 1978: 262-263.
47
 Alte exemple pot fi: infinitivul lung, ca rezultat al unei transformări de nominalizare: fructele se coc
> coacerea fructelor; folosirea denumirii instituției etc. în locul numelui persoanei care deține o funcție:
Măsurile luate de decanat au fost avizate de rectorat.; S-a adresat consiliului facultății/justiției.

Oximoronul139 este o realizare figurată prin suprimare și adaos în sens negativ într-o sintagmă
formată din substantiv și adjectiv: soare negru, prostie spendidă, ignoranță sublimă, clarități obscure, taăcere
grăitoare.
Ceea ce trebuie să reţinem este că îngustarea, lărgirea sau transferul de sens sunt fenomene
permanente în vocabular, atât în sincronie, cât şi în diacronie, numeroase sensuri figurate nemaifiind
simţite ca atare şi încadrându-se în uzul comun. Fenomenul poartă numele de lexicalizarea tropilor și
este un proces cu cel puţin două etape: una efectuată înainte de faza actuală, a doua în curs de realizare
(vezi supra: MITOCAN). Lexicalizarea nu atinge toate cuvintele afectate de un trop, ci mai ales cuvintele
al căror echilibru semantic este răsturnat de ieşirea din uz a sensului propriu.

BIBLIOGRAFIE

BIDU-VRĂNCEANU, 2008 = Angela Bidu-Vrănceanu, Câmpuri lexicale din limba română. Probleme teoretice
și aplicații practice, Editura Universității din București, București, 2008, p. 79-84.
BIDU-VRĂNCEANU, 2007 = Angela Bidu-Vrănceanu, Lexicul specializat în mişcare. De la dicţionare la texte,
Editura Universității din București, București, 2007, p.133-144.
BIDU-VRĂNCEANU et alii, 2001 = Angela Bidu–Vrănceanu, Dicționar de științe ale limbii, Editura
Nemira, București, 2001.
BIDU-VRĂNCEANU, 1986 = Angela Bidu-Vrănceanu, Structura vocabularului limbii române contemporane,
Editura Științifică, București, 1986.
BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005 = Angela Bidu–Vrănceanu & Narcisa Forăscu, Limba română
contemporană. Lexicul, Humanitas Educațional, București, 2005, p. 48-53, 90-91, 95-96, 99, 104-114,
121-122, 126, 128-137.
BUCĂ & EVSEEV, 1976 = Vasile Șerban & Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan. Schiță de sistem,
Facla, Timișoara, 1976, p. 149-170.
COTEANU & BIDU-VRĂNCEANU, 1975 = Ion Coteanu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română
contemporană, vol. II. Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.40-59; ediţia
revăzută şi adăugită: Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română
contemporană. Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.
DEX2 = Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Univers Enciclopedic, București, 1996.
DRAGOMIRESCU, 1975 = Gh. N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1975.
DUMISTRĂCEL, 1997 = Stelian Dumistrăcel, Expresii românești. Biografii – motivații, Editura Institutul
European, Iași, 1997.
DUMISTRĂCEL, 1980 = Stelian Dumistrăcel, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1980.
FORĂSCU, 2004 = Narcisa Forăscu, Antonimia, sursă de expresivitate, în ‛Limbă și literatură‛, vol. I-II,
2004, p. 9-16.

139 Ibidem, p. 1978: 265.

48
GROZA, 2012 = Liviu Groza, Elemente de lexicologie, ediția a–II-a revăzută și adăugită, Editura
Universității din București, București, 2012, p. 35, 38, 73- 74, 78, 83, 90-91.
HRISTEA, 1984 = Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, ediția a III-a, revăzută și
adăugită, Editura Albatros, București, 1984, p. 19, 28-30.
IORDAN & ROBU, 1978 = Iorgu Iordan & Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1978, p. 230-235, 262-265.
MOROIANU, 2008 = Cristian Moroianu, Dicționar etimologic de antonime neologice, Editura Universității
din București, București, 2008, p. 5-21.
MOROIANU, 1999 = Cristian Moroianu în Omonimia în sfera lexicului, în „Limbă și literatură‛, vol. II,
1999, p. 23-33.
NAGY, 2015 = Rodica Nagy, Dicționar de analiză a discursului, Editura Institutul European, Iași, 2015.
SÂRBU, 1977 = Richard Sârbu, Antonimia lexicală în limba română, Editura Facla, Timișoara, 1977.
SLAVE, 1991 = Elena Slave, Metafora în limba română. Comentarii şi aplicaţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1991, p. 8-50.
STATI, 1964 = Sorin Stati, Cuvinte românești. O poveste a vorbelor, Editura Științifică, București, 1964.

49
 CAPITOLUL IV
FRAZEOLOGIA

4.1. Domeniul de cercetare

Frazeologia este o disciplină lingvistică care studiază unităţile frazeologice dintr-o limbă sau
dintr-un grup de limbi: apariţia, originea şi uzul acestora în comunicarea curentă sau în anumite stiluri,
rolul unităţilor frazeologice în procesul de modernizare a limbii literare.
Termenul frazeologie are o dublă accepţie140: pe de o parte, denumeşte obiectul supus investigaţiilor,
adică totalitatea frazeologismelor sau a unităţilor frazeologice dintr-o limbă, iar pe de altă parte, se referă
la disciplina care studiază, din diverse puncte de vedere, aceste fapte lingvistice, fie că aparţin unei limbi
sau mai multora.
Frazeologia este o disciplină lingvistică relativ nouă, neavând „o poziţie foarte clară în ansamblul
diverselor ramuri ale ştiinţei limbii.‛141 În ultima vreme se vorbeşte tot mai des despre independenţa
frazeologiei, deşi domeniul ei ţine atât de vocabular, cât şi de sintaxă142 sau numai de lexicologie,
frazeologia fiind un compartiment al acesteia143. Th. Hristea144 consideră că domeniul frazeologiei
interesează şi stilistica şi semasiologia, iar studiul unităţilor frazeologice poate fi extrem de util pentru
etimologie şi lexicografie.
Obiectul de studiu al frazeologiei este reprezentat de îmbinările stabile de cuvinte145, numite şi

140 HRISTEA, 1984:138: ‚Întrucât termenul frazeologie este incomplet definit chiar în dicţionarele noastre mai noi, se
impune redefinirea lui sau mai bine zis completarea actualelor definiţii cu sensurile pe care acest termen le are
în literatura de specialitate. Procedându-se ca în lucrările lexicografice franţuzeşti sau ca în cele româneşti mai
vechi (DA, CADE etc.), i se atribuie lui frazeologie numai două sensuri, şi anume: 1. «Fel propriu unei limbi sau
unui scriitor de a construi frazele.» 2. «Vorbărie fără conţinut, care ascunde sărăcia de idei; vorbe goale şi
umflate; pălăvrăgeală» (<) La aceste două sensuri trebuie să-l adăugăm mai întâi pe cel de „disciplină
lingvistică al cărei obiect de cercetare îl constituie unităţile frazeologice dintr-o limbă dată (ori dintr-un grup de
limbi).‛
141 HRISTEA, 1984: 134.
142 COLŢUN, 2000: 13.
143 ZUGUN, 2000: 10: „Cele mai mari şanse de a se impune ca ramuri ale lexicologiei le au derivatologia şi, mai ales,
frazeologia, disciplină interdisciplinară (combină lexicologia cu gramatica şi istoriologia).‛
144 HRISTEA, 1984: 135.
145AVĂDANEI, 2000: 9 consideră că îmbinările stabile de cuvinte sunt asocieri de cuvinte care şi-au pierdut
complet sau aproape complet independenţa semantică şi gramaticală şi care, strâns unite, alcătuiesc grupuri
lexicale cu sens nou (a trage un perdaf, a semăna zâzanie, a lua în balon), au caracter „permanent‛ în limbă,
sunt impuse de uzaj, fiind simţite de vorbitori ca „unităţi distincte‛ care denumesc, cele scurte, o singură
noțiune, au o singură funcţie gramaticală sau transmit o informaţie gramaticală. Îmbinările lungi transmit
judecăţi de valoare. Analizând bibliografia de specialitate (Lazăr Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii
româneşti, Bucureşti, Academia Română, 1887; Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române,
vol. I-II, Bucureşti, 1900; Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I. Privire generală, Fundaţia pentru literatură şi artă
„Regele Carol‛, Bucureşti, 1940; Al. Andriescu, Valoarea stilistică a expresiilor româneşti, în Studii şi cercetări
50
unităţi frazeologice sau frazeologisme146. De fapt, acest aspect poate constitui şi elementul prin care
frazeologia se deosebeşte de sintaxă care studiază îmbinările libere de cuvinte147. Între îmbinările stabile şi
îmbinările libere se poate distinge un strat intermediar care cuprinde acele îmbinări ce nu se pot
încadra, la un moment dat, în categoria îmbinărilor stabile, nefiind îmbinări libere, dar care sunt
simţite de vorbitori ca unităţi distincte. De pildă director-general, facultatea de matematică etc. Pentru
acestea, C. Dimitriu148 foloseşte denumirea de parte de vorbire cu determinare obligatorie, adică părţi de
vorbire care „transmit prin excelenţă informaţie semantică, având valori diferite: substantiv (domnul
profesor), verb (a scutura lanţul), adjectiv şi adverb (rău la suflet, nici mort)‛.

4.2. Studii și cercetări în domeniul frazeologiei

Se admite că lingvistica rusă149, prin V.V. Vinodragov150, E.D. Polivanov, N.N. Amasova, I.A.

ştiinţifice, Filologie, Iaşi, VII, 1956, nr. 1, p. 63; Al. Andriescu, Stil şi limbaj, Iaşi, 1977; Dumitru Nica, Locuţiunile
substantivale în limba română, în Limba română, XII, 1963, nr. 5, p. 514-526; Gheorghe N. Dragomirescu, Problema
locuţiunilor ca obiect al analizei gramaticale, în Limba română, XII, 19633, nr.6, p. 618-626; Gheorghe Poalelungi,
Locuţiunile adjectivale, în Limba română, 1963, nr. 2, p. 133-147; Finuţa Asan, Fulvia Ciobanu, Cuvinte compuse şi
grupurile sintactice stabile, în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. al IV-lea,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967, p. 235-253; Finuţa Asan, Formarea cuvintelor în limba română, vol. I.,
Compunerea, Bucureşti, 1970, Introducere, p. 1-32; Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Verbul,
Iaşi, 1976; Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române, Numele şi pronumele. Adverbul, Iaşi, 1987; Iorgu
Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978; Stelian Dumistrăcel, Cuvinte. Metafore.
Expresii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Stelian Dumistrăcel, Dicţionar de expresii româneşti,
Institutul European, Iaşi, 1997; Corneliu Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Junimea, Iaşi, 1982;
Alexandru Philippide, Principii de istoria limbii (cap. Izolarea) în Opere alese, Bucureşti, 1984, p. 88-120; Th. Hristea
(coord.), Sinteze de limba română, ediţia a–III-a, Bucureşti, 1984), autoarea observă că există o pluralitate de
termeni utilizaţi pentru a denumi conceptul de îmbinare stabilă de cuvinte. Între aceşti termeni pot fi menţionaţi:
idiotism, expresie perifrastică, expresie/locuţiune proverbială, izolare, perifrază, compus, expresie idiomatică, unitate
frazeologică, proverb, zicală etc.
146 HRISTEA, 1984: 139: ‚ceea ce au în comun toate unităţile frazeologice dintr-o limbă dată e faptul că sunt
combinaţii stabile de două sau mai multe cuvinte, cun sens unitar.‛; SCHERF, 2006: 82: ‚unitatea frazeologică
este o îmbinare stabilă de cuvinte, cu sau fără idiomaticitate. Ea are o întindere de cel puţin două cuvinte şi este
lexicalizată, adică funcţionează în limbă ca unitate de sine-stătătoare, relevând unitate semantică, şi este
consemnată de dicţionare, ca dovadă că ea nu se formează după regulile îmbinărilor libere de cuvinte, ci se
«cheamă» din memorie «de-a gata» pentru a se integra apoi, datorită valenţei proprii, în lanţul vorbirii.‛
147 DIMITRESCU, 1958: 30: îmbinările libere de cuvinte sunt ‚asocieri de două sau mai multe cuvinte, în care
fiecare element îşi păstrează autonomia semantică.‛ Ca exemple pot fi amintite: a trage un pumn, a semăna grâu, a
lua în maşină. Acestea aparţin vorbirii, au un caracter ‚temporar‛, altfel spus iau naştere în procesul
comunicării, iar componenetele lor pot intra oricând în alte combinaţii: a trage un cablu, a semăna porumb, a lua în
remorcă.
148 DIMITRIU, 1994: 52-53.
149 Pentru o prezentare detaliată a contribuţiei lingviştilor ruşi la dezvoltarea frazeologiei a se vedea lucrarea Casiei
Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicarii. Abordare contrastivă pe terenul limbilor română şi germană, Editura
Universităţii ‚Al. I. Cuza‛, Iaşi, 2004, p. 19-28.
150 Începuturile cercetărilor în domeniul frazeologiei ca disciplină independentă se află, în deceniul al patrulea al
secolului al-XX-lea, în lucrările lui V. V. Vinogradov. Clasificarea pe care acesta o face frazeologismelor este
51
Melciuc, N. A. Ianko-Trinickaia ş.a., a pus bazele teoretice pentru ca frazeologia să devină o disciplină de
sine stătătoarea.
Lingvistica nord-americană151 se interesează mai ales de includerea expresiilor idiomatice în
modelul lingvistic generativ al lui Chomsky şi, în consecinţă, frazeologia nu este un domeniu lingvistic
independent. În cadrul acestui demers s-au remarcat Charles F. Hockett, Jerrold J. Katz şi M. Postal,
Uriel Weinreich, Bruce Fraser, Wallace L. Chafe, Adam Makkai.
În spaţiul de limbă germană152, interesul pentru frazeologie se manifestă pregnant. Pe lângă analiza
contribuţiilor cele mai importante ale unor lingvişti germani, C. Zaharia menţionează şi rolul jucat la
dezvoltarea acestui domeniu de către unii romanişti (Thun153, Schemann154) şi lingvişti din afara
Germaniei, Austriei şi Elvetiei, precum Gréciano155 (Franţa), Palm156 (Suedia), Dobrovolski157 (Rusia) ori
Földes158 (Ungaria), ale căror studii se înscriu pe linia tradiţiei cercetării frazeologice germane.
În Franța, spre deosebire de cercetarea frazeologică sovietică şi germană, unde această disciplină se
bucură de autonomie, expresiile idiomatice (‚locutions‛, ‚expressions idiomatique‛, ‚idiotismes‛) sunt
amintite mai ales în lucrările de semantică şi lexicologie. Pentru Ch. Bally159, cuvintele pot forma grupuri
care exprimă o singură idee şi prezintă un singur "signifié". Asemenea grupuri de cuvinte pot fi îmbinări
unice sau stabile (prin folosire repetată). Între aceste două extreme se pot găsi şi alte posibilităţi, astfel
încât Ch. Bally face distincţie între îmbinări accidentale (în care elementele îşi păstrează o autonomie
totală şi se pot oricând combina cu alte cuvinte), serii frazeologice (constituenţii grupurilor de cuvinte îşi
păstrează autonomia semantică, dar prezintă şi anumite afinităţi unele faţă de altele) şi unităţi
frazeologice.
Alături de Ch. Bally, mai pot fi amintiţi Algirdas J. Greimas160 şi Pierre Guiraud161.

cunoscută în Europa occidentală în 1948, prin intermediul articolului semnat de Isacenko – Introducere în
frazeologia rusă ca disciplină lingvistică. Vinogradov clasifică unităţile frazeologice în funcţie de trei criterii:
capacitatea lor de descompunere semantică şi sintactică în părţi componente şi capacitatea părţilor componente
de a forma legături. În funcţie de aceste criterii, se disting trei tipuri de îmbinări de cuvinte: unităţi frazeologice
concrescute, unităţi frazeologice şi legături frazeologice.
151 A se vedea Casia Zaharia, op.cit., p. 28-38.
152 ZAHARIA, 2004: 39-66.
153ZAHARIA, 2004: p. 54-55: Harald Thun (1978): Probleme der Phraseologie. Untersuchungen zur wiederholten Rede
mit Beispielen aus dem Französischen, Italienischen, Spanischen und Rumänischen. [=Beihefte zur Zeitschrift
für Romanische Philologie,168]. Tübingen: Max Niemeyer.
154Ibidem, p. 55-57: Hans Schemann, (1981): Das idiomatische Sprachzeichen. Untersuchungen der
Idiomatizitätsfaktoren anhand der Analyse portugiesischer Idioms und ihrer deutschen Entsprechungen.
[=Beihefte zur Zeitschrift für Romanische Philologie, 183]. Tübingen: Max Niemeyer.
155 Ibidem, p. 60-62.
156 Ibidem, p. 64-65.
157 Ibidem, p. 63-64.
158 Ibidem, p. 65-66.
159 Charles Bally, Précis de stylistique. Esquisse d'une méthode fondée sur l'étude du francais moderne. Genève: A.
Eggiman, 1905; Traité de stylistique française, vol. I. Genève: Georg; Paris: Klinc ksieck, 1951.
160 Algirdas Julien Greimas, (1960-1961): "Idiotismes, proverbes, dictions." – în Cahiers de Lexicologie, nr. 2, 41-61,
1960-1961: unităţile numite aici "idiotismes" sunt cercetate din două puncte de vedere: din cel al compararii cu
alte limbi şi din cel al aspectului intralingvistic.
52
 În lingvistica românească, contribuţii importante la dezvoltarea frazeologiei, concretizate în lucrări
de referinţă pentru acest domeniu au fost întreprinse de lingvişti precum L. Şăineanu162, Al. Philippide163,
Sextil Puşcariu164, Iorgu Iordan165, Florica Dimitrescu166.

161 Pierre Guiraud, Les locutions françaises. [= Que sais-je?, 903+. Paris, P.U.F., 1962: face o trecere în revistă a
fundamentului social şi cultural pentru un număr de locuţiuni şi explică arhaismele lexicale conţinute de acele
expresii, neregularităţile gramaticale precum şi caracteristicile stilistice şi de joc de cuvinte. Totodată se încearcă
găsirea de noi interpretări pentru expresiile încă insuficient explicate.
162 În capitolul "Metafora" din lucrarea Încercare asupra semasiologiei limbei române (1887), L. Şăineanu analizează
diferitele aspecte ale sensului şi ale modificărilor pe care acesta le suferă în decursul timpului. Mai întâi, se ocupă
de lărgirea sensului. De exemplu, arunc era întrebuintat numai de agronomi cu înţelesul de "a plivi un câmp de
buruieni, a arunca balariile" (1887: 159). Se generalizează chiar şi nume proprii: Vasilica este capul de scroafă
împodobit cu flori şi panglici cu care flăcăii colindă la Sfântul Vasile. Exista şi proverbul Vasilica, cât de mult vei
împodobi-o, tot vasilica rămâne. Un alt fenomen analizat este restrângerea sensului: ruda era un substantiv colectiv
care însemna "neam, generatie": Când fu Moisi de 85 de ani, atunce scoase pre ruda ovreiasca de în robia lu Faraon dein
Eghypet – astăzi restrângându-se numai la raporturile care leagă pe membri aceleiaşi familii. Un alt procedeu este
"scăderea sensului‛: mişel însemna cândva "sărman, sărac", iar în limba modernă este folosit cu accepţiunea de
"ticălos, fricos, nelegiuit". Opus acestui procedeu este cel al rafinării cuvintelor: cuvântul sugubăţ, care în limba
veche însemna "criminal, ucigaş", a fost puternic desemantizat sub influenţa verbului a sugui "a glumi", însemnând
astăzi "răutăcios, glumeţ": Veveriţele şugubete, cu coada vâlvoiu, cari sar zglobii. Toate aceste procedee, prezentate de
autor în capitolul "Metafora", se regăsesc şi pe terenul expresiilor idiomatice. Într-o lucrare apărută în 1900, L.
Şăineanu (capitolul "Elementul folkloric") prezintă proverbele şi zicătorile, locuţiunile şi idiotismele ca făcând
obiectul de studiu al "parimiologiei". Chiar dacă aceşti termeni nu sunt definiţi în mod explicit, ei sunt folositi
pentru îmbinări constante de cuvinte, de dimensiuni variabile, cu formă fixă şi sens unitar.
163Alexandru Philippide în Istoria limbii române, vol.I. Principii de istoria limbii, Iaşi, Tipografia Națională, (1894)
realizează o clasificare în functie de trei cauze care au provocat schimbarea vorbirii ocazionale: a. comoditatea: un
cuvânt își modifică forma pentru că este mai comod în forma nouă decât în forma sa veche; b. clarificarea: un
cuvânt se schimbă pentru că în forma nouă este mai clar decât în cea veche; c. "legiuirea": modificarea cuvântului
prin dorința vorbitorului de a ocoli "pronunțarea cuvântului întocmai, de frica legiuirii" (din Dieu cuvântul se
schimbă în bleu: parbleu, morbleu) (1894: 11 apud ZAHARIA, 2004: 76). Toate aceste cauze sunt prezentate şi
ilustrate cu numerose exemple. În subcapitolul "Propoziţii", autorul defineşte şi identifică particularităţile
idiotismelor: ‚Limba româna are o multime de idiotizme, unde mai multe cuvinte, legate într-un raport de
subiect şi predicat unele faţă de altele, au un înteles specific, propriu acestei legături numai, şi pe care cuvintele
respective nu-l mai prezintă altfel. Din cauza alunecării violente a întelesului se întîmplă de multe ori, că
asemenea propozitii au cu totul alta însemnare decît aceea pe care ar da-o analiza cuvintelor componente: a-si
aprinde paie în cap, a bate apa în piua. (1894: 105 apud ZAHARIA, 2004: 77)
164 În lucrarea Limba româna, vol. I, Privire generală. *Prefaţă de G. Istrate, note, bibliografie de Ilie Dan, Bucureşti,
Editura Minerva, 1940/1976] Sextil Puşcariu, deşi foloseşte termeni specifici frazeologiei, nu îi defineşte şi nici
nu îi clasifică. Astfel, în subcapitolul "Răspândirea fenomenelor de limbă", autorul prezintă fenomenul
propagării (prin propagarea de la om la om, în aria de răspândire a cuvântului pisică) cuvântului mâţă atât în
Muntenia, cât şi în sud estul Ardealului (unde se foloseste preponderent cuvântul pisică) prin expresia a prinde
pe cineva cu mâta în sac. În subcapitolul "Migraţiunile românilor" apar doi termeni diferiţi care servesc însă
aceluiaşi fenomen: autorul foloseşte, mai întâi, termenul "expresie" pe care îl exemplifică cu: ce tot la deal la vale şi
a lua pe cineva la vale; apoi, recurge la termenul "locuţiune" pentru a bate şaua ca sa priceapă iapa. În afara acestor
termeni, lingvistul mai foloseşte şi "expresie perifrastică", pe care o exemplifică cu: d-a fir a par sau luare aminte.
53
 Bazele teoretice ale frazeologiei româneşti au fost puse de Th. Hristea167, în capitolul IV –

165 Domeniul frazeologiei este abordat de Iorgu Iordan în două lucrări foarte cunoscute: Limba română actuală. O
gramatică a greşelilor, cap. "Frazeologie", Bucureşti, 1943, p. 253-266 şi Stilistica limbii române. Ediţie definitivă,
cap. "Izolări", Bucureşti, Editura Ştiintifică, 1975, 265-304. De la A. Philippide autorul a preluat atât termenul de
"idiotism" (ca formă fixă transmisă prin tradiţie şi păstrată neschimbată atât formal, cât şi ca semnificaţie), cât şi
pe cel de "izolare" (sintagme a căror valoare stilistică porneşte din legătura anumitor elemente lingvistice).
Totodată, lingvistul foloseşte şi termenii locuţiune, expresie, formulă, formulă fixă, formulă expresivă, sintagmă,
proverb. Considerând că nu este necesară o clasificare a acestora, clasificare care ar produce o serie de distincţii
arbitrare, lingvistul întocmeşte o listă amplă de izolări apartinând limbii vorbite.
166 În lucrarea Locuţiuni verbale în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, 1958, Florica Dimitrescu impune o
diferenţiere clară între locuţiuni şi expresii. Astfel, prin "locuţiune", autoarea înțelege ‚un ansamblu de cuvinte
mai mult sau mai puţin sudat, cu un înţeles unitar determinat, care se comportă din punct de vedere gramatical
ca o singură parte de vorbire‛(1958: 32). Pe de altă parte, ‚expresiile‛ sunt ‚îmbinări de cuvinte încărcate cu
conţinut afectiv, proprii unei anumite limbi‛ (1958: 62) care se caracterizează, printre altele, şi prin aceea că sunt
colorate: a umbla după potcoave de cai morţi. Atât expresiile, cât şi locutiunile sunt ansambluri frazeologice "cu un
sens general relativ independent" şi sunt intraductibile. Una din deosebiri constă în posibilitatea expresiilor de a
fi disociate gramatical, autoarea analizând, din această perspectivă, locuţiunea a o lua la fugă şi expresia până la
Dumnezeu te manâncă sfinţii. Distincţia esentială constă în faptul că: ‚Pe cînd expresiile reprezintă exclusiv fapte
de lexic, locuţiunile sunt şi fapte de gramatică. (1958: 67-68). Se ajunge la concluzia că expresiile se
caracterizează prin variabilitate, expresivitate şi noutate a ansamblului de cuvinte, în timp ce locuţiunile sunt
"îmbinări de cuvinte cu caracter permanent, înzestrate cu funcţie gramaticală unitară."
167 În Probleme de etimologie. Studii, articole, note, (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968), Th. Hristea se ocupă pe larg de
fenomenul calcului lingvistic, acordând o atenţie deosebită şi calcului frazeologic. Lingvistul face o serie de
diferenţieri clare între unităţile frazeologice şi expresiile idiomatice. Astfel, prin calc frazeologic, lingvistul întelege
„traducerea literală a unei unităţi frazeologice‛, iar unităţile frazeologice sunt ‚combinaţii stabile de cuvinte, în
cadrul cărora elementele constitutive îşi păstrează însă independenţa semantică‛(1968: 177). Aceste unităţi
frazeologice pot avea caracter idiomatic sau neidiomatic. Atunci când elementele lor componente sunt atât de
unite încât nu mai pot fi separate şi sunt deci în întregime idiomatice, se numesc expresii idiomatice sau idiotisme.
Spre deosebire de îmbinările frazeologice (care sînt disociabile şi în care cuvintele îsi pastreaza sensul lor
propriu) expresiile idiomatice au un înteles figurat care aparţine întregului idiotism. Înţelesul unor astfel de
unităţi frazeologice nu poate fi dedus din suma părţilor componente; de aceea traducerea lor literală, în alte
limbi, este de cele mai multe ori imposibilă (ex. a spăla putina) (1968: 178).
În Sinteze de limba româna, (Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 134-160), lingvistul aduce din nou în prim plan
problema frazeologiei, de data aceasta însă ca „disciplină lingvistică în curs de constituire", încercând să-i
determine locul în cadrul lingvisticii: „Aşa cum există în limbă unităţi fonetice, lexicale, morfemice şi sintactice, la fel
există şi unităţi pe care le numim frazeologice şi pe care le putem grupa într-un alt compartiment decât cel al
vocabularului şi mai ales al sintaxei. Admiţând că frazeologia (în sens de „totalitate a unităţilor frazeologice dintr-o
limbă dată") constituie un compartiment lingvistic deosebit de vocabular şi mai ales de sintaxă, suntem nevoiţi să
admitem şi legitimitatea unei discipline lingvistice relativ independente, care nu poate avea alt nume decît
obiectul ei de investigaţie‛(1984: 140). Autorul face o împărţire în tipuri de unităţi frazeologice. Mai întâi, prezintă
locuţiunile şi expresiile ca fiind principalele categorii de unităţi frazeologice: a. cu cât îmbinarea este mai expresivă,
cu atât mai mult poate ficonsiderată expresie: a taia frunze la câini, a-i lipsi o doaga; b. de locuţiuni se poate vorbi
atunci când expresivitatea a dispărut (aproape) complet: a-şi aduce aminte; c. expresiile idiomatice (numite în
lucrarea lui Th. Hristea idiotisme şi chiar idiomatisme) au un înţeles figurat care aparţine întregului grup frazeologic.
54
Introducere în studiul frazeologiei din volumul colectiv Sinteze de limba română. De fapt, primele sale
preocupări în acest domeniu sunt vizibile încă din Probleme de etimologie. Studii, articole, note, cu referire
mai ales la calcul lingvistic.
Stelian Dumistrăcel este lingvistul român contemporan care s-a ocupat, de-a lungul mai multor
decenii, cu cea mai mare consecvenţă, de expresiile idiomatice şi paremii. Acesta şi-a susţinut şi ilustrat
teoriile cu numeroase exemple tip monografii.
Bazele teoretice se află în lucrarea Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii168 unde, în prima parte,
se prezintă originea, vârsta şi circulaţia cuvintelor şi se analizează sensurile de bază şi cele derivate
precum şi factorii schimbărilor de sens.
Partea a doua este dedicată metaforelor şi expresiilor, care sunt ilustrate prin numeroase exemple.
Având în vedere strânsa legatura dintre metaforă şi expresia idiomatică, lingvistul ieşean face dese
trimiteri la această categorie stilistică. Clasificarea expresiilor idiomatice se realizează în funcţie de
raportul dintre funcţia de comunicare şi funcţia expresivă, fără a exclude două momente: cel al utilizării
expresiilor şi cel al apariţiei lor. La cel de-al doilea punct se pot deosebi următoarele două categorii
importante de expresii idiomatice:
• expresii idiomatice, numite imaginare (termeni ai unor comparatii ireale), care au o "funcţie
stilistică nemijlocită", luând naştere ca figuri de stil propriu-zise: a-şi lua inima în dinţi, a se potrivi ca nuca
în perete;
• expresiile idiomatice numite de autor cópii ale realităţii, expresii cu rădăcini în fapte reale şi care au
avut iniţial o funcţie obiectivă de comunicare. Acestea pot purta urma precisă a epocii în care au luat
naştere, mai ales cele care se referă la viaţa colectivităţii (a lua la vale) sau la meserii, cu precădere din
mediul rural. Altele pot fi marcate temporal, referindu-se la aspecte ale vieţii contemporane, mai ales din
mediul orăşenesc (a schimba macazul, a ramâne în pană). Prin numeroasele biografii de expresii, se
prezintă, în acelaşi timp, şi fenomenele care au loc atât la nivel lexical, cât si la nivel mental. Aceste
metafore cópii ale realităţii reflectă, de fapt, imagini ale „experienţei comune"; cele imaginare sunt
diametral opuse, deoarece urmăresc să provoace o impresie asociind, pe baza absurdului, elemente
inasociabile (a vedea cai verzi pe pereţi) sau imaginând acţiuni (a scrie pe mucul lumînarii)169. Una din
trăsăturile de bază ale expresiei imaginare este efectul comic rezultat prin exagerarea elementelor ce
contrazic logica: a umbla câinii cu covrigi în coadă.
Interesul profesorului Stelian Dumistrăcel pentru domeniul frazeologiei a rămas constant, dovadă
fiind apariţia lucrării Expresii româneşti. Biografii – motivaţii, la Institutul European din Iaşi, în 1997. În
functie de cuvintele-titlu, autorul oferă biografia expresiei respective, fără a urmări vreo clasificare sau

Un alt grup îl reprezinta formulele şi clişeele internaţionale care, de obicei, conţin un nume propriu. La baza lor
stau legende antice sau biblice, mai rar şi întâmplari reale (arca lui Noe, pânza Penelopei); acestui grup i se adauga
sintagmele perifrastice: bardul de la Mirceşti.
Th. Hristea exclude din sfera frazeologiei proverbele, zicătorile, maximele şi sentintele pe care le numeste „unităţi
frastice", adică fraze complete, deşi lapidare.
Un capitol important al lucrării este dedicat surselor frazeologiei pe care autorul le identifică în: a. creaţii interne
ale limbii române (a bate apa în piuă, a încresta în grindă); b. împrumuturi din alte limbi (high life, dolce far niente);
c. calcuri frazeologice şi lexico-frazeologice (piatră de încercare, a arunca mănuşa cuiva).
168 DUMISTRĂCEL, 1980.
169 Ibidem, p. 237.
55
un alt criteriu de analiză. Expresiile din aceasta culegere reflectă mentalul primar românesc cu privire la
orientarea în spatiu şi perceperea timpului, ocupaţii primordiale, practici magice şi credinţe populare,
vechi obiceiuri de familie, drept cutumiar şi confruntarea cu alte etnii şi civilizatii. Autorul reediteaza
lucrarea în 2001, într-o formă semnificativ augmentată, cu titlul Până-n pânzele albe. Expresii româneşti.
Biografii – motivaţii, la Institutul European din Iaşi, în care realizează o strălucită analiză a 300 de expresii
româneşti.
Merită amintit şi numele lingvistului moldovean Gheorghe Colţun care publică în 2000, la
editura Arc din Chişinău, lucrarea Frazeologia limbii române170. Bun cunoscător al limbii ruse, Gh.
Colţun foloseste în lucrarea sa cea mai bogată bibliografie sovietică/ rusească.
În ultimii ani, domeniul frazeologiei a stârnit interesul multor cercetători, interes care s-a
concretizat în elaborarea unor foarte interesante lucrări 171, la care ne-am referit deja în lucrarea
noastră, unele dintre ele, la origine, teze de doctorat.

4.3. Tipuri de unități frazeologice

Locuțiunile. La fel ca și unitățile lexicale cu care se aseamănă din multe puncte de vedere, unitățile
frazeologice au un înțeles unitar, fapt evident mai ales în cazul locuțiunilor care constituie, după cum
observă Th. Hristea172, principala categorie de unități frazeologice. Potrivit Gramaticii Academiei (1966, I,
p.34), locuțiunile sunt:

„un grup de cuvinte mai mult sau mai puțin sudat care are un înțeles unitar și se comportă din
punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire.‛

Există locuțiuni echivalente cu toate părțile de vorbire cu excepția articolului. O mare parte

170 Cartea este structurată în trei capitole în care cercetează, după o analiză a sensului frazeologic, structura
semantică a frazeologismelor şi, în acest scop, aduce în discuţie polisemia, omonimia, sinonimia şi antonimia
frazeologică (în capitolul întâi). Al doilea capitol sunt prezentate valorile gramaticale ale frazeologismelor,
insistându-se asupra frazeologismelor substantivale, adjectivale, verbale şi adverbiale. Ultimul capitol, se
realizează o clasificare a frazeologismelor, având ca punct de plecare modelul propus de Stelian Dumistrăcel,
din două perspective: a. după gradul de contopire semantică a elementelor componente, autorul deosebeşte
frazeologisme cu fuziune semantică totală şi frazeologisme cu fuziune semantică partială; b. după structura gramaticală,
clasificarea expresiilor cuprinde trei tipuri: frazeologisme asemănătoare (după structură) cu îmbinările de
cuvinte, frazeologisme asemănătoare (după structură) cu propoziţiile şi frazeologisme construite dupa modelul
frazelor. Partea finală a cărţii prezintă şi biografiile câtorva expresii.
171 Amintim aici câteva titluri: Constanţa Avădanei, Construcţii idiomatice în limbile română şi engleză, Editura
Universităţii‛Al. I. Cuza‛ Iaşi, 2002; Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare
contrastivă pe terenul limbilor română şi germană, Editura Universităţii‛Al. I. Cuza‛ Iaşi, 2004; Liviu Groza,
Dinamica unităţilor frazeologice în limba română contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005;
Liviu Groza, Probleme de frazeologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2011; Ioana Scherf, Expresii
frazeologice în limbile germană şi română (Studiu contrastiv), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006;
Petronela Savin, Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human Nourishment, Institutul
European, Iaşi, 2012; Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva lingvisticii integrale, Editura
Independenţa Economică, Piteşti, 2007; Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare şi funcţionare,
Institutul European, Iaşi, 2013.
172 HRISTEA, 1984: 140.
56
dintre locuțiunile substantivale și cele adjectivale provin din cele verbale prin fenomenul de derivare
frazeologică: aducere aminte (din aducere-aminte), bătaie de joc (din a-și bate joc); dintre locuțiunile
adjectivale pot fi amintite: dat peste cap (din a da peste cap), scos din fire (din a scoate din fire), dat pe
brazdă (din a da pe brazdă) ș.a.
Dificultățile apar, după cum remarcă Th. Hristea173, atunci când trebuie să se facă distincție între
anumite locuțiuni și îmbinări libere de cuvinte, între unele locuțiuni foarte sudate și cuvintele compuse sau
între locuțiuni și expresii. Un prim aspect vizează faptul că îmbinările libere de cuvinte nu pot fi
confundate cu unitățile frazeologice autentice din cauza frecvenței lor mai reduse, adică nu sunt
consacrate de uzul general.
Expresiile au un statut mai puțin clar decât locuțiunile întrucât unii cercetători174 fie nu le
deosebesc de acestea din urmă, fie le includ în categoria locuțiunilor, fie consideră ambii termeni
(locuțiune și expresie) ca fiind sinonimi. Th. Hristea este de părere că, cu cât o îmbinare stabilă de cuvinte
este mai expresivă, cu atât suntem mai îndreptățiți să o considerăm expresie, așa cum se întâmplă în
următoarele cazuri: a face zile fripte cuiva, a se face luntre și punte, a face pe cineva cu ou și cu oțet ș.a. Dacă
grupul frazeologic este bine sudat, atunci se poate vorbi de locuțiune: a-și aduce aminte.
Posibilitatea de a înlocui sau de a echivala un grup locuțional cu un cuvânt sinonim nu trebuie
considerată a fi un criteriu de diferențiere a locuțiunilor de expresii, întrucât ultimele pot fi și ele
substituibile cu o simplă unitate lexicală. De pildă, expresia a-și zbura creierii este sinonimă cu a se
sinucide175.
Expresiile idiomatice (idiotisme) au un înțeles figurat care aparține întregului grup frazeologic și
care este imposibil de tradus ‛ad litteram‛ într-o altă limbă. În această categorie pot fi enumerate
următoarele exemple: a da sfară în țară, a-și pune pofta-n cui,a-și lua inima-n dinți, a-și lua lumea în cap, a bate
apa în piuă ș.a.
Ca expresii specifice unei anumite limbi, idiotismele trebuie traduse cu mare grijă în altă limbă,
încercând să se găsească echivalentul cel mai potrivit.
Formule și clișee internaționale. În categoria formulelor cu caracter convențional și internațional
se includ: artă pentru artă, răul secolului, turn de fildeș, mărul discordiei, fata morgana, război rece, tale quale,
tabula rasa, rara avis, ad calendas graecas, magna cum laudae ș.a.
Clișeelor internaționale cuprins în structura lor un nume propriu. Acestea au la bază legende
antice, biblice sau chiar întâmplări reale, care trebuie cunoscute pentru a înțelege sensul acestora. Iată
câteva exemple: arca lui Noe, călcâiul lui Ahile, firul Ariadnei, mărul lui Adam, nasul Cleopatrei, oul lui
Columb, patul lui Procust, păânza Penelopei, sabia lui Damocles ș.a.
Th. Hristea176 exclude din sfera propriu-zisă a frazeologiei zicalele, proverbele177, maximele,

173 Ibidem.
174 Un inventar al acestor lucrări găsim la HRISTEA, op.cit., p.141-142.
175 HRISTEA, 1984: 142.
176 Ibidem, p. 145.
177 Abordând problema discursului repetat, definit ca fiind „tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi se repetă într-o
formă mai mult sau mai puţin identică de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca
fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»‛, COȘERIU, 2000: 258-262 consideră ca specii ale discursului
repetat proverbele, locuţiunile fixe, formulele de comparaţie şi diferite alte expresii. Se face menţinea că numai o
parte dintre acestea privesc competenţa idiomatică, citatele, proverbele şi wellerimele făcând obiectul lingvisticii
textului. Termenul wellerism a fost creat după numele lui Sam Weller, personajul lui Charles Dickens din The
57
sentințele și citatele celebre pentru că, adeseori, acestea constituie fraze întregi. Se păstrează perifrazele
care, deși sunt prea sudate, au o anumită frecvență și expresivitate. Ca exemple de perifraze pot fi citate
luceafărul poeziei românești, bardul de la Mircești.
Locuțiunile de intensitate sunt ‛colocații stabile de termeni, dintre care unul adaugă celuilalt un
sens superlativ: înghețat bocnă, îndrăgostit lulea, gol pușcă, beat turtă etc.‛178.

BIBLIOGRAFIE

AVĂDANEI, 2000 = Constanţa Avădanei, Construcţii idiomatice în limbile română şi engleză, Editura
Universităţii‛Al. I. Cuza‛ Iaşi, 2000.
COLŢUN, 2000 = Gheorghe Colţun, Frazeologia limbii române, Editura Arc, Chişinău,2000.
COŞERIU, 2000 = Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura Arc, Chişinău, 2000, p. 258.
DIMITRESCU, 1958 = Florica Dimitrescu, Locuţiunile verbale în limba română, Editura Academiei,
Bucureşti, 1958.
DIMITRIU, 1994 = Corneliu Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, vol. I, Editura Virginia, Iaşi, 1994:
52-53.
DUMISTRĂCEL, 2006 = Stelian Dumistrăcel, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor
funcţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2006.
DUMISTRĂCEL, 2006 = Stelian Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic. Tentația instituirii
comuniunii fatice prin mass-media, Editura Universităţii „Al. I. Cuza‛ din Iaşi, Iaşi, 2006, p. 156-157.
DUMISTRĂCEL, 2001 = Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii,
Institutul European, Iaşi, 2001.
DUMISTRĂCEL, 1997 = Stelian Dumistrăcel, Expresii româneşti. Biografii – motivaţii, Institutul European,
Iaşi,1997.
DUMISTRĂCEL, 1980 = Stelian Dumistrăcel, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Editura Ştiinţiifcă
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
GROZA, 2014 = Liviu Groza, A o întoarce ca la < Revoluționești. Mic dicționar de expresii, proverbe și
citate<insolite, Editura ZIP, Bucureşti, 2014.
GROZA, 2014 = Liviu Groza, De la Ana la Caiafa. Mic dicționar de expresii biblice, Editura ZIP, Bucureşti,
2014.
GROZA, 2011 = Liviu Groza, Probleme de frazeologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2011.
GROZA, 2005 = Liviu Groza, Dinamica unităţilor frazeologice în limba română contemporană, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005.
HRISTEA, 1984 = Theodor Hristea, Sinteze de limba româna, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 134-147.
HRISTEA, 1968 = Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii, articole, note, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968.

Pickwik Papers. Wellerismul se referă la reacţia verbală, adesea imaginară, a cuiva într-o anumită situaţie. Iată
câteva exemple în traducerea lui Ioan Pas: No, no; reg’lar rotation, as Jack Ketch said wen he tied the men up. („Nu, nu,
fiecare la rând! Cum zicea Jack Ketch când punea ştreangul de gâtul cuiva.‛); Severe weather, Sam, observed Mr.
Pickwick.‛ ‚Fine time for them as is well wropped up, as the polar bear said to himself ven he was practicing his
skating, replied Mr. Weller.‛(-Grozavă vreme, Sam. – Frumoasă pentru cine e bine înfofolit, cum îşi zicea ursul alb
când învăţa să patineze.)
178 Ioana Boroianu, Conceptul de unitate frazeologică; tipuri de unități frazeologice (I), în Limbă și literatură, 1974, nr.1, p.
25-34 apud HRISTEA, 1984: 146.
58
IORDAN, 1975 = Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, ediţie definitivă, cap. "Izolări", Bucureşti, Editura
Ştiintifică, 1975, p. 265-304.
IORDAN, 1943 = Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a greşelilor, cap. "Frazeologie", Bucureşti,
1943, p. 253-266.
MUNTEANU, 2013 = Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare şi funcţionare, Institutul
European, Iaşi, 2013.
MUNTEANU, 2007 = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva lingvisticii integrale,
Editura Independenţa economică, Piteşti, 2007.
PHILIPPIDE, 1894 = Alexandru Philippide, Istoria limbii române, vol. I. Principii de istoria limbii, Tipografia
Natională, Iaşi, 1894.
SAVIN, 2012 = Petronela Savin, Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human
Nourishment, Institutul European, Iaşi, 2012.
SĂINEANU, 1900 = Lazăr Săineanu, Influenta orientala asupra limbei si culturei române, vol. I, Introducerea:
limba, cultura, rezultate, conclusiune. Bibliografia, Editura Librariei Socecu, Bucureşti, 1900.
SĂINEANU, 1887 = Lazăr Săineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studii istorice despre
transitiunea sensurilor., Tipografia Academiei Române,, Bucureşti, 1887.
SCHERF, 2006 = Ioana Scherf, Expresii frazeologice în limbile germană şi română (Studiu contrastiv), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006.
ZAHARIA, 2004 = Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare contrastivă pe terenul
limbilor română şi germană, Editura Universităţii ‚Al. I. Cuza‛, Iaşi, 2004, p. 19-28.
ZUGUN, 2000 = Petru Zugun, Lexicologia limbii române, Tehnopress, Iaşi, 2000.

59
 CAPITOLUL V
NEOLOGIA

5.1. Delimitări conceptuale

„Lexicul, ca sistem deschis spre referent, spre evoluţia lumii şi a gândirii, a transformării societăţii,
se remarcă printr-o mare mobilitate, manifestată în schimbări cantitative (îmbogăţirea masei lexicale
prin derivare, compunere, şi împrumut) sau calitative, (mutaţii semantice, creativitate paradigmatică şi
sintagmatică). Creativitatea lexicală este studiată de neologie care defineşte posibilităţile de creare de
noi unităţi lexicale prin reguli de producere incluse în sistemul lexical.‚179
Neologia180 presupune inovaţie, creativitate lexicală, punând în lumină disponibilităţile de înnoire ale
fiecărei limbi, care funcţionează atunci când există necesităţi denominative. Noile cuvinte poartă
denumirea de neologisme şi, dată fiind importanţa acestui sector al vocabularului românesc181, vom
lămuri acest concept prezentând şi adoptând punctul de vedere al lui Theodor Hristea, expus într-o serie
de articole (1997, 2002, 2004), despre conceptul de neologism în lingvistica românească:

„Etimologic vorbind, prin neologisme se înţeleg cuvintele nou apărute într-o limbă oarecare,
indiferent dacă acestea sunt împrumuturi ori sunt creaţii interne ale limbii respective (subl.n.)
[...]. În ultimă analiză, termenul neologism (împrumutat din fr. néologisme) este format pe baza a
două elemente de origine grecească: adj. néos «nou» + subst. lógos, care, în cazul de faţă, înseamnă
«cuvânt »‚182.
„Criteriile esenţiale pentru stabilirea calităţii de neologism a unei unităţi lingvistice sunt: a)
criteriul cronologic (pătrunderea sau formarea unui termen în epoca modernă) şi b) criteriul
cultural (care presupune cel puţin trei aspecte: provenienţa din limbi de cultură şi civilizaţie,
crearea după modele culte şi apartenenţa la un anumit nivel de cultură).‚ 183
„Caracterul particular al neologismului românesc constă în faptul că, spre deosebire de
continuitatea culturală a limbilor occidentale surori, româna cunoscut o evoluţie scindată pe
niveluri: pe de o parte, limba populară, manifestată prepondernt oral, fără restricţii sau limitări
normative, cu o deosebită capacitate structurală de a prelua şi adapta împrumuturile necesare; pe
de altă parte, limba cultă, de sorginte bizantino-slavă, aparţinând, iniţial, unei minorităţi izolate
cultural de mare masă a vorbitorilor. Reluarea contactului cultural firesc, masiv şi constant, cu
latinitatea şi cu romanitatea occidentală s-a realitat, progresiv, destul de târziu: procesul de
modernizare a fost început, mai mult sau mai puţin latent, de marii noştri oameni de cultură

179 BIDU-VRĂNCEANU et alii, 2005, s.v. creativitate.

180 Anumiţi specialişti stabilesc o distincţie între neologie şi neonimie, care este neologie aplicată la limbajele
specializate şi priveşte în mod anume crearea de cuvinte specializate (termeni noi). Paralel se dezvoltă în prezent
neografia şi anume activitatea de identificare, de inventariere, de descriere şi de difuzare a neologismelor.
181 PUŞCARIU, 1976: 415: „Mai mult decât se admite de obicei, neologismul a schimbat aspectul limbii române, încadrând-o
din nou în spiritualitatea romanică şi îndepărtând-o de comunitatea balcanică, în care o înglobase mai ales cultura cene
venea din Bizanţ.‚
182 HRISTEA, 2004: 28.
183 MOROIANU, 2008: 8.
 moldoveni şi munteni(cei mai reprezentativi fiind cronicarii, Dosoftei, Dimitrie Cantemir şi
Constantin Cantacuzino), a fost promovat principial şi manifest în Transilvania (ce la Inochentie
Micu Klein la Şcoala Ardeleană) ăi a ajuns la o relativă normalitate în secolul al XIX-lea, considerat
ca fiind epoca realizării limbii literare moderne şi a transformării ei într-un instrument important
de asumare şi de răspândire a culturii. Accentul pus pe modernizarea latino-romanică – mai ales
pe împrumuturile lexico-frazeologice dircte – este cu atât mai interesant cu cât majoritatea acestora
sunt considerate, încă, neologisme, în ciuda aspectului fonetic uneori învechit. Aşadar,
argumentele prin care, în lingvistica românească, sunt socotite neologice unităţi lingvistice
pătrunse acum mai bine 200 de ani sunt următoarele: a) originea latino-romanică (directă sau
indirectă, prin intermediul limbilor neogreacă şi rusă), b) calitatea de termeni de cultură şi de
civilizaţie, c) apartenenţa la fondul lingvistic internaţional şi d) persistenţa lor până în limba
contemporană.‚184

5.2. Tipuri de neologisme

Pornind de la lucrările lui Th. Hristea *1997, 2004, n.n.+ despre neologism, Cristian Moroianu 185
propune următoarea clasificare a neologismelor, în funcţie de diverse criterii:
„α) După tipul de unitate lingvistică în care se încadrează, există:
a) neologisme lexicale (formale şi, implicit, semantice);
b) neologisme (exclusiv) semantice;
c) neologisme afixale: prefixale şi sufixale;
d) neologisme afixoidale: prefixoidale şi sufixoidale;
e) neologisme frazeologice.
β) După tipul de etimologie, neologismele pot fi considerate:
a) externe (împrumuturi dintr-o unică sursă sau din surse multiple);
b) formaţii exclusiv interne (derivate sau compuse alcătuite din cel puţin un component neologic; la
rândul lor, derivatele pot avea o singură bază derivativă sau etimologie multiplă internă);
c) creaţii mixte (cuvinte analizabile cu etimologie multiplă mixtă:
a)calcuri lingvistice şi b) termeni explicabili, pe de o parte, prin împrumut şi, pe de altă parte,
prin mijloace interne).
γ) După situaţia lor la momentul actual, se poate vorbi de neologisme:
a) intrate în limba populară;
b) care aparţin limbii literare standard;
c) caracteristice unor domenii ştiinţifice specializate;
d) care aparţin diverselor jargoane etc.‚

5.2.1. Neologismele lexicale186 fac parte din categoria de cuvinte numite generic – împrumuturi.187
Fondul neologic al românei contemporane este alcătuit în cea mai mare parte din elemente

184 MOROIANU, 2008: 9-10.

185 Ibidem, p. 8-9.
186 HRISTEA, 1997: 10-16.
61
latino-romanice188 ajunse la noi fie prin împrumut direct, fie – mai rar – prin intermediul unor limbi
neromanice (germană, rusă, engleză)189. Sunt neologismele cele mai numeroase, mai variate şi mai
importante pentru că au contribuit la procesul de relatinizare a limbii române.

„Împrumuturile lexicale de origine latino-romanică nu-şi pierd calitatea de neologisme în limba

română decât dacă încetează a mai fi folosite. În aceeaşi situaţie se află şi unele împrumuturi pe
care le-am făcut mai întâi din greacă şi apoi din latină ori din limbile occidentale. Devenind
cuvinte internaţionale şi fiind termeni de cultură şi de civilizaţie, aceste împrumuturi continuă să
rămână neologisme din punctul de vedere al lingvisticii româneşti, deşi unele dintre ele au în
limba noastră o vechime de cel puţin două secole. ‚190.

187 Idem, 1984: 40 arată că, deşi foarte înrădăcinat în lingvistică, termenul „împrumut‛ este considerat de mulţi
specialişti străini şi români a nu fi foarte potrivit, întrucât împrumutul se face fără ştirbirea limbii „donatoare‛ şi
fără restituire din partea limbii influenţate sau „receptoare‛. Aşa-zisul împrumut lexical constituie un aspect
fundamental al contactului între limbi şi este fie un produs al bilingvismului propriu-zis, fie consecinţa simplei
cunoaşteri a unei limbi străine, pe care vorbitorul influenţat de ea poate să nu o folosească în mod curent.
Recurgerea la împrumuturi din alte limbi este favorizată şi, adeseori, determinată de mai mulți factori, dintre
care mai importanţi sunt: vecinătatea geografică, amestecul de populaţie sau chiar convieţuirea propriu-zisă şi
relaţiile de ordin politic, economic şi cultural, care se pot stabili între popoare aflate, uneori, la distanţe
considerabile. Deci împrumutul lexical este un fapt obiectiv şi apare ca o consecinţă de ordin lingvistic a unor
factori extralingvistici, cum sunt cei enumeraţi anterior. Cuvintele luate din alte limbi sunt, în chip firesc,
adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii receptoare. În procesul adaptării are mare importanţă calea
pe care pătrund cuvintele dintr-o limbă în alta. Acestea pot fi împrumutate pe cale directă, orală ceea ce
presupune un contact nemijlocit între populaţii cu limbi diferite (astfel de împrumuturi au caracter popular),
sau pe cale indirectă, adică prin intermediul cărţilor şi al scrisului, în general (astfel de împrumuturi au caracter
cult sau livresc).
188 Pentru înţelegerea dimensiunii şi rolului împrumutului lexical latino-romanic în procesul modernizării limbii
române literare a se vedea: N.A.Ursu şi Despina Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române
literare (1760-1860), Editura Cronica, Iaşi, vol. I 2004, vol. II 2006, vol. III *(partea I , literele A-M) şi (partea a II-a,
literele N-Z)], 2011.
189 Situaţia influenţei latine a fost astfel apreciată de Al. Graur în Introducerea la studiul Cuvinte înrudite (1983, p. 8-
9): „Cuvintele de origine latină formează baza limbii române, nu numai în sensul că de la ele s-a pornit, ci şi că
au rămas până astăzi cele mai importante, cu toată masa de împrumuturi din diverse limbi*...+. Printre cuvintele
împrumutate trebuie totuşi acordată o situaţie aparte neologismelor de origine latină, care în ultimele două
secole au căpătat preponderență în limbă *...+. Pe de o parte, multe din ele s-au adaptat la limba română, intrând
în familiile moştenite, astfel încât numai specialiştii pot distinge ce e nou de ce e vechi, pe de altă parte, în
momentul de faţă, latina este aproape singura sursă din care se preiau neologisme, nu numai în diverse domenii
ştiinţifice, ci chiar pentru denumirea obiectelor din viaţa de toate zilele. Cuvintele de origine latină sunt
împrumutate nu numai din latină direct, ci mai ales din limbile romanice, dar şi din cele germanice şi din rusă.
Engleza, cu o arie largă de răspândire, duce cu ea în toată lumea cuvinte împrumutate din franţuzeşte şi,
adesea, direct din latineşte. Astfel că nu se poate prevedea că la un moment dat neologismele de origine latină
vor face loc altora, de altă origine.‛
190 HRISTEA, 2004: 28.
62
Deşi caracterizează mai ales vorbirea oamenilor instruiţi şi cultivaţi, începând cu a doua jumătate a
secolului al XX-lea,

„neologismele au pătruns şi continuă să pătrundă masiv în varianta populară a limbii unice

naţionale datorită şcolii, armatei şi presei propriu-zise sau a celei audio-vizuale.‚191

Fenomenul pătrunderii neologismelor în limba populară şi în graiuri a fost discutat de Stelian

Dumistrăcel192 şi

„se poate spune că, mai ales către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în tot cursul veacului următor,
româna a dovedit o remarcabilă capacitate de asimilare a neologismelor (îndeosebi romanice), iar
această însuşire esenţială continuă s-o păstreze și în zilele noastre‚193.

Un aspect de strictă actualitate din domeniul vocabularului românesc este avalanşa de

ANGLICISME194 care au invadat limba noastră în ultimele decenii şi al căror număr a crescut într-un
ritm accelerat după 1989. Prin anglicisme sunt desemnate împrumuturile recente din engleza britanică şi
americană, incomplet sau deloc adaptate195. Presa scrisă şi audio-vizuală postdecembristă contribuie la
apariţia şi difuzarea inovaţiilor lexicale, la îmbogăţirea, diversificarea şi internaţionalizarea lexicului
limbii literare. Din perspectiva normei socio-culturale, care reglementează motivaţia şi funcţia
împrumutului, anglicismele care apar în presa actuală196 pot fi încadrate în una din cele două categorii
de împrumuturi stabilite de Sextil Puşcariu: necesare (A) şi „de lux”(B)197.
A. Împrumuturile „necesare‛ sunt cuvinte sau unităţi frazeologice care nu au corespondent
românesc sau care prezintă anumite avantaje în raport cu termenul autohton (precizie, brevilocvenţă,
expresivitate, circulaţie internaţională). Anglicismele „necesare‛ pot fi motivate denotativ sau stilistic
(conotativ).
a) Categoria anglicismelor denotative cuprinde, în general, termeni de specialitate care nu au
echivalente româneşti, deoarece denumesc realităţi apărute recent în diverse domenii ale culturii
materiale şi spirituale. Printre avantajele utilizării acestor termeni se înscriu: precizia sensului, scurtimea
şi simplitatea formei (cf. mass-media faţă de mijloace de comunicare în masă), precum şi caracterul lor
internaţional, care facilitează schimbul de informaţii şi tehnologii între specialişti. Deoarece îndeplinesc
numai funcţii denominative, aceşti termeni sunt lipsiţi de expresivitate; ei aparţin, în majoritate, unor

191 Ibidem, p. 29.

192 DUMISTRĂCEL, 1978.
193 HRISTEA, op. cit.
194 Influenţa englezei asupra limbii române are o vechime de peste un secol şi jumătate, dezvoltându-se în mod
deosebit după al II-lea război mondial. Însă influenţa engleză este, astăzi, un fenomen lingvistic internaţional,
european şi mondial, cu multiple explicaţii. În cazul limbii române, factorii care au favorizat influenţa engleză
sunt de ordin politic (rolul Angliei şi S.U.A pe plan internaţional), cultural şi social (modelul de viaţă american)
şi lingvistic (prestigiul limbii engleze ca limbă internaţională).
195 STOICHIŢOIU-ICHIM, 2005: 83.
196 Idem, 1992: 169-176.
197 PUŞCARIU, 1976: 371.
63
terminologii specializate, cum ar fi cea economică (business, manager, management, marketing,
sponsor), artistică (best-seller, fan, show, story, thriller, top, western), tehnico-ştiinţifică (cameraman,
computer, flash, stres), dar includ şi termeni uzuali ca job, shop, week-end, snack-bar, hobby, lider etc.
În presa actuală circulă numeroase anglicisme denotative care nu figurează în dicţionarele de
neologisme; majoritatea aparţin unor terminologii, dar prezenţa lor în presă este o dovadă a faptului că
au depăşit graniţele strictei specializări, tinzând să intre în varianta standard a limbii.
b) Împrumuturile stilistice, o categorie bogată şi eterogenă, au ca notă distinctivă prezenţa
„conotaţiilor străine‛, care le asigură expresivitatea în raport cu posibilele echivalente româneşti. Înainte
de 1989, asemenea termeni aveau un caracter pronunţat livresc, utilizarea lor fiind limitată la literatura
de călătorii; în presa postdecembristă, anglicismele stilistice s-au înmulţit şi au cunoscut o extindere a
sferei de utilizare în domeniile politic, social, economic, comercial, pătrunzând chiar în limbajul curent
(în varianta familiară, colocvială). Întrucât anglicismele de acest tip sunt folosite întotdeauna deliberat cu
intenţie expresivă, evocatoare, ironică, cititorul este, de regulă, avertizat asupra caracterului străin al
termenilor prin mărci specifice inserate în text: marcarea anglicismului cu ghilimele şi asocierea lui în
context cu echivalentul românesc: „un fermier bogat, un rancher‛; sau cu indicarea domeniului de
referinţă în care circulă anglicismul respectiv: „În cadrul a ceea ce stiliştii denumesc look (“imagine,
înfăţişare’) se manifestă două tendinţe...‛(Ev.Z, 24.09.1993).
B. Anglicismele „de lux” reprezintă împrumuturile inutile şi, în unele cazuri, dăunătoare limbii.
Ele sunt nemotivate sau posedă motivaţii de tip negativ, precum veleitarismul intelectual şi afectarea,
traduse prin snobism lingvistic, insuficienta cunoaştere a resurselor limbii materne, comoditatea sau
graba care – mai ales în cazul ziariştilor – nu le permite să reflecteze asupra echivalenţelor lexicale
pentru a alege termenul cel mai adecvat (de exemplu: pole-position pentru „poziţie de favorit într-o
competiţie sportivă‛, fashion pentru „modă‚, showroom pentru „magazin-expoziţie‛, board „consiliu de
conducere‛, training „pregătire, instruire profesională; key-speaker „vorbitorul principal‛ ş.a.). Întrucât
asemenea termeni nu fac decât să dubleze cuvinte româneşti, fără a aduce informaţii suplimentare (de
natură cognitivă sau expresivă), ei constituie manifestări tipice de anglomanie198, putând fi încadraţi în
categoria aşa-ziselor cultisme, regăsibile în acel jargon numit de unii romgleză (după modelul
franţuzescului franglais).
Pentru limba română contemporană, elementele datorate influenţei engleze reprezintă o
componentă importantă; „invazia lingvistică‛ engleză este însă un fenomen socio-cultural care s-a
manifestat după al doilea război mondial în majoritatea limbilor europene şi pretutindeni folosirea
abuzivă a anglicismelor a fost vehement criticată şi considerată un act de subcultură. Studiind
fenomenul, Mioara Avram făcea următoarea apreciere:

„Influenţa engleză nu este un fenomen în sine negativ, nu are de ce să fie considerată mai
periculoasă decât alte influenţe străine care s-au exercitat şi se exercită încă asupra limbii noastre
(aş exemplifica prin franţuzisme ca verbele a achiesa, a antama, a disipa, a efasa şi a ranforsa, care sunt
la fel de „străine‛ ca şi anglicismele de ultimă oră). Cunoscută fiind marea ospitalitate a românei,
dublată de capacitatea ei de asimilare/integrare a împrumuturilor până şi în mediu alofon *...+ este
de presupus că anglicizarea *...+ va fi depăşită aşa cum au fost depăşite în timp slavizarea,

198 STOICHIŢOIU-ICHIM, 1993: 270-280.

64
 grecizarea, rusificarea, italienizarea sau francizarea, ca să amintesc numai unele dintre influenţele
suferite de limba română‛199.

5.2.2. Neologismele frazeologice – considerate a doua categorie fundamentală de neologisme care

„apar, asemenea unităţilor lexicale, din aceeaşi necesitate de a denumi obiecte, fenomene, procese,
relaţii, metode de cercetare sau chiar idei şi instituţii nou create. Ele pot fi: împrumutate din alte
limbi, calchiate după modele străine sau formate în interiorul limbii noastre. Foarte multe neologisme
pe care le putem numi frazeologice aparţin terminologiei tehnico-ştiinţifice în plină proliferare. Prin
intermediul şcolii, al presei cotidiene, al publicaţiilor periodice de mare tiraj, al literaturii ştiinţifice
de popularizare, precum şi al radioului şi al televiziunii multe din aceste neologisme au devenit
deja, ori tind să devină un bun lingvistic comun, ceea ce le dă dreptul de a figura în dicţionarele de
uz general‚200.

Multe unităţi frazeologice sunt explicabile prin împrumutul din limbi occidentale şi în primul
rând din franceză „ se poate spune că, în româna modernă, cele mai multe unităţi frazeologice sunt de
provenienţă franceză‛201. Unele dintre aceste unităţi frazeologice sunt împrumuturi directe: acid
clorhidric, analiză matematică, bandă magnetică, calculator electronic, carbonat de calciu, cavitate
bucală, centrală electrică, coloană vertebrală, comoţie cerebrală, distanţă focală, eclipsă de lună,
energie nucleară, floră intestinală, metabolism bazal, petrol lampant, perioadă de incubaţie, staţiune
balneară, sudură autogenă, şomaj tehnic, vase comunicante ş.a. care figurează în dicţionarele româneşti
şi în cele franţuzeşti ca „sintagme stabile‛.
Alte frazeologisme româneşti moderne constituie calcuri, adică traduceri literale după unităţi
frazeologice franţuzeşti, care au o structură identică ori foarte asemănătoare:
– calcuri frazeologice integrale (totale) a lua cuvântul (după fr. prendre la parole), a trece în revistă (după
fr. passer en revue), a face act de prezenţă (după fr. faire acte de présence), a pierde din vedere (după fr.
perdre de vue), martor ocular (după fr. Témoin oculaire), casă de sănătate (după fr.maison de santé), a pune
în evidenţă (după fr. mettre en évidence), sau a pune în lumină (după fr. mettre en lumière); a pune punctul
pe i (după fr. mettre le point sur les i), a fi pe punctul de a... (după fr. être sur le poin de...), a avea remuşcări
(după fr. avoir des remords), a merge la inimă (după fr. aller au coeur), a se dărui trup şi suflet (după fr. se
donner corps et âme), a fi cusut cu aţă albă, (după fr. être cousu de fil blanc), a fi tras la patru ace (după fr.
être tiré à quatre épingles);
– calcuri frazeologice parţiale, ceea ce înseamnă că s-a tradus numai unul dintre elementele componente
ale unităţii frazeologice străine, iar celălalt ori celelalte au fost împrumutate. Fac parte din această
categorie: calea lactee (care traduce fr. la voie lactée), pedeapsă capitală (după fr. peine capitale), marele
public (după fr. le grand publique), a trage chiulul (după fr. tirer au cul), telegrafie fără fir (care reproduce
structura sintagmei franţuzeşti télégraphie sans fil).

199 AVRAM, 1997: 9.

200 HRISTEA, 1997: 12.
201 Idem, 1984: 59.
65
 Chiar dacă o unitate frazeologică este alcătuită exclusiv din cuvinte care aparţin fondului vechi al
limbii, ea poate fi considerată totuşi neologică, întrucât este recentă în limbă, circulând exclusiv în
mediile sociale cultivate şi imită, în mod cert, un model străin cel mai adesea uşor de identificat., ca în
expresia limbă de lemn (care traduce fr. langue de bois).
Tot între neologismele frazeologice trebuie să încadrăm formule şi clişee internaţionale – grupări
de cuvinte care circulă prin împrumut de la o limbă la alta, cu aceeaşi formă şi semnificaţie: artă pentru
artă „artă pură‛; mărul discordiei „motiv/obiect de dispută‛, nodul gordian „problemă insolubilă‛; arca
lui Noe „amestec eterogen de persoane‛, sabia lui Damocles „ameninţare iminentă‛; călcâiul lui Ahile
‛punctul slab al cuiva‛, pânza Penelopei „acţiune/operaţie prelungită la infinit‛.
Spre deosebire de frazeologismele prezentate mai sus, asimilate în limba română, există şi
împrumuturi frazeologice care pot fi considerate xenisme, o serie de „clişee internaţionale‛, încă simţite
ca nişte „corpi străini‛: avant la lettre, comme ci comme ça, mise en scène, pour la bonne bouche, parti pris, terre
à terre, tête à tête (franţuzisme frazeologice); ad litteram, ad libitum, alma mater, alter ego, cum grano salis,
curriculum vitae, de facto et de iure, ex abrupto, ex cáthedra, in extenso, in extremis, ipso facto „prin chiar acest
fapt‛, mea culpa, modus vivendi „mod de a trăi‛, mutatis mutandis „schimbând ceea ce trebuie schimbat‛,
nomina odiosa, nota bene, persona non grata, post festum, pro domo sua, rara avis, sine die, sine qua non, sui
generis, tabula rasa, tale quale (unităţi frazeologice de origine latină cultă); last, but not least „ultimul, dar
nu cel din urmă‛, all right, high life (frazeologisme internaţionale de origine engleză).

5.2.3. Neologismele semantice sunt rezultatul unor mutaţii semantice - desemnate generic prin
sintagma „dinamica sensului‛ – care pot fi explicate I) fie prin împrumut de sens, „împrumuturi parţiale‛
(calc semantic), II) fie prin evoluţii interne care duc la îmbogăţirea sferei semantice a cuvintelor
(polisemantism) prin lărgiri de sens sau îngustări de sens.
Neologismele semantice vizează nivelul semnificatului cuvântului, fără a afecta semnificantul.

I. Împrumutul de sens

Prin împrumut de sens (calc semantic) se explică sensurile noi, care se adaugă conținutului
semantic al unor cuvinte din fondul vechi al limbii, moştenite din latină ori împrumutate din vreo limbă
străină care a influenţat româna la un moment dat. Condiţia atribuirii de sens nou unui cuvânt deja
existent în limbă, după modelul corespondentului său străin, este ca acesta din urmă să fie întotdeauna
cel puţin bisemantic. Cele două cuvinte care se suprapun în conştiinţa vorbitorului bilingv trebuie să
coincidă parţial din punct de vedere semantic, adică să aibă cel puţin un sens comun. Prin intermediul
acestuia se realizează transferul sensului (sensurilor), pe care modelul le are în plus faţă de cuvântul care
le imită.202
Fenomenul împrumutului de sens se produce frecvent şi în limba română contemporană unde
cuvintele îşi dezvoltă polisemia după modelul cuvintelor franţuzeşti, nemţeşti, ruseşti sau, mai nou,
englezeşti. Th. Hristea (loc. cit) grupează cuvintele supuse acestui fenomen în două mari categorii, după
vechimea în limbă a cuvântului care şi-a îmbogăţit conţinutul semantic în felul arătat mai sus.
a) O primă categorie este constituită din cuvinte vechi îmbogăţite cu sensuri neologice.

202 HRISTEA, 1984: 111-114.

66
 „Astfel, cuvântul cerc < lat. circus (a cărui formă diminutivală circulus stă la baza fr. cercle) şi-a
îmbogăţit în epoca modernă conţinutul semantic sub influenţa fr. cercle, a germ. Zirkel. În afară de
accepţia binecunoscută pe care cerc o are în matematică, mai avem în vedere şi sensul foarte
răspândit de «grup de persoane legate între ele prin idei, convingeri, preocupări sau interese
comune» aşa cum apare în cunoscute îmbinări sintactice stabile: cerc literar, cerc de prieteni, cercuri
înalte, cercuri politice etc. [...]
Un fenomen similar s-a petrecut şi în cazul vechiului substantiv românesc ţesut, care s-a îmbogăţit
cu sensul „ansamblu de celule (animale sau vegetale) având aceeaşi structură şi funcţie într-un
organism‛; acest sens nou şi ştiinţific, deci necunoscut limbii vechi şi populare, se explică prin calc
după fr. tissu (cf. tissu osseux, musculaire, nerveux, végétal etc., devenite în română: ţesut osos, nervos
ş.a.m.d.) ‚203.

Alte cuvinte care şi-au îmbogăţit conţinutul semantic sub influenţa termenilor francezi
corespunzători sunt: pătură (după fr. couche; cf. sintagma les couches sociales); perete (cu sensul neologic
de „parte care înconjură o cavitate a corpului‛, calchiat după fr. paroi, cu aceeaşi origine ca şi rom. perete);
nebun ( cu sensul modern de „piesă la jocul de şah‛, copiat după fr. fou); rădăcină ( cu sensurile pe care
le are în lingvistică, matematică etc.; cf. rădăcină a unui cuvânt, după fr. racine d΄un mot, rădăcină pătrată,
după fr. racine carrée, rădăcină a unei ecuaţii, după fr. racine d΄une écuation etc.).
b) Multe neologisme româneşti de origine latino-romanică şi germanică s-au îmbogăţit cu sensuri
noi sub influenţa cuvintelor ruseşti sau englezeşti corespunzătoare. Exemplificăm cu verbul demonstra
şi substantivul demonstraţie, împrumutate din latină şi din franceză. Sensul mai nou de „a manifesta, a
participa la o demonstraţie‛ este necunoscut lat. demonstrare şi fr. démontrer. Tot necunoscut celor două
limbi este şi sensul cu care rom. demonstraţie se foloseşte „manifestaţie de masă cu carcter
politico-social‛. Fiind mai noi şi specifice unui anumit domeniu de activitate, sensurile amintite sunt
calchiate după rus. demonstrirovat şi demonstraţiia.
În presa actuală, majoritatea calcurilor semantice sunt împrumuturi de sens explicabile prin influenţe
franţuzeşti şi/sau englezeşti, iar cuvintele care îşi dezvoltă polisemia prin acest procedeu sunt
neologisme. De exemplu:
A agrea a dobândit sensurile „a accepta‛, „a aproba‛, „a fi de acord‛, după model englezesc (If you
agree with an action or a suggestion, you approve of it‛) şi/sau francez („recevoir favorablement, accepter,
aprouver‛), „Programul a primit acceptul FMI şi este agreat de preşedintele României‛.
Grilă a dezvoltat în româna actuală două sensuri specializate, pe lângă cel înregistrat în DCR2 –
„grilă de salarizare‛. Primul este un împrumut semantic din franceză („plan donnant l΄ensamble des
émission et leur répartition horaire‛), care circulă în domeniul radioului şi al televiziunii – „grila de
programe TV‛; al doilea sens – s-a impus în sfera învăţământului: 10% din întrebările grilei de concurs sunt
greşite.

203 HRISTEA, 1997: 13-14.

67
 II. Evoluţii interne

Extinderile de sens, înregistrate de neologisme, în general204, şi de termenii specializaţi îndeosebi,

au loc în urma schimbării domeniului de referinţă. Noile sensuri se creează, în primul rând, prin
migrarea termenilor specializaţi spre limba comună205, prin estomparea şi încălcarea mărcilor diastratice
(mărci stilistice sau de uzaj). Migrarea termenilor tehnico-ştiinţifici spre uzul comun a fost semnalată ca
o caracteristică a limbilor moderne (Coşeriu 1985), de la care româna nu face excepţie. Dar paralel cu
acestă tendinţă mai generală, apare şi o altă caracteristică şi anume „mixarea‛ sau interferenţa limbajelor
ştiinţifice206 în extinderea spre limba comună. În această situaţie sunt termenii medicali utilizaţi frecvent
în (con)texte social-politice şi economice, fenomen înregistrat numai din 1993 până în prezent (nu şi în
perioade anterioare). Contextele social-politice şi, mai ales, economice în care apar termenii medicali
indică importanţa factorului extralingvistic în explicarea evoluţiei semantice.
Îngustarea sensului este o mutaţie semantică mai rar realizată decât extinderea semantică207.
Exemplificăm cu un exemplu atestat în context politic: nostalgie şi nostalgic (folosit adesea
substantivizat) au cunoscut în presa postdecembristă o restrângere şi o depreciere semantică, fiind
utilizate cu valoare peiorativă pentru a desemna regretul faţă de regimul comunist, respectiv, persoanele
care împărtăşesc acest sentiment. Prima atestare pentru acest sens datează din anul 1991.

5.2.4. Neologismele afixale sunt o categorie de elemente neologice foarte bine reprezentate în
limba română. Derivarea cu afixe se carcterizează prin menţinerea pe primul loc, ca importanţă
cantitativă şi calitativă, a sufixării şi printr-o sporire marcată a derivatelor cu prefixe. În ambele situaţii,
cele mai productive afixe sunt cele neologice, cu etimologie multiplă.
SUFIXAREA - Numărul sufixelor neologice productive, de origine latino-romanică208, mai rar –
germanică, existente în limba română contemporană este mare: -adă (blocadă), -aj (şofaj), -al (local), -anţă
(cutezanţă, toleranţă), -at (masterat), -bil (citibil, găsibil), -em (estem), -esc (antonpanesc), -etă (babetă), -ez
(vietnamez), -iadă (mineriadă), -ian (eminescian), -ier (cabanier), -(i)fica (glorifica), -ism (gândirism), -ist
(ceferist), -istică (ziaristică), -itate (perspicacitate), -ită (chiulangită), -iza (româniza), -mente (fatalmente), -or
(dirijor), ş.a.; fiind prezente în formaţii neologice analizabile, în a căror structură recunoaştem o temă sau

204 STOICHIŢOIU-ICHIM, 2005: 55. Extinderile de sens afectează verbe neologice, împrumutate din franceză ca
termeni specializaţi, monosemantici (a debuta, a demara, a deruta, a obtura, a penetra, a stopa). Noile sensuri prezente
cu o mare frecvenţă în presa actuală tind să elimine din uz sinonimele lor. De exemplu, verbul a începe este puţin
utilizat în presa actuală, fiind înlocuit de a debuta şi a demara. Verbul a debuta, împrumutat iniţial din franceză cu
sensul „a-şi face debutul pe scenă‛ a cunoscut o extindere a sensului „a începe activitatea într-o profesiune
artistică, literară‛ şi a compatibilităţilor contextuale „a începe o activitate‛: în plan semantic se neglijează
restricţiile referenţiale privitoare la domeniul artistic, iar în plan contextual este anulată condiţia existenţei unui
subiect /+uman/, ceea ce duce la enunţuri de tipul Emisiunea va debuta cu.... La exemplul comentat se adaugă o listă
de cuvinte (p.56-57) care circulă în presa actuală cu sensuri extinse, neînregistrate în dicţionare: algoritm, asanare, a
coabita, a nominaliza ş.a.
205 vezi BIDU-VRĂNCEANU, 2007: 155-180.
206 Ibidem, p. 181-202.
207 STOICHIŢOIU-ICHIM, 2005: 57.
208 IORDAN, 1939: 1- 60.
68
o bază derivativă (care există adeseori în limba noastră ca unitate lexicală independentă), se demonstrează
productivitatea acestor sufixe.
Adriana Stoichiţoiu-Ichim209, traspunând în domeniul formării cuvintelor o distincţie propusă de
Sextil Puşcariu210, analizează derivatele necesare şi derivatele „de lux ‚ întâlnite în presa
postdecembristă, observând că majoritatea derivatelor denotative se realizează cu sufixele neologice:
- Substantivale: -ism (bombasticism, evazionism, mafiotism); -itate (adresabilitate, postumitate);
- Adjectivale: -bil (antologabil, circulabil); -al (impresarial, epicentral);
- Verbale: -iza (acutiza, croniciza, esenţializa, secretiza).
Derivatele „de lux ‚ sunt creaţii cu caracter expresiv (ironic sau glumeţ), realizate cu sufixe vechi
populare moştenite din latină: -ar, -tor (boschetar, dughenar, şmenar, ţepuitor); -ac din slava veche
(răspândac, zvonac); -giu din turcă (bancagiu, tarabagiu); -iadă (cuponiadă, dosariadă, mineriadă); -ui din
maghiară (şmenui, ţepui); -ită (spionită, televizionită).
PREFIXAREA. Cele mai productive sunt prefixele neologice:: a- (cu varianta an-), care exprimă
opusul sau contrariul: anormal, aseptic, anaciditate ş.a.; de1 şi omonimul său de2 (prezente în degusta, delăsa,
dar şi în depopula, deposeda, denivela); hiper- şi hipo- (care sunt în raport de antonimie şi care au o largă
întrebuinţare în terminologia ştiinţifică); in- (cu varianta i-) ca în inechitate, indisciplină, ilogic, ilizibil etc.;
tot prefixe neologice sunt şi; infra-, inter-, non-, post-, re-, pre-, pro-, super-, trans-, ultra- ş.a.
După 1989, au fost foarte productive prefixele neologice care exprimă211:
 ideea de negaţie anti-: (grecesc) „contra, împotriva‚ (anticomunism, anticarie), contra-: (latinesc)
„contra, împotriva‚ (contraproductiv, contramanifest), in-:(latinesc) (inabordabil), non- (nonartistic,
nonautor);

 ideea de superlativ (derivatele sunt marcate stilistic): super- (supercalculator, supergreu), supra-
(supraalbire, supracongelat, suprapopulat), hiper- (hipersensibilizat);

 Un caz interesant prin mulţimea derivatelor este reprezentat prin prefixul vechi cu valoare
negativă de(s)-/de(z)-, moştenit din latină şi consolidat prin împrumuturi din franceză, din care româna
a detaşat prefixul neologic de- cu care s-au creat derivatele (verbale, substantivale, adjectivale) exprimă
contrariul cuvântului-bază sau anularea acţiunii verbului (dezaburire, decomunizare, dedughenizare, destabiliza,
detensiona);

 sensuri temporale sunt exprimate cu ajutorul prefixelor latino-romanice: ante-: (latinesc) „înainte,
dinainte‚ (antecalculaţie, anteprogramat), pre-: (latinesc) „înainte de‚ (preambalare, preorăşenesc, presesiune,
prefiert, prespălat), post-: (latinesc) „după‚ (postcomunist, postdecembrist, postelectoral, posttotalitar);

 ideea de asociere co-: (latinesc) „împreună, împreună cu‚(colider, coscenarist, coregizor);

 ideea de repetare - iterativul re-(realege, recalifica, refolosibil).

209 STOICHIŢOIU-ICHIM, 2005: 8.

210 PUŞCARIU, 1976: 371.
211 Vezi STOICHIŢOIU-ICHIM, 2005: 9.
69
 5.2.5. Neologismele realizate prin compunere – este un procedeu cu o creştere considerabilă în
româna actuală (Florica Dimitrescu, DCR2). Sporirea numărului compuselor s-a realizat după modele
străine (din franceză şi/sau engleză) prin procedee „culte‚, proprii limbii literare sau limbajelor
specializate. Dintre acestea amintim:
- Compunerea savantă (cu sufixoide şi prefixoide212), cunoscută şi sub numele de compunere
tematică, recompunere ori confixare se caracterizează prin:
•) prezenţa unui prim element de compunere greco-latin terminat în vocală (care funcţionează ca un
substantiv): prefixoide: aero-; agro-; audio-; auto-; bio-; foto-; macro-; micro-; radio-; tele-; video- etc.;
sufixoide213: -cid („ucigător‚); -fug („care uăşte, care nu poate suferi‚); -fil („iubitor de..‚); -for („care
poartă, purtător‚); -gramă („schemă‚); -log („specialist‚) şi
•) prin topica determinant/determinat (nespecifică limbii române). Importanţa acestui tip de compunere,
semnalat de Iorgu Iordan214 încă din perioada interbelică drept procedeu livresc, slab productiv, a
crescut constant în ultimele decenii atât sub aspectul productivităţii şi al inventarului de formanţi, cât şi
al circulaţiei compuselor în diverse sitluri.

„Această uşurinţă cu care se crează compuse de tip tematic se explică prin faptul că, deşi este un
procedeu de formare a cuvintelor relativ nou în limba română, compunerea de tip tematic nu
contravine tradiţiei, fiind foarte apropiată formal de procedeul derivării, considerat definitoriu
pentru limba română.‚215

212 Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Creativitatea lexicală în limba română actuală, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2006, p.19. „În lucrările româneşti de lingvistică termenii prefixoid (fals prefix) şi sufixoid (fals
sufix), se definesc prin:
- autonomie semantică (explicabilă prin provenienţa lor din substantive, adjective, pronume, numerale şi verbe
cu sens lexical deplin în limbile de origine);
- tendinţa de a câştiga autonomie sintactică (fiind întrebuinţate ca adjective şi/sau substantive independente);
- apartenenţa celor mai multe dintre ele la stilul tehnico-ştiinţific (de unde pot migra spre alte registre
stilistice.
[...]afixoidele implicate în «compunerea savantă» sunt împrumuturi neologice, având circulaţie internaţională.
Majoritatea provin din greacă sau latină (unde au sens lexical deplin) şi au pătruns în română direct sau prin
filieră (franceză, italiană, engleză, germană sau latină savantă); un număr mult mai mic de afixoide reprezintă
împrumuturi directe din limbi moderne.‚
213 BIDU-VRĂNCEANU et alii, 2001, s.v. sufixoid/pseudosufix: „Element formativ (prezent în împrumuturi sau în
formaţii după model străin) care dă impresia unui sufix şi apare numai în termeni aparţinând limbajelor
specializate (I.Coteanu)‚
214 Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor‚, Editura Socec, Bucureşti, 1947, p.192-194; 215-216.
Lui Iordan i se datorează introducerea noţiunii de pseudoprefix în lingvistica românească. Termenul a fost
ulterior adoptat de majoritatea lingviştilor români, fiind astfel definit în Dicționarul de științe ale limbii, 2001: 401-
402: „Element formativ asemănător cu prefixele recente, care, aşezat înaintea morfemului independent sau
rădăcinii, dă naştere unor cuvinte noi prin schimbarea sensului lexical. Prefixoidele apar în limba română mai
ales în formaţii care au un nodel străin, multe din ele fiind analizabile în română.‚
215 AVRAM, 1997: 25-36.
70
 - Compusele prin abreviere sunt creaţii ale limbii scrise (proprii limbajului comercial şi celui
plitico-administrativ), care au fost preluate şi în limba vorbită, datorită economiei de limbaj pe care o
realizează. În română, procedeul s-a dezvoltat mai ales după al doilea război mondial, sub influenţe
străine (franceză. engleză, rusă). Termenul abreviere este utilizat cu accepţia generică de „scurtare a unui
cuvânt sau grupă de cuvinte‚ şi sub această titulatură se grupează fapte lingvistice diverse cum ar fi
trunchierea, siglarea şi acronimele.
- Trunchierea este un procedeu de scurtare a cuvintelor, nespecific limbii române, dar care este în
continuă expansiune în limba actuală.
Cauzele apariţiei trunchierilor sunt: • avantajul scurtimii şi al expresivităţii; • dorinţa de
originalitate (în cazul argoului); • influenţele străine. Este un procedeu de tip oral, se manifestă cu
precădere în limba vorbită (varianta populară, colocvială şi în argou); odată apăruţi în limba vorbită,
termenii trunchiaţi pot pătrunde şi în varianta scrisă, îndeosebi în stilul publicistic, mai apropiat de
registrul colocvial. Exemple de trunchieri provenite din cuvinte neanalizabile sunt:
- substantive: diriga < diriginta, prof < profesor, bac < bacalaureat, cas < casetofon, neo < neoplasm
sau
- adjective provenite din trunchieri: promo < promoţional, porno <pornografie, retro < retrograd, hi-fi
< high-fidelity, tele < televiziune ş.a.
Un caz special este cel al trunchierii compuselor formate cu prefixoide, din care prefixoidele
funcţionează ca adjective invariabile, mai rar ca substantive. Menţionăm pe audio, auto, etno, micro <
microradiofotografie, melo < melodrama, malodramatic, vice, video.
- Siglarea reprezintă o modalitate de abreviere prin care iau naştere unităţi lexicale noi, numite
sigle. Siglele sunt rezultatul reducerii la iniţială a cuvintelor dintr-un grup sintactic mai mult sau mai
putin sudat (de regulă, o sintagmă nominală): PNL, ONG, TVA, CSAT, BRD ş.a. şi îşi justifică existenţa
prin funcţia lor denominativă şi prin economia lingvistică pe care o realizează. În limba actuală,
extinderea procedeului se explică, în principal, prin influenţa modelului anglo-american (după 1990),
susţinută de prezenţa în limbă a numeroase sigle împrumutate din engleză: FBI; NATO; NASA; CV; HIV;
VIP etc. Tot prin influenţă engleză, deşi este atestat şi în franceza actuală, se explică apariţia în presă a
fenomenului siglării numelor proprii de persoane pentru a desemna persoane de notorietate din
domeniul politicii şi din mass-media: CVT (Corneliu Vadim Tudor), SOV (Sorin Ovidiu Vântu) ş.a.

„ Proliferarea siglelor constituie un aspect al dinamicii lexicale semnalat, îndeosebi după al doilea
război mondial, în toate limbile moderne. *<+ După 1989, inventarul siglelor utilizate în presa
românească şi în terminologii a înregistrat o creştere spectaculoasă.‚216

Eficienţa abrevierilor şi, implicit, perspectiva impunerii lor în uzul limbii depind de mai mulţi
factori: frecvenţa grupului sintactic abreviat, transparenţa semantică a compusului, posibilitatea
acestuia de a fi rostit cu uşurinţă. Iniţial, sigla apare în context împreună cu sursa ei, de care se poate
detaşa ulterior, când devine destul de cunoscută. Transparenţa semantică a siglei depinde de
posibilitatea receptorului român de a reconstitui grupul sintactic abreviat, ceea ce se întâmplă, de
regulă, cu siglele create în română sau calchiate. În cazul siglelor împrumutate ca atare, ale căror

216 STOICHIȚOIU-ICHIM, 2006: 119-120.

71
formaţii de bază nu sunt analizabile în limba română, perceperea sensului se realizează în mod global,
la nivelul compusului; în aceste condiţii, sigla devine autonomă de sursa ei, indicând referentul în
mod direct, şi nu prin intermediul formaţiei de bază (SOS, NATO, CIA, FBI, DJ, VIP). Trecerea
abrevierilor din limba scrisă în varianta orală depinde de dimensiunile compusului şi de uşurinţa cu
care acesta se poate pronunţa. Cele mai numeroase sigle, formate din trei sau patru elemente (IMM,
TVA, UDMR, PDSR), sunt cele mai apte de a fi preluate de limba vorbită. În marea majoritate a
cazurilor, în componenţa siglelor sunt reţinute numai iniţialele cuvintelor cu autonomie semantică,
fiind lăsate deoparte elementele de relaţie.
Acronimele provin din abrevierea unor grupuri sintactice formate, de regulă, dintr-un determinant
şi unul sau mai mulţi determinanţi, din care sunt reţinute silabe sau fragmente iniţiale ale cuvintelor care
compun sintagma. Nu există reguli stricte pentru formarea acronimelor, nici în privinţa dimensiunii
segmentelor componente, nici în ceea ce priveşte topica lor. Principalele criterii avute în vedere sunt ca
formaţia respectivă să aibă, din punct de vedere fonetic, grafic şi morfologic, aspectul unui singur cuvânt
de sine stătător, să poată fi rostită şi scrisă cu uşurinţă şi să fie economică; criteriul transparenţei
compusului este adesea neglijat, ceea ce reduce simţitor eficienţa procedeului.
Spre deosebire de perioada anterioară anului 1989, când acronimele erau atât nume proprii
(OLTCIT, ROMLUX), cât şi substantive comune (dero, frucola, salvamar, salvamont, textin), acronimele
create în limba actuală – prezente şi în presă – reprezintă exclusiv nume proprii de regii autonome,
societăţi comerciale, firme, agenţii (Publirom< publicitate românească, Optimed< optică medicală, Alro<
aluminiu românesc).
Caracterul convenţional al acronimelor şi libertatea de combinare a elementelor pot fi demonstrate
prin existenţa unor formaţii sinonime, care diferă numai prin ordinea componentelor (Cerealcom Timiş,
Comcereal Arad).
În afara tipurilor principale amintite, există şi compuse prin abreviere care combină ultimele două
procedee, asociind iniţiale cu fragmente de cuvinte şi/sau cuvinte întregi: CONEL – Compania Naţională
de Electricitate; INSOMAR – Institutul Naţional pentru Studii de Opinie şi Marketing; UNITER –
Uniunea Teatrală din România ş.a.
Productivitatea crescândă a acronimelor şi a siglelor confirmă observaţia conform căreia, deşi
româna este genealogic o limbă de tip derivativ sufixal, în ultimele decenii se constată o înmulţire a
numărului compuselor (mai ales în stilul tehnico-ştiinţific şi în cel publicistic). Tipologic, prin această
tendinţă, româna se aproprie de limba franceză actuală, al cărei model îl urmează în câmpul creaţiei
lexicale, fără a fi excluse şi alte influenţe străine (rusă, engleză, germană). Atât acronimele, cât şi siglele
sunt creaţii ale limbii scrise, putând fi, eventual, preluate şi în vorbire. Din această cauză sunt
considerate creaţii de tip cult, în opoziţie cu trunchierea, care este un fenomen propriu limbii vorbite.
Domeniile predilecte de apariţie a noilor creaţii lexicale a fost şi a rămas până astăzi limbajul
comercial, cel politic şi cel administrativ. Funcţionalitatea abrevierilor este apreciată diferit din
perspectiva obiectivelor urmărite în procesul de comunicare de către specialişti, gazetari sau lingvişti.
Productivitatea în continuă creştere a compunerii prin abreviere şi tendinţa de răspândire a unora dintre
formaţiile de acest tip în limbajul literar standard (prin intermediul mass-media) ilustrează capacitatea
limbii române de a adopta şi dezvolta în mod specific un procedeu internaţional de formare a cuvintelor.
Procedeele lexico-semantice descrise în cadrul acestui capitol nu pot fi considerate inovații ale
perioadei postdecembriste, dar au avut și au o constribuție însemnată la modernizarea și

72
internaționalizarea217 vocabularului literar standard (împrumutul de formanți, de pildă afixoide,
impunerea unor ‛tipare‛ străine de realizare a compunerii tematice, conversiunii și antonomazei). Dacă
acum câteva decenii unele dintre aceste procedee (compunerea tematică, siglarea) erau considerate
neproductive, astăzi acestea s-au impus în uzul actual, sub influența unor limbi străine, între care
franceza deține o poziție privilegiată în raport cu engleza.

BIBLIOGRAFIE

AVRAM, 1997 = Mioara Avram, Anglicismele în limba română actuală, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1997, p. 9.
AVRAM, 1997 = Mioara Avram, Compuse de tip tematic în presa actuală, în „Studia Universitatis Babeş-
Bolyai. Philologia‚, XLII, nr. 4, 1997, p. 25-36.
BIDU-VRĂNCEANU, 2007 = Bidu-Vrănceanu, Angela, Lexicul specializat în mişcare. De la dicţionare la
texte, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007, p. 155-202.
BIDU-VRĂNCEANU et alii, 2005 = Bidu-Vrănceanu, Angela et alii, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura
Nemira, Bucureşti, 2005.
BIDU-VRĂNCEANU et alii, 2001 = Bidu-Vrănceanu, Angela et alii, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura
Nemira, Bucureşti, 2001.
DUMISTRĂCEL, 1978 = Stelian Dumistrăcel, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
HRISTEA, 2004 = Theodor Hristea, Conceptul de neologism (cu referire specială la limba română), în Pană
Dindelegan, Gabriela (coord.), Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2004, p. 23-35.
HRISTEA, 2002 = Theodor Hristea, Inovaţii lingvistice negative în limba română contemporană, în Aspecte ale
dinamicii limbii române actuale (coordonator Gabriela Pană Dindelegan), Editura Universităţii din
Bucureşti, 2002, p. 85-205.
HRISTEA, 1997 = Theodor Hristea, Tipuri de neologisme în limba română, în ‛Convorbiri didactice‛, anul
VIII, nr. 24, Bacău, 1997, p.10-16.
HRISTEA, 1984 = Theodor Hristea (coord), Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p.
40.
IORDAN, 1947 = Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor‚, Editura Socec, Bucureşti,
1947, p.192-194; 215-216.
IORDAN, 1939 = Iordan, Iorgu, Sufixe româneşti de origine recentă (neologisme), în BPH, nr. VI (1939), p.1-
60.
MOROIANU, 2008 = Cristian Moroianu, Dicționar etimologic de antonime neologice, Editura Universității
din București, București, 2008, p. 5-21.
PUŞCARIU, 1976 = Sextil, Puşcariu, Limba română. I. Privire generală, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.
371, 415.
STOICHIȚOIU-ICHIM, 2006 = Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Creativitatea lexicală în româna actuală, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 11-12, 119-120, 207-230.
STOICHIȚOIU-ICHIM, 2005 = Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică,
influenţe, creativitate, Editura ALL, Bucureşti, 2005, p. 8, 55-57, 83.
STOICHIȚOIU-ICHIM, 1993 = Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Anglomania – o formă de snobism lingvistic, în
Comunicările Hyperion, II, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1993, p. 270-280.

217 STOICHIȚOIU-ICHIM, 2006: 11-12.

73
STOICHIŢOIU-ICHIM, 1992 = Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Împrumuturi necesare şi împrumuturi de lux în
limbajul publicistic actual, în Comunicările Hyperion, I, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992,
p.169-176.

74
 CAPITOLUL VI
LEXICOGRAFIA

6.1. Domeniul de cercetare

Lexicologia şi lexicografia sunt domenii de cercetare legate de lingvistică, evoluţia lingvisticii,

devenită o disciplină de sine stătătoare abia în secolul al XIX-lea, depinzând de dezvoltarea lucrărilor
lexicologice şi lexicografice.
Există accepţii contradictorii în ce priveşte definirea lexicografiei, determinate în special de relaţia
acesteia cu lexicologia, dar şi de obiectul său de studiu218.
Reţinem, pentru demersul nostru, definiţia dată în Dicţionarul de ştiinţe ale limbii (DŞL):

„disciplină lingvistică elaborată treptat, care a apărut mai întâi (în sec. al XVI-lea) prin practica
alcătuirii diverselor dicţionare pentru diferite limbi şi, mult mai târziu (sec. al XX-lea), ca tehnică
elaborată şi comentată de alcătuire a dicţionarelor, domeniu al lingvisticii aplicate.‚219

În acelaşi articol de dicţionar, pe lângă definiţia citată, găsim menţionată şi existenţa unei noi
discipline, numită metalexicografia, subordonată lexicografiei sau parţial sinonimă cu aceasta. Rolul ei
este de a realiza „o analiză textuală a produselor lexicografice, de a studia structura dicţionarelor şi a
articolelor din cuprinsul lor‚220.
Fie că este interpretată ca ştiinţă a elaborării dicţionarelor, fie ca un număr oarecare de dicţionare
concrete, lexicografia se află în relaţie cu diverse discipline lingvistice (semantica, gramatica, fonetica,
etimologia):

218 În Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), ediţia a II-a, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, nu se
face delimitarea faţă de domeniul lingvisticii, termenul lexicografie fiind astfel definit: „Disciplină a lingvisticii
care stabileşte principiile şi metodele practice de întocmire a dicţionarelor.◊ Totalitatea dicţionarelor (dintr-o
ţară, dintr-o epocă, dintr-un domeniu etc.)‚.
În Dicţionarul limbii române al Academiei (DRL), serie nouă, tomul IV, Litera L, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2008, s.v. lexicografie, lexicografia este definită ca o „activitate de elaborare a dicţionarelor, constând în
înregistrarea (alfabetică) şi cercetarea cuvintelor, expresiilor etc. unei limbi, ale unui dialect etc., considerate în
forma şi, mai ales, în semnificaţia lor; p. ext. rezultatul acestei activităţi; disciplină a lingvisticii care studiază
tehnica alcătuirii dicţionarelor.‚
219 BIDU-VRĂNCEANU et alii, 2005, s.v. lexicografie.
220 CLIM, 2007-2008: 165-178, arată că printre cei ce au susţinut existenţa metalexicografiei ca ştiinţă de sine stătătoare a fost
cercetătorul german Herbert Ernst Weigand (1983), care a evidenţiat diferenţa între lexicografie şi lingvistică la
nivelul metodologiei şi al obiectivelor urmărite. Weigand are meritul de a fi primul lexicograf care a definit
dicţionarul ca un produs de utilitate publică a cărui importanţă se măsoară prin uzul şi situaţiile de utilizare.
75
 „articolele de dicţionar trebuie să prezinte o selecţie relevantă a unor date din toate aceste domenii
după un model general adaptat problemelor definirii fiecărui cuvânt concret. Alcătuirea
inventarului (sau corpusului) dicţionarelor este, în paralel, o problemă care interesează în mod
deosebit.‚221

6.2. Dicţionarul. Definiţie. Tipuri de dicţionare

Dicţionarul este un tip de lucrare lexicografică

„formată dintr-o listă sau dintr-un corpus de cuvinte clasificate după anumite criterii, cel mai adesea
după criteriul practic al ordonării alfabetice, şi însoţite de unele explicaţii de natură lingvistică.
Tocmai natura lingvistică a explicaţiilor face posibilă deosebirea lucrărilor propriu-zis lexicografice
de alte lucrări asemănătoare, numite uneori în mod convenţional dicţionare. De obicei se face
distincţia între lucrările cu conţinut lexicografic şi aşa-numitele dicţionare nelingvistice, de
scriitori, de curente sau de opere literare, de personaje etc., chiar dacă şi într-un caz şi în altul,
avem a face cu o serie de cuvinte înregistrate şi clasificate alfabetic.‚222

„Dicţionarele prezintă instituţionalizarea cuvintelor conform uzului limbii respective, înregistrând

un inventar lexical (un vocabular determinat) pe care îl impun într-o formă determinată şi cu
anumite sensuri‚223.

„Dicţionarele reflectă uzul lingvistic, dar îl şi reglementează, deplasările sau devierile de sensuri
putând fi controlate cu ajutorul dicţionarului. Dicţionarele sunt astfel nu numai instrumente
descriptive, ci şi normative‚224.

Înregistrarea cuvintelor şi sensurilor dintr-o limbă în dicţionare este o operaţie complexă şi relativ
dificilă: cuvintele monosemantice sunt înscrise cu sensul propriu (denotativ, descriptiv); cuvintele polisemantice
sunt înscrise cu sensul denotativ-descriptiv, ce „ reprezintă elementul relativ stabil al uzului unui cuvânt şi se
bazează pe o definiţie externă, strâns legată de extralingvistic, de proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt
văzute de o anumită comunitate social-istorică, de exemplu de vorbitorii limbii române actuale‚225, şi cu cu
sensurile conotative, conotaţiile sau sensurile figurate fiind variaţii semantice, mai mult sau mai puţin
independente, desprinse din denotaţie.
Pentru limba română, una din primele tipologii ale dicţionarelor a fost realizată de Iorgu Iordan 226,
care clasifică dicţionarele, după conţinutul lor, în trei categorii:
- explicative, care înregistrează şi explică prin definiţii, prin citate sau prin exemple ilustrative,
oferite în limba de redactre a dicţionarelor sau altă limbă, lexicul unei limbi;

221 BIDU-VRĂNCEANU, 1993: 10.

222 GROZA, 2012: 16.
223 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 1988: 16.
224 BIDU-VRĂNCEANU, 1993: 17.
225 Ibidem.
226 IORDAN, 1956: 124.
76
 - etimologice, care arată cuvintele din care provin termenii explicaţi;
- mixte, care cuprind ambele categorii.
În interiorul acestor categorii diferenţierea între dicţionare se face după criteriul cantitativ, în funcţie
de volumul de informaţii pe care îl conţin, însă majoritatea dicţionarelor urmăresc evidenţierea
cuvintelor care aparţin limbii literare şi a termenilor cu circulaţia cea mai mare de la nivelul graiurilor
populare.
În Dicţionarul de ştiinţe ale limbii227, autorii realizează o clasificare a dicţionarelor din limba română
doar în funcție de criteriul lingvistic, adică al referirii la limbă, deosebind două mari categorii:
dicţionarele nelingvistice şi cele lingvistice.
I. Dicţionarele nelingvistice sunt acele dicţionare care grupează termenii din domeniile
tehnico-ştiinţifice, dar şi enciclopediile care oferă informaţii despre lumea înconjurătoare (plecând de la un
cuvânt-intrare considerat drept concept, nu ca semn).

II. Dicţionarele lingvistice sau de limbă oferă informaţii despre lexicul limbii, despre sensurile şi
modul de utilizare a cuvintelor. La rândul lor, ele se împart în trei categorii:
1. Dicţionare monolingve, descrise a fi cele mai importante instrumente de cunoaştere şi de
descriere a unei limbi. În funcţie de obiectivele urmărite pot fi:
a. Dicţionare etimologice228, care explică sensurile cuvintelor, discutând detaliat originea lor (de la
indicarea etimonului, a fazelor intermediare, până la fazele actuale);
b. Dicţionare explicative229, care dau informaţii detaliate ale sensurilor cuvintelor-intrare, cu (sau
fără) exemple ilustrative ori citate din diferiţi autori;
c. Dicţionare mixte230, care îmbină obiectivele celor două categorii de mai sus şi între care sunt incluse

227 BIDU-VRĂNCEANU et alii, 2005, s.v. dicţionar.

228 Cele mai cunoscute dicţionare etimologice ale limbii române: Samuil Micu, Petru Maior, Lexiconul de la Buda sau
Lesicon românescu – latinescu – ungurescu – nemţescu, Buda, 1825; A. de Cihac, Dictionnaire d’étimologie daco-
romane, Frankfurt am Main, Berlin, Bucharest, vol.I elementele latine, 1870, vol.II elementele slave, maghiare,
turceşti, greceşti, 1879; Sextil Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch der Rrumänischen Sprache, Heidelberg, 1905; I.
A. Candrea, O.Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elemente latine, Socec, Bucureşti, 1907-1914; Al.
Ciorănescu, Diccionario etimológico rumano, Univesidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966.
229 Principalele dicţionare explicative ale limbii române: Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, Craiova,
1896; I.A.Candrea & Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească‚(Partea I – Dicţionarul
limbii române din trecut şi de astăzi de I.A.Candrea şi Partea a II-a – Dicţionar istoric şi geografic universal de
Gh.Adamescu, Bucureşti *1926-1931]); August Scriban, Dicţionarul limbii române (etimologii, înţelesuri, exemple,
citaţiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme), Iaşi, 1939; coord. Dimitrie Macrea, Dicţionarul limbii române literare
contemporane, 4 vol., Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1955-1957.
230 Dicţionare mixte elaborate la cererea Academiei Române: A.T.Laurian şi I.C.Massimŭ, Dicţionariul limbei române,
B.P.Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, tom.I-III, Socec,
Bucureşti, 1885-1893; coord. S.Puşcariu, Dicţionarul limbii române – seria veche (DA), literele A-De; F-Lojniţă; Dicţionarul
limbii române – serie nouă (DLR), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1965-1986; H.T.Tiktin, Rumänisch-deutsches
Wörterbuch, 4 vol., Staatsdruckerei, Bukarest, 1903-1925; Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1975, 1984, 1988 (supliment), reeditat sub coord. I. Coteanu şi Lucreţia Mareş, Ed. Univers
77
şi dicţionarele academice.
2. Dicţionarele speciale au alte obiective lingvistice decât cele monolingve, fiind o categorie
pentru care se pot da ca exemple Dicţionarul invers, care înregistrează cuvintele în ordinea alfabetică a
sufixelor, şi Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, realizat sub coordonarea lui Tudor Vianu;
3. Dicţionarele bilingve231 şi poliglote, de dimensiuni diferite în funcţie de limbile folosite, au ca
obiectiv practic învăţarea uneia sau a mai multor limbi.
În ciuda acestei prezentări destul de cuprinzătoare, dicţionarele nu pot fi încadrate complet într-o
anumită clasificare, întrucât ele prezintă caracteristici combinate din toate trăsăturile menţionate mai sus.

6.3. Articolul de dicţionar

Dicţionarul poate fi considerat un produs original, constituit dintr-o serie de mesaje izolate
(destinate a fi consultate, nu citite da la un capăt la altul), care, fiecare în parte, aduc informaţie asupra
unei intrări; intrarea de dicţionar este, în general, explicată printr-un enunţ, o perifrază a intrării sau,
uneori, printr-un sinonim.

6.3.1. Structura articolelor de dicţionar232

Articolul lexicografic este interpretat în calitate de ansamblu constituit din următoarele
componente:
 cuvântul-titlu (forma de bază a cuvântului);
 informaţii despre cuvântul-titlu (fonetice, lexicale, semantice, morfologice):
- indicarea clasei lui gramaticale (valoarea morfologică);
- explicarea sensului de bază;
- sinonime;
- exemple de folosire în comunicare (sensuri în funcție de diferite contexte);
- exemple de folosire în diferite expresii;
- apartenența lui la o categorie de cuvinte (mărci diastratice: arhaism, cuvânt învechit, regionalism,
cuvânt popular, neologism etc.)
- modul de formare: derivare, compunere, conversiune etc.;
- pronunțare, despărțire în silabe, accentuare etc.
- etimologia cuvântului.
Toate aceste componente ale articolului lexicografic constituie metalimbajul dicţionarului. Pentru a

Enciclopedic, Bucureşti, 1996; Vasile Breban, Dicţionarul general al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, ediţia I -1987, ediţia a II-a - 1991.
231 Amintim: coord. Mihai Isbăşescu şi Maria Iliescu, Dicţionar german-român, Editura Academiei RSR, ed. a II-a,
1966, 1968; red. responsabil L.Leviţchi, Dicţionar englez-român, Editura Academiei RSR, 1974; Marcel Saraş,
Dicţionar roman-francez, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993 ş.a.
232 Pentru redactarea acestui subcapitol am recurs la lucrările: Angela Bidu-Vrănceanu, Lexicul specializat în mişcare, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007, p. 15-16, 31-41, 45-102; Angela Bidu-Vrănceanu, Lectura dicţionarelor, Editura
Metropol, Bucureşti, 1993, p.11-19; Angela Bidu-Vrănceanu, (coord.), Lexic ştiinţific interdisciplinar, Editura Universităţii
din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 3-6, 261-272; Angela Bidu-Vrănceanu, (coord.), Lexic comun, lexic specializat, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000, p. 7-15, 27, 61-63.
78
înţelege corect şi deplin ceea ce comunică articolul de dicţionar, trebuie studiate indicaţiile care se dau
pentru utilizarea lui și care se găsesc în paginile de la începutul dicţionarului.

6.3.2. Metalimbajul lexicografic. Limba în care se dau explicaţiile din dicţionare se numeşte
metalimbă sau metalimbaj, adică limbajul descrierii. Analiza enunţului lexicografic poate pune
probleme oricui, din cauza inexistenţei unui instrument de descriere bine delimitat de limba-obiect.
Prezenţa unor cuvinte atât ca titluri (intrări) ale articolelor de dicţionar, cât şi ca elemente alcătuitoare ale
definiţiilor, duce la circularitatea233 definiţiei. De cele mai multe ori, metalimba din dicţionare coincide cu
limba-obiect. Atât metalimbajul lexicografic (care defineşte cuvântul-intrare din dicţionar), cât şi
metalimbajul semantic (care urmăreşte componentele de sens definitorii) îşi propun interpretarea sensului
cuvintelor dintr-o limbă naturală dată (sau limba-obiect).

6.3.3. Definiţia lexicografică. Cea mai importantă parte a unui articol de dicţionar (fără a
minimaliza interesul prezentat de informaţia morfologică, etimologică sau a circulaţiei variantelor) este
definiţia lexicografică. Definiţia propriu-zisă este, în conştiinţa socială, chiar obiectul dicţionarelor şi
reprezintă o expansiume a cuvântului-titlu (definit). Conform tradiţiei lexicografice, definiţia este
considerată „o operaţie intralingvistică prin care se enunţă un raport de sinonimie între două expresii
lingvistice.‚234
Rostul definiţiei lexicografice este încadrarea cuvântului în sistemul lexicului din perspectiva
semnificaţiei lui, a posibilităţii lui de combinare cu alte cuvinte şi a rolului lui în activitatea umană.
Lexicograful nu-şi propune realizarea analizei semantice totale a cuvântului, ci numai
surprinderea acelor trăsături care să-l facă suficient de distinctibil sub raportul conţinutului.

Tipologia definiţiilor:
 Definiţiile lexicografice sau definiţiile naturale sunt propuse în dicţionarele generale de limbă,
explică semnificatul, dă relaţii despre sensul şi modul de utilizare ale unui cuvânt (semn lingvistic), au
un caracter cu precădere descriptiv, fiind bazate în exclusivitate pe limbile naturale sau pe un metalimbaj
împrumutat de la acestea.
Definiţia lexicografică se adresează vorbitorului obişnuit (mediu), depinde de competenţa lingvistică
obişnuită, având, de aceea, un caracter social deschis. Condiţia ca definiţia lexicografică să fie accesibilă
unui vorbitor mediu presupune utilizarea unei metalimbi cu cuvinte frecvente, bine cunoscute, asigurând
lectorului posibilitatea de a reformula el însuşi definiţia.

233 BIDU-VRĂNCEANU, 1993: p.14, face o succintă trecere în revistă a lucrărilor care abordează problema
metalimbajului lexicografic, arătând că prin circularitatea dicţionarelor trebuie să se înţeleagă utilizarea într-o
definiţie a însuşi termenului ce urmează a fi definit, fapt ce ar putea fi considerat un defect, deşi este o
caracteristică normală (Solomon Marcus, „Définitions logiques et définitions lexigographiques‚, în: Langages, 5ᵉ
année, n°19, 1970. La lexicographie, p. 87-91, demonstrează circularitatea obiectivă a dicţionarelor). „Alt tip de
circularitate a dicţionarelor (v. Alinei, 1974) este circularitatea absolută (când două cuvinte-intrare trimit de la
unul la altul, fără a se da o definiţie propriu-zisă nicăieri; acest tip de circularitate este un defect al dicţionarelor,
v. Forăscu 1986). Se mai poate delimita o circularitate mediată (când definiţia unui verb trimite la cea a
substantivului corespunzător, de exemplu A GIRA prin GIR)‚.
234 CHIŞ, 2002: p.8.
79
 Definiţiile lexicografice sunt explicative, pentru că se aplică unui semnificat preexistent în limbă; ele
aproximează uzul cuvântului, incluzând atât competenţa lingvistică cât şi practica (performanţa), potenţial
diferite în funcţie de vorbitori. Uzul cuvântului poate fi descris prin mijloace lingvistice specifice, cum ar fi
sinonimia, antonimia şi hiperonimia.
Definiţia prin sinonimie prezintă avantaje pentru lexicograf, fiind mai scurtă, deoarece analiza
sensului se face sub altă intrare, dar astfel se ajunge la diferite tipuri de circularitate a definiţiilor
lexicografice (obiectivă şi subiectivă).
 Definiţiile enciclopedice sau ostensive furnizează un ansamblu de informaţii despre un anumit
obiect, lucrul numit235.
 Definiţiile terminologice sunt „referenţiale, ierarhizante şi clasificatoare‚236, reflectă poziţia unui
concept într-un sistem organizat, ierarhizat de relaţii internaţionale, privind termenul ca membru al unui
ansamblu determinat numit terminologie. Definiţiile terminologice sunt prescriptive, stipulative şi
convenţionale şi, într-o mare măsură, enciclopedice, pentru că dau prioritate informațiilor privind „lucrul‚,
enumerând proprietăţile claselor de obiecte şi distingând conceptele.
O tipologie care se interferează cu precedenta şi care e frecvent utilizată distinge definiţiile
substanţiale de cele relaţionale.

„Majoritatea definiţiilor substanţiale (aplicate substantivelor), se bazează pe formula aristotelică a

genului proxim (clasare prin hiperonim, arhisemem sau arhilexem, care nu se impun univoc) şi a
diferenţelor specifice (una sau mai multe mărci descriptive, cauzale, de finalitate sau funcţionale).
Între cele două părţi ale acestor definiţii se stabileşte o relaţie invers proporţională: cu cât genul
proxim e mai general sau mai slab, cu atât diferenţele specifice trebuie să-l completeze prin număr
şi precizie.
Definiţiile relaţionale (utilizate mai ales în definirea adjectivelor sau adverbelor şi, izolat, a unor
substantive, de ex. derivatele) sunt economice pentru că exprimă o singură dată cuvântul – intrare.
În acest tip de definiţii nu se apelează la raportarea la un gen proxim (hiperonim sau arhilexem), ca
în definiţiile substanţiale. Definiţiile relaţionale se aplică în situaţii limitate: relaţia întreg/parte sau
relaţia de apartenenţă, relaţia de similitudine şi antonimică. *...+
În toate situaţiile, dar mai ales în cazul definiţiilor relaţionale, definiţiile lexicografice sunt tributare
totalităţii contextelor în care apar cuvintele. [...] Prin implicarea contextelor lingvistice în descrierea
sensului sau uzajului unui cuvânt, definiţia lexicografică are şi un caracter normativ complex (nu numai
descriptiv), incluzând situaţiile extralingvistice de comunicare, nu numai situaţiile lingvistice‚237.

Activitatea de definire din dicţionare are o serie de elemente comune constante cu analiza semantică
(semică)238, reprezentate de clasarea şi diferenţierea sensului. Lexicograful, semanticianul şi vorbitorul sunt
obligaţi, pe de o parte, să stabilească relaţiile dintre un cuvânt şi obiectele239 care pot fi numite prin el şi, pe
de altă parte, să precizeze condiţiile strict lingvistice (semantice şi contextuale) de utilizare a cuvântului

235 VASILIU, 1986.

236 BIDU-VRĂNCEANU, 2000: p.17.
237 Ibidem, p.18.
238 WEINREICH, REY-DEBOVE, 1970: 69-86.
239 VASILIU, 1986:85-92.
80
respectiv.

„De aceea, ordonarea definiţiilor lexicografice de orice tip, după principiile semanticii moderne, este
un obiectiv general în descriere a lexicului şi contribuie la evitarea unor defecte general admise
ale definiţiilor lexicografice, cum ar fi circularitatea, caracterul nesistematic, utilizarea unui
metalimbaj alcătuit din cuvinte prea puţin cunoscute şi, mai ales, incompleta reflectare a
contextelor în care apar sensurile cuvintelor‚240.

Numai o parte din informaţiile semantice ale unei definiţii lexicografice241 se poate transpune în
componente de sens (seme) sau în definiţie semică, ultima, ordonând-o pe prima după anumite principii
(definiţia semică are un caracter mai precis, mai sistematic, prezentându-se ca o ecuaţie semică).
Ordonarea definiţiilor lexicografice de orice tip după principiile semanticii moderne este un obiectiv
general în descrierea lexicului fie comun, fie specializat.

6.3.4. Mărcile diastratice (stilistice) sunt

„informaţii date între paranteze înaintea definiţiei lexicografice şi reprezintă judecăţi de valoare
explicite ale lexicografului în raport cu normele şi condiţiile socio-culturale de utilizare a unor
cuvinte şi sensuri. Mărcile diastratice se constituie ca informaţii preliminare, foarte importante
pentru adecvarea comunicării lingvistice, utile de aceea oricărui vorbitor‚242.

Considerate a fi părţi importante ale definiţiei lexicografice, chiar dacă sunt elemente paralele cu
aceasta, rigoarea şi interpretarea mărcilor diastratice poate ameliora definiţia, poate contribui la o mai
bună cunoaştere a sensului cuvintelor.

Clasificarea mărcilor diastratice. S-au semnalat cinci variabile în funcţie de care se delimitează
diferitele mărci diastratice:
1) indicarea stilului funcţional al limbii, căruia i se circumscrie cuvântul sau sensul – (ştiinţific),
(tehnic) cu numeroase subdiviziuni: (medicină), (filozofie), (informatică) etc.
2) indicarea timpului în funcţie de care se fac distincţii ca (modern) sau (învechit);
3) indicarea spaţiului cu valorile (regional), (dialectal);
4) indicarea frecvenţei luate în considerare în aprecieri ca (rar), sau (inuzitat) sau (ieşit din uz);
5) indicarea aprecierii din societate duce la delimitarea unor mărci ca: (familiar), (popular), (argotic),
(vulgar) şi (livresc).

Dincolo de cele cinci variabile menţionate mai sus, Angela Bidu Vrănceanu243 sugerează şi altă

240 BIDU-VRĂNCEANU, 2000: 19.

241 VASILIU, 1980:633.
242 BIDU-VRĂNCEANU, 1999: 19.
243 Ibidem, p.20. Mărcile diastratice pot fi sistematizate (dincolo de cele cinci variabile) în câteva perechi opozitive:
(literar)/(non-literar), (literar general)/(literar special), (literar uzual)/(literar non-uzual). Dacă prima distincţie este
nerelevantă pentru aspectul urmărit de noi aici, celelalte două sunt foarte utile. Orice marcă (ştiinţific) se
81
posibilitate de delimitare a mărcilor diastratice în perechea opozitivă: (literar)/(non-literar), pentru
sensurile având mărci neliterare prezenţa contextului ilustrativ fiind extrem de utilă în aprecierea
globală a sensului.

6.4. „Lectura“ dicţionarelor şi învăţarea lexicală

În lexicografia ştiinţifică, consultarea dicţionarului este un act complex de lectură, „un model de
decodaj‚, lectura desemnând operaţia executată de fiecare lector care selectează informaţia primită din
textul lexicografic în funcţie de ceea ce a acceptat şi integrat în experienţa sa.
O primă etapă în „lectura“ dicţionarelor ar însemna poziţia vorbitorului faţă de lexic (mai ales faţă
de cuvintele şi sensurile pe care el le cunoaşte insuficient sau nu le cunoaşte deloc) când face efortul să
consulte un dicţionar.[...] Într-o interpretare mai complexă, „lectura“ dicţionarelor ar trebui să însemne o
selectare conştientă, corectă a anumitor date‚244: clasarea sensurilor, diferenţele semantice cu caracter
definitoriu, interesul pentru contextele lingvistice şi extralingvistice care indică utilizarea adecvată a
termenului (cuvântului) 245.
„Lectura‚ dicţionarelor nu e un scop în sine, ci o modalitate de sporire a competenţei lingvistice a
vorbitorilor, cu consecinţe directe şi concrete privind folosirea cuvintelor şi a sensurilor în texte.

6.5. Tendinţe în lexicografia modernă românească. Informatizarea dicţionarelor

În ultimele decenii ale sec. al XX-lea, s-a manifestat tendinţa „numită «user perspective», adică, în
realizarea şi difuzarea dicţionarelor accentul este pus pe utilizator‚246, ceea ce a dus la crearea unor
dicţionare cât mai diversificate, care să corespundă diferitelor profiluri de utilizatori, contextelor în care
le folosesc şi aptitudinilor pe care le au sau le dobândesc.
La începutul sec. al XXI-lea, tendinţa definitorie a dezvoltării lexicografiei este aceea a
informatizării atât a metodelor de lucru, cât şi a dicţionarelor247 ca mijloace de cunoaştere a unei limbi.
Informatizarea limbilor a dus la crearea unor organizaţii continentale care reunesc lexicografi,
lexicologi, informaticieni care urmăresc coordonarea eficientă a proiectelor de informatizare a tuturor
limbilor. În anul 2001 s-a creat Comisia de Informatizare pentru limba română (CILR) care şi-a propus
susţinerea informatizării limbii române şi păstrarea identităţii şi individualităţii limbii române. Până în
prezent, cea mai cunoscută pagină de internet care conţine resurse pentru limba română este

cuplează cu cea de (literar special), observaţie generală uşor de făcut. Mult mai dificil, dar mai interesant ar fi să
se urmărească caracterizarea sub aspectul perechii (literar uzual)/(literar non-uzual). În mod firesc, lexicul
specializat nu poate fi caracterizat prin valoarea (literar uzual), dar, în condiţiile „laicizării‛ limbajelor ştiinţifice,
delimitarea termenilor speciali mai frecvent folosiţi în limba comună şi marcarea lor ca atare în dicţionar (alături de
o definiţie corespunzătoare) ar fi de mare interes pentru utilizarea limbii române şi pentru caracterizarea
dinamicii ei.
244 BIDU-VRĂNCEANU, 1993: 34.
245 Ibidem, p. 46, enunţă o serie de principii de „lectură“a dicţionarelor.
246 CLIM, 2007-2008:174.
247 Dicţionarul electronic (e-dictionarul sau, în engleză, electronic dictionary, e-dictionary, edictionary) este o publicaţie
fără un suport propriu fizic, ea existând doar sub formă logică. Diferenţierea dicţionar în format tradiţional –
dicţionar electronic este doar una din multitudinea de dihotomii produse în câmpul tehnologiilor informaţionale
şi al ştiinţelor limbajului.
82
http://dexonline.ro/. pe care firma SIVECO şi Editura Litera Internaţional au introdus mai multe
dicţionare româneşti importante.

„Informatizarea unui dicţionar aduce multe avantaje faţă de ediţiile tipărite, printre care:
posibilitatea actualizării în ritm cu evoluţia limbii, cercetarea automată a unor fenomene de limbă
(evoluţia împrumuturilor, de exemplu), extragerea automată de dicţionare (etimologic, frazeologic,
de neologisme etc, în special din dicţionarul-tezaur al limbii române – DLR), exploaterea colecţiei de
colocaţii pe sensuri ale cuvintelor – pentru antrenarea programelor de dezambiguizare a
sensurilor‚248.

La momentul actual, preocupările lexicografilor români se concentrează pe realizarea într-o ediţie

electronică a Dicţionarului limbii române al Academiei, ambele serii (cea veche - DA şi cea nouă – DLR).
Acest demers presupune efectuarea mai multor operaţiuni: scanarea volumelor tipărite din DLR; OCR-
izarea dicţionarelor vizate (convertirea imaginilor rezultate şi transformarea acestora în format-text, prin
recunoaşterea caracterelor folosind un program special); introducerea lor într-o bază de date; parsarea
(identificarea automată a intrărilor din dicţionarele scanate şi OCR-izate anterior) textului la nivel de
intrare şi, parţial, la nivel de sens; validarea/corectarea parsării cu ajutorul unei interfeţe on-line; validarea
alinierii între textul Dicţionarului-tezaur al limbii române în format electronic şi dicţionarele de referinţă
din Bibliografia DLR; procesarea textului cu ajutorul unui instrument de lucru (creat special pentru acest
scop şi adaptat normelor de redactare şi tipărire a dicţionarului academic); transformarea textului într-un
format XML.249
Varianta informatizată a Dicţionarului academic ar pune lexicografia fundamentală pentru limba
româna într-o situaţie de egalitate cu cea a limbilor care au deja dezvoltate astfel de resurse: Le Trésor de
la Langue Française Informatisé (tlfi – http://atilf.atilf.fr/); Diccionario de la lengua espanola de la Real Academia
Espagnola (drae –http://buscon.rae.es/draeI/); Tesoro della lingua italiana delle origini (tlio –
http://tlio.ovi.cnr.it/TLIO/index2.html); Deutsches Worterbuch der Grimm (dwb – http://germazope.uni-
trier.de/Projects/DWB); Oxford English Dictionary (oed –http://www.oed.com/) ş.a.
Prin succinta prezentare, observăm că lexicografia românească se află în plin proces de adaptare la
schimbările pe care modernizarea instrumentelor de lucru le presupune şi se aliniază la tendinţele
existente în lexicografia europeană.

248 CLIM, 2007-2008: 175.

249 Vezi Gabriela Haja et alii, Dicţionarului limbii române (DLR) în format electronic. Studii privind achiziţionarea, Editura
Alfa, Iaşi, 2005; Elena Tamba, Marius-Radu Clim, Ana Catană-Spenchiu, Mădălin Patraşcu, ‛Situaţia lexicografiei
româneşti în context european‚, în Philologica Jassyensia, anul VIII, nr.2 (16), 2012, p. 259-268.
83
BIBLIOGRAFIE

BIDU-VRĂNCEANU, 2007 = Angela Bidu-Vrănceanu, Lexicul specializat în mişcare, Editura Universităţii

din Bucureşti, Bucureşti, 2007.
BIDU-VRĂNCEANU et alii 2005 = Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura
Nemira&Co., Bucureşti, 2005.
BIDU-VRĂNCEANU, 2001 = Angela Bidu-Vrănceanu, (coord.), Lexic ştiinţific interdisciplinar, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001.
BIDU-VRĂNCEANU, 2000 = Angela Bidu-Vrănceanu, (coord.), Lexic comun, lexic specializat, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000.
BIDU-VRĂNCEANU, 1999 = Angela Bidu-Vrănceanu, Mărcile stilistice (diastratice) ale lexicului specializat
în DEX2, în ‛Limba Română‛ (LR), XLVIII, nr.1-2, 1999, p. 19-23.
BIDU-VRĂNCEANU, 1993 = Angela Bidu-Vrănceanu, Lectura dicţionarelor, Editura Metropol, Bucureşti,
1993.
BIDU-VRĂNCEANU& FORĂSCU, 1988 = Angela Bidu-Vrănceanu, Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu,
Cuvinte şi sensuri, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
CHIŞ, 2002 = Dorina Chiş, Definiţia în terminologie, în ‛Limbă şi literatură‛ (LL), vol. I-II, 2002, p.8-12.
CLIM, 2007-2008 = Clim, Marius Radu, Lexicografia modernă. Direcţii şi tipologii, în ALIL, t. XLVII-XLVIII,
2007-2008, p. 165-178.
DEX, 1996 = Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1996.
DRL, 2008 = Dicţionarul limbii române al Academiei, serie nouă, tomul IV, Litera L, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2008
GROZA, 2012 = Liviu Groza, Elemente de lexicologie, ed. a II-a, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2012.
HAJA, 2005 = Gabriela Haja et alii, Dicţionarului limbii române (DLR) în format electronic. Studii privind
achiziţionarea, Editura Alfa, Iaşi, 2005.
IORDAN, 1956 = Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Editura Ministerului Învăţământului,
Bucureşti, 1956, p. 124.
MARCUS, 1970 = Solomon Marcus, Définitions logiques et définitions lexigographiques, în ‛Langages‛, 5ᵉ
année, n°19, 1970, ‛La lexicographie‛, p. 87-91.
http://www.persee.fr/doc/lgge_0458-726x_1970_num_5_19_2593
SECHE, 1966/1969 = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, Vol. I: De la origini până la 1880,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966; vol. II: De la 1880 până astăzi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
TAMBA et alii, 2012 = Elena Tamba, Marius-Radu Clim, Ana Catană-Spenchiu, Mădălin Patraşcu, Situaţia
lexicografiei româneşti în context european, în ‛Philologica Jassyensia‛, anul VIII, nr.2 (16), 2012, p. 259-
268.
VASILIU, 1980 = Em. Vasiliu, Sens şi definiţie lexicografică, în ‛Studii şi cercetări lingvistice‛ (SCL), 1980,
XXXI, nr.5, p. 632-637.
VASILIU, 1986 = Em. Vasiliu, Definiţia sensului sau definiţia obiectului?, ‛Studii şi cercetări lingvistice‛
(SCL), 1986, XXXVII, nr. 2 - număr tematic: „Sens şi definiţie‚, p.85-92.
WEINREICH, REY-DEBOVE, 1970 = Uriel Weinreich, Josette Rey-Debove, La définition lexicographique
dans la sémantique descriptive, in: ‛Langages‛, 5ᵉ année, n°19, 1970, ‛La lexicographie‛, p. 69-86.
http://www.persee.fr/doc/lgge_0458-726x_1970_num_5_19_2592

84
 Aplicații

1) Identificaţi tipul de trop care stă la baza schimbării sensului cuvintelor subliniate din
următoarele contexte:
 Pentru etimologii se folosea de Tiktin.
 Cerul să te binecuvânteze.
 Anul I va participa la sesiunea ştiinţifică.
 Unii oameni miros câştigurile.
 Copiii sunt bucuria părinţilor.
 Lenjeria de damasc este sănătoasă.
 Vede multă latină.
 Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.
 Mai multe capete luminate l-au sfătuit.
 Îi plăcea să fie în frunte.
 Limba clopotului suna a jale.
 După-amiază a tras un pui de somn.
 Nu-mi plac fetele care se miorlăie.
 Se frământă de grija copiilor.
 Multe ramuri de producţie au fost afectate de criza economică.
 Avea multe guri de hrănit.

2) Pornind da la definiţia de dicţionar a cuvintelor masă, farmacie, blând, fier, explicaţi

opoziţia denotaţie / conotaţie.

3). Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor:

- pachebot, cargobot, mineralier, feribot;
- a studia, a cerceta, a investiga;
faceţi analiza semică a unităţilor şi explicaţi de ce ele se constituie într-o paradigmă
lexico-semantică.

4) Observaţi în ce măsură analiza contextuală a termenilor de mai sus contribuie la

stabilirea diferenţelor specifice.

5) Consultând DEX-ul, diferenţiaţi în şi prin context sensurile cuvintelor polisemantice

stins, preţ, mână, blând, adânc. Precizaţi legătura semantică care motivează existenţa
polisemantemului.

85
 6) Căutaţi în DEX cuvinte polisemantice care să ilustreze, urmărind traseul derivativ al
sensurilor, diferitele configuraţii structurale ale complexului semantic (polisemie
radială, polisemie în lanţ).

7) Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor polisemantice şcoală, original, faceţi

o descriere a sensurilor, cu precizarea criteriilor avute în vedere.

8) Consultând DEX–ul, căutaţi cuvinte omonime care să ilustreze omonimia totală şi

încercaţi să explicaţi provenienţa lor .

9) Sprijinindu-vă pe definiţiile de dicţionar, faceţi analiza semică a cuvintelor: răcnet,

chiot, strigăt, ţipăt, urlet, comparaţi sensurile, introduceţi-le în contexte potrivite şi
precizaţi tipul de relaţie semantică care se stabileşte.

10) Se dă clasa de sinonime: a se strica, a se deteriora, a se defecta, a se avaria. Stabiliţi

tipul de sinonimie, pornind de la următoarele cerinţe:
 identificarea componentelor de sens comune;
 găsirea contextelor comune, în care substituţia este posibilă;
 găsirea contextelor specifice care subliniază diferenţele de sens.

11) Stabiliţi, prin găsirea unor contexte potrivite, ce tipuri de diferenţe se încalcă pentru
a face posibilă sinonimia între a derapa – a aluneca, a scrânti – a luxa, inimă – cord, a
fura – a şterpeli – a subtiliza, copil – fiu – bâiat, casă – clădire – imobil.

12) Grupaţi pe coloane, după înţeles, următoarele cuvinte: a înşela, nenorocire, victorie,
biruinţă, a tăinui, năpastă, a ispiti, izbândă, belea, necaz, reusită, a ascunde, a
camufla, mizerie, a ademeni, succes, a masca, a pitula, realizare, a amăgi.
Se cere:
 identificarea trăsăturilor de sens care permit gruparea cuvintelor;
 pe baza definiţiei lexicografice să se pună în evidenţă diferenţele de sens.

13) Explicaţi în ce constă efectul stilistic al sinonimelor din următoarele citate:

El (N.Breban) are geniul catastrofei, presimte nenorocirea de departe. (Eugen Simion)
Se poate face orice, dar nu se poate făuri orice, cum nu se poate săvârşi orice. (C.Noica)
Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?

14) Indicaţi pentru următoarele cuvinte antonime cu rădăcini diferite. Formaţi

propoziţiii cu acestea : zgârcit, precedent, costisitor, favorabil, curajos.

86
15) Transformaţi următoarele propoziţii în aşa fel încât să exprime contrariul, utilizând
antonime :
a. Era un om drept, cu privirea tăioasă.
Drumul drept în viaţă este cel mai dificil.
b. Ideea pe care o susţinea era limpede.
Vorbirea lui era limpede.
Apa limpede susura uşor.
c. Apa lacului e dulce.
Bunicul avea întotdeauna vorba dulce.
Beau un pahar cu lapte dulce.
d. Sunt mai înalt decât el.
Lucrarea prezentată are un înalt nivel ştiinţific.

Ce aspect legat de antonimie pune în evidenţă exerciţiul de mai sus?

16). În următoarele propoziţii sunt puse în opoziţie cuvinte care nu sunt în mod obişnuit
antonime. Cu ajutorul dicţionarului, încercaţi să explicaţi ce deplasări de sens au avut
loc, în aşa fel încât opoziţia dintre ele să fie posibilă:
Cine a făcut pe bogatul a făcut şi pe argatul.
La chip frumos, la inimă găunos.
Nu poţi fi pentru unul mumă şi pentru altul ciumă.
Unde nu-i cap, vai de picioare.
Să nu fii ieftin la făină şi scump la tărâţe.

87