Autonomii locale și instituții central în spațiul românesc (sec.

XIV-XVIII)

Forma de organizare specifică spațiului românesc la sfârșitul mileniului I (începutul

Evului Mediu) era obștea sătească. Obștea era o comunitate sabilă, cu un teritoriu bine
delimitat, având la bază proprietatea comună asupra pământului, responsabilitate și conducere
colectivă, muncă comună.
Procesul de maturizare a obștilor sătești s-a concretizat prin evoluția lor spre uniuni de
obști pe care Nicolae Iorga le-a numit „romanii populare”, din care s-au format cnezatele și
voievodatele ca formațiuni prestatale (autonomii locale).
Începând cu secolul al IX-lea, aceste autonomii își organizează centre fortificate cu
atribuții politico-administrative, erau conduse de cnezi, voievozi sau juzi ce erau conducători
militari și se aflau sub o stapânire străină, de cele mai multe ori maghiară.
În secolele IX-XIV formațiunile prestatale atestate de izvoarele istorice în spațiul
românesc au fost:
- În interiorul arcului carpatic sunt amintite de către Anoymus, notarul regelui maghiar
Bela al III-lea, în lucrarea „Gesta Hungarorul”, voievodatele conduse de Menumorut,
în Crișana, cu central la Biharea, de Glad în Banat, cu central la Cuvin și de Gelu în
Podișul Transilvaniei cu central la Dăbâca. Tot în interiorul arcului carpatic la începutul
secolului XI sunt atestate în „Legenda Sfântului Gerard” voievodatele conduse de
Gyla în central Transilvaniei și de Ahtum în Banat.
- La sud de Carpați, „Diploma cavalerilor ioaniți”, din 1247, menționează cinci
formațiuni politice prestatale: Țara Severinului, unde regalitatea maghiară a înființat o
marcă de apărare numită Banatul de Severin, Voievodatele lui Seneslau (în stânga
Oltului) și Litovoi (în dreapta Oltului), cnezatele lui Ioan și Farcaș.
- La est de Carpați, sunt menționate formațiuni sub numele de „codrii”: Codrii
Cosminului, Codrii Lăpușului, Codrii Orheiului; „câmpuri”: Câmpul lui Dragoș,
Câmpul lui Vald; „ocoale”: Câmpulung, Vrancea; „cobâle”: Vaslui, Bacău, Neamț;
„țări”: Țara Sipenițului în teritoriul căreia este încadrată țara vlahilor Ulak-ili,
menționată în cronica turcească „Ogűzname” în secolul IX.
- În Dobrogea, sunt atestate în secolul al X-lea, jupânatele condus de jupânii Dimitrie și
Gheorghe; în secolul al XI-lea, izvorul bizantin „Alexiada” scris de Anna Comnena
menționează formațiunile conduse de Tatos, Satza și Seslav, iar în secolul la XII-lea,
într-o diplomă a țarului bulgar Ioan Asan al II-lea este menționată Țara Cavarnei
(Țara Cărvunei) între Mangalia și Varna.

Formarea statelor medievale românești

1. Voievodatul Transilvaniei
S-a format în contextual cuceririi formațiunilor prestatale existente în interiorul arcului
carpatic de coroana maghiară în secolel XI-XIII.
 După cucerire, Transilvania, este organizată după modelul apusean, păstrând și elemente
și instituții specific românești, devenind voievodat autonom sub suzeranitate maghiară.
În anul 1111 regalitatea maghiară a încercat să transforme Transilvania în principat,
Mercurius, fiind mentionat ca principe, dar în 1176 se revine la voievodat, primul voievod
menționat în 1176 este Leustachius Voyvoda.
Voievodul Transilvaniei era vasal al regelui maghiar, avea atribuții administrative,
juridice, militare, dispunea de o cancelarie proprie și era ajutat de un vicevoievod; era numit în
funcție de regele Ungariei cu acordul nobilimii transilvănene.
Unii voievozi au manifestat tendințe de supremație comportându-se ca niște suverani,
întreținând o curte proprie și dispunând de o diplomație proprie, cum este cazul voievozilor
Roland Borș și Ladislau Kan.
Începând cu 1321 puterea voievodului din Transilvania este limitată.
Din punct de vedere administrativ, Transilvania era împărțită în unități teritorial-
administrative:
- Comitate – primul comitat a fost Bihorul în 1111
- Scaune – unități autonome ale sașilor și secuilor
- Districte – teritorii autonome locuite de români, conduse de cnezi, juzi sau voievozi.
Românii reprezentau populația majoritară a Transilvaniei.
În 1366, regele maghiar Ludovic ce Mare de Anjou (Ludovic I de Anjou), a condiționat
calitatea de nobil la apartenența de catolicism, românii fiind treptat excluși din viața politică.
În 1541, Transilvania, intră sub dominație otomană, devine Principat autonom sub
suzeranitate otomană, condusă de un principe, ales de o Dietă iar în 1699, prin Pacea de la
Karlowitz, intră sub stăpânire habsburgica, împăratul habsburgic devine principe al
Transilvaniei.

2. Formarea Țării Românești

Între Carpați și Dunăre s-a format statul medieval Țara Românească în secolul al XIV-
lea. Istoricul și medievistul Șerban Papacostea delimita trei etape în procesul de formare a unui
stat: agregarea statală, emanciparea și instituționalizarea
Agregarea statală, constă în unificarea formațiunilor prestatale existente într-un
teritoriu, în granițele unui stat. Emanciparea, constă în înlăturarea unei stăpâniri preexistente
asupra spațiului respective și instituționalizarea constă în apariția instituțiilor.
Agregarea statală în formarea Țării Românești ca stat medieval s-a realizat prin
unificarea formațiunilor prestatale existente la sud de Carpați și menționate în 1247 în „Diploma
cavalerilor ioaniți”.
Emanciparea statală a avut loc în urma înlăturării suzeranității maghiare. O primă
încercare de emancipare a aparținut voievodului Litovoi, care în perioada 1277-1279 a refuzat să
plătească tribute regalității maghiare, în 1279 acesta este înfrânt de maghiari, este asasinat iar
fratele său, Barbat, este luat prizonier, este ulterior răscumpărat și acceptă suzeranitatea
maghiară.
 Acestei prime încercări de obținere a emancipării i-a urmat etapa descălecatului lui
Negru Vodă (1290-1291), voievod din Țara Făgărașului, trece munții și se stabilește la
Câmpulung unde întemeiază un nou stat. Descălecatul lui Negru Vodă este pus mai mult pe
seama legendei.
Întemeietorul propriu-zis al statului medieval Țara Românească a fost Basarab I (1310?-
1352), zis si Întemeietorul.
La 26 iulie 1324, într-o diplomă a regelui maghiar Carol Robert de Anjou, era menționat
Basarab „voievodul nostrum transalpine”. Prin folosirea prinumelui „nostru” este evidențiată
relația de vasalitate dintre Carol Robert de Anjou și Basarab implicit dintre Regatul Ungariei și
Țara Românească.
Conflictul dintre Carol Robert de Anjou și Basarab I a izbucnit în toamna anului 1330,
bătălia decisivă având loc la Posada între 9-12 noiembrie 1330. Victoria a aparținut lui
Basarab I, reprezentând obținerea independenței (emanciparea). Astfel, se încheia cea de-a doua
etapă a procesului de formare. Bătălia dintre cei doi conducători este relatată în ultimul capitol al
„Cronicii pictate de la Viena”.
Consolidarea statului se realizează în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui
Basarab I. În anul 1359 se înființează Mitropolia Ungro-Vlahă în Țara Românească iar lui
Nicolae Alexandru i se recunoaște titlul de domn. Prin apariția mitropoliei ca instituție
ecleziastică și a domniei ca instituție politică statul devine de sine stătător realizându-se și cea
de-a treia etapă, instituționalizarea.
În timpul lui lui Vladislav Vlaicu (1364-1376) este înființată cancelaria domnească, se
întemeiază o a doua mitropolie la Severin și sunt bătute primele monede în 1368. În 1369 au loc
primele confruntări cu otomanii.

3. Moldova
Ca și în cazul Țării Românești, întemeierea Moldovei ca stat de sine stătător s-a realizat
în secolul al XIV-lea prin înlăturarea suzeranității maghiare.
La începutul secolului al XIV-lea teritoriul de la est de Carpați se afla sub dominația
tătarilor. În anul 1342 la conducerea Ungariei vine Ludovic cel Mare de Anjou (Ludovic I de
Anjou) care înființează o marcă de apărare împotriva tătarilor în Nordul Moldovei. Aici îl aduce
drept conducător pe voievodul Dragoș din Maramureș. Acesta este practic întemeietorul statului
medieval Moldova, aflat sub suzeranitate maghiară. Dinastia Drăgușeștilor s-a aflat la
conducerea Moldovei timp de trei generații: Dragoș, Sas, Balc.
În deceniul al V-lea, al secolului XIV, Bogdan, un voievod tot din Maramureș, aflat în
conflict cu regalitatea maghiară, trece munții, îl înfrânge pe Balc, vasalul lui Ludovic cel Mare
(al doilea dăscălecat), obținând astfel emanciparea statală.
Recunoașterea intermațională a Moldovei, ca stat de sine stătător, s-a realizat în timpul
lui Petru Mușat. În 1387, acesta, depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei, Vladislav
Jagello. În timpul ceremoniei, Ciprian, mitropolitul Kievului, este însărcinat cu înființarea unei
mitropolii în Moldova. Lui Petru Mușat i se recunoaște titlul de domn. Prin apariția celor două
instituții, eceziastică și politică, Moldova devenea stat de sine stătător.
 În 1391, Roman I, urmașul lui Petru Mușa, se intitula într-un document „Din mila lui
Dumnezeu, Io, Roman, marea voievod și domn a toată Țara Moldovei de la munte până la
malul marii”.

4. Dobrogea
Nucleul statului dobrogean l-a constituit Țara Cavarnei, menționată în 1230 între
Mangalia și Varna. Statul a fost întemeiat în timpul despoților Balica, Dobrotici și Ivanco. În
1388, Dobrogea este inclusă de Mircea cel Bătrân în granițele Tării Românești iar în 1417 sau
1420 intră sub dominația otomană. Se menține sub dominație otomană până în 1878 cand revine
României prin Tratatul de Pace de la Berlin semnat la 1/13 iulie 1878.

Instituții centrale în spațiul românesc (sec. XVI-XVIII)

1. Domnia
Reprezintă instituția politică centrală în statele medievale extracarpatice, asumată de
un „mare voievod și domn de sine stătător”. Sistemul de succesiune la tron era de tip
ereditar-electiv, nu exista dreptul primului născut, ceea ce a determinat pe unii domnitori
să-și asocieze pe unul din fii la domnie (Basarab pe Nicolae Alexandru sau Mircea cel
Bătrân pe Mihail). Domnul era ales dintr-o familie domnitoare – Basarabii, în Țara
Românească și Mușatinii, în Moldova, era considerat „alesul lui Dumnezeu”, în titulatura
domnului fiind introdusă particula „Io”, de la „Ioannes”, care se traduce prin „cel ales de
Dumnezeu”. Era voievod, titulatură cu sensul de comandant al armatei. Era ajutat de un
sfat domnesc, era considerat stăpânul întergului pămant al țării „ dominus”, toți locuitorii
îi datorau supunere și ascultare, acorda ranguri boierești, numea dregătorii, era ultima
instanță de judecată, este „lex animata” („legea vie”) emițând acte normative (hrisoave,
așezâminte), încheie tratate, declară război, trimitea și primea solii, stabilea impozite,
acorda imunități, avea dreptul de a bate monedă, hotăra înființarea de mitropolii,
episcopii și mânăstiri, numea și revoca mitropoliții și episcopii, putea confisca
proprietatea boierilor acuzați de trădare (hiclenie), sau îi putea condamna la moarte.
Atribuțiile domniei erau limitate de drepturile și privilegiile boierimii, care-l
asista pe domn la conducerea țării și de „obiceiul” sau „legea țării”. Autoritatea
domnească în raport cu marea boierime s-a consolidat în timpul unor domnitori precum
Vlad Țepes sau Ștefan cel Mare.
Odată cu instaurarea dominației otomane au loc schimbări. Dacă la început
domnul era numit de boieri și confirmat de Poartă, începând cu secolul al XVI-lea,
domnul era numit de turci. În aceste condiții domnia nu mai era considerată de origine
divină ci depindea de voința unui conducător lumesc, sutanul. Amestecul Porții în politica
externă a avut ca urmare limitarea atribuțiilor domniei.
În secolul al XVIII-lea în Țara Românească în 1716 și Moldova în 1711 sunt
instituite domniile fanariote. Domnii erau aleși de sultan din familiile de boieri greci din
cartierul Fanar, din Constantinopol, erau simpli funcționari ai Porții. Perioada domniilor
fanariote a fost pentru Țările Române o perioadă de regres economic, militra și politic.
S-a caracterizat prin instabilitate politică, fiscalitate excesivă, creșterea obligațiilor față de
poartă, venalitatea funcțiilor etc.
Începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea, unii domni fanarioți au reformat
vechile instituții sau au înființat altele noi cu scopul modernizării principatelor. Printre
aceștea se numără Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Scarlat Calimachi, Ioan
Gheorghe Caragea.
2. Biserica
În ceea ce priverște organizarea bisericească, românii au urmat, ca și în cazul altor
instituții, modelul bizantin adaptat cerințelor românești. Biserica a constituit un sprijin de
seamă pentru domnie. Întemeierea Mitropoliei a favorizat întărirea autorității domnești.
În a doua jumătate a secolul al XIII-lea a fost menționat un arhiepiscopat cu centrul la
Vicina, care s-a transformat în Mitropolie. În 1359 s-a întemeiat Mitropolia în Țara
Românească cu centrul la Curtea de Argeș, primul mitropolit fiind Iachint de Vicina. În
Moldova, Mitropolia a fost întemeiată în 1387, în timpul lui Petru Mușat și recunoscută
de Patriarhia de la Constantiopol în 1401, în timpul lui Alexandru cel Bun.
Mitropolitul era desemnat de domn și confirmat de Patriarhul de la Constantinopol,
era al doilea demnitar ce importanță în stat și cel mai important dregător în Sfatul
domnesc; în caz de vacanță a tronului domnesc, era locțiitorul domnului; lua parte la
alegerea domnului pe care îl încorona și îl ungea cu mir, conferindu-i puterea absolută.
În Transilvania, deși românii erau majoritari, religia ortodoxă nu era recunoscută iar
ei erau considerați tolerați. Mitropolitul Țării Românești a obținut de la Patriarh titlul de
„exarh al plaiurilor”, exercitându-și puterea asupra ortodocșilor din Transilvania. După
instaurarea dominației habsburgice s-a realizat Unirea românilor cu biserica Romei,
apărând cultul greco-catolic.
3. Sfatul domnesc
Era alacătuit inuțial din marii boieri în calitate de proprietari, iar mai apoi din
boieri cu dregătorii sau funcții. Apar la început în documente cu numele de „boierii
domniei mele” , iar pe măsura consolidării instituționale cu titlul de „boieri ai țării”.
Avea un rol consultativ, asista pe domn la scaunul de judecată, participa la
încheierea tratatelor cu statelor vecine, principalele acte ale domniei nu aveau
autoritate dacă lipsea consițământul boierilor din Sfatul domnesc, era lacătuit din 10-
15 membrii în Țara Românească și 15-20 de membrii în Moldova (inclusiv fiii
domnului, mitropolitul, episcopii). Cea mai înaltă dregătorie în Țara Românească era
cea de ban al Olteniei iar în Moldova cea de portar al Sucevei.
Marele logofăt era șeful cancelariei domnului, vornicul era șeful curții domnești,
spătarul era șeful oștirii, vistiernicul era șeful vistieriei domnești, comisul era șeful
grajdurilor domnitorului.
În secolul al XV-lea ca urmare a întăririi autorității domnești dispar din Sfatul
domnesc boierii fără funcții iar în secolul al XVI-lea, în condițiile creșterii dominației
otomane, Sfatul domnesc este numit cu termenul turcesc Divan.
4. Adunarea Țării
 Nu era convocată periodic, era alcătuită din reprezentanții stărilor privilegiat. Era
consultată uneori în problemele fiscale sau administrative. În anumite condiții
confirma alegerea domnitorului sau aproba unele acțiuni de politică externă. În
condiții deosebite era convocată Marea Adunare a Țării alcătuită din reprezentanți ai
boierimii, clerului, orășenilor, țăranilor liberi.
5. Administrația - din punct de vedere administrativ, Țara Românească era organizată
în județe iar Moldova în ținuturi.
6. Armata – era formată din „oastea cea mică” și „oastea cea mare”. Ostea cea mică
era organizată pe bază obligațiilor feudale, formată din curteni și steagurile boierești.
Oastea cea mare era convocată doar în caz de mare pericol pentru țară. Era
constituită din toți bărbații capabili să poarte arme și se sprijinea pe un sistem
puternic de cetăți – Giurgiu, Turnu, Brăila. Odată cu instaurarea dominației otomane
oastea cea mare nu a mai fost convocată.