Sunteți pe pagina 1din 42

CUPRINS

CAPITOLUL I – NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PROFILULUI


PSIHOLOGIC ÎN INVESTIGAŢIILE CRIMINALE

1.1. Terminologie
1.2. Scurt istoric al profilului psihologic
1.3. Natura juridică a expertizei psihologice în sistemul dreptului românesc

CAPITOLUL II – PRINCIPALELE METODE EXISTENTE PE PLAN


INTERNAŢIONAL ÎN CONSTRUCŢIA PROFILULUI PSIHOLOGIC

2.1. Metoda FBI – Analiza câmpului infracţional (Crime Scene Analysis)


2.2. Metoda David Canter – Investigative Psychology
2.3. Metoda Brent Turvey – Behavioral Evidence Analysis
2.4. Profilul geografic

CAPITOLUL III – DIRECŢIILE DE ACŢIUNE ÎN CÂMPUL


PSIHOLOGIEI JUDICIARE

3.1. Principiile generale în criminal profiling


3.2. Productivitatea expertizei de tip profiling
3.3. Aspectele ce pot fi determinate în cadrul expertizei de tip profiling
CAPITOLUL IV – PRIVIRE ASUPRA METODEI FOLOSITE ÎN
CRIMINAL PROFILING

4.1. Conceptul dihotomic organizat – dezorganizat


4.2. Crima în serie
4.3. Informaţiile necesare în vederea alcătuirii profilului psihologic

CAPITOLUL V – ASPECTE DE NATURĂ PSIHOLOGICĂ A


COMPORTAMENTULUI CRIMINAL

5.1. Statistica psihologică – metodă productivă în conturarea profilului psihologic


5.2. Anchetele diacronice
5.3. Motivaţia criminală

CAPITOLUL VI – NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE APLICATĂ


CONCEPTULUI DE PROFIL PSIHOLOGIC

6.1. Scurt istoric


6.2. Wilhelm Wundt şi procesul de naştere al psihologiei
6.3. Funcţionalismul american
6.4. Psihologia abisală sau psihologia inconştientului
6.5. Sigmund Freud
6.6. Concepţii psihanalitice despre normalitate

CAPITOLUL VII – NOŢIUNI DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ.


PERSONALITATEA ŞI TULBURĂRILE EI

7.1. Continuum-ul bipolar al personalităţii

2
7.2. Stadiile psihosexuale freudiene
7.3. Mecanismele de apărare a eului
7.4. Stadiile psihosociale după Erikson
7.5. Tipologiile motivaţionale ale lui Hazelwood
7.6. Formarea motivaţiei criminale
7.7. Tulburările de personalitate – fundament al impulsului infracţional
7.8. Modelele de destructurare ale sistemului personalităţii
7.9. Tulburările de personalitate cu impact in aria profilului psihologic

CAPITOLUL VIII – TEHNICA ELABORĂRII PROFILULUI


PSIHOLOGIC

8.1. Obiective principale


8.2. Cercetarea la faţa locului din perspectiva specialistului profiler
8.3. Checklist-uri operaţionale
8.4. Particularităţi ale activităţii medicului legist în cadrul echipei complexe de
cercetare la faţa locului
8.5. Victimologie
8.5.1. Teoriile victimologice contemporane
8.5.2. Tipologiile victimologice ale lui Schafer
8.5.3. Riscul victimal
8.5.4. Autopsia psihologică
8.6. Protocol operaţional – cercetarea la faţa locului

CAPITOLUL IX – MODUS OPERANDI vs. SEMNĂTURA


PSIHOCOMPORTAMENTALĂ

9.1. Personalitate reflectată în comportament

3
9.2. Modus operandi
9.3. Ritualul
9.4. Semnătura psihocomportamentală

CAPITOLUL X – MIJLOACELE DE VALIDARE ŞTIINŢIFICĂ A


PROFILULUI PSIHOLOGIC AL AUTORULUI

10.1. Verificabilitatea
10.2. Valoarea euristică
10.3. Consistenţa internă
10.4. Economicitatea conceptelor
10.5. Comprehensivitatea comportamentului uman
10.6. Semnificaţia funcţională

CAPITOLUL XI – TEHNICI ŞI TACTICI SPECIALE DE INTEROGARE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

4
CAPITOLUL I – NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PROFILULUI
PSIHOLOGIC ÎN INVESTIGAŢIILE CRIMINALE

Profilul psihologic, aşa cum va fi tratat în această lucrare, trebuie privit ca un demers
pluridisciplinar. Din câte ştim, acest subiect a fost tratat sporadic în România, abordări vagi fiind
făcute de către psihologul criminalist Tudorel Butoi. Spre deosebire de ţara noastră, în multe state
americane şi vest europene, profilul psihologic al autorului unei infracţiuni a fost îmbrăţişat ca o
metodă ştiinţifică în cadrul investigaţiilor penale, fiind astăzi de un real şi incontestabil ajutor în
identificarea autorilor necunoscuţi.
De ce această reticenţă în România, ne putem întreba? Cauzele pot fi multiple,
importante fiind însă rigiditatea structurilor poliţieneşti de la noi cât şi absenţa specialiştilor în
domeniu, un bun profiler necesitând, pe lângă un extraordinar fler, ani buni de experienţă în
investigaţiile criminale, studii de psihologie, sociologie, criminologie, psihiatrie, medicină legală
etc.
1.1. Terminologie
In literatura de specialitate, termenul de criminal personality profiling are o accepţiune
oarecum largă, desemnând profilul comportamental, profilul psihologic al autorului necunoscut al
unei infracţiuni etc. In limba engleză, sintagmele sunt multiple şi, credem noi, mai grăitoare decât
în limba română: behavioral profiling, crime scene profiling, offender profiling, psychological
profiling şi, cea mai recentă, criminal investigative analysis. In lucrarea de faţă au fost adoptate
terminologiile care se apropie cel mai mult de înţelesul din limba română, respectiv Criminal
Personality Profiling şi Criminal Profiling.
Procesul prin care se indică caracteristicile de personalitate ale autorului unei
infracţiuni, ţinându-se cont de analiza câmpului infracţional, tipurile variate de personalităţi
existente, datele statistice ale faptelor similare precum şi natura disfuncţiilor mentale
demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei poate fi denumit profiling.
1.2. Scurt istoric al profilului psihologic
Până la un punct, istoria profiling-ului se confundă cu istoria criminologiei, ambele
putând fi incluse, credem noi, în marea familie a psiho-sociologiei judiciare.
Unul dintre primele texte ce s-a ocupat de comportamentul deviant a fost Malleus
Maleficarum, o carte scrisă la 1486 de către James Sprenger şi Henry Kramer. Textul este un
ghid (astăzi desuet, bineînţeles) pentru vânătorii de vrăjitoare, folosit de majoritatea regimurilor

5
inchizitoriale din Europa şi care a avut o influenţă pentru mai bine de trei sute de ani în practica
judiciară a acelor perioade.
Din punct de vedere istoric, criminologia (clinică) are rădăcini foarte vechi. Astfel, între
anii 1750-1850, fizionomiştii şi frenologiştii au încercat să demonstreze că există strânse legături
între caracteristicile psiho-comportamentale şi anumite trăsături fizice neobişnuite ale indivizilor.
Fizionomiştii s-au ocupat de studiul feţei umane. Fondatorul acestei teorii a fost Jean Baptiste
della Porte (1535-1615) care, în urma cercetărilor făcute pe cadavre, a lansat ipoteza că urechile
de mici dimensiuni, sprâncenele stufoase, nasul mic şi buzele groase şi pronunţate pot fi asociate
cu comportamentul criminal. Un alt adept al acestei teorii a fost elveţianul Johan Kaspar Lavater
(1741-1801), care a mai adăugat la trăsăturile fizice de mai sus şi bărbia slab-pronunţată. Desigur,
această teorie nu mai are nici o aplicabilitate în prezent, prezentând interes doar din punct de
vedere istoric.
1.3. Natura juridică a expertizei psihologice în sistemul dreptului românesc
Din punctul de vedere al forţei probante, expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică
psihologică are acelaşi regim juridic ca şi biodetecţia comportamentului simulat. În plus, această
metodă constituie, poate, cea mai recentă achiziţie în domeniul prioritizării suspecţilor, al
identificării autorilor sau a direcţionării anchetei pe făgaşul corect.
Ca o particularitate importantă, psihologul (şi în special cel clinician) este adesea
implicat în activităţi judiciare, care presupun aspecte legate de starea de sănătate şi boală. Ele se
referă la domeniul psihologiei şi psihiatriei judiciare.

CAPITOLUL II – PRINCIPALELE METODE EXISTENTE PE PLAN


INTERNAŢIONAL ÎN CONSTRUCŢIA PROFILULUI PSIHOLOGIC

Dicţionarul explicativ al limbii române arată că termenul de profil reprezintă un


„contur”, „o înfăţişare, un aspect, o formă”. Profilul psihologic ar reprezenta astfel o conturare a
trăsăturilor de personalitate ale unui subiect bazată, evident, pe studiul psihologic asupra acelui
individ.. În mod deductiv, profilul psihologic al infractorului poate fi o metodă de identificare
al autorului infracţiunii, identificare bazată pe analiza pertinentă a modului de comitere a
faptei, aspectele variate ale personalităţii criminale determinând individul să acţioneze într-un
anumit mod înainte, în timpul cât şi după comiterea infracţiunii. Aceste aspecte pot fi ulterior
combinate cu detaliile obiective, probele materiale ridicate de la faţa locului şi apoi comparate
6
cu tipurile de personalitate şi dezechilibrele psihice cunoscute, pentru ca în final să rezulte o
descriere cât mai exactă şi practică a autorului.
2.1. Metoda FBI – Analiza câmpului infracţional (Crime Scene
Analysis)
Abordarea FBI constă în realizarea unei evaluări în şase paşi, datele obţinute şi
coroborate ajutând la alcătuirea profilului făptuitorului.
- profiling inputs (culegerea şi evaluarea datelor primare) – această etapă cuprinde
obţinerea datelor preliminare despre triada faptă – făptuitor - victimă, cercetarea amănunţită la
faţa locului şi evaluarea rezultatelor acestor activităţi;
- decision process models (sistematizarea datelor) – aşezarea pe baze logice a datelor
obţinute în etapa anterioară; determinarea unor eventuale legături între această faptă şi altele
asemănătoare (crime linkage)
- crime assessment (interpretarea activităţii infracţionale) – în această etapă are loc o
reconstituire logică a faptelor întâmplate (crime scene reconstruction) precum şi rolul persoanelor
participante în evenimentul infracţional;
- the criminal profile – alcătuirea propriu-zisă a profilului psihologic al autorului;
- the investigation – profilul alcătuit este pus la dispoziţia anchetatorilor în scopul
includerii lui în strategia de investigare a cazului. De remarcat este că acest prim profil nu este
definitiv, mai ales în cazul infracţiunilor în serie, putând fi îmbunătăţit pe parcurs cu datele
obţinute din celelalte laturi ale anchetei;
- the apprehension – (compararea profilului realizat cu autorul identificat) – se compară
trăsăturile suspectului cu cele prezentate în profil, contribuindu-se, astfel, la îmbunătăţirea
metodei.
2.2. Metoda David Canter – Investigative Psychology
Canter a dezvoltat o metodă oarecum similară cu cea a FBI-ului, metodă bazată pe date
statistice, cu deosebirea că metoda investigării psihologice creează o bază de date alimentată în
permanenţă cu noi date provenite din studierea infractorilor condamnaţi.
În cazul existenţei unei fapte cu autori necunoscuţi, datele infracţiunii sunt comparate cu
cele ale grupurilor de referinţă existente în bazele de date, generându-se o listă care va furniza
caracteristicile şi semnalmentele cele mai probabile ale autorului necunoscut, caracteristici
deduse din asemănările de grup.

7
Metoda are la bază interacţiunea dintre victimă şi agresor, încadrându-se într-un tipar
format din cinci elemente: coerenţa interpersonală, semnificaţia timpului şi locului infracţiunii,
caracteristicile infracţionale, cazierul judiciar şi cultura criminalistică1.
- interpersonal coherence – explorează posibilitatea existenţei unei legături între
variaţiile de comportament din activitatea infracţională şi variaţiile din comportamentul non-
criminal, a modului în care autorul interacţionează cu alte persoane în relaţiile sale personale;
- significance of time and place – poate oferi anchetatorului informaţii despre
mobilitatea gresorului, unde locuieşte şi se mişcă acesta. Făptuitorul îşi alege singur locul şi
timpul comiterii faptei, prin aceasta demonstrând importanţa reprezentării locurilor şi a timpului
în vestigiile sale comportamentale. Acest comportament furnizează date importante despre
perspicacitatea individului, programul său de lucru, aspecte din viaţa sa personală, zona de
confort în care acesta acţionează;
- criminal characteristics – metoda permite specialiştilor să dezvolte subsisteme de
clasificare a infractorilor, clasificări ce se pot dovedi utile în furnizarea unor anume tipologii,
punând astfel la dispoziţia anchetatorilor caracteristicile de personalitate care îi definesc cel mai
exact pe agresori;
- criminal career – se referă la studierea cazierului judiciar şi trecutul infracţional al
autorilor;
- forensic awareness – se referă la cultura criminalistică a infractorului, la cunoştinţele
sale despre posibilităţile faptice ale anchetatorilor de a-l captura. O evaluare a trecutului
infracţional al autorului poate indica abilităţile acestuia în săvârşirea unui anume tip de
infracţiune.
David Canter a mai elaborat şi conceptul de profiling geografic, concept în care a
dezvoltat două modele de comportament ale făptuitorului: modelul „prădător” (the marauder), în
care infractorul pleacă pentru scurt timp din habitatul său pentru a comite infracţiunea, şi modelul
„navetist” (the commuter), în care infractorul călătoreşte la o oarecare distanţă faţă de zona sa de
confort înainte de a se angaja în actul criminal.

1
http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/4.html

8
Modelul „marauder” Modelul „commuter”

2.3. Metoda Brent Turvey – Behavioral Evidence Analysis


Metoda a fost elaborată relativ recent de către profiler-ul american Brent E. Turvey
(profiler particular). Această metodă încearcă să acopere părţile vulnerabile ale celorlalte metode,
utilizând toate urmele, mijloacele materiale de probă descoperite la locul faptei, comportamentul
agresorului şi caracteristicile victimei, din acest motiv autorii acestui volum considerând-o una
din cele mai complete metode de profiling.1
Astfel, Turvey prezintă metoda sa ca o succesiune a următoarelor etape: Equivocal
Forensic Analysis, Victimology, Crime Scene Characteristics şi Offender Characteristics.
- equivocal forensic analysis (analize criminalistice echivoce) – în această etapă se
procedează la analizarea şi evaluarea tuturor probelor colectate, se efectuează expertizele tehnico-
ştiinţifice;
- victimology (victimologia – profilul victimei) – prin acest profil se pot obţine date
referitoare la identitatea făptuitorului. Este cunoscut faptul că victima necesită o conturare a
profilului psihologic aproape identică cu cea a făptuitorului. Din punct de vedere istoric,
victimologia a fost unul dintre cele mai neglijate capitole în profiling. În această etapă se
alcătuieşte un background al victimei cu date cum ar fi: identitatea, sexul, cetăţenia, originea
etnică, caracteristicile fizice, stare civilă, profesie, vârstă, greutate, medii frecventate, anturaj, loc
de muncă, orar, obiceiuri etc. Aceste date ajută la înţelegerea modului în care autorul şi-a ales
victima, timpul şi zona în care acţionează, dacă este un criminal solitar sau în echipă etc.
- crime scene characteristics (constatările de la faţa locului) – trăsăturile câmpului
infracţional pot evidenţia caracteristicile făptuitorului şi a modului său de acţiune. Se pot face, de
asemenea, relaţionarea cu alte fapte identificate ca făcând parte din aceeaşi categorie, modul de
abordare a victimei, existenţa/inexistenţa unui câmp infracţional secundar tec.;
- offender characteristics (profilul de personalitate) – este faza finală în acest proces. Ca o
consecinţă logică a etapelor anterioare, acum se elaborează profilul psihologic propriu-zis,
folosindu-se informaţiile obţinute până în acest punct de către investigatori şi specialistul
profiler. Detaliile oferite pot include: construcţia fizică, sexul agresorului, profesia şi
obiceiurile, existenţa unor eventuale sentimente de remuşcare sau vinovăţie, tipul de
vehicul folosit, cazierul, îndemânarea în comiterea actului infracţional, nivelul de

1
consecvenţi definiţiilor prezentate în acest capitol, autorii vor încerca să dezvolte, pe baza cercetărilor şi a
experienţei personale, toate aceste metode şi să deschidă noi dimensiuni în tehnica profiling-ului.

9
agresivitate, domiciliul agresorului în relaţie cu locul faptei, istoria medicală a acestuia,
starea civilă, rasa etc.
2.4. Profilul geografic
În opinia lui Godwin, profilul geografic are o mult mai mare acurateţe faţă de metoda
FBI. Paşii în dezvoltarea acestui tip de profil ţin seama de următoarele aspecte:
1. Site-ul unde a fost dispus cadavrul;
2. Site-ul unde a fost dispus cadavrul şi locul de unde a fost răpită/acostată victima,
interpretate coroborat.
Cercetările lui Godwin, efectuate împreună cu David Canter, au avut ca subiecţi 54 de
criminali în serie din Statele Unite, concluzia acestor studii fiind că locul din care a fost
răpită/acostată/ultima dată văzută victima are un rol semnificativ în predicţiile referitoare la autor.
Din acest motiv, Godwin preferă cea de-a doua metodă de profiling geografic întrucât implică
folosirea mai multor tipuri de date, cum ar fi:
- tipul reliefului;
- căile de acces în zonă şi căile de comunicaţie;
- mijloacele de transport ce conduc în zonă (căi ferate, autostrăzi, drumuri naţionale, curse
regulate tec.);
- identificarea de martori care au văzut victima în timpul critic;
- folosirea telefoanelor publice sau a celor mobile;
- folosirea cardurilor de credit, înregistrarea pe camerele video de supraveghere a
traficului, benzinăriilor tec.;
- amenzile de circulaţie, verificările de rutină ale poliţiei;
Folosind aceste informaţii (şi nu numai acestea), următorul pas este corelarea locului în
care s-a stabilit câmpul infracţional şi domiciliul agresorului. Autorul insistă pe necesitatea ca
investigatorul să fie prezent în toate zonele fierbinţi ale cazului, aspect cu care suntem şi noi de
acord.
Toate datele prezentate mai sus sunt introduse în sistemul Predator care, cu ajutorul a altor
două subprograme1, elaborează un profil geografic ca cel prezentat în exemplul de mai sus unde,
o culoare mai deschisă indică posibila arie geografică unde domiciliază autorul, în timp ce
culorile mai închise indică faptul că ne îndepărtăm de acesta. Folosind această metodă, în anul
1996 Godwin a elaborat un profil care a avut o eroare de un singur bloc!

1
Dragnet şi Crime Stat

10
Încercând să explicăm substraturile psihologice ale acestui sistem putem afirma că
agresorii îşi construiesc în minte un plan în care locul comiterii faptei este foarte important pentru
ei1, loc despre care experienţa i-a învăţat că sunt feriţi de privirile martorilor şi unde îşi pot găsi
victimele cele mai pretabile. Aceste zone sunt denumite de Godwin „spaţii experenţiale”, locuri
ce îl reprezintă pe infractor şi pe baza cărora funcţionează metoda sa.
Printre fondatorii metodei geografice în profiling (geographical profiling method, envirovmental
profiling tec.) se numără şi David Canter, profesor de psihologie la Universitatea din Liverpool,
cel ce iniţiat soft-ul denumit DRAGNET, precum şi Kim Rossmo, cercetător din Statele Unite,
fondatorul geo-profiling-ului şi inventatorul programului computerizat de profiling geografic
RINGEL. Considerăm că, dintre toate aceste programe, cel denumit Ringel este cel mai complet,
fiind foarte util şi având o interfaţă foarte prietenoasă.

CAPITOLUL III – DIRECŢIILE DE ACŢIUNE ÎN CÂMPUL


PSIHOLOGIEI JUDICIARE
3.1. Principiile generale în criminal profiling
1. Procesul profilingului se fundamentează pe o temeinică cercetare la faţa locului,
celelalte activităţi (determinarea formei de comportament deviant, background-ul victimei,
predicţiile referitoare la persoana făptuitorului etc.) derivând de aici.
2. Comportamentul reflectă personalitatea
3. Profilul psihologic al autorului este un instrument care poate fi folosit doar în cazurile
în care, pe toată durata activităţii infracţionale, personalitatea făptuitorului rămâne la fel.
4. Nu trebuie excluse persoane aflate în cercul de suspecţi pentru simplul motiv că nu se
încadrează în profilul psihologic
5. În toată activitatea sa, specialistul profiler trebuie să fie ghidat de profesionalism, să
respecte etica profesională, confidenţialitatea şi demnitatea umană.
3.2. Productivitatea expertizei de tip profiling
În general, infracţiunile pretabile în folosirea profilului psihologic sunt:
- Omorul deosebit de grav
- Omorul în serie
- Violurile în serie
- Pruncuciderea
1
zonă de confort

11
- Infracţiuni comise asupra minorilor
- Tâlhăriile urmate de moartea victimei
- Tâlhăriile în serie
În special, profilul de personalitate a avut rezultate uimitoare în investigaţiile omorului în serie şi
a violurilor în serie, violuri urmate sau nu de moartea victimei.
3.3. Aspectele ce pot fi determinate în cadrul expertizei de tip profiling
Datele despre autor ce pot fi determinate prin profiling (Geberth, 1999) sunt:
- vârsta;
- sexul;
- rasa;
- starea civilă;
- nivelul de inteligenţă;
- nivelul studiilor efectuate;
- stilul de viaţă;
- mediul din care provine;
- nivelul adaptabilităţii sociale;
- tipul de personalitate;
- comportamentul;
- înfăţişarea generală;
- nivelul adaptabilităţii emoţionale;
- comportamente specifice destructurării psihice relevate;
- caracteristicile personalităţii dizarmonice relevate;
- locul de muncă – istoric – adaptabilitate la locul de muncă;
- obiceiurile la locul de muncă;
- domiciliul în raport cu locul faptei;
- statutul socio-economic;
- nivelul adaptabilităţii sexuale;
- tipul de perversiune sexuală (dacă este cazul);
- motivul faptei.
Desigur, în funcţie de fiecare caz în parte, complexitatea raportului poate creşte, datele furnizate
de specialist putând fi mult mai variate. Se pot previziona, de asemenea, comportamentele
ulterioare ale agresorului, se pot stabili direcţiile de atac ale anchetatorului, eventuale capcane ce

12
se pot întinde autorului, date false ce pot fi comunicate presei pentru provocarea acestuia şi, în
acest fel, capturarea lui, tec. Stabilindu-se, pe baza victimologiei şi a background-ului victimei,
persoanele ţintă ale agresorului, acestea pot fi atenţionate, prevenirea fiind în acest caz mult mai
eficientă.
CAPITOLUL IV – PRIVIRE ASUPRA METODEI FOLOSITE ÎN
CRIMINAL PROFILING
În încercarea de a sistematiza şi operaţionaliza procesul profilingului, mulţi autori şi-au
dezvoltat propria metodă de profiling, contribuind astfel la progresul acestei ştiinţe. Am descris în
capitolul anterior mai multe astfel de metode şi modul de organizare al acestora, insistând pe
metoda FBI, metoda David Canter şi metoda Brent Turvey. Din dorinţa de a fi unic şi, totodată,
inovator în profiling, fiecare autor a încercat să evite tratarea subiectelor celorlalţi specialişti,
dezvoltând însă subiecte proprii de o inestimabilă valoare. Privite laolaltă, toate aceste metode de
profiling oferă procesului mult doritul caracter de exhaustivitate.
4.1. Conceptul dihotomic organizat – dezorganizat
În urma unui astfel de studiu patronat de FBI şi efectuat cu specialişti proprii, au avut loc
interviuri asupra a 36 de criminali sexuali, dintre care cei mai mulţi erau criminali în serie 1.
Dintre aceştia, 24 au fost denumiţi drept „organizaţi” (cu 97 de victime) şi 12 „dezorganizaţi” (cu
21 de victime). Prezentăm, pe scurt, acest concept dihotomic:
Aspectul locului faptei
ORGANIZAT DEZORGANIZAT
Agresiune premeditată Agresiune spontană
Victima aleasă este necunoscută Victimă cunoscută
Îşi personalizează victima Depersonalizează2 victima
Conversaţie stăpânită Conversaţie minimală
Locul faptei reflectă autocontrolul Scena crimei este întâmplătoare
Obligă victima să i se supună Violenţă neaşteptată
Manifestă reţineri Manifestă minimum de reţineri
Acte agresive înainte de moartea victimei Acte sexuale după moartea victimei
Ascunde cadavrul Cadavrul este lăsat la vedere
Arma/urme inexistente Arma/urme prezente
Transportă cadavrul Cadavrul este lăsat la locul faptei

1
Crime scene and profile characteristics of organized and disorganized murderers, FBI Law Enforcement, 1985
2
a depersonaliza – a face să-şi piardă personalitatea – DEX online

13
Caracteristici ale profilului psihologic
ORGANIZAT DEZORGANIZAT
Inteligenţă medie spre superioară Inteligenţă sub medie
Competent din punct de vedere social Inadaptat social
Serviciu, de regulă, calificat Serviciu necalificat
Competent sexual Incompetent sexual
Situat în vârful ierarhiei sociale Nivel minim al poziţiei sociale
Ocupaţia tatălui stabilă Ocupaţia tatălui instabilă
Disciplină insuficientă în copilărie Disciplină severă în copilărie
Stare de spirit stăpânită în timpul crimei Anxios în timpul comiterii faptei
Consumă alcool în timpul comiterii faptei Consum minim de alcool
Stres situaţional prezent Stres situaţional minim
Locuieşte cu un partener Locuieşte singur
Urmăreşte mersul anchetei în media Interes minim pentru media
Mobilitate, cu maşina în bună stare Locuieşte/munceşte în apropierea câmpului
infracţional
Îşi poate schimba locul de muncă sau Schimbare de comportament după
părăsi oraşul comiterea faptei (abuz de droguri/alcool,
religiozitate bruscă tec.)

4.2. Crima în serie


După cum am mai arătat, profilingul criminal este cel mai util atunci când este aplicat
infracţiunilor comise în serie. Datorită perioadei relativ mari de timp în care se desfăşoară
activitatea infracţională, autorii dezvoltă anumite comportamente progresive ce ajută la
descifrarea personalităţii acestora, personalitate ce rămâne constantă pe tot traiectul criminal.
Crima în serie este domeniul psihologiei judiciare care suferă cel mai mult din cauza
absenţei unor studii şi cercetări etiologice riguroase în această materie. Unele studii timpurii
efectuate post-hoc asupra criminalilor multipli s-au bazat pe paradigme rarefiate în conţinut, cum
ar fi psihanaliza (Arieti&Shreiber, 1981) sau psihologia clinică (Brittain, 1967), însă nici una
dintre aceste încercări nu a efectuat o analiză detaliată a fenomenului. Studiile contemporane s-au
bazat adesea pe seturi de date compilate din surse secundare (presă, rechizitorii sau transcrieri ale
şedinţelor de judecată) (Levin&Fox, 1985).
Rappaport1 diferenţiază patru categorii de criminali care au comis mai mult de un omor: „pseudo-
commando”, „eliminatori de familie”, „criminali du-te-vino” – aceste trei tipuri fiind considerate
ca făcând parte din clasa criminalilor în masă – şi „criminalii în serie”
4.3. Informaţiile necesare în vederea alcătuirii profilului psihologic

1
Rappaport RG – The serial and mass murderer, American Journal of Forensic Psychiatry, 9 (1), 1988, pg. 39-48.

14
Ca orice activitate bine fundamentată ştiinţific, elaborarea unui profil psihologic parcurge
câteva etape obligatorii:
1. Crime Data
În această etapă se introduc în program informaţii despre infracţiunile bănuite a avea
legătură între ele, incluzând orice date despre locaţii, direcţii de deplasare, orice informaţii
spaţiale. De asemenea, se mai introduc date despre tipul de infracţiune, modul de operare, arma
folosită, data, vremea la dat comiterii faptei tec.
2. Geographic Data
Pentru site-urile relevante (de exemplu, unde a fost văzută victima ultima oară, locul unde
a fost abandonat cadavrul tec.) se vor menţiona următoarele:
- locaţia exactă;
- tipul locaţiei (cartier rezidenţial, zonă industrială sau comercială, clădiri importante din
zonă tec.);
- caracteristicile demografice ale împrejurimilor;
- descrierea generală a arealului (informaţii obţinute de la ultimul recensământ, nivelul
socio-economic al zonei, rata criminalităţii generale, zonele criminogene);
- hărţi ale zonei (harta oraşului sau regiunii, arterele de comunicaţie, rutele autobuzelor
tec.). Este de preferat să se folosească hărţi cartografice profesionale.
- fotografii – de la cercetarea la faţa locului, fotografii ale zonei, aero foto tec.
3. Victimologie
Pentru fiecare dintre victime se vor menţiona: sexul, rasa, vârsta, potenţialul victimogen,
domiciliul, ocupaţia, activităţile sociale, mijloacele de transport, rutele folosite.
4. Analiza comportamentală/Profilul psihologic
Profilul psihologic al autorului joacă un rol deosebit de important între fazele elaborării
profilului geografic, prin aceasta determinându-se stilul probabil de viaţă precum şi statusul
mintal al celui ce înfăptuieşte seria de infracţiuni. Cu toate acestea, absenţa profilului psihologic
nu împiedică emiterea profilului psihologic.
5. Suspect Data
În cazul în care sunt cunoscute, se vor introduce următoarele informaţii: sexul, vârsta, rasa,
antecedentele penale istoricul psiho-patologic, domicilil prezent, domiciliile trecute, şcoli
absolvite, locuri de muncă, activităţile sociale, adresele membrilor de familie, prietenii, metodele
de transport, rutele folosite.

15
CAPITOLUL V – ASPECTE DE NATURĂ PSIHOLOGICĂ A
COMPORTAMENTULUI CRIMINAL
Resorturile interne individuale ce declanşează actul criminal pot fi multiple. Fără a afecta,
întotdeauna, discernământul autorului, mecanismele psihologice care determină trecerea la
acţiune trebuie foarte bine înţelese, aceasta fiind una din condiţiile de bază în alcătuirea profilului
psihologic al autorului.
Psihologia este un domeniu de cunoaştere care a cunoscut transformări profunde de-a
lungul devenirii omenirii. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „psihologie” provine din
limba greacă şi este format din particulele „psyche”=suflet şi „logos”=ştiinţă. Pornind de la
etimologia cuvântului, putem da o definiţie foarte simplă psihologiei, ca fiind ştiinţa care se
ocupă de studierea sufletului.
Există în literatura psihologică mai multe definiţii date psihologiei. A. Cosmovici adoptă o
definiţie simplă, considerând psihologia ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea
fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile1, definiţie pe care vom merge în continuare.
5.1. Statistica psihologică – metodă productivă în conturarea profilului
psihologic
Matematicianul belgian Adolphe Quetelet (1796-1874), strămoşul antropometriei, a fost
primul care a aplicat curba lui Gauss la distribuţia diferitelor variabile, obţinute ca urmare a
măsurilor de natură biologică sau socială. În lucrarea sa intitulată Fizica socială sau Studiu
asupra dezvoltării de facultăţi ale omului (1835), Quetelet a dezvoltat teoria omului mediu, teorie
conform căreia omul normal este un om mediu. Astfel, el consideră că media sau tendinţa
centrală de distribuţie a variabilelor poate fi obţinută prin măsurarea unei singure trăsături într-o
populaţie.
Luarea în considerare a mediei sau a altei măsuri a tendinţei centrale (mediana 2 sau
modul3) pentru definirea normalităţii are multiple avantaje. Este vorba, în acest caz, de un criteriu
obiectiv de definire a normalităţii, independent de toate sistemele de valori. Acest criteriu poate fi
stabilit în manieră empirică.
Deviaţiile, într-o direcţie sau alta faţă de tendinţa centrală sunt considerate anormale. O
deviaţie mai mare este gravă şi semnifică o anormalitate mai accentuată. Cu toate acestea, există
o tranziţie graduală de la medie spre extreme. Dacă o populaţie este normal distribuită, 68,26%

1
Andrei Cosmovici – Psihologie Generală, Editura Polirom, 2005
2
punct central într-o distribuţie, sub sau peste care se găsesc 50% din valori.
3
Modul este o valoare care are frecvenţa cea mai mare.

16
din subiecţi se situează într-o abatere standard de o parte şi de alta a medianei. Mai mult, într-o
distribuţie normală, 95,4% din populaţie se găseşte între două abateri standard de o parte şi de
alta a medianei. Deoarece normalitatea este distribuită între două abateri standard de o parte şi de
alta a mediei, vom putea considera că 95% din populaţie este normală şi cam 5% anormală.
Stabilirea acestor puncte cu ajutorul abaterii standard se face pentru fiecare situaţie
particulară, în funcţie de o zonă de variaţie compatibilă, pentru o caracteristică a subiectului, cu o
funcţionare potrivită. De exemplu, o persoană care are un QI scăzut poate funcţiona potrivit într-
un mediu rural simplu, dar funcţionează în manieră nepotrivită într-un mediu urban mai complex,
care necesită competenţe de tip şcolar ca cititul, scrisul sau socotitul. Este vorba de o împrejurime
desemnată ca relativistă. Totuşi, definiţia punctelor care delimitează o zonă de variaţie ( în
exemplul dat – inteligenţa), compatibilă cu o funcţionare adecvată (deci normală) a unei
persoane, nu atrage ambiguităţi. Potrivit şi nepotrivit nu constituie categorii care se exclud
concomitent. Comportamentul unei persoane poate fi mai mult sau mai puţin adecvat şi decizia
referitoare la amplasarea punctului de demarcaţie devine destul de arbitrară şi impune un
consens.
Caracterul arbitrar al punctelor de demarcaţie între normal şi anormal nu este unicul punct
slab al evaluării statistice a normalităţii. Apar şi alte dificultăţi atunci ce procedează în acest fel.
Pentru mai multe caracteristici sau trăsături umane de caracter, media poate fi considerată ca
normală şi, în consecinţă, de dorit, cum este cazul agresivităţii. Deviaţiile în cele două direcţii
(prea agresiv sau foarte puţin agresiv) pot fi considerate ca anormale şi, deci, de nedorit.
Constatăm existenţa unor trăsături, precum inteligenţa, pentru care este absurd să considerăm cele
două extreme ca anormale.
În cazul conceptului de statistică psihologică, ni se pare mai utilă în cazul nostru
aprofundarea probabilităţilor şi a distribuţiei acestora. Acest domeniu aparţine statisticii
inferenţiale, adică acelui domeniu care se foloseşte de datele oferite de statistica descriptivă în
scopul de a face prognoze. Atunci când, în procesul elaborării unui profil psihologic, lucrăm
cu mai multe informaţii certe (suspecţi punctaţi, date culese de la faţa locului, profilul
geografic, declaraţii de martor, victimologie tec.) gradul de acuitate al prognozei noastre
referitoare la autor creşte. A înţelege statistica inferenţială înseamnă a înţelege metodele de a
evalua probabilitatea teoretică de apariţie a unor fenomene cu caracter aleatoriu. Ce poate fi mai
aleatoriu decât modul de manifestare al comportamentului criminal?
Inferenţa statistică este fondată pe evaluarea unei probabilităţi teoretice de apariţie a unui
fenomen observat, probabilitate în funcţie de a cărei valoare specialistul profiler stabileşte decizia
17
pe care o ia într-un anumit caz sau succesiune de cazuri legate între ele (în serie). În
fundamentarea deciziei operează în multe situaţii teoria probabilităţilor, domeniu ştiinţific
cercetat în principal de matematicieni specializaţi care îi asigură o abstractizare de înalt nivel..
Evaluarea probabilităţii se bazează pe principiul urnei. Cele mai clare ilustrări ale
probabilităţii rezultate din tragerea la sorţi sunt aruncarea unei monede în sus şi extragerea
succesivă a 10 bile dintr-o urnă care conţine 50 de bile albe şi 50 de bile negre. Dacă aruncăm o
monedă în sus în serii de câte aruncări şi realizăm serii de ordinul miilor, probabilitatea de a
rezulta anumite proporţii ale capului sau pajurei se distribuie conform exigenţelor unei distribuţii
normale Gauss, care poate fi transpusă grafic în aşa-numita curbă normală Gauss. Numărul de
posibilităţi este foarte mare în situaţia în care se fac lansări în serie mare. Dacă s-ar face doar
două lansări ale unei monede, am avea doar patru posibilităţi teoretice diferite de succesiune a
capului sau pajurei:
Cap Cap
Cap Pajură
Pajură Cap
Pajură Pajură
La un număr de două posibilităţi la fiecare aruncare a unei monede (în serii de câte 10
aruncări) avem 210 posibilităţi concrete de apariţie. De exemplu, pentru proporţia de 9 ori cap şi 1
pajura, avem printre variante:

Nr. crt 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 C C C C C C C C C C
2 C C C C C C C C C P
3 C C C C C C C C P C
4 C C C C C C C P C C
….. ….. ….. ….. ….. ….. ….. ….. ….. ….. …..
….. P P P P P P P P P P

C = cap
P = pajură
Numărul diferitelor proporţii de apariţie poate fi estimat cu ajutorul formulei:

NPI = NT!/NI*(NT-NI)!

în care: NPI = numărul de proporţii identice


NT = numărul de trageri
NI = numărul de evenimente identice

18
PAP = NPI/NC

în care: PAP = probabilitatea de apariţie a unei proporţii


NPI = numărul de proporţii identice
NC = numărul de combinaţii

Cu ajutorul unor astfel de formule se pot obţine toate probabilităţile de apariţie a


proporţiilor posibile, oricare ar fi numărul de evenimente succesive practicate.
În exemplul dat, înlocuind succesiunile de evenimente cap/pajură cu evenimente
judiciare comise, se pot obţine probabilităţi utile privitoare la posibilul autor al faptelor,
probabilitatea unui eveniment viitor, al locului comiterii tec.
Astfel, se poate obţine probabilitatea fiecărei proporţii a unui eveniment căutat (faptă
judiciară, de exemplu):

Nr. crt. Evenimentul căutat Numărul de apariţii Probabilitatea


1 0 1 0.10%
2 1 10 0.98%
3 2 45 4.59%
4 3 120 11.72%
5 4 210 20.51%
6 5 252 24.61%
7 6 210 20.51%
8 7 120 11.72%
9 8 45 4.59%
10 9 10 0.90%
11 10 1 0.10%
Total 1024 100.00%

Cu un astfel de tabel se poate evalua imediat probabilitatea de apariţie a unui


eveniment conţinând o proporţie dată.
Se observă că probabilităţile extreme se întâlnesc foarte rar, şi o repartiţie egală are o
mare frecvenţă. Dacă efectuăm o histogramă a frecvenţelor absolute de apariţie a diferitelor
proporţii vizualizăm că anumite proporţii sunt mult mai frecvente decât altele.
5.2. Anchetele diacronice
În unele situaţii ale cercetării (atunci când există interes judiciar pentru procesul evolutiv
al fenomenului cercetat) este necesar a se examina sau chestiona la date succesive acelaşi
eşantion de subiecţi. În acest caz se constituie ceea ce se numeşte un panel. Această metodă a fost

19
descrisă de Paul Lazarsfeld în anul 1938 şi o putem folosi, mai ales, pentru studiul evoluţiei
comportamentelor criminale. Se pot crea paneluri permanente pe subcategorii de persoane
specifice: criminali, violatori, criminali în serie tec. Panelurile sunt utilizate şi în situaţii în care
un cercetător este interesat de a controla experienţa sau competenţa persoanelor.
Această tehnică prezintă interes în reperarea indivizilor care îşi sucumbă opiniile şi
atitudinile şi a celor care nu şi le schimbă, având drept finalitate aprecierea nivelului acestei
stabilităţi sau evoluţii. Ea prezintă unele inconveniente deoarece persoanele care acceptă de a
face parte dintr-un panel au caracteristici particulare (disponibilitate, sociabilitate) şi este dificil
de a discerne în privinţa variabilelor care influenţează conduitele, opiniile sau atitudinile.
Atitudinile se pot schimba prin faptul de a fi membru al unui panel (de exemplu, tendinţa de a
produce răspunsuri conformiste, de a rămâne coerent în timp). De asemenea, există un risc de
obsolescenţă1 a panelului, datorat evoluţiei persoanelor ( acumularea de experienţă, schimbarea
profesiei, a locuinţei tec.).
5.3. Motivaţia criminală
De ce apare comportamentul criminal? Ce ne determină să ne diferenţiem de majoritate
şi să recurgem la încălcarea normelor sociale şi morale? Iată două întrebări pertinente pentru
lucrarea de faţă. Înţelegerea motivaţiei criminale este, poate, de cel mai mare ajutor în profiling.
Motivaţia a fost definită ca un proces care activează, direcţionează şi menţine
comportamentul uman. Deoarece nu poate fi direct observată, motivaţia este atribuită plecând de
la comportamentul direct observabil.
Conceptul de motivaţie ajută la explicarea fluctuaţiilor de comportament. De exemplu,
dacă cineva ucide într-un interval de o lună două victime şi, după aceasta mai ucide abia peste un
an, nu înseamnă că şi-a modificat personalitatea, schimbarea datorându-se doar motivaţiei.
Behavioriştii, care au studiat comportamentul în termenii stimul-răspuns, nu au
considerat necesar să analizeze motivaţia, deoarece o considerau ca făcând parte din categoria
fenomenelor psihice care nu puteau fi în mod direct observabile, acesta fiind şi motivul pentru
care teoria behavioristă nu poate fi acceptată în lucrarea de faţă.
Psihologii nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte înţelesul conceptului de motivaţie.
Unii specialişti limitează motivaţia la evenimentele interne care sunt imediate şi cauzează direct
acţiunea. Utilizând această definiţie, mulţi cercetători au studiat modificările biologice sau
fiziologice, cum ar fi nivelul hormonilor sau neurotransmiţătorii care activează o secvenţă

1
proces de învechire a componentelor unei profesiuni ca urmare a asimilării progresului tehnico-ştiinţific. (< engl., fr.
obsolescence)

20
motorie sau o acţiune. Alţi cercetători au preferat o definiţie mai largă motivaţiei, incluzând orice
stare sau condiţie (cognitivă sau fiziologică) care poate orienta organismul spre acţiune. In
această perspectivă, credinţele sau gândurile pot fi considerate ca motive într-o situaţie dată.
Dworetzty (1995) consideră că motivaţia include orice stare sau condiţie care face ca organismul
să producă sau să inhibe un răspuns motor sau o acţiune. (Hăvârneanu, 2005).
Motivaţia criminală trebuie privită ca o legătură indisolubilă între emoţii şi reacţiile
generale negative faţă de situaţiile stimul. Aceste emoţii – reacţii sunt întotdeauna însoţite de
manifestări fiziologice şi comportamente specifice.

CAPITOLUL VI – NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE APLICATĂ


CONCEPTULUI DE PROFIL PSIHOLOGIC
6.1. Scurt istoric
Sintagma de „profil psihologic” induce, de la bun început, legătura intrinsecă pe care
specialistul trebuie să o aibă cu psihologia. Este de neconceput ca specialistul profiler să nu
posede cunoştinţe temeinice de psihologie generală, psihologia personalităţii, psihopatologie etc.,
cunoştinţe ce îi permit să elaboreze un profil complet şi bine documentat ştiinţific.
Există un obicei în totalitatea studiilor de psihologie teoretică de a plasa originea unor
preocupări ştiinţifice în cele mai vechi timpuri. Atitudinea pare firească dacă luăm în consideraţie
faptul de necontestat al apartenenţei acestei discipline la corpusul filosofiei până în a doua
jumătate al secolului al XIX-lea, când cercetările experimentale au creat premisele detaşării ei
spre un statut autonom. Eşafodajul său teoretic, atât de divers şi controversat, a cucerit astfel un
loc în sistemul ştiinţific.
6.2. Wilhelm Wundt şi procesul de naştere al psihologiei
Cu toate că a făcut studii complexe de anatomie, fiziologie, fizică, chimie şi medicină,
marele om de ştiinţă german Wilhelm Wundt îşi va deplasa interesul, treptat, spre un nou
domeniu de cercetare – psihicul uman. Pentru prima dată Wundt foloseşte termenii de
„psihologie experimentală” în lucrarea sa „Contribuţii la teoria percepţiei”, publicată pe secţiuni
între 1858 şi 1862. Această carte, împreună cu „Elemente de psihofizică” a lui Fechner, publicată
în 1860, este considerată ca marcând naşterea literară a noii ştiinţe, psihologia.
6.3. Funcţionalismul american
Constituirea funcţionalismului a reprezentat naşterea primei şcoli psihologice cu adevărat
americane. Dacă structuralismul a fost importat doar cu ajutorul lui Titchener din Germania,

21
funcţionalismul s-a dezvoltat în strânsă legătură cu spiritul american orientat spre util, practic,
funcţional.
Funcţionaliştii au reproşat structuralismului, ale cărui principii şi reprezentanţi au fost
prezentate mai sus, faptul că practică o ştiinţă pură, fiind interesaţi doar de găsirea elementelor ce
compun sistemul psihic. Acestui punct de vedere static asupra psihicului, funcţionaliştii au căutat
să îi opună un punct de vedere dinamic, redefinind obiectul psihologiei. Astfel, scopul ştiinţei
psihologice nu mai este răspunsul la întrebarea „Care este structura psihicului?” ci aflarea
răspunsului la întrebarea „Ce face şi cum funcţionează acest psihic?”.
6.4. Psihologia abisală sau psihologia inconştientului
Mai mult ca în orice alt domeniu, în psihologia comportamentului deviant studiul
inconştientului individual joacă un rol covârşitor în înţelegerea acţiunilor infractorului şi a
predicţiei viitoarelor mişcări ale acestuia. Mult timp, abordarea inconştientului uman s-a făcut în
paralel cu psihanaliza, totul raportându-se, aproape necondiţionat, la opera lui Sigmund Freud.
Freud a avut, însă şi predecesori care au realizat opere fundamentale.
Când se vorbeşte despre precursorii psihanalizei, primul citat este Gottfried Leibniz (1646
– 1716) cu a sa teorie numită monadologie. În cazul lui Leibniz nu avem de-a face cu conceptul
de inconştient, ci doar cu ideea de inconştient. Conştiinţa se naşte, după acest autor, din
„percepţiile mici” care, luate individual, nu sunt conştiente. Aceste percepţii subliminale dau
naştere conştiinţei prin stimulare reciprocă.
6.5. Sigmund Freud
În concepţia lui Freud, viaţa oricărei persoane începe cu o mare traumă: actul naşterii.
Adultul (mama), trece destul de uşor de acest moment deoarece are dezvoltate deja suficiente
mecanisme de apărare, dar acest lucru nu este valabil şi în cazul noului născut. Majoritatea
oamenilor, crede Freud, nu i-au în calcul suferinţa acestuia şi, mai ales, faptul că micuţul nu este
pregătit pentru această suferinţă.
Actul naşterii se suprapune perfect mitului alungării lui Adam din Rai. Prin actul naşterii
copilul părăseşte o lume edenică în care totul era într-un echilibru perfect, iar siguranţa afectivă
maximă, pentru a intra într-o lume în care echilibrările se dobândesc cu mult efort, unde intri într-
o competiţie în care, dacă nu te adaptezi foarte rapid, eşti ameninţat cu extincţia.
6.6. Concepţii psihanalitice despre normalitate
CONCEPŢII PSIHANALITICE DESPRE NORMALITATE (Tudose, 2002)

22
S. Freud Normalitatea este o ficţiune ideală; fiecare ego este psihotic într-un anumit
moment într-o măsură mai mare sau mai mică
K. Eissler Normalitatea absolută nu poate fi obţinută, deoarece persoana normală trebuie
să fie pe deplin conştientă de gândurile şi sentimentele sale.
M. Klein Normalitatea este caracterizată prin tărie de caracter, capacitatea de a face faţă
emoţiilor conflictuale, capacitatea de a trăi plăcerea fără a provoca conflicte şi
capacitatea de a iubi.
E. Erikson Normalitatea este capacitatea de a fi stăpân pe perioadele vieţii:
încredere/neîncredere; autonomie/îndoială; iniţiativă/vinovăţie; activitate,
producţie/inferioritate; identitate/confuzie de rol; creaţie/stagnare; integritatea
ego-ului/disperare
L. Kubie Normalitatea este capacitatea de a învăţa din experienţă, de a fi flexibil şi de a
te adapta la schimbările din mediu.
H. Hartmann Funcţiile libere de conflicte ale ego-ului reprezintă potenţialul persoanei
pentru normalitate; măsura în care ego-ul se poate adapta la realitate şi poate
să fie autonom sunt asociate sănătăţii mintale.
K. Menninger Normalitatea este capacitatea de a se adapta lumii exterioare cu mulţumire şi
cu capacitatea de a stăpâni fenomenul de aculturaţie.
A. Adler Capacitatea persoanei de a dezvolta sentimente sociale şi de a fi
productiv/creativ sunt legate de sănătatea mintală; capacitatea de a munci
creşte stima de sine şi face persoana capabilă de a se adapta.
R. E. Money- Normalitatea este capacitatea de a atinge deplina conştiinţă de sine care de
Kryle fapt nu este niciodată pe deplin obţinută.
O. Rank Normalitatea este capacitatea de a trăi fără teamă, vinovăţie sau anxietate şi
aceea de a avea responsabilitatea propriilor acţiuni.

CAPITOLUL VII – NOŢIUNI DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ.


PERSONALITATEA ŞI TULBURĂRILE EI

Caracteristicile1 moderne ale studiului ştiinţific asupra personalităţii sunt date de procesul
de transformare a speculaţiilor despre natura umană în concepte care pot să o studieze empiric.
Luând în considerare numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalităţii pune
problema evaluării acestora, Dincolo de valoarea descriptivă şi predictivă se caută criteriile care
pot fi utilizate pentru evaluare. După frecvenţa utilizării lor în interpretările psihodiagnostice,
Cosmovici (1992) grupează teoriile personalităţii în trei mari categorii: „teoria trăsăturilor,
teoriile psiho-dinamice şi teoriile comportamentului, care deşi ne ajută să diagnosticăm într-un
caz sau altul, nu duc la o imagine de ansamblu de care vorbesc adepţii metodelor clinice.” Într-
adevăr, o analiză în detaliu a fiecărei categorii evidenţiază importante limite în explicarea

1
La realizarea acestei secţiuni de un ajutor inestimabil au fost excelentele Note de curs ale prof. Cornel Hăvârneanu
de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, 2006 (Introducere
în psihologie, Teoriile personalităţii)

23
structurii persoanei. Problema rămâne deschisă, punctele de vedere teoretice oferă o mare
eterogenitate a conceptelor. O cauză a acestei mari diversităţi de opinii este legată de prezumţiile
de bază asupra naturii umane.
7.1. Continuum-ul bipolar al personalităţii
Toate marile teorii ale personalităţii au poziţii diferite faţă de aceste prezumţii şi nici o
teorie nu poate fi înţeleasă în afara acestor referiri. Aceste prezumţii reprezintă descrieri relativ
continue, cu dimensiuni bipolare, în care teoreticienii plasează termenii de bază, specifici
conceptelor elaborate. Concret, este vorba de un continuum bipolar în care se poziţionează orice
teorie a personalităţii şi care cuprinde următoarele aspecte:
1. LIBERTATE – DETERMINISM – prezumţie după care persoana este capabilă să
preia influenţele mediului şi să le orienteze în propriul său comportament sau, comportamentul
este cauzat de acţiunea unor evenimente şi nu există libertate;
2. RAŢIONALITATE – IRAŢIONALITATE – dimensiune care vizează gradul în care
persoana este capabilă să acţioneze raţional;
3. HOLISM – ELEMENTARISM – din punct de vedere holistic, comportamentul uman
poate fi explicat studiind persoana în totalitate, nefiind posibilă reducerea întregului la părţile
sale componente. Poziţia elementaristă explică comportamentul prin investigaţii ale aspectelor
particulare independente de ansamblu;
4. CONSTITUŢIONALISM – ENVIROMENTALISM – prezumţie care se referă la
importanţa aspectelor ereditare sau a influenţelor mediului în explicarea naturii umane şi a
comportamentului;
5. SCHIMBARE – UNIFORMITATE – vizează măsura în care individul este sau nu
capabil de schimbări fundamentale în timpul vieţii, dacă personalitatea de bază are posibilităţi
reale de schimbare în timp;
6. SUBIECTIVITATE – OBIECTIVITATE – dacă existenţa umană este influenţată în
mare măsură de experienţa subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi;
7. STIMULI INTERNI – STIMULI EXTERNI – se referă la cauzele reale ale
acţiunilor umane;
8. HOMEOSTAZIE – HETEROSTAZIE – această dimensiune este în legătură cu
motivaţia umană. Sunt indivizii motivaţi, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii interne
şi realizarea unei stări de echilibru intern sau motivaţia de bază este direcţionată spre
dezvoltare, căutare şi auto-acuzare?;

24
9. COGNOSCIBILITATE – INCOGNOSCIBILITATE – poate fi natura umană
cunoscută în termeni ştiinţifici sau potenţialul ştiinţific al cunoaşterii este transcendent, depăşind
posibilităţile cunoaşterii?
7.2. Stadiile psihosexuale freudiene
Stadiul Zona Activităţi Surse ale Obiectul Experienţe Consecinţe
Erogenă Hedonice Conflictului afectiv Raţionale
(pulsional) Pozitive
ORAL Gura A suge, Alăptarea, Sănul (iar - raportarea la situaţia de - insatisfacţia sugarului, cu substrat
(0-1 A muşca Înţărcarea, ca hrănire ca fiind ambivalentă, real (neglijare, brutalizare, agasare,
an) Diversificare Substitut al fiziologică şi psihologică hiperstimulare etc.) sau fantasmatic
a acestuia (afecţiune), securizează poate fi somatizată (vomismente,
alimentară Mama, copilul; anorexie) sau refulată, creind
percepută - sensibilitatea la necesităţile premisele fixării;
Nu ca sugarului şi grija introduce- - personalitatea adultă fixată în
persoană ci rii noutăţii pot genera bucurie stadiul oral va prezenta simptomele
Ca situaţie şi încredere unei veşnice insaţietăţi, fiind
matrice dependentă real sau simbolic de
A stării de activităţi de tip oral. Fixarea în a
bine/rău doua jumătate a perioadei poate
duce la o personalitate
revendicativă, muşcătoare,
permanent în stare de atac;
- complexe ale acestui stadiu:
sevraj, abandon.
ANAL zonele activitatea educaţia anturajul - activitatea excretorie, pe - ambele variante extreme pot
(1-3 excretori excretorie sfincteriană adult ca lângă funcţia sa fiziologică, genera fenomenul fixării. Dacă în
ani) i ca sursa sursă de este o sursă a descoperirii de conflictualitatea de tip anal a
a primu- gratificare către copil a puterii asupra sa câştigat autoritatea parentală, este
lui produs dar şi însuşi şi asupra celor din jur posibilă o fixare care să conducă, la
propriu obiect de (aici s-ar afla germenii vârsta adultă, spre pedanterie, exces
care foca- manipulare sentimentului de putere, de de ordine, superconformism în faţa
lizează socială proprietate şi distincţia normelor şi regulilor.
interesul primară activ-pasiv). Comportamentul este marcat de o
anturajului Rezultatele activităţii rutinare excesivă, însoţită de
excretorii sunt primele lui sentimentul culpabilităţii şi fricii.
„produse” de care se Dacă „câştigă” copilul, simptomele
interesează cei din jur; fixării pot trăda o personalitate
- dacă părinţii înţeleg şi rebelă, nesupusă, ostilă,
susţin noul interes-instrument provocatoare mai ales în relaţiile cu
al copilului, se creează cei aflaţi în poziţii de autoritate. În
premisele unei rezolvări plan verbal, o astfel de fixaţie se
fireşti a conflictului dintre manifestă în predilecţia spre injurii
gratificarea instinctivă cu caracter scatologic. Dintre
naturală şi nevoia de complexele etapei se
gratificare parentală. În individualizează cel de autoritate.
consecinţă, copilul va câştiga
o orientare pozitivă pentru
ordine, curăţenie, supunere;
- alegerea momentului optim
pentru începerea educaţiei
sfincteriene este important.
Prea devreme fixat, el
interferează cu nematurizarea
neuro-fiziologică, ceea ce
conduce la apariţia frustrării
copilului de a nu putea
răspunde cerinţelor
FALIC zona investigarea interdicţiile părintele de descoperirea diferenţelor - experienţele traumatizante care
(3-6 genitală acestei parentale sex opus sexuale şi interesul pentru blochează instalarea identificării
ani) zone vizând aceste în cadrul această problematică deschid structurante (maltratarea, abuzurile,
(autoerotism curiozităţi unei o nouă etapă a procesului inversiunile de rol marital ale
) sau practici relaţionări identificării cu adultul. Dacă părinţilor etc.) produc fixarea
ambivalente în perioadele anterioare a complexelor Oedip sau Electra
(atracţie/ acţionat o identificare (Jung) care favorizează apariţia unor
gelozie) primară, bazată pe fuziunea disfuncţii în construirea identităţii
cu modelul (de regulă mama) sexuale şi în relaţiile de cuplu.
se trece acum la identificare
structurantă în care Eul şi,

25
mai ales Supraeul, se edifică
după modelul părintelui de
acelaşi sex în tentativa de
cucerire a obiectului libidinal
(părintele de sex opus);
- condiţiile şi componentele
unei identificări structurante
sunt de ordin cognitiv
(perceperea similarităţii),
afectiv (empatie cu modelul),
volitiv (să vrea să semene cu
modelul) şi pragmatic (să
imite sau să adopte
comportamentele modelului).
- ultima fază a identificării se
instalează după pubertate,
este numită identificare
independentă deoarece
modelul este urmat pe calea
învăţămintelor din propriile
experienţe.

7.3. Mecanismele de apărare ale eului


Mecanisme de apărare Funcţiuni
Refuzul realităţii Protejarea Eului de o realitate neplăcută prin refuzul
de a o percepe.
Fantezia Satisfacerea dorinţelor frustrate prin realizări
imaginare.
Compensaţia Mascarea slăbiciunii prin accentuarea unei trăsături
dorite sau hotărârea pentru frustraţie într-o anumită
arie prin suprasatisfacerea alteia.
Identificarea Creşterea sentimentului valorii prin identificarea cu
persoana sau instituţia care prezintă faimă.
Introjecţia Încorporarea valorilor externe şi a etaloanelor în
structura eului în aşa fel încât individul să nu mai fie la
dispoziţia bunului plac al ameninţărilor externe.
Proiecţia Plasarea blamului pentru dificultăţi pe seama altora
sau atribuirea propriilor sale dorinţe imorale altora.
Raţionalizarea Încercarea de a proba că un comportament este
„raţional” şi justificabil şi astfel vrednic de sine şi de
aprobarea socială.
Represiunea Înlăturarea gândurilor dureroase sau periculoase din
conştiinţă.
Formaţia reacţională Înlăturarea dorinţelor periculoase prin exagerarea
atitudinilor şi tipurilor de comportament opuse şi
uzarea de acestea ca „bariere”.
Deplasarea Descărcarea sentimentelor, îngrădite uzual de
26
ostilitate, pe obiecte mai puţin periculoase, dintre cele
ce iniţial au dat naştere la emoţii.
„Imunizarea” emoţională Retragerea în passivitate spre a proteja de răni eul.
Izolarea Scoaterea unei sarcini afective dintr-o situaţie plină de
prejudicii sau separarea unor atitudini incompatibile
prin componentele logic impermeabile.
Regresiunea Retragerea la un nivel de dezvoltare mai timpuriu
implicând răspunsuri mai puţin mature şi uzuale, la un
nivel de aspiraţie mai coborât.
Repararea răului Ispăşirea şi astfel neutralizarea actelor şi dorinţelor
imorale.
Sublimarea Satisfacerea dorinţelor sexuale frustrate prin activităţi
substitutive nesexuale.

7.4. Stadiile psihosociale după Erikson


Vârsta Miza Factorii sociali Dilema Sarcini sau activităţi
identitară determinanţi identitară
0 –1 încredere îngrijirea Sunt în Încrederea în mamă sau în persoana care se
versus maternă siguranţă? ocupă de noul născut şi încrederea în propria sa
neîncredere capacitate de a acţiona asupra lucrurilor este
elementul esenţial pentru dezvoltarea timpurie a
unui sentiment de ataşament securizant.
2 -3 autonomie părinţii Pot să fac şi Noi abilităţi fizice duc la posibilitatea alegerilor;
versus singur? în practica educaţiei sfincteriene copilul învaţă
ruşine autocontrolul, dar poate resimţi ruşine dacă nu
este supravegheat şi ajutat în mod corespunzător
4- 6 iniţiativă cadrul familial Pot să aleg? Organizarea activităţilor sale în jurul unui scop;
versus lărgit începerea afirmării şi a exprimării agresivităţii;
culpabilitate nerezolvarea complexului Oedip poate duce la
culpabilitate.
7 -11 competenţă şcoala şi Fac la fel de Asimilarea tuturor normelor culturale
versus familia bine ca elementare, inclusiv a abilităţilor şcolare. În caz
inferioritate ceilalţi? de nereuşită, compararea cu covârstnicii poate
duce la sentimentul inferiorităţii.
12-18 identitate modelele şi Cine sunt? Adaptarea percepţiei de sine la modificările
versus grupul celor legate de pubertate, alegerea orientării
confuzie de aceeaşi profesionale, dobândirea unei identităţi sexuale
vârstă de adult şi aderarea la noi valori pot clarifica
miza identitară. Există şi riscul confuziei în a şti
cine eşti.
tinereţe intimitate prietenii şi Pot realiza Construirea unei legături intime autentice care
versus relaţia de mutualitatea? să permită regăsirea de sine în altul; fondarea
izolare cuplu unui cămin.
vârsta adultă generativitate familia şi Am forţa şî „Generarea” copiilor şi educarea lor;
versus profesia responsabilitate concentrarea asupra reuşitei profesionale în
stagnare a cheie creativă sau rutinarea
grijii faţă de
altul şi a
exprimării
creatoare?
vârsta a III- integritate apropierea Ceea ce am Integrarea stadiilor precedente, atingerea unui
a personală pensionării realizat mă sentiment de identitate fundamental şi

27
versus şi a sfârşitului reprezintă? acceptarea de sine pe baza retrospectivei asupra
disperare vieţii trecutului.

7.5. Tipologiile motivaţionale ale lui Hazelwood


Robert R. Hazelwood1 a dezvoltat tipologiile motivaţionale, plasând comportamentul
autorului într-una din următoarele categorii:
1. reafirmarea puterii;
2. impunerea puterii;
3. reprimarea urii, furiei;
4. sadism;
5. oportunist.
Hazelwood a descoperit că această clasificare motivaţională este utilă în majoritatea infracţiunilor
şi a comportamentelor criminale. Nevoile emoţionale sau motivele ce împing autorul la acţiune
rămân identice pentru toate tipurile de infractori, în ciuda diversităţii faptelor (răpiri, infracţiuni
săvârşite asupra minorilor, terorism, infracţiuni la viaţa sexuală, omorul, incendierea).
7.6. Formarea motivaţiei criminale

PERIOADA ADOLESCENTĂ/ADULTĂ
PERIOADA COPILĂRIEI - acutizarea tulburărilor de personalitate
Mediu familial ineficient (tulburarea antisocială a personalităţii,
psihopatiile etc.)
- existenţa unei familii dezorganizate - abandon şcolar definitiv (de regulă, în jurul
- traume psihice infantile clasei a IX-a);
- educaţie şi formare precare - manifestări de agresivitate extremă;
- slabă afectivitate – formarea complexului - apartenenţa la grupuri cu manifestări
Oedip, Electra, alte tulburări ale personalităţii antisociale (anturaj – găşti de cartier

- debut infracţional;
- slab control parental; - comportament homicid;
- control parental greşit îndreptat; - exteriorizarea pulsiunilor sexuale;
- educaţie bazată pe agresivitate; - compensarea lipsurilor materiale prin fapte
- tentative primare de abandon şcolar antisociale;
- separarea părinţilor (influenţe ale familiei - anturaj exclusiv infracţional;
monoparentale) - consum exagerat de alcool, droguri etc.
- debutul activităţii infracţionale - manifestarea, în toată plenitudinea, a
tulburărilor de personalitate 

1
Practical Aspects of Rape Investigation: A Multidisciplinary Approach, Third Edition (Practical Aspects of
Criminal and Forensic Investigations) (Hardcover),
Robert R. Hazelwood (Editor), Ann Wolbert Burgess (Editor), 2001
- omor
- omor28în serie
- viol
- viol în serie
- tâlhării în serie
- infracţiuni comise asupra minorilor
7.7. Tulburările de personalitate – fundament al impulsului infracţional
Fundalul actului infracţional este, credem noi, personalitatea. Ea va fi cea cea care va da,
în final, nota particulară şi de diversitate fiecărei infracţiuni în parte.
Considerând infracţiunea ca un răspuns al omului normal la ameninţarea socială sau
frustrare, au fost identificate 10 pattern-uri de comportamente specifice care constituie modul de
a lupta sau de a evita condiţiile nedorite. Înainte de a le expune, este important de subliniat că:
- persoanele cu risc criminogen manifestă patter-uri comportamentale specifice,
desfăşurate fie ca stil constant de reacţie în diverse situaţii conflictuale, fie ca manifestări
accidentale. Acest lucru justifică încadrarea lor ca „personalităţi dificile”;
- răspunsul prin comportamente dificile are loc în situaţii de dificultate, frustrare sau
anxietate. În aceste situaţii răspunsurile comportamentale agresive se accentuează;
- cunoaşterea acestor tipologii este utilă pentru profiling întrucât ajută la cunoaşterea
reacţiilor comportamentale, se pot formula predicţii pentru comportamentele uletrioare, premise
pentru un bun management al anchetei.
7.8. Modelele de destructurare ale sistemului personalităţii
În concepţia lui P. Sivadon (1873), înţelegerea organizării, a structurii sistemului
personalităţii, se realizează în conformitate cu următoarele principii: diferenţiere şi integrare,
structurare, constanţă şi adaptare(Enăchescu, 2005)
Principiul diferenţierii semnifică faptul că funcţiile, primitiv confundate, se vor separa
în forme distincte, individualizate, cu caracter complementar şi apariţie succesivă.. Integrarea
ulterioară într-o structură coerentă a diferitelor modalităţi funcţionale va constitui personalitatea.
Principiul structurării arată că personalitatea este o totalitate organizată, o formă
(Gestalt), un ansamblu relaţional ce este cu totul altceva decât suma părţilor şi care tinde să se
perpetueze, reechilibrând şi completând treptat deformaţiile sale (Sivadon, 1873).

29
Principul constanţei şi adaptării demonstrează că această organizare dinamică implică
un echilibru permanent, realizat prin menţinerea identităţii personale (constanţă) şi amenajarea
relaţiilor interpersonale (adaptare) (Enăchescu, 2006).
În concepţia prof. Constantin Enăchescu1, cea mai valoroasă dintre teoriile organizării
personalităţii umane este teoria lui H. Jackson, teorie completată ulterior de C. von Monakow, R.
Mourgue, K. Goldstein şi A. Gelb. Conform acestei teorii, personalitatea umană reprezintă un
sistem complex de instanţe structurale dispuse ierarhic – stratificat de jos în sus, derivând unele
din altele prin diferenţiere şi specializare funcţională2:
1. Sectorul somatic, corporal, reprezentat de următoarele niveluri:
- nivelul visceral;
- nivelul endocrin;
- nivelul neurovegetativ.
2. Sectorul vieţii psihice, reprezentat de următoarele instanţe structurale, de jos în sus:
- nivelul sau instanţa instinctuală;
- nivelul afectiv;
- nivelul conativ (activitate, voinţă);
- nivelul cognitiv instrumental – simbolic (gândire expresie,
memorie);
- nivelul integrativ – sintetic (funcţia realului, orientare şi
atenţie, conştiinţa vigilă, somnul).
Toate aceste instanţe din sectorul psihologic sunt într-o continuă stare de
interdependenţă.

CAPITOLUL VIII – TEHNICA ELABORĂRII PROFILULUI


PSIHOLOGIC
8.1. Obiective principale
Conform teoriilor elaborate de Holmes&Holmes (2002)3, tehnica elaborată de FBI în
domeniul profilingului criminal are trei obiective principale :
- de a oferi o evaluare psihologică şi socială a autorului necunoscut – aserţiune ce
implică ipoteze privind vârsta, sexul, rasa, religia, locul de muncă, domiciliul etc. Profilerii îşi

1
Constantin Enăchescu – Tratat de psihopatologie, Editura Polirom Iaşi, 2005.
2
op. cit, pg. 171 – 172.
3
Holmes R. & Holmes S. – Profiling Violent Crime: An Investigative Tool, Thousand Oaks, CA, Sage Publications.

30
bazează supoziţiile pe dinamica probelor descoperite la faţa locului, rapoartele de constatare
medico-legală, fotografiile de la faţa locului, victimologie ; folosesc raţionamentele inductive şi
deductive, experienţa personală şi cunoştinţele acumulate despre teoriile comportamentale
precum şi adevărurile statistice ;
- să ofere o evaluare psihologică asupra bunurilor sustrase de autor de la locul
faptei/victimă – acest lucru implică analiza « suvenirurilor » sau « trofeelor » luate de autor
pentru alimentarea fantasmelor sale, analiza motivaţiei criminale, semnătura psiho-
comportamentală a autorului (comportamentul reflectă personalitatea), ce a făcut (cu toate că nu
era necesar) şi ce nu a făcut autorul la faţa locului. Nu există faptă comisă fără motiv. Faptul că
noi nu înţelegem motivaţia autorului nu înseamnă că aceasta nu există. Un bun şi util profil
psihologic trebuie să aibă forma unei încercări ştiinţifice de a oferi investigatorilor parametrii
autorului ;
- să emită strategii investigative şi tehnici speciale de interogare 1 - tehnică a criminal
profiling-ului denumită şi « profil psihologic proactiv ». Strategiile investigative2 vor fi elaborate
în tot cursul anchetei, direcţionând forţele implicate în ipotezele corecte, economisind astfel timp
şi salvând eventuale noi victime.
8.2. Cercetarea la faţa locului din perspectiva specialistului profiler
Cercetarea la faţa locului în cauzele pretabile a fi profilate psihologic este poate cea mai
importantă activitate cuprinsă în conceptul de criminal profiling. Din câmpul infracţional
specialistul trebuie să plece cu maximum de informaţii necesare şi cu reproducerea mentală a
firului evenimentelor derulate, din acest motiv prezenţa sa la cercetarea la faţa locului fiind
absolut necesară. Dintre avantajele prezenţei profiler-ului la faţa locului enumerăm :
- perceperea directă, nemijlocită şi fixarea ambianţei locului faptei ;
- direcţionarea anchetei către pistele viabile (acolo unde este posibil şi unde specialistul
este şi şeful echipei de cercetare) ;
- intervievarea nemijlocită a martorilor, intervievare realizată cât mai aproape de timpul
critic şi evitarea neplăcerilor cauzate de distorsiunile şi tulburările de percepţie ale martorilor
respectivi ;
- relaţionarea directă a probelor din câmpul infracţional;

1
tehnicile speciale de interogare a autorului vor fi aprofundate în cap. IV.
2
exemple de strategii investigative: scotocirea unui anume cartier dintr-un oraş, căutarea unui anume tip de
autovehicul, lansarea unei capcane prin intermediul mass-media, atacarea autorului cu informaţii false etc.

31
- reproducerea mentală a celor petrecute în câmpul infracţional şi compararea schiţei
mentale cu datele de anchetă;
- percepţia nemijlocită a mediului ambiant în care victima şi agresorul şi-au petrecut
momentele critice;
- sesizarea acelor acţiuni ale agresorului sau ale victimei care contravin logicii, acţiuni
ce nu era necesar a fi executate în filmul evenimentelor şi totuşi au fost făcute. Aceste acţiuni
aparent ilogice pot ajuta la descifrarea amprentei psihocomportamentale a autorului ;
- asimilarea obiceiurilor şi tradiţiilor zonei geografice respective, descifrarea percepţiei
localnicilor asupra victimei, atunci când aceasta este cunoscută în comunitate ;
- vizualizarea arealului geografic adiacent câmpului infracţional (parcurgerea pe jos a
cel puţin 2- 3 km de jur împrejurul locului faptei) ;
- realizarea diferenţelor şi contradicţiilor dintre modul de operare şi amprenta
psihocomportamentală, aspect neglijat în cele mai multe cazuri de echipa de cercetare la faţa
locului ;
- în eventualitatea prezenţei unui suspect la faţa locului, contactul primar cu acesta,
depistarea eventualului comportament simulat şi stabilirea de urgenţă a strategiei de interogare ;
- relaţionarea rapidă cu alte fapte similare sau aparent similare (crime linkage).
8.3. Checklist-uri operaţionale
În încercarea de standardizare şi, implicit, uniformizare, a activităţilor de cercetare,
lucrarea de faţă propune introducerea de protocoale operaţionale în câmpul cercetării la faţa
locului şi nu numai, protocoale ce operează pe bază de checklist-uri. Astfel, pot fi reglementate şi
standardizate următoarele domenii: delimitarea corectă a locului faptei; luarea măsurilor
urgente la faţa locului; activităţile primei echipe sosite la faţa locului; activităţile echipei de
cercetare la faţa locului; obţinerea datelor necesare specialistului profiler; activitatea la faţa
locului a medicului legist etc.
8.4. Particularităţi ale activităţii medicului legist în cadrul echipei
complexe de cercetare la faţa locului
Referitor la activitatea medico-legală trebuie precizat că aceasta se caracterizează prin
continuitate, în sensul că, indifferent de etapa procesului penal, rolul medicului legist este acelaşi,
şi anume de a veni în sprijinul anchetatorului cu elemente probatorii irefutabile, din sfera
biologicului. Totuşi, acceptând o derogare de la acest principiu, în scopul apropierii noţiunilor şi
înţelegerii rolului complex al medicului legist în cadrul echipei complexe, interdisciplinare de

32
investigare a omorului, apreciem că se poate tricotomiza activitatea desfăşurată de medical legist
în trei etape:
1. Etapa prenecroptică;
2. Etapa necroptică a autopsiei medico-legale;
3. Etapa postnecroptică.
8.5. Victimologie
Cunoaşterea multilaterală a modului de viaţă, a personalităţii şi a legăturilor victimei are
o importanţă majoră în procesul profilingului şi, implicit, al identificării autorilor, îndeosebi în
cazul infracţiunilor comise cu violenţă, domeniu în care descoperirea făptuitorilor îşi are izvorul
în descifrarea relaţiei victimă – autor – context. Cunoaşterea temeinică a victimei se constituie ca
o filieră necesară a oricărei activităţi de identificare a autorilor infracţiunilor săvârşite prn
violenţă, şi mai ales a omorurilor. În acest sens, F.E. Lawage afirma:
„Omuciderile pasionale pot fi comise din gelozie, furie, frică, ură, dorinţă, răzbunare. În
cazul în care pare a fi o astfel de crimă, cercetările trebuie să se îndrepte spre descoperirea
pasiunilor pe care victima ar fi putut să le răscolească. În general, ne vom orienta după sex,
vârstă, situaţie socială, frecventările, deplasările, situaţia victimei şi a celor dimprejurul ei,
cercetări care se vor face într-un cerc relativ restrâns”.1
8.5.1. Teoriile victimologice contemporane
Luckenbil’s (1977) – modelul analizei tranzacţionale – se bazează pe ideea că, la nivel
interpersonal, infracţiunea şi victimizarea este o confruntare desfăşurată între componentele
active ale caracterului. Stagiile conflictului sunt: insulta, clarificarea, represaliile (revanşa),
represaliile fizice, prezenţa obiectului vulnerant (arma), apariţia martorilor cu rol de escaladare a
conflictului.
Benjamin & Master - modelul celor trei factori – teoria se bazează pe existenţa a trei
factori-suport ai crimei: factorii precipitanţi (timpul, spaţiul, prezenţa victimei în locul nepotrivit
la momentul nepotrivit); factorii de atracţie (alegerile, opţiunile, activităţile zilnice ale victimei de
natură a fi previzionate de autor); factorii predispozanţi (caracteristicile socio-demografice ale
victimei, sexul, vârsta, nivelul de trai, apartenenţa la o minoritate, starea civilă, locul de muncă
etc.).

1
Tudorel Butoi, Constantin Zărnescu, Luminiţa Nicolae, Ioana Teodora Butoi – Victima şi victimologia din
perspectiva urmăririi penale, în Investigarea criminalistică a loculoui faptei, Bucureşti, 2004.

33
Cohen & Felson (1979) – teoria activităţilor de rutină – potrivit căreia crima se comite
când concură următoarele aspecte: existenţa unei victime pretabile, existenţa unui infractor
motivat, absenţa forţelor de ordine.
8.5.2. Tipologiile victimologice ale lui Schafer
Una dintre cele mai valoroase şi mai utile clasificări ale tipurilor de victime este
clasificarea lui Stephen Schafer (1977) care, folosind drept criteriu gradul de participare şi
răspundere a victimei în comiterea faptei, a diferenţiat următoarele şapte categorii de victime:
Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu autorul -
aşa-numitele întâlniri întâmplătoare dintre autor şi victimă, cum ar fi, de exemplu, tâlhăria prin
smulgerea lanţului de la gâtul victimei;
Victime provocatoare – sunt cele care, înainte de comiterea victimei, au comis ceva
conştient sau inconştient, faţă de infractor;
Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului – cazul persoanelor care,
prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între ei nu a existat
niciodată o legătură;
Victime slabe sub aspect biologic – cazul persoanelor ce prezintă slăbiciuni din punct
de vedere fizic sau psihic;
Victime slabe sub aspect social – persoanele ce aparţin unor grupuri minoritare etnice
sau care aparţin unor religii neagreate de restul comunităţii;
Victime autovictimizante – acele persoane care orientează agresiunea către propria
persoană (în cazul sinucigaşilor, de exemplu);
Victime politice – persoanele ce au de suferit din cauza convingerilor politice,
convingeri ce nu trebuie neapărat să se transforme în acţiuni
8.5.3. Riscul victimal
Un alt aspect ce trebuie adus în discuţie în cadrul acestei secţiuni este riscul victimal.
Riscul victimal reprezintă totalitatea împrejurărilor şi posibilităţilor, create voluntar sau
involuntar de victimă şi care o aduc în postura de a suferi consecinţele unei infracţiuni. În
funcţie de obiceiurile victimei, de programul acesteia, de stilul său de viaţă, victima poate
prezenta un risc victimal scăzut, mediu sau ridicat, victima putând fi conştientă sau nu de gradul
său de risc. În acest sens, stilul său de viaţă reprezintă un aspect de o importanţă majoră în
profiling şi se referă la personalitatea victimei şi mediul său personal, profesional şi social.
8.5.4. Autopsia psihologică

34
Autopsia psihologică în criminal profiling reprezintă o tehnică ce constă în
reconstituirea aspectelor de natură psihologică ale vieţii victimei. Poate fi considerată o extensie a
victimologiei deoarece se ocupă, în plan psihologic, de înţelegerea deplină a tuturor aspectelor
legate de statusul mintal şi viaţa interioară a victimei. Autopsia psihologică poate explica
acţiunile şi inacţiunile victimei, comportamentele acesteia, trăirile şi nevoile ei, conducând în
final la detectarea şanselor ca, în funcţie de toate acestea, o anume victimă să fie punctată şi
aleasă de autor.
Procedural, tehnica include realizarea unor activităţi consistente, printre care
intervievarea membrilor de familie, a prietenilor, colegilor, vecinilor, analizarea rapoartelor
medico-legale şi toxicologice, studierea fişelor de observaţie clinică generală elaborate cu ocazia
internărilor în instituţii medicale, istoricul marital şi familial, studierea înregistrărilor şi
fotografiilor realizate cu ocazia cercetării la faţa locului etc. În mod frecvent, rezultatul acestor
activităţi este elaborarea unei schiţe temporale în care sunt creionate situaţiile de stress ce au lăsat
urme în statusul psihologic al victimei: probleme financiare, pierderea locului de muncă,
pierderea unei persoane îndrăgite, stări adictive, evenimente majore în viaţa victimei (căsătoria,
naşterea unui copil) etc. În final, teoriile psihologice sunt interpretate prin prisma tuturor datelor
astfel obţinute, elaborându-se profilul personalităţii victimei şi înţelegerea ambientului psihologic
existent în jurul victimei aproape de momentul comiterii faptei.

CAPITOLUL IX – MODUS OPERANDI vs. SEMNĂTURA


PSIHOCOMPORTAMENTALĂ

Arrigo (2006)1 face o distincţie clară între investigatorul locului faptei şi profiler. În
opinia sa, stabilirea modului de operare este apanajul specialiştilor ce efectuează cercetarea la
faţa locului, judiciariştii şi criminaliştii cu o pregătire de bază în ştiinţele poliţieneşti (tactică şi
metodică criminalistică, poliţie judiciară), pe când descifrarea amprentei psihocomportamentale
este strict de domeniul specialistului profiler. Keppel (2005)2 consideră că metodele de
determinare a modului de operare (crime scene analysis) şi a semnăturii comportamentale
(offender signature) constituie un proces unitar, proces denumit de autor crime scene assessment3
şi în cadrul căruia etapa cea mai importantă este stabilirea „semnăturii” autorului (signature
1
Arrigo, B. (2006). Criminal Behavior: A Systems Approach. Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall
2
Keppel, R. (2005). "Serial Offenders: Linking Cases by Modus Operandi and Signature." Pp. 605-614 in S.
James & J. Nordby (eds.) Forensic Science, 2e. Boca Raton: CRC Press.
3
Evaluarea locului faptei.

35
analysis). Aspectele de „semnătură” ar trebui înţelese ca acele comportamente manifestate de
autor, spaţio-temporal excedând nevoile stricte în înfăptuirea infracţiunii, cum ar fi incendierea,
înjunghierea nejustificată a victimei, aranjarea locului faptei etc. Această amprentă
psihocomportamentală, cum mai este ea denumită, este cea care ajută investigatorii şi profiler-ul
să facă legătura între faptele aceluiaşi autor. Vernon Geberth (1994, 1996) adaugă faptul că,
adesea, simpla comitere a infracţiunii nu este de ajuns pentru autor, acesta acţionând în plus,
aparent inutil pentru mulţi investigatori, în vederea satisfacerii propriilor fantezii şi nevoi, acţiuni
ce îi vor demonstra personalitatea în câmpul infracţional.
9.1. Personalitate reflectată în comportament
Din punctul de vedere al probelor psihologice, totul se reduce la comportament, la
modelele şi modurile sale de exteriorizare, specialistul fiind chemat să descifreze şi să
reconstituie aceste manifestări prin interpretarea fragmentelor de informaţii deţinute în cauză. Un
pattern comportamental poate fi similar în exprimare zi de zi la unii subiecţi dar, la alţii aflaţi în
situaţii excepţionale, acest pattern se poate modifica semnificativ. Infracţiunile cu violenţă
implică, poate cel mai mult, latura dinamică a comportamentului uman. Din punctul de vedere al
autorului, această latură comportamentală ce îl conduce la manifestarea violenţei este normală, în
acest mod alimentându-şi nevoile interioare conflictuale la nivel inconştient. Din acest motiv
însă, pentru specialist scena crimei va conţine indiciile unor manifestări comportamentale
specifice ce vor ilustra aceste nevoi şi pattern-uri. În infracţiunile comise în serie, mai ales, se iau
în considerare trei elemente pentru legarea faptelor între ele:
1. modul de operare (modus operandi);
2. ritualul (semne ale unor fantezii sau nevoi psihologice);
3. semnătura ( o combinaţie unică de comportamente)
9.2. Modus operandi
În sens larg, modul de operare reprezintă totalitatea acţiunilor desfăşurate de autorul
infracţiunii pentru a-şi asigura succesul faptei şi obţinerea rezultatelor scontate.
Douglas&Olshaker (1998:90)1 definesc M.O. ca „ceea ce un autor trebuie să facă pentru
săvârşirea infracţiunii”. În sens restrâns, fiecare mod de operare conţine, din punctul de vedere al
autorului, elemente ce implică următoarele:
1. asigurarea succesului şi a realizării infracţiunii;
2. protejarea identităţii;

1
Douglas, J. & Olshaker, M. (1998). Obsession. NY: Scribners.

36
evitarea identificării şi a capturării.
9.3. Ritualul
În derularea infracţiunii, ritualul reprezintă comportamentele care exced metodele şi
mijloacele necesare comiterii infracţiunii. Prin definiţie, ritualul infracţional poate fi privit ca un
genom al semnăturii, denumit deseori semnătură ritualică. Este, în mod fundamental, un
comportament neobişnuit al autorului, comportament dictat de natura şi viaţa sa intrapsihică.
Aceste comportamente ritualice îşi pot avea izvorul, de cele mai multe ori, în nevoile de
natură psiho-sexuală, nevoi ce sunt critice în împlinirea emoţională a autorului. De asemenea,
rădăcinile pot fi depistate şi în fanteziile ce implică adeseori comportamente parafiliace.
9.4. Semnătura psihocomportamentală
În sens larg, semnătura psihocomportamentală este o combinaţie de comportamente.
Douglas & Olshaker (1998:90) oferă următoarea definiţie: „ceva ce autorul trebuie să facă pentru
a se împlini emoţional … semnătura nu este necesară pentru îndeplinirea cu succes a crimei, dar
este motivul pentru care autorul alege acea faptă particulară în acel loc…”1
Din punct de vedere metodic, semnătura comportamentală poate fi înţeleasă mai uşor
prin raportare la modus operandi.
M.O. (modus operandi) = succesul crimei
1. selecţia victimei şi a locaţiei, modul de atac, folosirea forţei sau a armelor,
premeditarea, metodele de transport
2. bunurile sustrase
3. prezenţa urmelor şi a mijloacelor materiale de probă.
SEMNĂTURA = nevoile emoţionale ale autorului
1. dispunerea leziunilor, actele sexuale, metodele de control, ritualuri,
comportamentele verbale;
2. obiectele – suvenir sustrase;
3. distrugerea probelor din câmpul infracţional;
4. „aranjarea” câmpului infracţional.

CAPITOLUL X – MIJLOACELE DE VALIDARE ŞTIINŢIFICĂ A


PROFILULUI PSIHOLOGIC AL AUTORULUI

1
Douglas, J & Olshaker, M – Obsession, 1998, NY: Scribners

37
Atunci când este chemat să participe la o investigaţie criminalistică şi, implicit, să
elaboreze un profil psihologic autorului necunoscut, specialistul profiler nu face altceva decât să
elaboreze o teorie, o pistă, o direcţionare a anchetei pe căi viabile de natură a economisi timp şi a
ajunge la autor cât mai repede. Desigur, acest profil sau teorie, se elaborează după reguli stricte
ştiinţifice, folosin o metodă şi o tehnică ce le vom descrie în capitolul următor. Fiind un demers
ştiinţific, profilul psihologic trebuie să se autoverifice şi să fie evaluat folosind următoarele
criterii:
10.1. Verificabilitatea
Un profil psihologic este cu atât mai valoros cu cât conceptele cu care jonglăm s-au
verificat în alte investigaţii independente. Aceasta înseamnă că o teorie trebuie să posede
concepte clare, explicit definite logic, care s-o deosebească de altele. Un bun profil va fi acela
verificat empiric, iar această verificare va conduce la modificarea şi adaptarea metodei, dacă este
necesar.
10.2. Valoarea euristică
VALOAREA EURISTICĂ1 - acest criteriu se referă la măsura în care o teorie
stimulează direct cercetarea, şi din acest punct de vedere profilele psihologice diferă foarte mult.
Sunt unele formulări teoretice interesante dar lipsite de suport euristic. De obicei, aserţiunile
acestora sunt insuficiente pentru a defini concepte operaţionale.
10.3. Consistenţa internă
CONSISTENŢA INTERNĂ – un bun profil psihologic nu va avea contradicţii
interne, trebuie să evite pe cât posibil predicţiile inconsistente care duc de obicei la o neînţelegere
a conceptelor de către investigator.
10.4. Economicitatea conceptelor
ECONOMICITATEA CONCEPTELOR – orice teorie poate fi apreciată din punct de
vedere al numărului de concepte la care se recurge în explicaţie. Economicitatea înseamnă
folosirea unui număr cât mai mic de concepte pentru explicaţie. O teorie care construieşte câte un
nou concept pentru fiecare aspect al comportamentului criminal este o teorie săracă în valoare.
10.5. Comprehensivitatea comportamentului uman
COMPREHENSIVITATEA COMPORTAMENTULUI UMAN – se referă la numărul
şi diversitatea infracţiunilor explicate. Un profil este cu atât mai comprehensibil cu cât explică

1
euristică - metodă de studiu şi de cercetare bazată pe descoperirea de fapte noi; arta de a duce o dispută cu scopul
de a descoperi adevărul

38
mai multe aspecte ale comportamentului criminal şi dacă, prin aceasta, favorizează exactitatea.
Este imposibil ca, printr-un singur profil, să explicăm întregul comportament. Fiecare profiler
trebuie să decidă care fenomen descris are importanţă centrală pentru comportamentul
infractorului, marşându-se pe acesta, şi care fenomen poate fi explicat printr-un alt profil ulterior,
anexă primului. Pentru completarea reciprocă a celor două profiluri trebuie să folosim acele
concepte care într-adevăr duc la înţelegerea comportamentului infracţional al autorilor.
10.6. Semnificaţia funcţională
SEMNIFICAŢIA FUNCŢIONALĂ – orice profil psihologic elaborat trebuie judecat
şi după măsura în care acesta a dus la identificarea autorilor infracţiunii şi la înţelegerea
comportamentului infracţional. Astfel, faptele profilate vor putea fi introduse în baze de date
statistice cu valoare de certitudine, existând posibilitatea ca datele informaţiile acumulate să fie
folosite şi în investigaţiile ulterioare.

CAPITOLUL XI – TEHNICI ŞI TACTICI SPECIALE DE


INTEROGARE
Conceput ca un real ajutor în anchetarea persoanelor suspecte, capitolul prezent se
axează pe metode de o noutate absolută în tehnicile judiciare din România, în special pe tehnicile
speciale de interogare de natură a slăbi rezistenţa autorilor la confesiune. De asemenea, metodele
descrise în acest capitol au rolul de a prioritiza suspecţii, de a oferi metodele de audiere optimă a
diferitelor categorii de martori sau victime, precum şi metodele specifice ale profilului psihologic
proactiv.

CONCLUZII

In această perioadă, când violenţa atinge cote alarmante, când infractorii au nenumărate
surse de informare şi posibilităţi de disimulare a actului criminal, se impune ca cei însărcinaţi cu
identificarea autorilor de infracţiuni să îşi adapteze metodele din mers şi, pe lângă ultimele
descoperiri ştiinţifice în materie de criminalistică, să adopte şi metodele moderne din ţările
occidentale, metode ce şi-au demonstrat pe deplin viabilitatea.
O astfel de metodă este şi elaborarea profilului psihologic al autorului. Chiar dacă în
România o astfel de expertiză nu are valoare probantă din punct de vedere procesual-penal, având
exact acelaşi regim juridic ca şi biodetecţia comportamentului simulat, este de neconceput în
39
prezent o investigaţie majoră fără a se aplica şi acest criminal personality profiling. Cu toate
acestea, la noi în ţară această metodă a fost aplicată sporadic, fără substanţă, neexistând criterii
stricte de evaluare a specialiştilor pe această linie, specialişti practic inexistenţi.
Lucrarea de faţă tratează, destul de amănunţit credem, una din cele mai noi metode ale
anchetei judiciare în materie penală, şi anume domeniul expertizei criminal profiling. Cu inovaţii
de tehnică judiciară de necontestat, cu propuneri de standardizare a protocoalelor operaţionale în
domeniul cercetării infracţiunilor şi cu multe alte noutăţi în materie, sperăm ca această lucrare să
fie un punct de plecare solid în dezvoltarea ulterioară a subiectului ales.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ashton-Wolfe, H. – The Forgotten Clue (1930)


2. Paul Leland Kirk – Crime Investigation (1974)
3. Vernon J. Geberth – Practical Homicide Investigation
4. C. Beccaria – Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001
5. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologie – Bucureşti, 1996, p. 8.
6. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – Bucureşti, 1994, p.22-23.
7. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – Bucureşti, 1994
8. M. Martiny – Essai de biotypologie humaine, Peyronnet, Paris, 1948
9. H. Mannheim – Comparative Criminology, London, 1965
10. Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae – Criminologie Clinică, Editura Polirom, Iaşi, 2003
11. http://faculty.ncwc.edu/toconnor/428/428lect01.htm
12. http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/4.html
13. http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/5.html
14. Case management for missing children homicide investigation – U.S. Department of Justice,
May 1997
15. Crime scene and profile characteristics of organized and disorganized murderers, FBI Law
Enforcement, 1985
16. DSM IV – Diagnostical and Statistical Manual of Mental Disorder, ediţia a IV-a
17. Revista Criminalistica nr.5, septembrie 2004
18. Andrei Cosmovici – Psihologie Generală, Editura Polirom, 2005
19. Vasile Dem. Zamfirescu – Filosofia inconştientului, vol. 1, pag.25
20. Cătălin Dârţu – Note de curs, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de
Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, 2006
21. Prelipceanu, D; Mihăilescu, R; Teodorescu, R – ”Tratat de sănătate mintală” vol. I, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
22. Florin Tudose, Cătălina Tudose, Letiţia Dobranici – Psihopatologie şi psihiatrie pentru
psihologi, Editura Info Medica, Bucureşti, 2002
23. Fr. Dolto – Psihanaliza şi copilul, Opere 4, Editura Trei, 2006

40
24. Paul Popescu – Neveanu – Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, pg.
122.
25. Sigmund Freud – Studii asupra isteriei, 1895.
26. J.B. Coleman – Abnormal psychology and modern life, Chicago, Scott Foresman, 1950, pg.
95
27. www.about.com
28. Revista Criminalistica nr. 3/2002, pg. 29 – General de brigadă Iancu Ştefan – Un obsedat
sexual a ucis cu sânge rece două fete.
29. A. Burges, C. Hartman, R. Resler, J. Douglas, A. McCormack – Sexual Homicide , în Journal
of Interpersonal Violence, vol. 1, nr. 3, 1986, pg. 251 – 272
30. David Mirich – Sexual Homicide, 2004
31. Eric Hickey – Serial Murderers and their Victims, London, Wadsworth, 2002
32. Devianţă comportamentală şi boală psihică – Sorin M. Rădulescu, Mircea Piticariu, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989
33. Constantin Enăchescu – Tratat de psihopatologie, Editura Polirom Iaşi, 2005
34. E. Duprè – Pathologie de l’imagination et de l’èmotivitè, Payot, Paris, 1925
35. Profilul psihologic al tatălui incestuos, insp. pr. de poliţie, psiholog criminalist 36. Ani-Maria
Gherghel, în Revista Criminalistica, nr. 1, februarie 2006, pg. 8 – 9, articol reprodus parţial
37. Holmes R. & Holmes S. – Profiling Violent Crime: An Investigative Tool, Thousand Oaks,
CA, Sage Publications
38. Prof. Vasile Lăpăduşi, drd. Steluţa Grejdinoiu – Consideraţii privind investigarea
criminalistică a locului faptei, în „Investigarea criminalistică a locului faptei”, Bucureşti, 2004
39. Aurel Ciopraga – Criminalistica, Elemente de tactică, Editura Gama , Iaşi, 1996, pg. 32
40. Ion Mircea – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pg. 148
41. Conf. univ. dr. Valentin Iftenie, inspector de poliţie Bogdan Taşu – Particularităţi ale
activităţii medicului legist în cadrul echipei complexe de cercetare a infracţiunii de omor, în
Investigarea criminalistică a locului faptei, Bucureşti 2004.
42. Dr. Alexandra Trâmbiţaşu, dr. Abdo Salem – Aprecierea medico-legală a intervalului de
timp de la deces în cadrul cercetării la faţa locului, în Investigarea criminalistică a locului
faptei, Bucureşti, 2004
43. Iosef Plank – Folosirea fotografiei cu vizibilitate deasupra în fotografierea accidentelor, în
nr. S/1994 al publicaţiei germane Verkehrs unfall und Fahrzeug technik, pg. 77 şi următoarele
44. Tudorel Butoi, Constantin Zărnescu, Luminiţa Nicolae, Ioana Teodora Butoi – Victima şi
victimologia din perspectiva urmăririi penale, în Investigarea criminalistică a loculoui faptei,
Bucureşti, 2004
45. Thio, A.- Deviant behavior, Harper Collins Publishers, Inc, 1988, pg. 157-160
46. Jacobs, J., A Phenomenological Study of Suicide Notes, în Social Problems, 15, Summer,
1967, pg. 376
47. W. McDonald – The victim: A social psychological study of criminal victimization, lucrare de
doctorat nepublicată, Ann Arbor, University Microfilms, 1970
48. Litman, R.E., Curphey, T.J., Shneidman, E.S., Farberow, N.L., Tabachnich, N.D. –
Investigations of Equivocal Suicides, “Journal of Forensic Sciences”, 13 (1), pg. 46-54.
49. La fon, Dana S. – Psychological Autopsies for Equivocal Deaths – International Journal of
Emergency Mental Health, 3, 183-188
50. Arrigo, B. (2006). Criminal Behavior: A Systems Approach. Upper Saddle River, NJ:
Prentice Hall
51. Keppel, R. (2005). "Serial Offenders: Linking Cases by Modus Operandi and Signature." Pp.
605-614 in S. James & J. Nordby (eds.) Forensic Science, 2e. Boca Raton: CRC Press.
52. Douglas, J. & Olshaker, M. (1998). Obsession. NY: Scribners
41
53. O’Connell, J&Soderman,H (1936) – Modern Criminal Investigation, New York: Funk &
Wagnalls, pg. 254-260
54. Money, J (1998) – Lovemaps: Clinical Concepts of Sexual/Erotic Health and Pathology,
Paraphilia, and Gender Transposition in Childhood, Adolescence, and Maturity, New York,
Prometheus Books
55. Rappaport RG – The serial and mass murderer, American Journal of Forensic Psychiatry, 9
(1), 1988, pg. 39-48.
56. P. Dietz – Mass, serial and sensational homicides, Bulletin of the New York Academy of
Medicine, 62, 1986, pg 477 – 491
57. D. Gee – A pathologist’s view of multiple murder, Forensic Science International, 38, 1988,
pg. 53 – 65.

42