C URS

LOCUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR MONETAR-FINANCIARE ÎN ANSAMBLUL ECONOMIEI

MONDIALE

Relaţiile monetar-financiare internaţionale reprezintă ansamblul raporturilor ce se

formează între persoane fizice şi juridice în legătură cu mişcările comerciale, necomerciale şi
financiare de fonduri băneşti la nivel internaţional, precum şi mecanismele, instituţiile şi
reglementările care facilitează aceste mişcări.
Prin modul în care s-au structurat şi au evoluat, relaţiile monetar-financiare au la baza formării
şi dezvoltării lor sistemele monetare ale economiilor naţionale, ca celule de bază ale economiei
mondiale. În acelaşi timp, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, dezvoltarea schimburilor
economice internaţionale, creşterea interdependenţelor între state au determinat anumite mutaţii care s-
au reflectat direct sau indirect asupra evoluţiei şi structurii relaţiilor monetar-financiare internaţionale,
astfel încât acestea au devenit o componentă importantă a funcţionării şi existenţei economiei
mondiale în ansamblul său.
Această dublă legătură, pe de o parte, cu sistemele monetar-financiare naţionale ale statelor
(1) şi pe de altă parte, cu sistemul economiei mondiale (2), a determinat raporturi de intercondiţionare
faţă de care relaţiile monetar-financiare au evoluat, conducând în final la naşterea unor mecanisme,
instituţii şi reglementări proprii acestora (3).

1.1. Sistemele monetare şi financiare naţionale în contextul relaţiilor monetar-financiare

internaţionale

Legătura dintre sistemele monetar-financiare naţionale şi relaţiile monetar-

financiare internaţionale este determinată de faptul că structurile sistemelor naţionale
constituie baza dezvoltării relaţiilor internaţionale.
Sistemul monetar-financiar naţional cuprinde ansamblul normelor legale şi instituţiilor
care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile monetar-financiare ale unui stat.
Privit în ansamblu, sistemul monetar-financiar al unui stat cuprinde reglementări referitoare la
două categorii de relaţii: relaţiile monetare şi financiare interne şi relaţiile cu alte sisteme monetar-
financiare.
Reglementarea relaţiilor monetare şi financiare interne are în vedere:
a. definirea şi denumirea unităţii monetare naţionale şi a subdiviziunilor sale;
Fiecare ţară, prin lege, îşi stabileşte unitatea monetară proprie, care este definită ca mijloc legal
de plată pe teritoriul geografic al ţării respective. În prezent, pe plan internaţional se întâlnesc
următoarele situaţii: state a căror unitate monetară naţională este distinctă şi individualizată în raport
cu alte state; state care au convenit să aibă aceeaşi unitate monetară prin crearea unei noi unităţi
monetare comune; state care au adoptat ca monedă naţională unitatea monetară a altui stat. Pe de altă
parte, fiecare monedă naţională are un simbol standardizat şi utilizat ca atare în denominarea tuturor
tranzacţiilor interne şi internaţionale.
b. modul de emitere a monedei naţionale şi instituţiile împuternicite cu emisiunea şi
supravegherea circulaţiei monetare;
Se bazează pe un ansamblu de legi şi norme prin care sunt desemnate instituţiile de tipărire a
bancnotelor şi batere a monedei divizionare (de regulă, instituţii specializate aflate sub controlul
autorităţii monetare; în România, de exemplu, Monetăria Statului), instituţiile care pun în circulaţie
monedele (de regulă, banca centrală/de emisiune) şi instituţiile care au responsabilitatea supravegherii
circulaţiei monetare, în sensul asigurării unei evoluţii echilibrate potrivit nevoilor economiei,
menţinerii stabilităţii preţurilor şi a cursului monedei naţionale în raport cu monedele străine (de
regulă, aceste responsabilităţi intră în sarcina băncii centrale şi sunt trecute în statutul acesteia, ca lege
separată de legile care privesc activitatea băncilor comerciale).
c. organizarea şi funcţionarea sistemului bancar naţional;

1
 Se referă la reglementările privind delimitarea entităţilor care pot activa în cadrul ţării respective
ca „bănci”, cerinţele de îndeplinit pentru autorizarea în acest sens, tipurile de bănci şi/sau tipurile de
activităţi pe care le poate desfăşura o bancă sau instituţie financiară, supravegherea activităţii bancare.
În funcţie de tradiţia istorică sau alţi factori, supravegherea activităţii bancare poate să cadă în sarcina
băncii centrale (de exemplu, în România supravegherea bancară constituie o responsabilitate a BNR,
în Marea Britanie a Băncii Angliei etc.) sau pot exista organisme separate constituite în acest scop (de
exemplu, în Elveţia - Comisia federală pentru activitatea bancară, în SUA - Comitetul federal, în
Japonia - o agenţie subordonată Ministerului finanţelor etc.).
d. organizarea şi funcţionarea pieţei financiare naţionale;
Se stabilesc instituţiile desemnate cu delimitarea cadrului organizatoric de funcţionare a pieţelor
financiare (bursa, piaţa extrabursieră etc.), entităţile eligibile ca participanţi pe piaţa financiară (bănci
comerciale, case de brokeri, dealeri etc.), structura segmentelor componente ale pieţei (piaţa monetară,
piaţa de capital etc.) şi a activelor financiare care pot fi emise şi tranzacţionate pe aceste pieţe, precum
şi modul de supraveghere a activităţii desfăşurate. Deşi se constituie ca o componentă distinctă,
organizarea şi funcţionarea pieţei financiare naţionale trebuie privită în conexiune directă cu
organizarea şi funcţionarea sistemului bancar şi cu autorităţile guvernamentale. Piaţa monetară şi piaţa
de capital reprezintă mediul prin care statul îşi poate acoperi debitele prin emisiune de titluri financiare
pe termen scurt (certificare de trezorerie) sau pe termen lung (obligaţiuni guvernamentale). Piaţa
monetară este terenul principal pe care banca centrală, utilizând anumite instrumente, îşi exercită
politica monetară iar băncile comerciale se constituie ca entităţi direct implicate ca participanţi pe
această piaţă, susţinând politica guvernamentală sau politica băncii centrale, dar şi promovând
propriile interese legate de asigurarea lichidităţilor (piaţa interbancară) sau de fructificarea fondurilor
disponibile prin operaţiuni cu titluri financiare.
e. organizarea sistemului de plăţi şi decontări la nivel naţional;
Se referă la modul în care pot avea loc plăţile în cadrul economiei - în numerar şi fără numerar,
prin intermediul instituţiilor bancare şi financiare (moneda de cont) -, standardizarea înscrisurilor
destinate să faciliteze plăţile fără numerar (ordin de plată, cec, cambie, bilet la ordin), sistemul de
compensare şi decontare la nivel naţional a plăţilor prin instituţii specializate şi utilizarea tehnologiei
informaţionale pentru realizarea plăţilor de diferite tipuri.
f. instituţiile desemnate cu organizarea, supravegherea şi efectuarea de operaţiuni specifice
sistemului monetar-financiar naţional (banca centrală, bănci comerciale, ministerul finanţelor,
alte instituţii financiare nonbancare).

Relaţiile cu sistemele monetar-financiare ale altor ţări, care vizează regimul valutar al ţării
respective, cuprind reglementări privind: metodologia cotării monedei naţionale în raport cu monedele
străine; regimul valutar şi al plăţilor cu străinătatea; regimul circulaţiei monedelor străine şi a activelor
financiare denominate în monede străine pe teritoriul ţării; regimul mişcărilor de capital şi al
investiţiilor străine; regimul aurului, metalelor şi pietrelor preţioase; administrarea rezervei monetare
internaţionale a ţării; relaţiile cu organismele financiar-bancare internaţionale; instituţiile desemnate cu
organizarea, supravegherea şi derularea relaţiilor monetar-financiare cu străinătatea.
Astfel, potrivit regimului valutar practicat de o ţară, moneda sa poate fi utilizată în relaţiile
monetare şi financiare internaţionale atât de ţara emitentă, cât şi de alte ţări, dar în timp ce pe teritoriul
ţării emitente ea este supusă reglementărilor statului respectiv, în alte ţări ea se supune reglementărilor
din acele ţări sau unor înţelegeri convenite pe plan regional (de un grup de state) sau internaţional (de
marea majoritate a ţărilor). Alte ţări interzic utilizarea monedei naţionale în plăţile internaţionale sau
stabilesc anumite restricţii legate de sumă, de persoane şi de operaţiuni în folosirea ei externă
(monedele neconvertibile sau cu convertibilitate limitată).
Între reglementările privind circulaţia internă a monedei şi cele referitoare la utilizarea sa pe
plan internaţional există o strânsă legătură. Pe plan intern, fiecare ţară, prin politica monetară şi
valutară, urmăreşte atingerea unor obiective cum ar fi: asigurarea unei circulaţii băneşti sănătoase,
combaterea inflaţiei, sprijinirea dezvoltării economice cu ajutorul instrumentelor monetar-financiare
(credit, dobândă etc.). Alteori, utilizarea acestor politici este destinată atingerii unor obiective pe plan
valutar: corectarea cursului monedei naţionale în raport cu alte valute (rata dobânzii de referinţă,
intervenţiile pe piaţa valutară), modificarea fluxurilor financiare (dobânzi negative) etc. De cele mai
multe ori măsurile în domeniul valutar sunt corelate cu cele de politică comercială - stabilirea de
cursuri multiple pe categorii de mărfuri importate sau tipuri de operaţiuni, subvenţionarea dobânzilor
la creditele de export - determinând în final modificarea atât a fluxurilor financiare, cât şi a celor
comerciale.
În cazul ţărilor cu monedă convertibilă, măsurile adoptate în scopul atingerii acestor obiective,
având în vedere circulaţia internaţională a monedei lor, au efecte care se repercutează nu numai la
nivel naţional ci şi internaţional.
Această influenţă este cu atât mai mare cu cât moneda respectivă ocupă un rol major în plăţile
internaţionale, ţara în cauză are un potenţial economic, tehnologic şi financiar important, dispune de
bănci şi instituţii specializate în tranzacţiile internaţionale constituite în centre financiar-bancare
internaţionale.
În acest mod, în etapa actuală, deşi relaţiile monetar-financiare internaţionale privite în
ansamblul lor constituie o entitate relativ demarcată de sistemele monetar-financiare naţionale, între
acestea se manifestă un raport de intercondiţionare şi influenţă reciprocă. Măsurile de politică
monetară, valutară şi financiară promovate de unele state determină mutaţii semnificative în cadrul
relaţiilor monetar-financiare internaţionale, după cum, evenimentele specifice relaţiilor monetar-
financiare internaţionale aduc adesea perturbări în cadrul sistemelor monetar-financiare naţionale şi
economiilor diferitelor state. Desigur, în principiu, măsurile adoptate de către orice stat în acest
domeniu au o influenţă asupra relaţiilor internaţionale. În practică însă, influenţe notabile determină
doar măsurile adoptate de un număr redus de state (cele dezvoltate), care concentrează puterea
economică şi financiară în lumea contemporană.
În mod firesc, în domeniul sistemului monetar-financiar naţional fiecare ţară doreşte să aibă
posibilitatea unei libertăţi totale în realizarea politicii sale monetare şi valutare, în scopul promovării
propriilor interese. Într-o lume a interdependenţelor, libertatea trebuie privită întotdeauna ca necesitate
înţeleasă. Măsurile adoptate din interese exclusiv unilaterale, cu efecte negative asupra altor ţări, nu
numai că perturbă relaţiile monetar-financiare internaţionale, dar, în timp, se răsfrâng negativ chiar şi
asupra celor ce le-au adoptat. De aici responsabilitatea ţărilor a căror monedă ocupă un loc important
în relaţiile monetar-financiare, ca prin politicile monetare, valutare şi financiare promovate, prin
măsurile adoptate în acest domeniu, să nu împiedice desfăşurarea echilibrată şi echitabilă a relaţiilor
monetare şi financiare internaţionale.
În funcţie de nivelul de dezvoltare economică şi financiară, locul şi rolul ţărilor lumii în
desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare internaţionale sunt diferite. Pe de o parte, se disting ţări al
căror sistem monetar-financiar este destinat să satisfacă într-o manieră mai mult sau mai puţin limitată,
exclusiv necesităţile interne. Aceste ţări au o monedă neconvertibilă, un sistem financiar-bancar
delimitat prioritar la operaţiuni interne, o piaţă financiară incipientă sau în formare şi se caracterizează
prin existenţa unor restricţii privind regimul valutar şi mişcarea capitalului.
Pe de altă parte, există un număr relativ redus de ţări dezvoltate din punct de vedere economic
şi financiar, ale căror monede se utilizează prioritar în relaţiile monetar-financiare internaţionale (4-5).
Aceste ţări au structuri financiar-bancare mature, organizarea pieţei valutare şi a celei financiare
naţionale s-a impus la nivel internaţional ca centru de atracţie, convertire şi redistribuire a fondurilor la
nivel internaţional iar reglementările privind regimul valutar şi al mişcărilor de capital sunt minore sau
liberalizate total. În aceste situaţii, structurile bancare şi de organizare a relaţiilor monetar-financiare
deservesc, pe de o parte, nevoile naţionale iar pe de altă parte, pe cele ale altor ţări.
Drept urmare, la nivelul acestor ţări s-au conturat centrele financiare internaţionale
suprastructurate pe pieţele financiare naţionale. Ca poli ai pieţei valutar-financiare internaţionale se
disting, în primul rând, Londra, New York şi Tokyo, dar şi centre ca Zurich, Frankfurt, Toronto,
Singapore, Sidney, Amsterdam, Paris, Los Angeles, Boston, Vancouver.

1.2. Fluxurile monetar-financiare internaţionale

Apariţia şi dezvoltarea relaţiilor monetar-financiare sunt strâns legate, în acelaşi

timp, de evoluţia economiei mondiale. Legătura economie mondială – relaţii monetar-
financiare internaţionale se realizează prin fluxurile ce compun circuitul economic
mondial.
 Fluxurile financiare internaţionale au la baza apariţiei şi dezvoltării lor, în principal,
trei tipuri de relaţii internaţionale:
1. relaţii comerciale. Importul de mărfuri la nivelul unei ţări generează un flux financiar
invers, ieşirea de valută pentru plata acestuia. Exportul de mărfuri, la nivelul aceleiaşi ţări,
are ca efect intrarea de valută aferentă încasării contravalorii mărfurilor exportate.
2. relaţii necomerciale. Sunt incluse operaţiunile care nu îmbracă forma marfară, fiind în
esenţă servicii, au o structură eterogenă şi privesc plăţile şi încasările asociate
transporturilor internaţionale, turismului internaţional, dobânzilor şi comisioanelor
aferente activităţii bancare internaţionale sau altor instituţii financiare nonbancare, cum
sunt societăţile de asigurări şi reasigurări, întreţinerii ambasadelor, consulatelor,
agenţiilor etc.
Atât relaţiile comerciale, cât şi cele necomerciale au, în esenţă, un caracter compensatoriu,
în sensul că livrarea de mărfuri sau prestarea de servicii presupun un flux financiar invers
sensului prestaţiei.
3. relaţii financiare. Au ca obiect mişcarea fondurilor băneşti între ţări sau între ţări şi
instituţii financiare şi bancare situate în ţări diferite.
Relaţiile financiare pot avea ca suport al formării lor:
- relaţiile de credit direct dintre două entităţi situate în ţări diferite, în care o parte este
creditoare şi o alta debitoare. Creditul internaţional poate fi localizat la nivel de firmă - o
firmă vinde alteia mărfuri pe credit - sau la nivel de instituţii financiare - o bancă dintr-o
ţară acordă o linie de finanţare unei bănci din altă ţară, o instituţie financiară (FMI) acordă
credit (facilităţi de împrumut) unui stat membru sau o ţară acordă altei ţări un credit
guvernamental.
- relaţiile investiţionale, în principal sub forma investiţiilor directe - plasamente de
fonduri în activităţi productive, comerciale sau de cooperare, aducătoare de venit sub
formă de profit - şi a investiţiilor de portofoliu - plasamente de fonduri în diferite active
financiare, aducătoare de venit sub formă de dobândă (obligaţiuni, certificate de depozit,
certificate de trezorerie etc.) sau dividend (acţiuni), a căror emitere, plasare şi
tranzacţionare sunt strâns legate de existenţa şi funcţionarea pieţelor financiare naţionale
şi internaţionale.
Relaţiile investiţionale pe care le poate dezvolta o ţară cu restul statelor lumii sunt
determinate de existenţa unor fonduri disponibile la nivelul unor ţări (în sensul că ţara
interesată sau companiile interesate să plaseze fonduri în străinătate le posedă şi pot să le
disponibilizeze în acest scop) şi de posibilitatea plasării lor în alte ţări sub forma
investiţiilor externe, a exportului de capital (priveşte cadrul legislativ din ţara interesată în
plasamente în străinătate şi din ţara primitoare, care să permită libera circulaţie a
capitalurilor, efectuarea de plasamente în titluri financiare, realizarea de investiţii directe
pe teritoriul naţional cu capital străin).
- relaţiile de păstrare şi administrare a disponibilităţilor în valută. În fiecare ţară se
constituie sume exprimate în valută, fie la nivelul băncilor, fie la nivelul autorităţii
monetare, sub forma rezervei valutare oficiale a ţării. Aceste fonduri sunt păstrate în
conturi bancare în străinătate, pe piaţa bancară a ţării de origine a monedei (dolari la bănci
din SUA, yeni la bănci din Japonia, euro la bănci din zona euro etc.) sau la bănci de pe
europiaţă (bănci localizate în altă ţară decât ţara de origine a monedei). În baza relaţiilor
de corespondent bancar statornicite între bănci, acestea îşi oferă reciproc servicii privind
păstrarea şi fructificarea fondurilor depuse în conturi sau convertirea lor în alte valute pe
piaţa valutară internaţională.
- fluxurile financiare asociate, cu compoziţie eterogenă, de forma ajutoarelor financiare
acordate de unele ţări altora, plăţilor aferente datoriilor de război, donaţiilor şi
 sponsorizărilor, care au o pondere redusă, o apariţie aleatoare şi generează un singur sens
de mişcare a fondurilor.
În concluzie se poate aprecia că circuitul economic mondial se reflectă sintetic în
totalitatea fluxurilor monetar-financiare internaţionale pe care le generează. Prin
raporturile de intercondiţionare ce există între fluxurile monetar-financiare şi celelalte
fluxuri componente ale circuitului economic mondial, relaţiile monetar-financiare
influenţează evoluţia economiei mondiale, ele însele fiind sensibile la evenimentele de
ordin economic, politic şi social ce se manifestă în cadrul acesteia. Starea de echilibru în
desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare permite funcţionarea corespunzătoare a celorlalte
compartimente ale economiei mondiale, după cum dezechilibrele, crizele ce apar în această
zonă, se repercutează negativ asupra întregii economii mondiale. Datorită rolului şi locului
important pe care le au aceste relaţii în raport cu ansamblul economiei mondiale, nu o dată,
crizele economice au fost însoţite de crize financiare, amplificând efectele negative asupra
întregului sistem de relaţii internaţionale. În acelaşi timp, aceste relaţii de interdependenţă
au un caracter dinamic nu numai prin faptul că volumul fluxurilor monetar-financiare
secondează ca mărime volumul fluxurilor comerciale şi al celorlalte fluxuri, ci mai ales
prin aceea că formele, instrumentele şi mecanismele specifice relaţiilor monetar-financiare
internaţionale au cunoscut o permanentă diversificare.