Călător prin România

Relieful României se caracterizează printr-o mare diversitate și complexitate. Din întreaga

suprafață a României, 28% este ocupată de munți (peste 800 m altitudine), 42%
de dealuri și podișuri (200–800 m altitudine) și 30% de câmpii (sub 200 m altitudine).

Relieful este axat pe arcul Carpaților. În centrul teritoriului se află Podișul Transilvaniei,

înconjurat de lanțurile muntoase ale Carpaților Orientali, Meridionali și Occidentali, la exteriorul
cărora se întind, ca o treaptă mai joasă, podișuri și câmpii, către care trecerea se face prin
intermediul dealurilor subcarpatice.

Diversitatea tipurilor genetice de relief este caracteristică și spațiului românesc. Relieful

structural este pus în evidență de abrupturi și denivelări în Carpați și Podișul Dobrogei de Nord.
De asemenea, horstul dobrogean s-a constituit pe resturi hercinice în condițiile eroziunii
diferențiale a peneplenei. Relieful petrografic este dezvoltat pe roci cristaline în Carpați și
Podișul Dobrogei. Relieful dezvoltat pe roci solubile reprezintă peste 20 % din teritoriul țării, mai
relevant fiind relieful carstic din aria carpatică. Tot în Carpați este specific și relieful dezvoltat
pe gresii și conglomerate, în ariile de orogen, alături de care evoluează relieful vulcanic și cel
grefat pe roci metamorfice. Pe spațiile mai joase se afla relieful dezvoltat pe argile, marne,
nisipuri și depozite leossoide. Relieful glaciar este bine reprezentat în părțile înalte ale Carpaților
Meridionali și în Munții Rodnei, prin circuri glaciare, în timp ce relieful periglaciar este
distribuit, în mod variat, pe întreg teritoriul țării. De asemenea, relieful fluviatil și cel litoral au o
reprezentare specifică pe teritoriul României.

Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate, proporționalitate,

complementaritate și dispunere simetrică, dat fiind numărul mare de forme de relief, repartiția
aproximativ egală a principalelor unități de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30%
câmpii) și gruparea reliefului. Carpații Românești se extind ca un inel, ce închide o mare
depresiune în centrul țării, cea a Transilvaniei. Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați, cu
un etaj alpin, pășuni alpine și întinse suprafețe de eroziune, a căror altitudine maximă se atinge
în vârful Moldoveanu (din Munții Făgăraș), la 2 544 de metri. Pe teritoriul României, Munții
Carpați au o lungime de 910 km.
 La exterior Munților Carpați se află un inel de dealuri — Subcarpații și Dealurile de
Vest — locurile cele mai populate, datorită bogatelor resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) și
condițiilor favorabile culturii viței-de-vie și pomilor fructiferi. În est și sud se extind trei mari
podișuri (Moldovei, Dobrogei și Getic), dar și Podișul Mehedinți, în timp ce în sud și vest se
întind două mari câmpii, Câmpia Română (îngustată spre est) și Câmpia de Vest.

Delta Dunării este cea mai joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de
mlaștini, lacuri și stuf. Ceva mai înălțate sunt grindurile fluviale și maritime (Letea, Caraorman,
Sărăturile) pe care se grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din Antichitate de
numeroși oameni de știință ai vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel
Bătrân. Delta Dunării a fost introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca
rezervație naturală a biosferei.

România beneficiază de toate tipurile de unități acvatice: fluvii și râuri, lacuri, ape
subterane, ape marine. Particularitățile hidrografice și hidrologice ale României sunt determinate,
în principal, de poziția geografică a țării în zona climatului temperat-continental și de prezența
arcului carpatic. Factorul antropic a contribuit la unele modificări ale acestor particularități.

Carpații Românești se extind ca un inel, care închide o mare depresiune în centrul țării,
a Transilvaniei. Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați (de văi transversale total sau
parțial) și prezintă un număr însemnat de depresiuni intracarpatice (cu diferite geneze), cu un
spectaculos etaj alpin, cu pașuni alpine, cu întinse suprafețe de eroziune. Acești munți au fost, din
cele mai vechi timpuri, loc de retragere și de adăpost al populației pe timpul invaziilor străine.
Datorită caracteristicilor locale, au apărut și așezări permanente (în depresiuni și pe culoarele de
vale), dar și temporare (odăi, sălașe) care ating plafonul de 2000 m. În Carpații Apuseni se atinge
altitudinea de 1200 m pentru așezările permanente. Raportat la continentul european, Carpații
reprezintă sistemul nord-estic montan alpin, care începe din Bazinul Vienei și ține până în Valea
Timocului, pe o lungime de aproximativ 1500 km (cel mai lung lanț montan din Europa) și se
întinde pe o suprafață de 170 000 km². Pe teritoriul României au o lungime de 910 km. Carpații
românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin, bine individualizat prin direcția
generală a culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate și structură. Rezistența Platformei
Ruse le-a impus Carpaților la formare o direcție de la nord-nord-vest spre sud-sud-est, direcție
modificată apoi spre vest de horstul hercinic dobrogean.
Astfel, Munții Carpați, care se ridică până la peste 2 500 m, domină relieful României, altitudinea
maximă de 2 544 m fiind în vârful Vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș. Carpații sunt apreciați
ca munți cu înălțime mijlocie și mică și au altitudinea medie de 840 m. De asemenea, circa 90 %
din suprafața lor se află sub altitudinea de 1500 m. Cea mai mare parte din aria carpatică având
peste 2000 m, în proporție de 85 %, se află între Valea Prahovei și Culoarul Timiș-Cerna. Treapta
munților prezintă, deci, diferențieri din punct de vedere hipsometric: Carpații Meridionali, cu
altitudinea medie de 1136 m, Carpații Orientali, cu altitudinea medie de 950 m și Carpatii
Occidentali, cu altitudinea medie de 654 m.

Carpații românești se împart în trei mari grupe:

 Carpații Orientali, aflați între granița de nord și Valea Prahovei, reprezintă 52,2 %
din întreaga arie carpatică, cuprinzând depresiuni largi și numeroase pasuri ce permit circulația
rutieră și feroviară între Moldova și Transilvania; pe latura vestică a Carpaților Orientali se
întinde cel mai mare lanț de munți vulcanici
din Europa: Oaș, Gutâi, Țibleș, Călimani, Gurghiu, Harghita, Bodoc etc. Formați ca și celelalte
unități ale Carpaților românești, în timpul orogenezei alpine, prezintă varietate litologică, fiind
constituiți din sișturi cristaline, roci sedimentare și roci vulcanice, dispuse în trei șiruri paralele.
Altitudinea maximă este de 2303 m, iar gradul de fragmentare este ridicat, fiind dat de prezența
depresiunilor și văilor dispuse transversal și longitudinal. Între văile Oituz și Prahova, Carpații
Orientali își schimbă direcția (de la N-V la S, spre S-V și V), formând Carpații de Curbură.
Masivele care alcătuiesc Carpații Orientali au următoarea alcătuire: în vest roci vulcanice, în
centru roci cristaline iar în est și sud roci sedimentare. Principalele resurse sunt: minereuri
de cupru, plumb, aur, argint, mangan, cărbuni, ape minerale etc.
 Carpații Meridionali, cuprinși între Valea Prahovei și culoarul Timiș-Cerna, se
întind pe aproximativ 21 % din spațiul montan românesc. În această grupă se întâlnesc cei mai
înalți munți din România, 11 vârfuri au altitudini de peste 2500 m. Caracteristicile morfometrice
sunt superioare celorlalte unități carpatice. Dovada o constituie înălțimea maximă de 2544 m,
înclinarea medie a reliefului de 25 – 35 % și adâncimea fragmentării, care, pe alocuri, variază
între 500 și 1000 m. Masivitatea pronunțată se explică prin structura litologică, prin predominarea
sișturilor cristaline. În plus, aceste tipuri de roci au conservat cel mai bine
urmele glaciațiunii pleistocene și, ca urmare, Carpații Meridionali adapostesc cea mai mare
varietate de forme glaciare: circuri și văi glaciare, custuri, șei de transfluență, morene frontale și
laterale, praguri glaciare. Acestea sunt fie izolate, fie grupate, în acest din urmă caz formând
complexe glaciare. De asemenea, rocile metamorfice sunt cele care au condiționat menținerea
urmelor modelarii policiclice, în cadrul lor evidențiindu-se trei suprafețe de nivelare (Borăscu,
Râu-Șes, Gornovița), precum și umeri de vale. Nu în ultimul rând, este de menționat
relieful carstic prezent pe calcarele din care sunt construite extremitățile munților. [6] Munții sunt
formați din roci cristaline și culmi calcaroase.
 Carpații Occidentali, ce se întind între Defileul Dunării la Sud, și Someș la Nord,
au trecut, pe parcursul orogenezei alpine, prin etape de înălțare și de coborare, prin
accidente tectonice pe parcursul cărora s-au definitivat masivele sub formă de horsturi si grabene.
Liniile de falii formate au permis apariția efuziunilor vulcanice și conturarea unor forme
vulcanice care s-au păstrat până azi. Ponderea mare a rocilor dure (sișturi cristaline, granite,
banatite) explică masivitatea reliefului. Prezența calcarelor a favorizat dezvoltarea reliefului
carstic pe o suprafata de 2467 km², acesta fiind marcat prin peșteri și forme carstice minore. Și în
cadrul lor, procesele tectonice sacadate, cu faze de înălțare urmate de lungi perioade de liniște
tectonică, au contribuit la formarea suprafețelor de nivelare, însă la înălțimi mult mai reduse în
comparație cu celelalte ramuri carpatice. Altitudinea maximă este de 1849 m în Munții
Apuseni. Principalele resurse sunt: minereuri feroase și neferoase, cărbuni, materiale de
construcții, izvoare minerale etc.

Dealurile și podișurile României reprezintă un ansamblu regional, complex din punct de

vedere al genezei, vârstei și evoluției. Aceste regiuni conferă unele trăsături care le
individualizează, precum morfografia, predominarea interfluviilor plane, modul de utilizare al
terenurilor ș.a. Regiunile de dealuri și de podișuri constituie cea mai întinsă treaptă geografică de
pe teritoriul României. Prin poziție, ele învăluie Carpații făcând totodată trecerea la uniățile de
câmpie. Se desfășoară pe circa 100 000 km², ceea ce reprezintă 42 % din suprafața acesteia. Prin
condițiile naturale favorabile vieții, aceste unități de relief constituie și reprezintă aria cu cea mai
largă dezvoltare a așezărilor omenești, cu numarul cel mai mare de locuitori. Prin poziția
geografică, cea mai mare parte a dealurilor și podișurilor (74 %) se află la exteriorul arcului
carpatic, pe când la interior se găsesc doar Dealurile Transilvaniei. Cele din exterior alcătuiesc, în
cadrul edificiului reliefului României, o treaptă între munți și câmpie.

 Podișul Mehedinți la Ponoarele

  Dealurile și podișurile cuprind cea mai mare parte a intervalului hipsometric de
200 – 800 metri. În unele regiuni, ele coboară sub aceste valori (Dobrogea, Dealurile de Vest,
sudul Podișului Moldovei) sau le depășesc (Subcarpații). Circa 73 % din spațiul deluros și de
podiș se încadrează în intervalul de 200 – 500 m, 23 % celui cu înălțimi de 500 – 800 m și numai
4 % valorilor extreme (predomină cele sub 200 m). Prin altitudine, dar și prin caracteristicile
geografice ale peisajului, podișurile din România se înscriu fie în treapta câmpiilor (podișurile
din Dobrogea Centrală și de Sud; Podișul Jijiei; sudul Podișului Getic) în care sunt elemente
similare cu acestea (fragmentare, morfologie, climat, soluri, vegetație, economie, tipuri de așezări
etc.), fie în treapta dealurilor (Podișul Sucevei, Podișul Bârladului, nord-vestul Podișului
Dobrogei). O situație aparte o reprezintă Podișul Mehedinți unde peisajul se apropie de acela al
munților joși din Banat. El constituie un podiș carpatic jos.
 Relieful de ansamblu și microrelieful este diferit de la o regiune la alta. Astfel,
sunt prezente culmi deluroase prelungi, uneori conforme cu structura (ex. Muscelele Năsăudului),
culmi de confluență de tipul gruiurilor/dealurilor (în Podișul Getic), dealuri de tip bloc/horst
cristalin (în Dealurile de Vest), dealuri scunde, domoale (ex. Câmpia Moldovei), suprafețe
interfluviale, aproape cvasiorizontale cu mici forme negative de tipul crovurilor (în Podișul
Dobrogei de Sud), munți joși, tociți, înconjurați de propriile dezagregate/pedimente (în Masivul
Dobrogei de Nord), depresiuni tectonice de tip golf (în Dealurile de Vest), depresiuni de contact
(în Depresiunea colinara a Transilvaniei, Podișul Moldovei), depresiuni endoreice (pe calcare în
Podișul Mehedinți; pe loess în Podișul Dobrogei de Sud). Importante, în peisajul actual, sunt
terasele care au fost utilizate ca suport al sitului așezărilor umane și al căilor de comunicație.
 Depresiunea colinară a Transilvaniei prezintă un fundament carpatic puternic faliat
și scufundat, ale cărui compartimente se regăsesc la adâncimi ce variază între 2000 și 6000 m. La
suprafață se suprapune o cuvertură de roci sedimentare, formată din argile, marne, nisipuri, gresii,
conglomerate. Structura geologică a depresiunii conține cute diapire, domuri și straturi
monoclinare, pe ultimile dintre ele dezvoltându-se cueste.
 Podișul Dobrogei, cea mai complexă arie geologică și geomorfologică a
României, este o unitate de orogen în partea nordică și o unitate de platformă în partea sudică.
Succesiunea orogenezelor a contribuit, încă din paleozoic, la definitivarea unităților acestui podiș,
astfel: orogeneaza baikaliană este cea care a dus la individualizarea unității formate din sișturi
verzi, adică Podișul Casimcei, în timp ce orogeneza hercinică a ridicat Munții Măcinului,
cunoscuți pentru diversitatea formelor apărute pe granituri.

Dobrogea

Această unitate morfologică cuprinsă între Valea Dunării, Marea Neagră și granița

cu Bulgaria este alcătuită din următoarele zone de relief:

 Munții Dobrogei între Valea Dunării și Podișul Babadagului

 Podișul Dobrogei de Nord cuprins între Dunăre, Munții Dobrogei, Marea Neagră
și Podișul Dobrogei de Sud
 Podișul Dobrogei de Sud cuprins între Podișul Dobrogei de Nord, Dunăre, Marea
Neagră și granița cu Bulgaria.

Câmpiile și Delta Dunării

Câmpiile României înconjoară în semicerc teritoriul țării, localizate în sudul și vestul țării.
[9]
 Astfel, câmpiile sunt grupate în două sectoare extracarpatice: Câmpia Română și Câmpia de
Vest (Banato-Crișene), care se întind pe o suprafață de aproape 30 % (28,5).

Câmpiile formează treapta cea mai coborată și mai tânără a reliefului țării, cu altitudini
predominante sub 200 m, dar care pot urca până la 300 m și pot coborî până la 10 m. Prezintă o
morfografie, în general, simplă, cu suprafețe netede și întinse, cu o energie a reliefului redusă,
unde predomină văile larg deschise cu lunci și terase (joase) bine dezvoltate, unde râurile
meandrează sau se despletesc puternic. Uneori, luncile și terasele joase se continuă și în regiunile
vecine, au aceeași funcționalitate ca și câmpia și sunt incluse dealurilor sau podișurilor
(depresiunile de tip golf din Câmpia de Vest), datorită caracteristicilor locale (sunt înconjurate de
dealuri). Activitățile socio-economice sunt intense, cu numeroase orașe mari (plus capitala), cu o
industrie specifică resurselor de sol și subsol.

Aceste unități morfologice constituie cele mai recente formații geologice pe care s-a
dezvoltat cel mai tânăr relief.

 Câmpia Română cuprinsă între Piemontul Getic, Subcarpați, Podișul Moldovei și

valea Dunării se împarte morfologic în următoarele sectoare: Câmpia Piemontană, Câmpia de
divagare, Câmpia dunăreană. Este cea mai mare câmpie a României. Este o regiune complexă,
din multe puncte de vedere, care a atras atenția multor cercetători, precum Emmanuel de
Martonne, George Vâlsan, Vintilă Mihăilescu, Constantin Brătescu etc., care au adus importante
contribuții legate de limite, regionare, geologie, terase ș.a. Astfel, Câmpia Română, este cea mai
întinsă unitate de câmpie a României și s-a format în cuaternar, în urma depunerilor succesive de
sedimente aduse de râurile care au erodat masivele Carpaților Meridionali, pe un fundament care
aparține Platformei Moesice. Altitudinea medie este de 64 m, în timp ce 22 % din suprafața ei are
altitudini cuprinse între 100 și 200 m. În general, Câmpia Română are un relief plat, tabular, larg
desfășurat și compartimentat de văile largi ale afluenților Dunării. Partea vestică a Câmpiei
Române este alcatuită dintr-o câmpie de terase și câmpii tabulare, netede. În partea sudică, Lunca
Dunării este o adevarată câmpie aluvială, cu o lațime de 1 – 4 km, respectiv 15 – 20 km în
estul Câmpiei Bărăganului, fiind influențată, permanent, de variațiile de nivel ale apelor Dunării.
Așezările umane din Câmpia Română sunt numeroase, peste 2300 de sate și peste 60 de orașe.
 Câmpia de Vest cuprinde extremitatea estică a marii câmpii panonice. Ea se află în
vestul țării, între granița de vest a României (cu Ungaria și Serbia) și Dealurile de Vest și pe mici
porțiuni cu Carpații Apuseni, Carpații Banatului și Orientali. Astfel, limita de este sinuoasă cu
pătrunderi în lungul marilor culoare de vale și a depresiunilor și retrageri spre vest, în dreptul
unor masive muntoase sau deluroase care pătrund sub forma unor culmi perpendiculare spre vest.
Câmpia de Vest este o regiune de sedimentare lacustră, pe un fundament cristalin faliat și
scufundat. Prezintă, de la nord la sud, o succesiune de sectoare joase, de o remarcabilă netezime,
până nu demult inundabile, și sectoare înalte, unele cu câmpuri de dune - în Câmpia Carei și
depuneri piemontane de loess. Altitudinea medie este de 100 m și urcă până la 200 m la contactul
cu Dealurile de Vest. Principalele resurse sunt: zăcăminte de petrol, gaze naturale și ape termale.
 Delta Dunării reprezintă cea mai nouă unitate naturală din România. Este situată în
nord-estul Podișului Dobrogei și este alcătuită dintr-o asociere de grinduri fluviatile, de cordoane
litorale vechi și noi, de resturi ale reliefului predeltaic, de depresiuni cu suprafețe și adâncimi
variabile și de albii vechi și noi ale Dunării. Este traversată de paralela 45° latitudine nordică.
Este cea mai joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini, lacuri și stuf. Ceva
mai înălțate sunt grindurile fluviale și maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile) pe care se
grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din Antichitate de numeroși oameni de știință
ai vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân. De-a lungul
timpului a căpătat multe studii asupra genezei, evoluției, calității mediului, turismului ș.a, bazate
pe studii și cercetări amănunțite. Delta Dunării a intrat în patrimoniul
mondial al UNESCO în 1991 ca rezervație a biosferei.

Apele curgătoare
Pentru o listă a râurilor din România, grupate alfabetic, vezi Liste de râuri din România.
Pentru o listă a râurilor din România, grupate după lungime, vezi Listă a râurilor din România
după lungime.

Rețeaua hidrografică a României

Cea mai mare parte a apelor curgătoare de pe teritoriul României izvorăsc din Carpați și aparțin

bazinului Dunării (excepție fac unele râuri din Dobrogea).

Datorită configuației reliefului, rețeaua apelor curgătoare este dispusă radial. Apele curgătoare
principale care izvorăsc din Carpați au un profil longitudinal caracterizat prin pante mari în
regiunea muntoasă, mai line în regiunea dealurilor și piemonturilor și foarte line în regiunea de
câmpie.

Principalele bazine hidrografice de pe teritoriul României sunt: al Dunării și al Mării Negre.

Râurile din vestul României Vișeul, Iza, Someșul, Crasna, Crișurile, Mureșul, Bega se varsă prin

intermediul Tisei în Dunăre, iar Timișul, Carașul, Nera, Cerna, direct în

Dunăre. Jiul, Oltul, Vedea, Argeșul, Ialomița, Siretul, Prutul sunt tributare Dunării. Din bazinul

Mării Negre fac parte Casimcea, Taița, Telița.

În afară de aceste bazine hidrografice pe teritoriul României sunt câteva zone semiendoreice.

Principalul colector al apelor curgătoare de pe teritoriul României, Dunărea, are o lungime în

limitele României de 1075 km.

Resursele de apă

Resursele de apă endogene (care se formează din precipitațiile căzute pe teritoriul țării) sunt

evaluate la 42 km³/an. Aceasta reprezintă abia 0.67% din totalul resurselor de apă endogene de
6.223 km³/an ale țărilor europene. Resursele endogene specifice ale României raportate la

populație sunt de 1.894 m³/an, loc. iar cele raportate la suprafață sunt de 0,18 m. După ambele

criterii România este una din țările cu resursele de apă cele mai scăzute din Europa. Dacă se iau

în considerare și resursele de apă exogene (care reprezintă aportul râurilor care se formează pe

teritoriul altor țări și intră apoi pe teritoriul țării) – în cazul României Dunărea și cursurile de apă

din bazinul Siretului superior - de 170 km³/an, resursele totale de apă ale României se ridică la

212 km³/an. De aceea, România depinde în foarte mare parte de resursele de apă venind din

diferite țări din amonte. Aceste resurse de apă nu sunt în totalitate utilizabile. Din cauza

regimului variabil al resurselor de apă, o parte din aceste resurse se scurg în perioadele de viitură,

pe când, în perioadele secetoase, debitele scurse scad la valori foarte mici. Pentru a mări

resursele utilizabile este nevoie de regularizarea debitelor prin lacuri de acumulare care să rețină

debitele excendentare în perioadele ploioase, pentru a le face disponibile în perioadele secetoase.

De aceea, spre deosebire de țările din Europa de Vest și de Nord, lipsa unor resurse suficiente de

apă riscă să devină un factor limitativ al dezvoltării economice dacă nu este promovată o politică

strictă de utilizare rațională a apelor.

Penuria de resurse de apă ale României, dependența de resursele exogene și necesitatea

regularizării debitelor a fost scoasă în evidență încă din 1960 prin Planul de amenajare a apelor

din România. Drept urmare, autoritățile responsabile cu gospodărirea apelor din acea vreme au

luat decizia de prezerva apelor interioare ale țării, utilizând cu precădere apele exogene ale

Dunării, de a iniția un amplu program de realizare de lacuri de acumulare pentru mărirea

resurselor endogene utilizabile și de a promova o politică de economisire și utilizare rațională a

resurselor de apă.

Totuși, în anii următori, importanța unei gospodăriri raționale a apelor a fost adeseori neglijată.

De două ori (în 1968 și 2004) organele centrale de gospodărire a apelor au fost desființate, de
fiecare dată cu urmări negative grave. Consumurile de apă au crescut foarte mult; deși este o țară

săracă în resurse de apă, România este unul din cei mai mari consumatori de apă din Europa.

Lacurile și limanele
Pentru o listă a lacurilor din România, vezi Listă de lacuri din România.

În România sunt circa 2300 de lacuri și limane care ocupă o suprafață totală de aproape

2620 km², adică 1,1% din teritoriul României. La acestea se adaugă circa 1150 de iazuri.
Caracteristică este însă predominarea lacurilor cu suprafețe sub 1 km² (90% din numărul total al
lacurilor). Cele mai mari întideri de apă sunt limanele de pe litoralul Mării Negre și din Lunca
Dunării iar cele mai mici (sub 0,5 km²) sunt lacurile glaciare din regiunile montane.

Limanele Dobrogene

După raportul dintre evaporabilitate și cantitatea precipitațiilor atmosferice, lacurile din România

se împart în două mari categorii:

 Lacurile zonei cu umiditate deficitară, sunt repartizate geografic astfel:

o Limanele din Dobrogea, situate în lungul zonei litorale maritime și de-a lungul
văii Dunării. În sudul Deltei Dunării alternează limane fluviatile cu apă dulce
și limane maritime sărate. De când i-a fost închisă „portița” (în anii 1970),
complexul lagunar Razim, Golovița, Zmeica, Sinoe și Nuntași (1125,30 km²)
cuprinde atât limane cu apă dulce (primele trei și Nuntași) cât și cu apă sărată
(Sinoe).
o Lacurile din Podișul Moldovei sunt în majoritatea lor artificiale (iazuri), iar în
cazuri izolate formate datorită alunecărilor de teren și conurilor de dejecție
laterale; au adâncime mică (2–3 m) și majoritatea sunt lacuri de apă dulce,
dar în Câmpia Jijiei ele au o mineralizare destul de ridicată.
o Lacurile din Podișul Transilvaniei, legate, ca geneză, de masivele saline din zona
diapiră (lacurile Ursu, Negru etc). Unele din ele s-au format prin prăbușirea
vechilor saline (lacul Avram Iancu, Sic etc)
o Lacurile din Câmpia Română, formate în majoritatea lor datorită fenomenelor de
sufoziune din depozitele de loess (Ianca, Plopul, Colentina etc)
 o Lacurile de luncă, răspândite de-a lungul luncilor râurilor mai importante, având
un regim hidrologic strâns legat de cel al râurilor (Potelu, Rastu, Suhaia etc)
 Lacurile zonei cu umiditate excedentară, sunt repartizate geografic astfel:
o Lacurile din Carpații Orientali, lacuri de baraj (Lacul Roșu), vulcanice (Sf. Ana),
glaciare (Lala, Buhăescu, Iezer etc.)
o Lacurile din Carpații Meridionali, lacuri glaciare (Zănoaga, Bucura, Capra, Bâlea,
Gâlcescu etc), care constituie, în majoritatea lor, obârșii ale râurilor.

Marea Neagră

Marea Neagră se învecinează cu teritoriul continental al României pe o distanță de 245 km,

formând litoralul românesc.

Partea acvatică a teritoriului românesc (marea și limanele) se întinde pe aproximativ 20.000

de kilometri pătrați, constând din :

 ape interioare (limanele) – 753 de kilometri pătrați,

 apele maritime teritoriale – 4.487 de kilometri pătrați,
 zona contiguă a apelor teritoriale – 4.460 de kilometri pătrați, și
 zona economică exclusivă – 10.300 de kilometri pătrați.

Marea teritorială a României cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului ori, după caz, apelor

maritime interioare, având lățimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la liniile de

bază. 

La data de 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a decis că României

îi revin în plus 9.700 kilometri pătrați din teritoriul Mării Neagre, extinzând astfel cu 20%

jurisdicția României asupra Mării Negre. Zona s-a aflat în litigiu cu țara vecină, Ucraina,

din momentul independenței acesteia, fiind anterior în litigiu cu URSS începând cu anul

1948. În zona respectivă se află zăcăminte estimate la 70 miliarde metri cubi de gaze,

respectiv 12 milioane tone de țiței.

 Delta Dunării (3446 km²), aflată în mare parte în Dobrogea, România și parțial
în Ucraina, este a doua ca mărime și cea mai bine conservată dintre deltele europene.

Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, fiind clasificată

ca rezervație a biosferei la nivel național în România și ca parc național în taxonomia
internațională a IUCN. Aceasta se suprapune atât siturilor de importanță comunitară Delta
Dunării (sit SCI) și Delta Dunării (zona maritimă) , cât și ariilor de protecție specială
avifaunistică Beștepe - Mahmudia și Delta Dunării și Complexul Razim - Sinoie.

Situl Delta Dunării (începând din 21 mai 1991) este protejat prin Convenția Ramsar (The
Ramsar Convention on Wetlands) ca zonă umedă de importanță internațională.

Parcul național include rezervațiile naturale: Capul Doloșman, Cetatea Histria, Complexul

Vătafu - Lunghuleț, Complexul Sacalin Zătoane, Grindul și Lacul Răducu, Grindul
Chituc, Grindul Lupilor, Insula Popina, Lacul Potcoava, Pădurea Caraorman, Pădurea
Letea, Roșca - Buhaiova, Corbu-Nuntași - Histria, Lacul Belciug, Lacul Rotundu, Arinișul
Erenciuc, Complexul Periteașca - Leahova, Lacul Nebunu, Pădurea Babadag - Codru, Dealul
Ghiunghiurmez și Sărăturile Murighiol.

Delta Dunării este limitată la sud-vest de podișul Dobrogei, la nord de cel al Basarabiei,
iar în est se varsă în Marea Neagră. Delta Dunării este traversată de paralela de 45° latitudine N și
de meridianul de 29°, longitudine E. La nord, brațele Chilia și Musura formează granița
cu Ucraina. Delta ocupă, împreună cu complexul lagunar Razim-Sinoe 5050 km², din care 732
km² aparțin Ucrainei, Deltei românești revenindu-i o suprafață de 2540 km². Este încadrată
de limane și lacuri adiacente și cuprinde sute de lacuri între brațe, dintre care câteva zeci de mari
dimensiuni. Datorită celor 67 milioane de tone de aluviuni aduse de Dunăre, Delta Dunării crește
anual cu aproximativ 40 m².

Dunărea, ajunsă la Pătlăgeanca se bifurcă: Brațul Chilia la nord și Brațul Tulcea la sud,

braț care mai apoi, la Furca Sfântu Gheorghe (în turcește Çatal Çedırlez uneori transcris în
română „Ceatal Sf. Gheorghe”) se desparte în Brațul Sulina și Brațul Sfântu Gheorghe.

Brațul Chilia, formează granița cu Ucraina, și transportă pe cursul său, de o lungime de

104 km², 60% din apele și aluviunile Dunării.
 Brațul Sulina este situat în mijlocul Deltei și, spre deosebire de Chilia, are un curs
rectiliniu, fiind permanent dragat și întreținut pentru navigația vaselor maritime. Are o lungime
de 71 km și transportă 18% din volumul de apă al Dunării. Cursul Brațului Sfântu Gheorghe este
orientat spre sud-est, și se desfășoară pe 112 km, transportând 22% din debitul Dunării. La
vărsare formeaza insulele Sacalin considerate un început de deltă secundară.

Delta Dunării (cu excepția deltei secundare a brațului Chilia) face tradițional parte
din Dobrogea, dar în Antichitate și Evul Mediu litoralul se afla mult mai la apus (între Chilia
Veche și Murighiol pe vremea lui Strabon, între Periprava și Lacul Dranov în epoca bizantină),
astfel încât hărțile istorice care reprezintă Dobrogea cuprinzând toată Delta actuală, sunt
geomorfologic false.

Delta Dunării este încadrată în regiunea biogeografică panonică și stepică a Dobrogei și

prezintă o arie naturală cu o diversitate floristică și faunistică ridicată, exprimată atât la nivel
de specii cât și la nivel de ecosisteme terestre și acvatice.

În arealul deltei au fost identificate 29 de tipuri de habitate de interes comunitar; astfel:

Ape stătătoare oligotrofe până la mezotrofe cu vegetație din Littorelletea uniflorae și/sau Isoëto-
Nanojuncetea; Ape puternic oligo-mezotrofe cu vegetație bentonică de specii de Chara; Bancuri
de nisip acoperite permanent de un strat mic de apă de mare, Comunități cu salicornia și alte
specii anuale care colonizează terenurile umede și nisipoase; Comunități de lizieră cu ierburi
înalte higrofile de la nivelul câmpiilor, până la cel montan și alpin; Cursuri de apă din zonele de
câmpie, până la cele montane, cu vegetație din Ranunculion fluitantis și Callitricho-Batrachion;
Dune cu Hippophae rhamnoides; Depresiuni umede intradunale; Dune mobile embrionare (în
formare); Dune fixate cu vegetație herbacee perenă (dune gri); Galerii ripariene și tufărișuri
(Nerio-Tamaricetea și Securinegion tinctoriae); Lacuri eutrofe naturale cu vegetație
tip Magnopotamion sau Hydrocharition; Lacuri distrofice și iazuri, Lagune costiere; Mlaștini
calcaroase cu Cladium mariscus; Pajiști cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase
(Molinion caeruleae); Pajiști mediteraneene umede cu ierburi înalte din Molinio-Holoschoenion;
Pajiști de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sanguisorba officinalis); Pajiști aluviale
din Cnidion dubii; Pajiști sărăturate de tip mediteranean (Juncetalia maritimi); Pajiști și mlaștini
sărăturate panonice și ponto-sarmatice; Pajiști xerice pe substrat calcaros; Păduri ripariene mixte
cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia, din lungul marilor
râuri (Ulmenion minoris); Râuri cu maluri nămoloase cu vegetație de Chenopodion
rubri și Bidention; Stepe ponto-sarmatice; Tufărișuri de foioase ponto-sarmatice; Vegetație
anuală de-a lungul liniei țărmului; Vegetație forestieră ponto-sarmatică de stejar pufos și Zăvoaie
cu Salix alba și Populus alba.

Flora Deltei este reprezentată în mare parte de o vegetație specifică zonelor

umede (stuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia pitică) și ocupă 78% din totalul suprafeței.
Zăvoaiele ocupă 6% din suprafața deltei, fiind păduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc
pe grindurile fluviatile, fiind periodic inundate, iar ochiurile de apă sunt acoperite de o vegetație
acvatică și plutitoare, ocupând 2% din suprafața deltei. De asemenea, există păduri (Pădurea
Letea și Pădurea Caraorman) alcătuite din arbori (stejar brumăriu, stejar pedunculat, frasin, plop
tremurător, ulm), arbusti (zălog, cătină roșie) și plante agățătoare (hamei, curpen, viță sălbatică).

Delta Dunării conține mai mult de 360 de specii de păsări și 45 de specii de pește de apă
dulce în numeroasele sale lacuri și japșe. Acesta este locul unde milioane de păsări din diferite
colțuri ale Pământului (Europa, Asia, Africa, Marea Mediterană) vin să cuibărească. Speciile
majore de pești în cadrul Deltei Dunării sunt știuca și somnul. Fauna deltei este una bogată și
variată în specii de mamifere, păsări, reptile, amfibieni, pești, crustacee, melci, moluște și insecte;
dintre care unele protejate prin aceeași Directivă a Consiliului European (anexa I-a) 92/43/CE
(privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică) sau aflate pe
lista roșie a IUCN.

Parcul național adăpostește și asigură condiții de hrană și cuibărire mai multor păsări

migratoare, de pasaj sau sedentare protejate la nivel european și enumerate în anexa I-a
a Directivei CE 2009/147/CE din 30 noiembrie 2009, privind conservarea păsărilor sălbatice.
Populația Deltei a fost totdeauna răzleață, mediul semi-acvatic nepermițând densități
importante (densitatea medie este de 5 locuitori/km2). Vara, afluxul de turiști triplează populația,
care la recensământul din 2002 se menținea la 14.583 locuitori, dintre care 12.666 români (87%),
1438 lipoveni (10%), 299 ucraineni diverși alții (1%) [34]. Delta a fost dintotdeuna un mediu-
refugiu pentru populațiile inițial grecești (grecii pontici erau încă 2059 în 1910, mai numeroși
decât lipovenii), ulterior românești (dicienii, denumire care provine poate de la Vicina),
apoi lipoveni. Aceste populații s-au amestecat, lucru dovedit și de vocabularul limbilor vorbite în
deltă, îndeosebi termenii pescărești.
 Obiective turistice

Pe teritoriul și în vecinătatea parcului național se află mai multe obiective de interes

turistic (lăcașuri de cult, monumente istorice, situri arheologice, arii protejate, zone naturale);
astfel:

 Biserica ortodoxă „Buna Vestire” din Tulcea, construcție 1869, monument istoric.

 Mănăstirea și castrul roman Halmyris de la Murighiol.
 Moscheea Azizyie (Geamia Sultanului Abdulaziz) din Tulcea, lăcașul de cult
reprezentativ al comunității musulmane construit în anul 1863, monument istoric.
 Așezarea greco-indigenă din satul Sălcioara (sit arheologic).
 Cetatea Argamum - Orgame, sit arheologic aflat în partea de est a
județului Tulcea, pe teritoriul administrativ al comunei Jurilovca, în locul numit Capul Doloșman.
Acesta este localizat la contactul dintre Podișul Babadagului și Limanul Razim care,
în Antichitate, era un golf deschis al mării Negre (golful Argamon).
 Histria, cetate grecească (ruine) aflată pe teritoriul administrativ al comunei Istria,
în județul Constanța; cel mai vechi oraș atestat de pe actualul teritoriu al României.
 Situl arheologic de la Vișina.
 Munții Măcinului
 Marea Neagră
 Complexul lagunar Razim-Sinoe (Limanele Dobrogene) constituit din cele două
unități: Unitatea Razim cu lacurile Golovița, Zmeica, Babadag, Tauc, Topraichioi și cel omonim;
și Unitatea Sinoe ce cuprinde lacurile Nuntași, Tuzla și Sinoe[35]
 Cimitirul cosmopolit din Sulina, un cimitir în care sunt înmormântați marinari din
toată lumea, victime de naufragiu și chiar pirați. Există mormântul unui pirat fără nume, sunt
mormintele îndrăgostiților înecați, al unei prințese și multe alte locuri de veci pline de poveste.

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din
bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din care
fac parte și munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud
(lanțurile pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca state
riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin strâmtoarea Kerci este legată
de Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee și
deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării
Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de
sare pe litru față de 34-37 în alte mări și oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și
cele adânci anoxice (fenomen denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu
multe specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obișnuit
fiind între 7 și 12 la mie.

Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la
circa 2212 m sub nivelul mării în apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine
(circa 12 cm).

Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe -

prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături
de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților
marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva
sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara până la 29 de grade
Celsius care ajung iarna până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime
de 150–200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2,H2S]. Curenții au intensitate redusă pe
verticală și mai mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor variații ale stării vremii, pot apărea
valuri care ating 5–10 m.

Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere al
salinității, Marea Neagră se împarte în:

 zona de suprafață;
 zona de adâncime;

Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

 zona litorală;
 zona pelagică;
 zona abisală.
 Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele sunt reprezentate
prin viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată păsări și pescăruși.

Etajul supralitoral este format din zonele de țărm acoperite ori stropite de valuri în mod
ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori
măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei materiile
organice se află în descompunere, formând depozite cu miros de metan și sulfură de hidrogen.
Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistență la variații de
mediu și hidrofile. Cu o frecvență mai redusă se întâlnesc și angiosperme, mai ales în partea
dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe și - mai puțin -
anaerobe, fauna include numeroase crustacee, insecte și viermi. Mare parte din aceste vietăți se
hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La
acestea trebuie adăugate vietățile pasagere, în special păsările de mare.

tajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între circa. 0 și -0,5 m altitudine).
Etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul mezolitoral al lui Peres și Picard
(1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui Ercegovic (1957). După substratul solului se împarte
în zone pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase. Mediolitoralul ocupă în cadrul zonelor cu
substrat dur o fâșie lată de 2–10 m în funcție de înclinația platformei stâncoase. Zonele
mediolitorale pietroase (stâncoase) adăpostesc organisme capabile a rezista perioadelor scurte de
deshidratare și care se pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se fixează prin firele cu
bissus). Aici intră unele specii de alge și scoici. Li se adaugă viețuitoare care vin periodic din
etajul supralitoral sau infralitoral. În anumite condiții și în acest mediu apar depozite de materie
organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai cunoscute viețuitoare ale
etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii și stridii. Etajul mediolitoral nisipos cuprinde
în special animale capabile de îngropare rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei de
spargere a valurilor pentru mediolitoralul nisipos de granulație medie și grosieră este cea a
bivalvei Donacilla cornea și polichetului Ophelia bicornis, cărora li se mai asociază
misidul Gastrosaccus sanctus și polichetele Nerine cirratulus, Pisione remota și Saccocirrus
papillocercus (Băcescu. et al 1967). Mediolitoralul nisipurilor fine este caracterizat de
predominarea populațiilor amfipodului Euxinia maeotica și turbelariatul Otoplana
subterranea (Băcescu. et al 1971).
 Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 17,7)
metri. Este zona cea mai favorabilă vieții, în care se află majoritatea speciilor de plante și cea mai
mare parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde porțiunea de fund
marin permanent imersată, situată între limita inundării permanente și adâncimea care permite
existența organismelor fotosintetizante.

Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau pluricelulare (60
m) până la marginea platformei continentale.

În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal și hadal, apele
adânci fiind anoxice.

De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități

neglijabile. Există totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei și
produc hidrogen sulfurat și dioxid de carbon. Ele formează un biosistem anaerob care se apropie
tot mai mult de suprafață. Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă,
sulfuroasă.