CURS 12

SISTEME MARIME
NECONVENŢIONALE

Principiile menţinerii pe locaţie.

Cazul ancorării-statica
Principiile de menţinere pe locaţie:
- Fixarea în solul marin (specific structurilor tip
jacket);
- Aşezarea gravitaţională, specifică platformelor
fixe;
- Ancorarea cu lanţuri, cabluri, parâme sintetice sau
combinaţii, cu sau fară flotabilităţi sau mase
integrate în geometria liniilor – specifice unei
categorii largi de structuri plutitoare sau nave;
- Legături de tip TL (Tension Leg);
- Poziţionarea dinamică (Dynamic Positioning)
specifice navelor tehnice care operează în mare
deschisă.
STATICA LINIILOR DE ANCORARE
Prima etapă importantă în definirea sistemului de
ancorare este studiul staticii acestuia şi a influenţei
diverşilor parametri care îi caracterizează configuraţia.
Utilizarea sistemului de ancorare cu lanţuri şi/sau
cabluri, care să preia forţele date de acţiunea factorilor
perturbatori externi, este foarte frecvent utilizat şi
constituie una dintre modalităţile de menţineri pe
locaţie.
Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un
sistem de ancorare sunt funcţie de destinaţia structurii
flotabile, alegerea unei anumite configuraţii putându-se
face numai pe baza cunoaşterii comportării statice şi
dinamice a acesteia.
Principiile de alegere a compoziţiei liniei de ancorare sunt,
în principal, legate
-de structura fundului marin / oceanic,
-de adâncimea apei,
-de regimul vânturilor, valurilor şi curenţilor în locaţia de
amplasare,
-de dimensiunile structurii plutitoare,
-de operaţiunile pe care trebuie sa le îndeplinească
aceasta.
În general, principalele tipuri sunt:
− linii simple de lanţ sau cablu / parâmă;
− linii compozite de lanţ – cablu;
− lanţuri / cabluri având integrate în geometrie un corp cu
flotabilitate;
− lanţuri / cabluri având integrate în geometrie o masă
concentrată.
 În anumite situaţii, introducerea unor sarcini
concentrate sau a unor flotabilităţi integrate în
geometria lanţului este utilizată pentru:
- asigurarea pescajului de exploatare al obiectului
plutitor, eliminarea sau micşorarea sarcinilor verticale
din ancoră sau pentru micşorarea spaţiului ocupat de
sistemul de ancorare (în cazul greutăţilor concentrate
ataşate);
- scăderea eforturilor în legăturile ancorei, scăderea
sarcinilor verticale asupra corpului plutitor, netezirea
eforturilor de smulgere şi simplificarea procedeelor de
amplasare a ancorelor (în cazul flotabilităţilor
ataşate).
 Proprietaţile unui lanţ sau cablu cu masa uniform
distribuită, suspendat între două puncte într-un fluid
staţionar, se determină din ecuaţiile lănţişorului ale lui
Bernoulli:
- componenta orizontală a tensiunii este constantă;
- maximul tensiunii din linie depinde preponderent de
componenta verticală a tensiunii;
- tensiunea într-un punct dat pe geometria liniei de
ancorare variază liniar cu ordonata.

Există două configuraţii de bază ale liniei de ancorare:

a - ancorare “moale - slabă” (slack) cu lanţuri lungi,caz
în care lanţul este tangent la linia fundului mării;
b - ancorare “tare”,cu lanţuri scurte (taut) caz în care
lanţul face un anumit unghi cu linia fundului mării.
 Cu excepţia unor cazuri particulare cea mai
utilizată este varianta a, pentru care, principalele
cerinţe în proiectare sunt:
- nu trebuie să existe forţa verticală aplicată ancorei
(pentru evitarea cazului b şi trebuie să se evite
sarcinile asupra elementelor de fixare ale liniei la
plutitor;
- pentru anumite structuri deplasarea pe orizontală
trebuie limitată;
- instalaţia trebuie să reziste forţei orizontale maxime
fără să se depăşească 1/3 din sarcina de rupere a
elementului de legare;
- proprietaţile de “rigiditate” trebuie alese astfel încât
să se evite rezonanţa, principalul element de
ajustare constituindu-l pretensionarea.
 Problemele care se studiază în cadrul analizei
comportării statice a liniilor de ancorare constau în:

- definirea geometriei sistemului (poziţia initială);

- studiul deplasării statice sub acţiunea unei
forţe exterioare constante (poziţia activă)
pentru o ramură a lanţului;
- studiul deplasării statice sub acţiunea unei
forţe exterioare constante pentru toate
ramurile, care împreună definesc sistemul de
ancorare;
- determinarea caracteristicii de rigiditate
(caracteristica statică).
 Schemele de calcul utilizate sunt în funcţie de datele
considerate cunoscute.
Trebuie însă precizat că în ecuaţiile lănţişorului numărul
necunoscutelor este mai mare cu 2 unităţi decât numărul
ecuaţiilor, motiv pentru care este întotdeauna nevoie să se
cunoască iniţial două mărimi.

Schema generală a unei structuri ancorate cu 2 linii

R– forţa exterioară considerată;
H1 – componenta orizontală a forţei din lanţ la partea
superioară;
V1A – componenta verticală a forţei din lanţ la partea
superioară;
V1B – idem la punctul de prindere;
T1A – forţa rezultantă în lanţ la partea superioară;
T1B – idem la partea inferioară;
α1A – unghiul dintre H1 şi T1A;
α1B – unghiul dintre H1 şi T1B;
η1 – proiecţia orizontală a lănţişorului;
b1 – lungimea de contact cu fundul;
η1C – abscisa sarcinii concentrate sau a flotabilităţii
introduse în geometria lanţului;
ξ1C – ordonata sarcinii concentrate sau a flotabilităţii;
u– deplasarea sistemului sub acţiunea forţei R.
Observaţie: Indicele 2 desemnează valoarea mărimii după
deplasarea sistemului cu valoarea u.
 q,q* - masele pe metru liniar ale celor două tronsoane ale
unei ramuri (A1,C1 şi respectiv C1 B1);
G - masele în apa corespunzatoare sarcinilor sau
flotabilităţilor considerate;
ξ- proiecţia verticală a lănţişorului (adâncimea de
prindere);
S0 - lungimea ramurei lanţişorului.

Observaţie: Pentru desemnarea caracteristicilor celeilalte

ramuri se utilizează indicele barat.

În fapt, toate variabilele pot fi definite liber cu excepţia

adâncimii apei (practic proiecţia verticală a curbei
lănţişorului). În mod practic, punctul de ataşare a liniei de
ancorare la plutitor se face cât mai aproape de suprafaţa
liberă a apei.
 Pentru o deplasare dată faţă de poziţia iniţială, ecuaţiile
lănţişorului pot fi rezolvate obţinând deci şi componentele
forţelor în regim static.
Simplificând pentru cazul unei singure linii de ancorare
parametrii geometrici pot fi definiţi ca în figură.
În concordanţă cu figura notaţiile au următoarea semnificaţie:
h – adâncimea apei;
T0 – tensiunea în lanţ la capătul superior (A – plutitor);
T0v – componenta verticală a tensiunii în lanţ la capătul
superior (A – plutitor);
T0h – componenta orizontală a tensiunii în lanţ la capătul
superior (A – plutitor);
T1 – tensiunea în lanţ la capătul inferior (B – ancoră);

T1v – componenta verticală a tensiunii în lanţ la capătul

inferior (B – ancoră);
T1h – componenta orizontală a tensiunii în lanţ la capătul
inferior (B – ancoră);
s – lungimea lanţului;
w – masa lanţului pe unitatea de lungime, în apa;
l – lungimea proiecţiei orizontale a lanţului;
Φs – unghiul dintre T0 şi T0h;
Φ1 – unghiul dintre T1 şi T1h.
Tensiunea într-un punct dat “i” pe geometria liniei de
ancorare variază liniar cu ordonata (cu notaţiile din figură),
având formularea vectorială

(T ) = (T ) + wz
0 i 0h i

Pentru cazul general prezentat în figură ecuaţiile care

caracterizează ancorarea cu lanţuri scurte şi fără flotabilităţi
sau sarcini concentrate (ancorare „întinsă” - taut) sunt :

T0 sec φs
=
wh sec φs − sec φ1
 T0 h l
=
wh sec φs − sec φ1

T1A
−1
2ξ
cos α 1A =
T1A
q

s tgφs − tgφ1
=
h sec φs − sec φ1

l
=
1
h secφ s − secφ1
{
− 6 + 36 + 12 (tgφ s − tgφ1 ) − (secφ s − secφ1 )
2 2
}
 Prin particularizarea relaţiilor care corespund cazului în care
Φ1 = 0 se obţin relaţiile pentru situatia ancorării “destinse”:
T0 1
=
wh 1 − cos φs
T0 h cos φs
=
wh 1 − cos φs
1 − wh
cos φs =
T0
s 1
= ctg φs
h 2
l cos φ s   1 − cos φ s 
2

= −6+ 36 + 12  tg φ s − 
2
 
h 1 − cos φ s   cos φ s  
 O atenţie deosebită trebuie acordată determinării
caracteristicilor de rigiditate (caracteristici statice) care
reprezintă curba care exprimă dependenţa dintre forţa
exterioară aplicată sistemului şi deplasarea acestuia. Diferitele
forme ale caracteristicilor statice sunt prezentate în figură.

Tipuri de caracteristici
statice
a) liniar simetrică ;

b) neliniar simetrică ;

c) liniar nesimetrică ;

d) neliniar nesimetrică.
Pentrul cazul ancorării bilaterale, fără a avea încorporate
flotabilităţi sau mase concentrate, caracteristicile de rigiditate
studiu sunt de tip A sau B.
Caracteristica de rigiditate de tip A este specifică, în general,
cazurilor în care sunt utilizate parâme sintetice sau vegetale.
Pentru acestea modulul de rezistenţă este semnificativ mai
mic iar elesticitatea mult mai mare decât în cazul utilizării
cablurilor metalice sau lanţurilor, pentru care sunt specifice
curbele de tip B.
În afara faptului că determinarea caracteristicii statice
constituie datele de intrare, importanţa acesteia constă şi în
posibilitatea utilizării ei, încă din fazele preliminare de
proiectare, prin folosirea metodei cunoscute sub denumirea de
analiză cvasistatică. Metoda este expusă sintetic. Indicele „st”
se refera la valoarea statică în timp ce indicele „qs” se referă la
valoarea cvasistatică a tensiunilor în lanţ.
Cazul introducerii în
geometria liniei de ancorare
a unei flotabilităţi sau a unei
mase concentrate.
Cazul ancorării cu pretensionare verticală
 Utilizarea acestei metode presupune totuşi
existenţa unor module, chiar şi simplificate, de
evaluare a forţelor datorate acţiunii vântului, curenţilor
marini şi valurilor asupra structurii plutitoare ancorate
precum şi funcţiilor de răspuns în frecvenţă (RAO –
Response Amplitude Operators) ale mişcărilor
acesteia datorate valurilor.

Considerarea „dinamicităţii” ansamblului se

realizează prin aplicarea dublului amplitudinii mişcării
structurii plutitoare în punctul de tensiune maximă
rezultat prin însumarea forţelor date de acţiunea
forţelor date de vânt, curent şi val (forţe de difracţie)
din care se scade pretensionarea.
Cazul ancorării cu parâme
Diagrame similare pot fi construite pentru toate
cazurile funcţie de adâncimea apei. Pentru aceste
cazuri pot fi utilizate relaţii simple care exprimă
dependenţa forţă – deplasare (load – excursion):
- Adîncimea apei, 5 m: y = 4.2888x + 0.2105
- Adîncimea apei, 6 m: y = 4.2897x + 0.2756
- Adîncimea apei, 9 m: y = 4.2851x + 0.508
- Adîncimea apei, 10 m: y = 4.285x +0.5991
- Adîncimea apei, 11 m: y = 4.2832x + 0.6927

După cum rezultă şi din figura prezentată, în cazul

utilizării parâmelor vegetale sau sintetice, forţele de
redresare se bazează elasticitatea acestora şi nu pe
masa acestora pe metru liniar în apă.
Se poate observa dependenţa liniară atâta timp cât
sunt utilizate parâme vegetale sau sintetice.
Este important de subliniat că atât diagramele
menţionate cât şi relaţiile asociate (descrierea
matematică a dependenţei) reprezintă practic
caracteristicile sistemului pentru o configuraţie dată.
Astfel de informaţii sunt foarte utile pentru definirea
situaţiilor de operare şi constituie baza evaluării
rapide ale deplasării sistemului sub acţiunea unor
forţe externe cunoscute sau, reciproc, permite
identificarea forţelor externe pentru o deplasare
cunoscută.
Cazul ancorării cu cabluri metalice sau lanţuri
În aceste cazuri dependenţa dintre forţa exterioară şi
deplasarea sistemului este neliniară. Se poate observa, în
acest caz, că deplasarea sistemului devine foarte redusă
peste o valoare superioară forţei de 75 tone. Aspectul
neliniar se păstrează şi pentru alte adâncimi ale apei. Este
întotdeauna cazul liniilor de ancorare pentru care masa pe
metru liniar (q) este mare (lanţuri, cabluri, etc.).

Parâmă sintetică, (P), Φ = 60 mm; masa pe

metru liniar în aer mp = 1.75 kg/m;
maximum braking load (MBL)p = 1290 kN;
modulul de elasticitate Ep = 9000 N/mm2;
lungimea unei linii = 600.0 m.
Cblu de oţel, (C), Φ = 48 mm; masa pe
metru liniar în aer mc = 7.97 kg/m;
maximum braking load (MBL)c = 1750 kN;
modulul de elasticitate E = 210000 N/mm2;
l = 600.0 m.
Există diverse aplicaţii pentru calculul caracteristicii statice. Dacă se
consideră o singură ramură, se poate determina curba deplasării
capătului liber al lanţului funcţie de forţa orizontală (care reprezintă forţa
de redresare din lanţ).
Programul LANŢ realizează acest calcul utilizând relaţiile lui Wilson.
Datele de intrare sunt:
- Lungimea lanţului – AL [m],
- Adâncimea apei – ZETA [m],
- Masa pe metru liniar a lanţului in aer – Q [kg/m] sau [t/m],
- Vectorul pretensionărilor - T(i) [kg] sau [t].
Programul furnizează următoarele date:
- Proiecţia orizontală a curbei lănţişorului, ETA [m], (având
notaţia l în figură),
- Lungimea ramurii lănţişorului, s [m],
- Lungimea de contact cu fundul, LST [m],
- Deplasarea capătului liber al lanţului, DELTL [m],
- Abscisa capătului liber al lanţului, X1 [m].
 AL= 350.000 Q= .219 ZETA= 52.500

T ETA S LST X1 DELTL

10.000 .000 .000 .000 .000 .000

20.000 58.233 82.661 267.339 325.573 325.573
30.000 89.887 107.830 242.170 332.057 332.057
40.000 113.289 128.148 221.852 335.142 335.142
50.000 132.696 145.658 204.342 337.038 337.038
60.000 149.632 161.279 188.721 338.354 338.354
70.000 164.851 175.515 174.485 339.336 339.336
80.000 178.785 188.679 161.321 340.105 340.105
90.000 191.713 200.984 149.016 340.729 340.729
100.000 203.825 212.577 137.423 341.248 341.248
110.000 215.258 223.570 126.430 341.688 341.688
120.000 226.115 234.047 115.953 342.068 342.068
130.000 236.475 244.075 105.925 342.401 342.401
140.000 246.401 253.706 96.294 342.694 342.694
150.000 255.942 262.986 87.014 342.956 342.956
160.000 265.141 271.948 78.052 343.192 343.192