Tema jocului intr-o opera literara si opera de arta

Jocul este o dimensiune fundamentala omului indiferent de varsta, caci jocul cultiva
imaginatia,spiritul de competitie,de prietenie si intrajutorare, dar,fara indoiala si inteligenta. El il
transporta pe participantul la joc, prin forta gandirii , pe alte teritorii si timpuri necunoscute de
noi,indiferent de felul acestuia:ritualic, erotic de carti, de lumini, electronic etc.

Jocul a fost adesea tema a numeroase opere ale unor scriitori ca Ion Creanga, Ion Barbu,
Tudor Arghezi, George Cosbuc, Ana Blandiana ,Mircea Cartarescu si multi, multi altii.Ei au
evidentiat jocul ori ca singurul mod de exprimare a trairilor sufletesti, ori ca o intoarcere la
copilaria demult pierduta , ori pur si simplu, ca un fel de a testa imaginatia, spiritul de competitie
si creativitatea.Din punct de vedere istoric jocul este pierdut in notiunea timpuliu. In opinia lui
Johan Huizinga „jocul este mai vechi decat cultura”. Acesta face referire la faptul ca pana la
aparitia omului care a dus la nasterea culturii animalele salbatice deja aveau adanc inradacinate
jocul fara sa astepte ca omul sa vina si sa la invete.

Tudor arghezi a fost unul dintre scriitorii care a evidentiat cel mai bine tema jocului in
creatiile sale, una dintre acestea fiind „Prefata”. Poezia serveşte ca introducere la o naraţiune
lirică, fabuloasă, imaginară, scrisă în versuri, pentru copii, şi intitulată Ţara piticilor.

Încadrarea în convenţia naraţiunilor vechi, a fabulei, este sugerată de la început: Într-o

zi, pe înserat, / Ce să vezi ? / Ne-am apucat,...  Gluma este evidentă, tehnica poeziei constând în
nararea glumeaţă a faptelor dintr-o fictivă ţară a piticilor, a unor oameni mari rămaşi la
dimensiunile copiilor, dar şi cu firea şi cu apucăturile acestora din urmă.
Naivitatea de care dă dovadă naratorul este polemică, contrazicând părerile aşa-zis serioase
despre poezie şi lumea poeziei.
Poetul se adresează unui cititor surprins să îl vadă pe Arghezi scriind pentru copii,
abandonând postura de poet grav, serios, problematic, pentru a se “prosti”, pentru “a se copilări”.
Problema aceasta, a jocului, a poeziei care reflectă universul copilăriei în opera lui
Arghezi, este corelată cu aspectele vieţii moderne în care omul îşi pierde inocenţa şi, odată cu ea,
spiritualitatea. Este posibil ca prezenţa jocului în opera sa să se explice prin faptul că autorul
vedea în pierderea inocenţei o dramă a modernităţii. Tot el a sugerat în mai multe rânduri că,
atâta vreme cât vor mai exista “tiparele”, se mai poate spera în redobândirea inocenţei.
Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al bătrânilor
peste durere, dezamăgire şi suferinţă. Păstraţi pe copilul vostru, din sufletul vostru, păstraţi-l
ager şi curat. Duceţi-vă în fiecare zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul vostru
surâde... Şi jucaţi-vă cu el în fiecare zi...
Poetul afirmă aici răspicat legătura dintre poezie (creaţie), naivitate şi copilărie (joc).
Poezia ascunde în sâmburele ei divina naivitate a florii, a păsării, a bucuriei şi a entuziasmului.
Poetul îndeamnă la păstrarea copilului din sufletul omului şi la jocul cu el în fiecare zi. Aşa face şi
în Prefaţa  la Ţara piticilor.
În primul rând el se joacă cu copiii, apucându-se să “mintă” şi să povestească nu numai
pentru cei mici de tot, ci şi pentru cei mari, şi pentru adolescenţi. Provocarea este un joc de-a
visul şi scrisul având ca miză, ca răsplată, cum are orice joc, un “măr”. Precizarea “măr creţesc”
este glumeţ-ironică, acest măr fiind mai acrişor, urmează să-i vedem că li s-au cam strâmbat
gurile, după ce le amorţiseră mâinile de atâta scris. Fireşte că a câştigat tata, maturul, dar,
generos fiind, ca să nu-i jignească “pe tovarăşii de coate”, a împărţit mărul egal. Meritau şi ei o
răsplată, pentru că, după ce s-au chinuit să scrie, au avut plăcerea şi răbdarea să-i asculte
“minciunile”.
Acum se adresează poetul şi cititorului matur, cititor avizat, dar neobişnuit cu asemenea
poveşti copilăreşti, un cititor rigid, cu regulile învăţate, cu pretenţii stereotipe, căruia nu-i plac
decât poveştile “mai scrise”, în sensul unei elaborări mai pretenţioase. Gestul de a-i cere iertare
acestuia, deşi aparent serios, este, vedem imediat în strofa următoare, ironic. “Sărăcia” în care
cade poetul, corelată cu regăsirea naivităţii, a spontaneităţii, a simplităţii, este de fapt, pentru
cine înţelege, o dovadă de plenitudine spirituală.
Remarcabil este că poetul îl tratează cu familiaritate pe cititorul ostil şi rezultatul este
de-a dreptul comic: îl invită pe acesta să fie din nou copil, să uite regulile, să uite cartea învăţată,
deformantă, şi chiar să meargă un pic de-a buşile.
De la glumă trece imediat la o atitudine mai serioasă, numindu-şi cititorul “confrate” şi
arătându-se pe sine drept exemplu. Şi el a ieşit din dogmă, s-a făcut copil, chiar analfabet, şi în
această postură se simte bine: Asta, Domnule confrate,/ Dă alean şi sănătate.
În concluzie, poezia nu se adresează doar copiilor, ci, mai ales, adulţilor, acelora dintre
adulţi care au uitat să-şi cultive copilul din suflet, să-şi menţină viu sufletul-copil.
Este evident că jocul lui Arghezi “de-a poezia jocului” relevează o relaţie fundamentală
dintre joc şi poezie, creaţie, literatură, ca o formă particulară, superioară a jocului. În viziunea
argheziană, poet, creator nu poate fi decât cel care este în stare “să se copilărească”, să se
joace, care-şi poate ţine ager şi treaz sufletul-copil. Şi astfel, într-un mod foarte
discret, Prefaţă afirmă un crez artistic, ceea ce face din ea o artă poetică.
Ceea ce poezia şi literatura în general au în comun cu jocul se poate vedea din înseşi
caracteristicile fundamentale ale jocului; ca şi jocul, care presupune reguli clare şi ferme,
obligatorii, o miză şi o răsplată, poezia, creaţia în general, este bazată pe respectarea unor
reguli, pe cunoaşterea acestora: cunoaşterea vieţii, cunoaşterea limbii, cunoaşterea creaţiei
anterioare, cunoaşterea regulilor de prozodie şi de stil, cunoaşterea formelor, a tiparelor
consacrate pentru a-ţi găsi propria cale, originalitatea.
Ca şi jocul, literatura, poezia presupune şi propune “o altă lume”, o lume fictivă, dar
posibilă, mai plină, mai bogată, în care omul să se simte mai “acasă”, să poată trăi, când vrea, după
dorinţă.
Tot aşa cum în joc copilul, ca şi omul matur, învaţă şi se descoperă pe sine prin
confruntarea cu alţii, la fel poezia, literatura, arta este, în relaţia cu receptorul o formă a
dialogului, o “confruntare”, un joc prin care cititorul este provocat la descoperirea de sine.
Literatura mai pune o problemă gravă în relaţia cu receptorul. Acesta este nevoit să
accepte şi să nu uite că opera presupune ficţiunea, jocul, opera este verosimilă, conformă cu
realitatea, dar o şi suspendă, devenind ea însăşi realitate, fictivă, e adevărat, dar nu mai puţin
reală. Orice intrare în joc implică ieşirea din joc. Iar nerespectarea acestei condiţii, a convenţiei
jocului dintre operă şi receptor, riscă să ducă la pierderea de sine, la căderea în ficţiune,
aventură similară cu “nebunia” lui Don Quijote de la Mancha, din romanul omonim al lui Miguel de
Cervantes. Asupra acestei posibile rătăciri atrage poetul atenţia în poemul propriu-zis, Ţara
Piticilor, atunci când naratorul îndeamnă pe copilul căruia i se adresează să rămână acasă, să nu
plece în căutarea acestei ţări, să-şi facă mai bine acasă o „piticărie”.
In paralel putem constata ca tema jocului nu s-a extins numai in randul scriitorilor cat si
printre marii artisti ai vremurilor lor. Un bun exemplu este August Renoir cu pictura sa „ Bal la
Moulin de la Galette
 In acest tablou spre deosebire de creatia lui Tudor Arghezi in care pana si adultii sunt
transpusi in corpurile mici ale copiilor putem vedea adultii in dimensiunea lor fireasca alaturi de
copii retraind jocul prin dansuri de societate si relaxarea in aer liber. Tabloul lui August Renoir
surprinde mai multe etape ale jocului care pare ca se maturizeaza odata cu individul trecand de la
o simpla alergare unul dupa celalalt al copiilor la diferite jocuri de societate de petrecere pana
chiar la anumite tipuri de dans prezente printre adulti.

In opinia mea tema jocului este un domeniu atat de vast incat momentan noi ca oameni nu
il putem incadra in timp si spatiu el fiind prezent peste tot in marea parte a actiunilor noastre.