UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DIPLOMĂ

TITLUL:

FOTOGRAFIA JUDICIARĂ-UTILIZAREA ACESTEIA ÎN

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR ŞI
MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

Lector univ. drd. Florin Ionescu

ABSOLVENT:
Pîrşe Elena Daniela

PROMOŢIA 2002
BUCUREŞTI

1
 CUPRINS:

CAPITOLUL I-ASPECTE PROCESUAL PENALE PRIVIND

FOTOGRAFIA CA MIJLOC DE PROBĂ
1.Noţiuni generale despre probele şi mijloacele de probă.
2.Reglementarea procesual penală a înregistrărilor de imagini.

CAPITOLUL II-FOTOGRAFIA JUDICIARĂ –MIJLOC DE

INVESTIGARE CRIMINALISTICĂ A URMELOR ŞI
MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ
1.Aspecte introductive .
2.Rolul şi importanţa fotografiei judiciare în investigarea
infracţiunilor.
CAPITOLUL III-APLICAŢIILE FOTOGRAFIEI JUDICIAR OPERATIVE
ÎN FIXAREA DIVERSELOR ACTIVITĂŢI DE
URMĂRIRE PENALĂ

Secţiunea nr.1-Fotografia de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului.

1.1.Metode şi procedee aplicate în executarea fotografiei judiciare
operative.
1.2.Genuri de fotografii care se execută la faţa locului.
Secţiunea nr.2-Fotografia semnalmentelor.
2.1.Fotografia de identificare a persoanelor.
2.2.Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute.
2.3.Fotografia de urmărire.
Secţiunea nr.3-Fotografia de fixare a rezultatelor diverselor activităţi de
urmărire penală.
3.1.Fotografia de fixare a rezultatelor percheziţiei.
3.2.Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii.
3.3.Fotografia de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere.
3.4.Înregistrarea video a activităţilor de urmărire penală.
Secţiunea nr.4-Utilizarea fotografiei color în fixarea rezultatelor cercetării la
faţa locului
Sectiunea nr.5-Planşă fotografică.

2
CAPITOLUL IV-FOTOGRAFIA DE EXAMINARE CA MIJLOC DE
CERCETARE A URMELOR ŞI CORPURILOR
DELICTE.
1.Importanţa fotografiei judiciare de examinare.
2.Fotografia judiciară de examinare în spectrul vizibil.
3.Fotografia judiciară de examinare in spectrul invizibil.
4.Microfotografia şi holografia.
5.Planşă fotografică.

CAPITOLUL V-CONCLUZII.

3
 CAPITOLUL I
Aspecte procesual penale privind fotografia ca mijloc de
probă
Secţiunea I

Noţiuni generale despre probe şi mijloacele de probă

1.1. Noţiuni generale despre probe

Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de
date sau informaţii care să conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei
infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului etc. Datele sau
informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sunt furnizate prin
intermediul probelor.
Având în vedere funcţionalitatea lor în procesul penal, probele sunt
definite ca fiind elemente de fapt cu relevanţă informativă asupra tuturor
laturilor cauzei penale 1. În acest sens, în art. 62 2 Cod de procedură penală se
arată că, în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală şi instanţa
de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de
probe.
Complexitatea informaţiilor pe care le aduc probele în procesul penal
a dus la definirea lor ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea
existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a
săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a
cauzei (art. 63 3).

1
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănescu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, p.
168.
2
Art. 62 din Codul de procedură penală prevede:
„În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să
lămurească
cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.
3
Art. 63 din Codul de procedură penală prevede:
„Constituie probă orice elemente de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei.
Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire
penală şi de
instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi
conducându-se după conştiinţa lor juridică”.

4
 Având în vedere importanţa deosebită a probelor în soluţionarea
cauzelor penale, în literatura juridică de specialitate 4 s-a semnalat că în
privinţa lor se poate reţine cel puţin o dublă funcţionalitate: proba constituie
din punct de vedere gneseologic un instrument de cunoaştere prin
intermediul căruia organul află adevărul. Fiecare împrejurare nouă reprezintă
un instrument prin care se realizează procesul de cunoaştere, de apropiere
treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă.
Proba are şi o funcţionalitate în care se reflectă conţinutul său
etimologic propriu-zis de instrument de dovedire. Aceasta se manifestă
pregnant în condiţiile contradictorialităţii procesului, când părţile folosesc
sau propun administrarea probelor în scopul dovedirii susţinerilor şi
argumentărilor făcute. Proba este folosită în acest caz în scopul de a da un
suport material, faptic, cererilor şi concluziilor părţilor sau combaterii
susţinerilor adverse.
Probele sunt entităţi de fapt extraprocesuale (există în afara procesului
penal) care privesc însă obiectul procesului (fapta şi făptuitorul la care se
referă cazul). Prin administrarea lor în desfăşurarea procesului penal ele
capătă caracter procesual 5.
Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a
determinat pe unii autori să afirme că întregul proces penal este dominat de
problema probelor 6. O asemenea opinie a fost considerată justificată 7,
deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi până la
soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate
cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiţiei penale, depinde, în principal, de
sistemul probelor. Aceasta este şi explicaţia pentru care, de-a lungul
timpului, a existat o intensă preocupare pentru perfecţionarea sistemelor de
probaţiune.
În literatura de specialitate 8 s-a conchis că în istoria procesului penal
pot fi distinse mai multe sisteme de probaţiune, care corespund unor
concepţii diferite despre adevăr şi despre posibilitatea cunoaşterii lumii
înconjurătoare. Sistemele de probaţiune pot fi localizate în anumite epoci sau
orânduiri sociale, ele reflectând atitudinea claselor dominante faţă de modul
de administrare a justiţiei.

4
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. II, editura Paideia, Bucureşti, 1996, p. 331.
5
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănescu, op. cit., p. 168.
6
A se vedea şi G. Levasseur, A. Chavanne, Droit et procedure penale, Paris, Sirey, 1972, p. 98 citat de
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, editura Pro, Bucureşti, 1997, p. 256.
7
Ion Neagu, op. cit., p. 257.
8
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănescu, op. cit., p. 207; a se vedea şi N.
Volonciu, op. cit., p. 332-336.

5
 În orânduirea sclavagistă întâlnim un sistem, de probaţiune empiric,
caracterizat prin posibilitatea de a se trage concluzii din orice probă,
indiferent dacă aceasta este sau nu cea mai concludentă în cauză 9. În cadrul
acestui proces de tip acuzatorial, concepţiile mistice şi empirice permiteau
organului judiciar să interpreteze în modul cel mai liber şi foarte arbitrar
anumite probe, având chiar o esenţă sau explicaţie supranaturală, în care
spiritul de echitate şi de dreptate era transferat uneori pe seama
„înţelepciunii şi atotputerniciei divinităţii” 10.
În orânduirea feudală, sistemul empiric este înlocuit cu cel religios 11,
în care, în vederea aflării adevărului, se recurge la serviciile divinităţii.
Datele cu privire la rezolvarea cauzei erau transmise de divinitate prin
intermediul duelului judiciar, al ordaliilor şi al jurământului religios etc. 12.
Jurământul cu brazda pe cap 13 sau instituţia cojurătorilor cunoscute şi
îndelung folosite în vechiul drept românesc constituiau manifestări concrete
a unor asemenea concepţii juridice.
Statul feudal centralizat a introdus sistemul probelor formale, în care
valoarea probelor era aprioric stabilită. În acest sistem, probele erau tarifate
dinainte, cei ce soluţionau cauza având doar sarcina de a respecta ierarhia
probelor, fără vreo posibilitate de evaluare a forţei lor de dovadă 14.
Mai târziu, sistemul formal este înlocuit cu sistemul sentimental şi
sistemul ştiinţific al probelor. În cadrul sistemului sentimental, judecătorii au
libertatea să aprecieze probele, ei luând în seamă numai pe acelea care le
inspiră certitudini asupra adevărului real 15.
Fundamentându-şi teoriile privind aflarea adevărului pe concepţii
filosofice angostice, unii jurişti susţin teza aflării adevărului judiciar în
procesul penal, ceea ce coincide cu un anumit grad de probabilitate în

9
Ion Neagu, op. cit., p. 257.
10
N. Volonciu, op. cit., p. 332.
11
A se vedea şi Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi
presă Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p. 125.
12
În duelul judiciar, acuzatul şi acuzatorul erau puşi să lupte între ei înşişi, în cele din urmă învingătorul
având câştig de cauză în procesul penal deoarece însăşi câştigarea luptei de către acest era expresia voinţei
divinităţii. Prin intermediul ordaliilor, acuzatul şi acuzatorul erau supuşi unor încercări ca ţinerea mâinii în
foc, pe fier înroşit, şi, în final, se acorda dreptate celui care se vindeca mai repede sau care rezista mai
multor încercări.
13
Jurământul cu brazda, supravieţuire a unei străvechi forme de jurământ, avea la bază concepţia
panbiotică a pământului zeificat, atotştiutor şi judecător al faptelor oamenilor, apărător al celor drepţi şi
sancţionator al celor fărădelege în viaţă sau după moarte. Pământul se punea pe cap sau într-o traistă purtată
pe umerii celui angajat să meargă corect pe hotarul adevărat al terenului în litigiu (Emil Cernea, Emil
Molcuţ, op. cit., p. 125).
14
În cadrul acestui sistem, mărturisirea inculpatului prima asupra tuturor probelor, fiind considerată regina
probelor, iar declaraţia unui singur martor nu ave nici o valoare (testis unus testis nullus).
15
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănescu, op. cit., p. 209.

6
cunoaşterea aspectelor cauzei penale, în acest fel certitudinea judiciară
comportând, în mod necesar, un anumit procent de nesiguranţă 16.
În sistemul ştiinţific al probelor se folosesc tehnici noi, socotite
eficiente în aflarea adevărului, ca: narcoanaliza, detectorul de minciuni
(foarte utilizat în SUA) însă unele dintre aceste metode ştiinţifice sunt
socotite metode incorecte de administrare a probelor 17.
În dreptul român a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor.
În acest sistem, probele nu au valoare mai dinainte stabilită (art. 63 alin. 2
Cod de procedură penală).
Astfel, s-a decis că din moment ce din ansamblul probelor
administrate într-o cauză rezultă că inculpatul este autorul uciderii
victimelor, prin aplicarea unor multiple lovituri de cuţit, împrejurarea că nu
s-a găsit cuţitul cu care acesta a acţionat nu poate infirma concluzia
referitoare la vinovăţia sa; altfel, ar însemna, pe de-o parte, să se ignore
probele existente, iar pe de altă parte, să se acorde, în principiu,
instrumentului cu care se săvârşeşte un omor o valoare probantă prestabilită,
determinantă pentru reţinerea vinovăţiei ori nevinovăţiei, ceea ce, desigur,
este inadmisibil în raport şi cu dispoziţiile art. 63 alin. 2 Cod de procedură
penală 18.
În procesul penal desfăşurat potrivit legislaţiei din România, fiecărei
probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de informaţiile pe care
acestea le aduce la aflarea adevărului în cauza penală. Importanţa fotografiei
judiciare ca mijloc de probă în procesul penal este dată, pe de-o parte, de
posibilitatea de a fixa urmele infracţiunii, cu toate amănuntele lor, reţinând
pe fotogramă şi acele detalii care scapă unei examinări obişnuite, iar pe de
altă parte, caracterului demonstrativ al fotogramelor
În ceea ce priveşte clasificarea probelor, acestea pot fi clasificate după
numeroase criterii, în literatura juridică neexistând un punct de vedere unitar
în această privinţă 19.
Astfel, o primă şi importanţă clasificare a probelor le împarte pe
acestea în probe în acuzare şi probe în apărare, după cum vin sau nu în

16
A se vedea P. E. Trousse, La preuve des infractions în Revue de Droit penal et Criminologie nr. 8/1959,
p. 731 citat de I. Neagu, op. cit., p. 257.
17
A se vedea I. Neagu, op. cit., p. 257.
18
Decizia Tribunalului Suprem nr. 2447/1979, secţia penală, citată în Vasile Papadopol, Mihai Popovici,
Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 – 1980, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 323.
19
În literatura de specialitate a secolului XVIII întâlnim şi alte clasificări alcătuite în funcţie de relevanţa
probelor asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului. Potrivit acestor opinii, probele pot fi perfecte şi
imperfecte. Probele perfecte sunt acelea care exclud posibilitatea nevinovăţiei cuiva, iar cele imperfecte nu
exclud nevinovăţiei unei persoane. Mai multe probe imperfecte pot alcătui o probă perfectă (Cesare
Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 20).

7
sprijinul învinuirii. Probele în acuzare sunt acelea prin care se face dovada
vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a unui element care contribuie la
stabilirea vinovăţiei acestuia. Probele în acuzare sunt în defavoarea
învinuitului sau inculpatului, ele fiind administrate în vederea susţinerii
acuzării. Probele în apărare sunt cele care dovedesc nevinovăţia
inculpatului, o vină mai redusă, o împrejurare care survine în favoarea
acestuia. Probele în apărare sunt administrate în genere de apărare, dar pot fi
administrate şi de organele judiciare în baza rolului activ şi a obligaţiei
aflării adevărului în cauză 20.
După obiect, probele se clasifică în probe principale, cele care se
referă la existenţa faptului imputat, probe secundare, cele care privesc
împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăţia inculpatului şi probe
incidentale care servesc la dovedirea unor excepţii ridicate pe parcursul
cauzei (de exemplu, temeinicia motivelor de recuzare invocate de către
parte).
În raport cu realităţile la care se referă, probele pot fi împărţite în
preexistente şi survenite. Constituie o probă preexistentă o împrejurare de
fapt care este anterioară săvârşirii infracţiunii iar proba este survenită dacă
se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul comiterii
infracţiunii sau chiar ulterior.
După izvoarele lor 21, probele sunt imediate şi mediate. Probe imediate
sunt cele obţinute de la sursa lor iniţială cum ar fi conţinutul declaraţiei unui
martor ocular. Probele mediate sunt socotite probe secundare, ele fiind
obţinute dintr-o altă sursă decât cea originală aşa cum ar fi conţinutul
declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular
despre o anumită situaţie sau împrejurare.
Clasificarea re în vedere gradul în care se aplică principiul
nemijlocirii. Importanţa practică constă în determinarea folosirii pe cât
posibil a probelor imediate şi în lipsă evitarea verigilor intermediare care ar
fi împietat asupra nemijlocirii.
După legătura lor cu obiectul probaţiunii probele se împart în probe
directe şi indirecte. Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia
sau nevinovăţia învinuitului sau inculpatului, ele conţinând informaţii care
pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele legate de rezolvarea
problemelor esenţiale în cauza penală. Probele indirecte nu furnizează
informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia
făptuitorului; aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală

N. Volonciu, op. cit., p. 336.

20
21
S. Kahane, Drept procesual penal , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 163; N.
Volonciu, op. cit., p. 340; I. Neagu, op. cit., p. 258.

8
numai în măsura în care se coroborează cu conţinutul altor probe directe sau
indirecte.
Aceste clasificări ale probelor prezintă însemnătate şi din perspectiva
temei analizate deoarece fotografia judiciară constituie în prezent una dintre
cele mai importante metode tehnico-ştiinţifice folosite în cercetarea
criminalistică. Importanţa este dată, pe de-o parte, de posibilitatea de a fixa
urmele infracţiunii, cu toate amănuntele lor, reţinând pe fotogramă şi acele
detalii care scapă unei examinări obişnuite, iar pe de altă parte, caracterului
demonstrativ al fotogramelor 22.
În ceea ce priveşte obiectul probaţiunii (thema probandum) acesta
reprezintă ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite
în vederea soluţionării cauzei penale. În obiectul probaţiunii se includ numai
faptele şi împrejurările de fapt, existenţa normelor juridice nu trebuie
dovedită, prezumându-se că ele sunt cunoscute atât de către organele
judiciare 23, cât şi de către justiţiabili. De la regula că normele juridice nu
trebuie dovedite sunt şi anumite excepţii în ceea ce priveşte aplicarea unor
norme de drept străin 24.
Sunt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite
în orice cauză penală, ele alcătuind obiectul generic al probţiunii 25. Alte
fapte sau împrejurări trebuie dovedite numai în anumite cauzei penale,
acestea din urmă alcătuind obiectul concret al probaţiunii 26.
În vederea realizării scopului procesului penal, în conţinutul
obiectului probaţiunii pot fi cuprinse numai probele care aduc informaţii ce
conduc la rezolvarea tuturor problemelor pe care le ridică fondul cauzei.
Vând în vedere acest deziderat, în teoria procesului penal, dar şi în lege se
folosesc denumirile de probe pertinente, probe concludente şi probe utile.
Probe pertinente sunt acele elemente de fapt care au legătură cu
faptele sau împrejurările ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Nu
orice probă pertinentă contribuie însă la aflarea adevărului şi soluţionarea
cauzei penale. Pentru a contribui la soluţionarea cauzei penale, proba
pertinentă trebuie să fie şi concludentă 27.

22
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1972, p. 34.
23
Grigore Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal român. Partea generală, vol. II, Universitatea „Al. I.
Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept, Iaşi, 1974, p. 65.
24
De exemplu, în cazul dublei incriminări, dispoziţia prevăzută de art. 6 din Codul penal. De asemenea, în
cazul recunoaşterii unei hotărâri sau a unui act judiciar străin, potrivit art. 520, dovada că hotărârea a fost
pronunţată de o instanţă competentă sau că actul emană de la un organ judiciar competent se face pe baza
certificării autorităţii competente a statului străin (Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 65).
25
Fac parte din obiectul generic al probaţiunii faptele care privesc învinuirea, împrejurările referitoare la
agravarea sau atenuarea răspunderii penale, aspectele privind urmările infracţiunii.
26
N. Volonciu, op. cit., p. 158 – 159.
27
I. Neagu, op. cit., p. 264.

9
 Probele concludente sunt acele elemente de fapt care contribuie la
aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale 28. S-a considerat 29 că în mod
logic, orice probă concludentă este şi pertinentă, deoarece o probă nu ar
putea ajuta la soluţionarea cauzei dacă nu ar avea legătură cu ace cauză. Nu
orice probă pertinentă este şi concludentă 30.
Prin probe utile se înţeleg acele elemente de fapt care, prin
informaţiile pe care le conţin, sunt necesare soluţionării cauzei. Proba utilă
este implicit şi concludentă. Proba concludentă poate fi însă inutilă, în sensul
că nu este necesară pentru soluţionarea cauzei.
În concluzie, o probă poate fi administrată într-o cauză penală numai
dacă întruneşte trei condiţii, şi anume, dacă este pertinentă, concludentă şi
utilă.
Admiterea sau respingerea cererii de a administra o anumită probă se
face motivat (art. 67 alin. 3). Pentru administrarea probelor pertinente,
concludente şi utile, legea fixează un anumit regim procesual, pentru ca,
într-adevăr, proba să inspire siguranţă în valorificarea ei în aflarea
adevărului. Astfel, conform art. 68 alin. 1, este oprit a se întrebuinţa
violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni
sau îndemnuri în scopul obţinerii de probe 31.
În ceea ce priveşte sarcina probaţiunii 32 (onus probandi), s-a
considerat 33 că acesta reprezintă obligaţia administrării probelor. Într-o altă
opinie 34, sarcina probei reprezintă obligaţia procesuală ce revine
participanţilor de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.
Legea penală arată că sarcina administrării probelor revine organului
de urmărire penală şi instanţei de judecată. Ceastă sarcină este, de fapt, o

28
Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 75
29
N. Volonciu, op. cit., p. 361.
30
De exemplu, relaţiile de duşmănie dintre autorul omorului şi victimă constituie o probă pertinentă, dar nu
şi o probă concludentă, deoarece nu aduce informaţii esenţiale şi edificatoare în soluţionarea cauzei.
31
Încălcarea dispoziţiilor art. 68 alin. 1 constituie infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266
alin. 2 şi 3 din Codul penal, unde se arată că:
„Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare,
ancheta penală ori de judecată, pentru obţinerea de declaraţii, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează şi întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe faţă de un
martor, expert sau interpret”. Cu privire la analiza acestei infracţiuni a se vedea A. Filipaş, Infracţiuni contra
înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 141-156; Gh. Nistoreanu, Alexandru Boroi, I.
Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal. Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti,
1999, p. 399.
32
În practica instanţelor judecătoreşti din ţara noastră se acordă o atenţie deosebită principiului potrivit
căruia organelor judecătoreşti le revine sarcina administrării probelor. A se vedea în aceste sens decizia
Tribunalului Suprem nr. 4249 din 1971 citată în Revista română de drept nr. 4/1972, p. 157; decizia
Tribunalului Suprem nr. 763 din 1982 citată în Revista română de drept nr. 3/1983, p. 69.
33
I. Neagu, op. cit., p. 265.
34
S. Kahane, op. cit., p. 135.

10
obligaţie deoarece în baza art. 62, 202 alin. 1 şi 2, art. 287, organele de
urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să strângă probele
necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei penale sub
toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organele judiciare
penale dună probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau
inculpatului.
În literatura de specialitate 35 s-a subliniat că, pornind de la principiul
că cel ce acuză este obligat să probeze (actori incumbit probatio),
procurorului şi părţii vătămate le revine sarcina administrării probelor în
învinuire. Potrivit principiului amintit, procurorul are obligaţia de manifesta
o deosebită grijă în privinţa administrării probelor în acuzare şi în apărare;
superficialitatea în acuzare poate conduce la soluţii neconcordante
adevărului în cauzele penale 36. În lipsa probelor de vinovăţie, învinuitul sau
inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa (art. 66 alin. 1 Cod de
procedură penală).

1.2. Noţiuni generale despre mijloacele de probă

Informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi
administrate în procesul penal decât prinanumite mijloace prevăzute anume
în Codul de procedură penală, care sunt denumite mijloace de probă. După
cum ş-a remarcat în literatura de specialitate 37,proba nu poate fi confundată
cu mijlocul de probă, deoarece acesta din urmă contituie o cale legală prin
care proba este administrata în procesul penal.
Din conţinutul art. 63 rezultă că mijloacele de probă sunt acele
mijloace prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă, iar în
literatura de specialitate sunt definite ca mijloace legale prin care se
administrează probele 38 sau mijloace legale utilizate pentru dovedirea unui
fapt 39. Aceste definiţii corespund funcţionalităţii pe care această instituţie
procesuală o are în cadrul aflării adevărului în cauzele penale.
Mijloacele de probă admise în legislaţia procesual penală română în
vigoare sunt prevăzute limitativ în art. 64 astfel cum acesta a fost modificat
prin Legea nr. 141/14.11.1996, şi anume: declaraţiile învinuitului sau ale
inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările

35
I. Neagu, op. cit., p. 266.
36
A se vedea Gr. Theodoru, Rolul activ al organelor judiciare şi sarcina probaţiunii în procesul penal în
Revista română de drept nr. 4/1968, p. 101.
37
I. Neagu, op. cit., p. 268.
38
N. Volonciu, op. cit., p. 169.
39
M. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 373.

11
audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările
tehnico ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.
Actuala reglementare a mijloacelor de probă este superioară celei din
Codul de procedură penală anterior 40, pe de-o parte pentru că legea
anterioară nu enumera limitativ mijloacele de probă, autonome, a unor
procedee de probaţiune 41, iar pe de altă parte, prin faptul că nu erau incluse
în sistemul mijloacelor de probă declaraţiile învinuitului sau inculpatului şi
nici declaraţiile celorlalte părţi din proces.
Actuala reglementare, conţinând o enumerare limitativă a mijloacelor
de probă, exclude posibilitatea reţinerii altor mijloace sau procedee de
investigaţie ca mijloace de probă distincte; mijloace şi procedeele de
investigaţie tehnice puteau deveni, în anumite condiţii, mijloace de probă ca
înscrisuri ori ca mijloace materiale de probă , iar ele sunt consacrate distinct.
Aprecierea mijloacelor tehnice de investigaţie sau a procedeelor tehnice de
investigaţie ca înscrisuri sau ca mijloace materiale de probă se făcea în
funcţie de natura înregistrărilor făcute. De exemplu, banda de magnetofon
care conţinea relatările unei persoane care a fost ascultată ca martor nu
constituia un mijloc material de probă, ci o parte integrantă a procesului-
verbal în care sunt transcrise relatările înregistrate pe banda de magnetofon;
în acest caz, procesul-verbal ca înscris constituia mijlocul de probă 42.
Funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă
importanţa deosebită a acestora la aflarea adevărului şi, în final, la
soluţionarea cauzelor penale.
Paleta de garanţii procesuale privind administrarea probelor (art. 68,
art. 83, art. 85), instituţiile cu caracter de constrângere care pot fi aplicate
celor care încalcă legea cu ocazia administrării probelor (art. 260 din C.p.,
art. 26 alin. 2 din C.p.) vădesc importanţa acordată de lege probelor şi
mijloacelor lor de administrare în procesul penal.

40
Art. 131 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală anterior prevedea că proba în materie penală se face
prin procese-verbale, înscrisuri, martori, informatori, expertize, precum şi prin orice alte mijloace neoprite
de lege (A se vedea şi V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P.
Sârbulescu, V. Stoican, Noul cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior.
Prezentare comparativă, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 64.). Noul Cod a considerat inutilă
menţiunea „orice alte mijloace neoprite de lege”.
41
Erau considerate mijloace de probă, de exemplu, constatările la faţa locului.
42
Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 110.

12
 Secţiunea a II-a

Reglementarea procesual penală a înregistrărilor de imagini

Titlul III al Codului de procedură penală - „Probele şi mijloacele de
probă” cuprinde în cadrul Capitolului II intitulat „Mijloacele de probă”
secţiunea nr. V1 intitulată „Înregistrările audio sau video” introdusă prin
Legea nr. 141/1996 43. Această secţiune reglementează înregistrarea
convorbirilor, alte înregistrări şi înregistrarea de imagini precum şi
certificarea acestora şi verificarea mijloacelor de probă.
Potrivit art. 911 Cod de procedură penală „înregistrările pe bandă
magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a
procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului Curţii de Apel, în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii
temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care
urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă, pentru aflarea
adevărului, pot servi ca mijloace de probă dacă din conţinutul convorbirilor
înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea
adevărului.
Autorizarea procurorului se dă pentru durata necesară înregistrării,
până la cel mult 30 de zile, în afară de cazul în care legea dispune altfel.
Autorizarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic
justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Înregistrările
prevăzute în alin. 1 pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate
privind comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea procurorului anume
desemnat de procurorul general”.
Înregistrările de imagini deci şi cele fotografice pot fi supuse
expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu.
Această prevedere are menirea de a înlătura nu doar suspiciunea
contrafacerii înregistrărilor de imagini ci şi pe aceea de a înlătura unele
rezerve exprimate faţă de aceste mijloace de probă.
Art. 915 stipulează că înregistrările de imagini prezentate de părţi (deci
obişnuite fără autorizarea procurorului)pot servi ca mijloace de probă.

43
Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală a
fost publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

13
 CAPITOLUL II
FOTOGRAFIA JUDICIARĂ-MIJLOC DE INVESTIGARE
CRIMINALISTICĂ A URMELOR ŞI MIJLOACELOR MATERIALE DE
PROBĂ

1. Aspecte introductive
În ansamblul activităţii criminalistice, fotografia judiciară deţine o
poziţie particulară. Adaptarea tehnicii fotografice la specificul procesului
judiciar, a reprezentat o necesitate obiectivă, aşa cum apariţia Criminalisticii,
a fost impusă de nevoia combaterii eficiente a infracţiunilor.
Apariţia Criminalisticii ca disciplină autonomă a avut un prim suport
tehnic ştiinţific in metodele fotografice, deşi realitatea demonstrează că
utilizarea fotografiei de către serviciile de poliţie a devansat-o. Astfel, dacă
procedeul fixării imaginilor fotografice e pus la punct de către Daguerre, în
anul 1939, poliţia belgiană a început deja să o folosească in anul 1840, în
închisoarea din Bruxelles.
Printre primele servicii specializate în fotografiere judiciară s-a aflat cel
al Prefecturii poliţiei din Paris, înfiinţat in anul 1872, a cărui activitate a fost
perfecţionată de către Alphonse Bertillon, după anul 1879.
România s-a situat printre primele ţări care au apelat la serviciile
fotografiei judiciare, practicarea ei a fost semnalată începănd cu anul 1879,
de către un serviciu specializat al poliţiei capitalei . Primele reguli cu
caracter stiinţific de executare a fotografiei judiciare au fost iniţiate în
România de către Nicolae Minovici.
Cu timpul juriştii practicieni devin tot mai conştienţi de utilitatea
fotografiei în activitatea justiţiei.
Cu mai bine de 80 de ani in urmă, cunoscutul criminalist R.A. Reiss
sublinia: “fotografia judiciară va fi un document care va reproduce fidel
faptele. Ea va permite magistratului însărcinat cu ancheta, de a avea în faţa
ochilor, în orice moment, imaginea exactă a locului, sau a locurilor unde s-a
săvârşit crima. Fotografia va constitui deci un fel de memoriu artificial al
magistratului care conduce ancheta”.
În acea epocă se aveau în vedere avantajele fotografiei judiciare
executate la faţa locului ori în împrejurări similare, nu şi fotografiile
ştiintifice de examinare a corpurilor delicte care urmau să lărgească rolul şi
importanţa fotografiei în descoperirea infracţiunii. 1

1
Emilian Stancu-Criminalistică,volumul I,Ediţia aIIIa,
Editura Actami,Bucureşti,1999, pag 99-100.

14
2. Rolul şi importanţa fotografiei judiciare în investigarea
infracţiunilor

Dintre numeroasele şi variatele metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice

folosite la fixarea, ridicarea şi examinarea criminalistică operativă şi de
laborator a urmelor, un rol deosebit de important revine fotografiei judiciare.
Stabilirea unor caracteristici, a insuşirilor, a relaţiilor dintre două sau mai
multe obiecte, stabilirea detaliilor de formă, starea, situarea obiectelor, a
victimei la faţa locului, pot fi făcute prin simpla percepere vizuală şi apoi
descrise în procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Dar este greu de
presupus că în timpul cercetării la faţa locului, pot fi observate, selecţionate
şi descrise în modul cel mai obiectiv în procesul verbal, toate datele esenţiale
sau care ulterior pot căpăta o relevanţa deosebită în rezolvarea cauzei.
Printre avantajele şi necesitatea aplicării fotografiei judiciare în
activitatea organelor de poliţie, putem enumera în primul rând faptul că
fotografia înregistrează informaţia esenţială, completă cu privire la obiectul
cercetat. În cazul cercetării la faţa locului se înregistrează ambianţa acestuia,
situarea faţă de împrejurimi, caracteristicile sale, starea şi situarea
individuală, în ansamblu, a obiectelor de la faţa locului. În al doilea rând,
fotografia judiciară prezintă importanţă pentru faptul că subiectele supuse
fotografierii rămân intacte, nemodificate, între subiectul supus fotografierii
şi aparatul foto nu are loc un contact direct, obţinându-se o imagine
obiectivă a acestuia.
Fotografia judiciară prezintă importanţă şi datorită faptului că permite
înregistrarea rapidă, spontană şi uşoară a unui mare număr de stări de fapt şi
împrejurări. Realizarea fotografiilor judiciare dă posibilitatea studierii
ulterioare a unor stări de fapt fară a mai fi necesară reproducerea lor.
Trebuie reţinută deasemenea posibilitatea obţinerii imaginilor în spectrul
invizibil, înmagazinarea stabilă, uşoară şi economicoasă a lor, precum şi
multiplicarea comodă a acestora.
Deasemenea fotografia judiciară poate fi folosită cu deosebită eficienţă
în prevenirea faptelor antisociale. 2
Marea majoritate a autorilor de specialitate şi a practicienilor, recunosc
rolul şi importanţa fotografiei în activitatea organelor judiciare, fiind de
acord că fotografia stă la baza majoritaţii activitaţilor specifice criminalistice
indiferent dacă acestea se desfăşoară pe teren sau în laborator. 3
2
Curs de tehnică criminalistică-vol I, Bucureşti 1983, Ministerul de interne,
Catedra de criminalistică, pag 19.
3
Emilian Stancu, op.cit., pag. 100-101

15
 Se susţine deasemenea că fotografia judiciară reprezintă un ajutor
indispensabil pentru organele de anchetă.
Cu ajutorul fotografiei judiciare sunt reţinute cu exactitate toate detaliile
şi în special cele care scapă atenţiei sau posibilitaţilor de observare
obişnuite.
Aplicarea metodelor fotografice în diferite ramuri de cercetare
criminalistică prezinta mai multe garanţii:
 Fidelitatea în fixarea şi redarea imaginii locului faptei, a urmelor
infracţiunii, a rezultatelor diverselor cercetări criminalistice de laborator
atăt în radiaţii vizibile căt şi invizibile.
 Obiectivitatea în prezentarea datelor obţinute prin mijloace criminalistice
fixate prin intermediul fotografiei, asupra faptei şi persoanei
infractorului.
 Rapiditatea şi relativa simplitate de executare a fotografiilor, ceea ce
permite urgentarea anchetei şi duce la rezolvarea operartivă a cazului.
Imaginile obiectelor pot fi luate cu rapiditate înainte să îşi schimbe forma
sau poziţia.
 Evidenţa probatorie a fotografiei reprezintă un mare avantaj pentru
clarificarea multor cauze judiciare.
O altă calitate a fotografiei poate fi considerată şi influenţa psihologică
pe care o poate avea asupra învinuitului sau inculpatului dar şi asupra
organelor de judecată. Pentru a evidenţia acest avantaj Reiss afirma că: “un
raport, oricăt de documentat nu va putea reda niciodată oroarea unui asasinat
ca o fotografie”. 4,5
Este foarte important rolul fotografiei judiciare şi în descoperirea şi
combaterea prin mijloace criminalistice a falsului în acte. Prin procedee
specifice şi tehnici speciale pot fi descoperite semnături false.
Unul dintre aceste procedee constă în fotografierea şi suprapunerea uneia
dintre semnăturile examinate pe hârtie fotografică obişnuită, iar a alteia pe
hârtie fotografică transparenta. Aşezarea celei din urmă peste prima
semnatură, va dovedi prin suprapunerea trăsăturilor ce le alcătuiesc,
copierea.
Un alt procedeu îl constituie proiectarea concomitentă pe o singură
hârtie fotografică, a peliculei negative executate după una din semnături şi a
unei pelicule pozitive executată după cealaltă semnătură. Acest procedeu
este foarte sugestiv pentru ilustrarea contrafacerii.

4
Camil Suciu-Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972, pag 34-35
5.Emilian Stancu, op.cit., pag 101

16
 Metoda cea mai eficientă de punere în evidenţă a copierii prealabile,
constă în disocierea optică a trăsăturilor de creion de cele de cerneală
suprapuse, operaţie care se realizează în principal prin folosirea
proprietăţilor radiaţiilor infraroşii. Există şi posibilitatea obţinerii imaginilor
cu ajutorul fotografiei. Pentru executarea acestora sunt necesare o sursă de
ilustrare a înscrisului bogată în radiaţii infraroşii, un filtru aşezat în faţa
obiectivului fotografic sau a sursei de lumină care permite trecerea
radiaţiilor infraroşii absorbindu-le pe celelalte.
Metoda fotografierii în radiaţii infraroşii, deşi eficientă este anevoioasă
şi necesită materiale fotografice special sensibilizate, cu termen de
valabilitate scurt, filtre de lumină şi corectare a distanţei focale. Radiaţiile
infraroşii fiind invizibile, imaginea nu poate fi observată decât după
obţinerea fotografiilor.
În relevarea scrisului acoperit, rezultate bune se obţin prin fotografierea
în radiaţii infraroşii, cu condiţia ca materialul de scriere să fie opac pentru
ele, iar cel care-l acoperă penetrabil.
În relevarea scrisului executat cu cerneluri simpatice o largă aplicare o
au radiaţiile ultraviolete şi infraroşii. Actul suspect se examinează şi se
fotografiază în diferite zone ale acestor spectre de lumină, scrisul invizibil
putându-se releva datorită reflectării radiaţiilor menţionate sau producerii
luminiscenţei, care se înregistrează fie cu ochiul liber fie pe materiale
fotografice sensibilizate.
Stabilirea adăugirilor prin întărirea contrastului de culoare se poate
realiza prin mărirea saturaţiei culorilor sau prin transformarea acestora.
Procedeul constă în fotografierea scrisului presupus adăugat şi a celui iniţial
pe material fotografic alb-negru cu sensibilitate spectrală diferită şi cu filtre
de culori diferite. Negativele finale se proiectează succesiv pe o hârtie
fotografică color care după developare va reda imaginea scrisurilor în
aceleasi culori dar mai saturate sau în alte culori. Diferenţa cromatică dintre
scrisul adăugat şi cel iniţial se poate înregistra şi cu ajutorul fotografiei color
obişnuite. 6
Fotografia judiciară este un sistem de metode şi procedee tehnice
speciale de fotografiere cu aplicaţie în activitatea de prevenire şi descoperire
a infracţiunilor, în efectuarea actelor de urmărire penală, investigaţie,
supraveghere operativă, expertiză şi constatare tehnico-ştiinţifică
criminalistice.

6
Dumitru Sandu, Falsul în acte-Descoperire şi combatere prin mijloace criminalistice,
Editura Lumina Lex, Bucureşti 1994, pag 35,40,80,107,123.

17
 Fotografia este prezentă întotdeauna în diversele etape ale cercetării
criminalistice, uneori numai ca mijloc de atestare şi de cele mai multe ori ca
mijloc de cunoaştere. Datorită faptului că îşi găseşte aplicarea într-o
varietate de domenii se ridică o serie de probleme care trebuiesc rezolvate
aplicând metode adecvate. 7
Aceste probleme sunt ridicate de următoarele activitaţi şi aspecte:
• ridicarea fotografică a aspectului general şi specific al locului faptei.
• fotografierea obiectelor care au servit la săvârşirea infracţiunii, au
fost scopul ei sau poartă urmele acesteia.
• fotografierea oricăror alte obiecte sau fenomene, care au o valoare de
probă, fie că au fost descoperite cu ochiul liber sau cu diferite
mijloace tehnico-ştiinţifice, fie că de la început au fost descoperite şi
ridicate cu mijloace fotografice.
• măsurarea prin fotografie a dimensiunilor plane ale obiectelor ce
formează urme ale infracţiunii.
• măsurarea prin fotografie a dimensiunilor spaţiale ale locului faptei.
• fotografia semnalmentelor persoanelor şi a cadavrelor în vederea
identificării lor.
• fotografia operativă de urmărire activă a persoanelor.
• fotografia anumitor momente din cursul activităţii de urmărire penală.
• fotografia de reproducere a documentelor
• fotografia de comparare a elementelor caracteristice în vederea
identificării obiectelor creatoare ale urmelor infracţiunii.
• fotografia de contrast.
• fotografia de umbre.
• fotografia separatoare de culori.
• fotografia de selectare si repetare.
• fotografia sub radiaţii ultraviolete.
• fotografia sub radiaţii infraroşii.
• roentgenografia.
• spectrografia.
• microfotografia.
• gamagrafia.
• diferite reproduceri fotografice executate fără aparatul fotografic 8.

7
.Curs de tehnică criminalistică-vol I,Bucureşti1983, pag 20
8
Camil Suciu, op.cit., pag 34-35.

18
 Cuvântul “fotografie” s-a format prin îmbinarea a două cuvinte greceşti:
“photos”-lumină şi “graphos”-a scrie. Deci, cuvântul fotografie înseamnă a
scrie cu ajutorul luminii.
Pentru realizarea oricăror fotografii sunt indispensabile anumite condiţii:
-existenţa unei surse de lumină, fie din domeniul spectrului vizibil, fie
din domeniul spectrului invizibil
-existenţa aparatului de fotografiat în care se găseşte material
fotosensibil. 9
Orice aparat fotografic care îndeplineşte condiţia de a forma o imagine
clară pe suprafaţa plană a unui material fotosensibil, poate fi considerat în
general bun. Dar, datorită multiplelor perfecţionări, fiecare aparat a dat
naştere la nenumărate modele, astfel încât aparatura fotografică cât şi
accesoriile se fabrică în zilele noastre în sute de modele.
Procedeele fotografice folosite în investigaţiile criminalistice nu
reprezintă o simplă preluare a metodelor curente de fotografiere şi aplicare a
lor la nevoile procesului judiciar. Necesităţile de ordin practic, situaţii dintre
cele mai diverse sau complexe, aşa cum sunt întâlnite în cercetările
criminalistice, au impus adaptarea specifică a metodelor fotografice.
Deasemenea au fost iniţiate noi procedee şi au fost concepute noi tehnici de
fotografiere, care au ca destinaţie investigaţiile criminalistice.
Fotografia judiciară poate fi definită ţinând cont de cele de mai sus ca
un ansamblu de procedee tehnico-ştiinţifice, necesare investigării, fixării şi
redării rezultatelor cercetărilor criminalistice sub forma imaginilor
fotografice.

Este importantă cunoaşterea de către organele chemate să descopere şi să

cunoască adevărul, a caracteristicilor de bază ale unui aparat de fotografiat,
precum şi cunoaşterea principalelor noţiuni de tehnică fotografică.
Acest lucru se impune deoarece organele de urmarire penală
supraveghează sau conduc direct diverse activităţi procedurale în care este
nevoie de executarea unor fotografii, iar în anumite cazuri, ca de exemplu
omorul, sunt ele însele obligate să procedeze şi la executarea de fotografii în
interesul propriei anchete. Aceasta presupune alegerea aparaturii, a
materialului fotosensibil şi aplicarea celor mai adecvate metode de
fotografiere imposibile fără cunoştinte de tehnică fotografică. În caz contrar
există pericolul compromiterii unor activităţi importante de anchetă.

9
Curs de tehnică criminalistică,op.cit., pag 21.

19
 Pe de altă parte instanţele de judecată, ca şi avocaţii, trebuie să
aprecieze, să se pronunţe asupra cercetărilor criminalistice, care de multe ori
sunt redate prin imagini fotografice. Aprecierea, însuşirea sau respingerea
acestor concluzii poate fi făcută, în deplina cunoştinţa de cauză, numai de
juristul avizat asupra posibilitaţilor, limitelor de executare a fotografiilor
judiciare. 10

Clasificarea fotografiei judiciare.

Fotografia judiciară reprezintă totalitatea metodelor tehnico-fotografice
aplicate în cercetarea infracţiunilor, prin adaptarea la nevoile cercetărilor
criminalistice a metodelor generale folosite în tehnica fotografică.
Fotografia judiciară este un sistem de metode şi procedee tehnice
speciale de fotografiere cu aplicaţie în activitatea de prevenire şi descoperire
a infracţiunilor, în efectuarea actelor de urmărire penală, investigaţie,
supraveghere operativă, expertiză, şi constatare tehnico-ştiinţifică
criminalistice.
In raport cu domeniul de aplicare fotografia judiciara este divizata in:
 Fotografia judiciara operativă (de fixare).
 Fotografia de examinare.

Fotografia judiciară operativă

1. Fotografia la faţa locului
1.1.Fotografia de orientare
1.2 Fotografia schită
1.3.Fotografia obiectelor principale
1.4.Fotografia de detaliu

2. Fotografia semnalmentelor
2.1.Fotografia de identitate a persoanelor
2.2.Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute
2.3.Fotografia de urmarire

3. Fotografia de fixare a rezultatelor activitaţii de urmarire penală

3.1.Fotografia de fixare a rezultatelor percheziţiilor
3.2.Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii
3.3.Fotografia de fixare a rezultatelor prezentării pentru
recunoaştere
3.4.Înregistrarea video a activitaţii de urmărire penală.

10
Emilian Stancu, op.cit., pag 101

20
 Fotografia judiciară de examinare
1. Fotografia judiciară de examinare in spectrul vizibil
1.1.Fotografia de ilustrare
1.2.Fotografia de comparare
1.3.Fotografia de umbre
1.4.Fotografia de reflexe
1.5.Fotografia separatoare de culori
1.6.Fotografia de contrast
2. Fotografia judiciară de examinare în spectrul invizibil
2.1.Fotografia de examinare în radiaţii ultraviolete
2.2.Fotografia de examinare în radiaţii infraroşii
2.3.Fotografia de examinare în radiaţii roentgen, gamma, beta si
neutronice
3. Microfotografia si holografia. 11,12

11,
Camil Suciu, op.cit.,pag 34
12
Curs de tehnică criminalistică,op.cit., pag 20.

21
 CAPITOLUL III

APLICAŢIILE FOTOGRAFIEI JUDICIARE-OPERATIVE

ÎN FIXAREA REZULTATELOR DIVERSELOR ACTIVITĂŢI DE
URMARIRE PENALĂ

Secţiunea nr.1. Fotografia de fixare a rezultatelor cercetării la faţa

locului.

1.1. Metode şi procedee aplicate în executarea fotografiei judiciare

operative.

Legile generale ale fotografiei, au fost prelucrate şi adaptate la nevoile

operative specifice şi au dat naştere astfel unor metode şi procedee speciale
de fotografiere.
a) Metoda fotografiei unitare este metoda prin care un anumit subiect
supus fotografierii este redat în pozitiv prin copierea unui singur
clişeu.
În practică fotografia unitară îşi gaseşte o aplicabilitate deosebită în
fotografia de examinare în radiaţii infraroşii sau ultraviolete,
roentgen, gamma, în fotografia cu filtre. În cazul percheziţiilor, al
reconstituirilor supravegherii operative sau cu ocazia cercetării la faţa
locului, în fotografia de orientare, schiţa, a obiectelor principale, a
urmelor, se reflectă foarte bine importanţa fotografiei unitare. În
executarea fotografiei unitare, o importanţă deosebită se acordă
clarităţii în adancime-profunzimii
b) Când spaţiul ce trebuie fotografiat nu poate fi cuprins într-o singură
imagine, se aplică o altă metodă a fotografiei judiciare operative şi
anume metoda fotografierii panoramice.
Aplicarea acestei metode dă posibilitatea obţinerii unor imagini
complete a locului săvârşirii infracţiunii, indiferent de întinderea
acestuia, de situarea lui, de acoperirile existente şi se face prin două
procedee:
-procedeul fotografierii panoramice liniare în care locul săvârşirii
infracţiunii este fotografiat succesiv, pe porţiuni mai mari sau mai
mici, în raport cu unghiul de câmp al obiectivului. Pentru aplicarea în
practică a acestui procedeu se imaginează o linie paralelă cu latura
cea mai lungă a locului care urmează a fi fotografiat.

22
 Se instalează aparatul pe trepied şi se iau imagini în mod succesiv,
deplasându-se pe linia paralelă imaginară aleasă.
Reuşita acestui procedeu presupune respectarea riguroasă a unor
reguli:folosirea permanentă a unor valori optime a timpului de
expunere stabilite cu exponometrul, atât pentru parţile luminoase cât
şi pentru cele umbrite; respectarea riguroasă a liniei bazei fotografice;
cuprinderea în imaginea urmatoare a unei porţiuni din terenul
fotografiat anterior pentru a nu rămâne părţi nefotografiate şi pentru a
nu întâmpina greutăţi la montarea fotografiilor din cauza liniilor de
fugă.
-În cazul în care locul ce trebuie fotografiat prezintă lăţime şi
adâncime mare, terenul fiind lipsit de acoperiri prea mari sau
denivelări imporante se aplică procedeul fotografiei panoramice
circulare. Aceasta se execută aşezând aparatul de fotografiat montat
pe trepiede, în centrul terenului. Luarea imaginilor se face de la
centru spre exterior, rotind aparatul cu ajutorul capului panoramic al
trepiedului, astfel încât imaginea următoare să cuprindă şi o fâşie din
terenul fotografiat anterior, care va fi însemnat întotdeauna cu jaloane
sau cu orice alt obiect.
Pentru ca această metodă să fie aplicată cu succes se cer a fi
respectate cateva cerinţe:
♦ prin rotirea aparatului cu 360° se va lua o imagine atât cu lumina
venind din spate sau lateral, cât şi pe direcţia luminii.
♦ deoarece în final se va obţine o fotografie panoramică destul de
mare, se cere respectarea riguroasă a liniei orizontului, altfel montajul
fotografiei va fi în final imposibil.
♦ fiind vorba de o imagine panoramică obţinută prin asamblarea
mai multor fotografii în semitonuri, va trebui ca toate să aibă aceiaşi
nuanţă. Pentru aceasta la trecerea negativului în pozitiv se va expune
prima imagine, va fi developată corect, şi după ce va fi spălată sumar
va fi aşezată pe marginea tavei în care vor fi developate celelalte
pozitive. Prima imagine va folosii ca etalon pentru celelalte două.
c) Metoda măsurătorii fotografice. Această metodă dă posibilitatea
determinării pe fotografie a dimensiunilor obiectelor, a distanţelor
dintre acestea şi folosirea ei este obligatorie în cercetarea la faţa
locului căt şi în fotografia de examinare.
Dintre varietăţile fotografiei de măsuratoare cele mai folosite sunt:
-fotografia la scară.
-fotografia metrică.

23
 Fotografia la scară este procedeul prin care se fixează obiectele şi urmele
a căror dimensiuni exacte sunt necesare în timpul urmăririi penale. Astfel se
poate fotografia la scară o urmă plantară, cu ajutorul căreia poate fi
identificat obiectul creator, măsurându-se şi comparându-se distanţele dintre
diferitele caracteristici, dimensiunile acestora. Tot la scară se pot fotografia
diferitele corpuri delicte ale căror dimensiuni pot avea importanţă, spre
exemplu obiectele cu care s-a comis infracţiunea.
Acest procedeu constă în următoarele etape: se montează aparatul pe trepied
folosind capul panoramic cu şina şi cursor, orientând perfect aparatul cu axa
lui optică în plan perpendicular cu suprafaţa urmei; paralel cu suprafaţa
urmei şi la aceiaşi inalţime se aşeaza un metru de croitorie sau o rigla
gradată. Executarea pozitivelor de pe negativul astfel obţinut se face mărind
sau micşorând imaginea negativa până ce imaginea unui centrimetru de pe
fotografie se încadrează perfect într-un centimetru de pe rigla sau metrul de
croitorie.

Fotografia metrică. Acest procedeu se aplică atunci când în cursul

cercetării la faţa locului, percheziţiei sau reconstituirii, apare necesitatea de a
fixa exact forma, dimensiunea şi poziţia diverselor obiecte plasate în
profunzime în spaţiul respectiv.
Cel mai simplu procedeu de executare a fotografiei metrice este folosirea
unei benzi din cauciuc sau din plastic, lată de 15-20 cm. şi lungă de 8-10m.
Banda va fi divizată pe lungime în porţiuni de 10-20 cm. sau dacă se
foloseşte permanent acelaşi aparat, în diviziuni comparative distanţei focale
a aparatului respectiv, diviziuni ce se vor colora în alb şi negru.
Metoda se bazează pe faptul că imaginea obiectului descreşte pe masură ce
obiectul este plasat mai departe de aparatul de fotografiat.
Practic, fotografia metrică se execută astfel:aparatul de fotografiat se
montează pe trepied cu axa optică paralela cu solul; pe direcţia de
fotografiere se aşează banda pe sol începând cu prima diviziune de sub
obiectivul aparatului. Negativul astfel obţinut, va reda pe lângă imaginea
obiectelor şi pe aceea a benzii cu diviziuni.
Dacă diviziunile benzii sunt egale cu distanţa focală a aparatului şi un obiect
se gaseşte pe diviziunea 12, atunci respectivul obiect este redat în imagine
micşorat de 11 ori.
Metoda fotografierii metrice fiind cea mai simplă din literatura de
specialitate are şi unele neajunsuri. Poziţia incorectă a aparatului de
fotografiat duce la greşeli de calcul. Deasemenea dacă la o micşorare a
obiectelor se greşeşte în calcul cu 1 mm., înseamnă că înmulţind apoi cu 20
se va greşi cu 20 de cm.

24
d) Fotografia stereoscopică. Fotografiile realizate cu aparatele fotografice
cu un singur obiectiv , redau limitat şi convenţional situarea în spaţiu a
subiectelor fotografiate. Acest lucru se datoreşte faptului că aparatul
obişnuit fotografiază subiectul potrivit dintr-un singur punct, redându-l
astfel numai în două dimensiuni: în lăţime şi în înălţime, în timp ce în
vederea normală subiectul este privit din două puncte distincte, fapt
pentru care perceperea se face în trei dimensiuni-înalţime, lăţime şi
profunzime.
Avantajul fotografiei stereoscopice este acela că subiectul este redat cu
trei dimensiuni. Posibilitatea de a aprecia forma diferitelor obiecte şi
asezarea lor în spaţiu este un avantaj specific, în mod special în cazul
accidentelor de circulatie, distrugeri, catastrofe.
Stereofotografia se bazează pe principiul reconstituirii imaginii percepute
de ochiul stang şi de cel drept atunci când subiectul este privit în condiţii
naturale. În acest scop subiectul este fotografiat simultan din două puncte
situate la o anumită distanţă, iar imaginile obţinute sunt privite în aşa fel
ca fiecare ochi să vadă numai imaginea care-i corespunde.
Pentru luarea simultan a celor două imagini se folosesc aparate de
construcţie specială formate din două aparate gemene.
În stereofotografie e foarte importantă acurateţea de lucru. Zgărieturile,
firele de praf sunt extrem de suparatoare pentru că în timpul vizionării
acestea apar suspecte în spaţiu.
Imaginile stereofotografice pot fi privite cu ajutorul unui stereoscop sau
dacă sunt diapozitive pot fi proiectate pe un ecran. 1

1.2.Genuri de fotografii ce se execută la faţa locului

Fotografia de orientare este fotografia prin care se înregistrează

întregul loc al comierii faptei împreună cu împrejurimile acestuia. 2 Ea se
execută pentru a cuprinde cât mai complet cadrul înconjurător al locului
săvârşirii infracţiunii, aşezând aparatul de fotografiat în afara acestui loc, pe
ceva mai înalt, folosind în funcţie de necesitaţi, obiective fotografice cu
distanţe focale scurte, apelându-se uneori la fotografiile aeriene. Când locul
comiterii infracţiunii este întins şi nu poate fi cuprins într-o singură imagine,
se aplică procedeul fotografierii panoramice liniare sau circulare.

1
Curs de tehnică criminalistică, op.cit., pag 59.
2
Curs de tehnică criminalistică, op.cit., pag 65

25
 Pot fi folosite deasemenea obiective superangulare sau obiective
rotative, iar uneori pot fi folosite şi teleobiective, dacă condiţiile de la faţa
locului o impun.
Ca exemplu poate fi dat un incendiu sau o explozie când fotografia se
execută de la o distanţă apreciabilă pentru a nu pune în pericol membrii
echipei de cercetare.
Întotdeauna fotografiile de orientare se execută înaintea tuturor celorlalte
operaţii ce se întreprind cu ocazia cercetarii la faţa locului, pentru a se
realiza înregistrarea exactă a aspectului locului faptei aşa cum l-a lăsat
faptuitorul şi pentru a se evita eventualele modificări ce ar putea intervenii în
timpul cercetării.
Fotografia operativă serveşte la stabilirea imaginii întregului loc al
faptei, într-un ansamblu de puncte de reper sau de orientare, de natură să
permită identificarea zonei în care s-a săvârşit infracţiunea, ori a avut loc un
eveniment cu implicaţii juridice.
Un alt rol al fotografiei judiciare de orientare este acela de a ajuta
organele judiciare să stabilească posibilităţile de acces la locul faptei de care
a profitat faptuitorul precum şi în verificarea condiţiilor de observare din
eventualele posturi de pază. În acelaşi timp, fotografia de orientare permite
identificarea exactă şi cu uşurinţă a locului faptei în situaţiile când se impune
efectuarea reconstituirilor. 3
Ca şi în procesul de urmărire penală, în care mai întâi se rezolvă
problemele generale de orientare, căutând să cuprindă cadrul infracţiunii, şi
în cazul fotografiei judiciare, înainte de a se trece la reproducerea detaliilor
şi al locului propriuzis al infracţiunii, se va fixa tabloul general în care se
încadrează acest loc. 4
De exemplu în cazul cercetării unui accident de circulaţie, înainte de a se
trece la fotografierea elementelor de detaliu sau a locului propriuzis al
accidentului, se vor executa câteva fotografii de orientare pentru a cuprinde
împrejurimile locului.
În cazul cercetării unei magazii jefuite, înainte de a fotografia urmele
propriuzise ale săvârşirii infracţiunii, se execută fotografii de orientare, care
vor încadra clădirea magaziei în decorul înconjurător, insistând asupra
drumurilor de acces şi asupra celorlalte raporturi ale locului săvârşirii faptei
cu imprejurimile.
Fotografiile de orientare pot fi realizate atăt in locuri deschise cât şi în
locuri închise.

3
Emilian Stancu, op.cit., pag 104
4
Camil Suciu, op. cit., pag 51

26
 În cazul în care sunt executate în locuri deschise, punctele de orientare
pot fi un grup de cladiri, poduri, diverse indicatoare şi în general orice
element cu existenţă stabilă în zonă.
În situaţia în care fotografiile se realizează în locuri închise, acestea vor
surprinde exteriorul clădirii încadrat în diverse puncte de reper determinate
de particularitaţile construcţiilor învecinate, ale străzii în ansamblul sau. 5
O fotografie de orientare corect executată, trebuie să cuprindă pe lângă
locul faptei propriuzis şi anumite repere considerate fixe. Aceste repere se
aleg în funţie de configuraţia terenului şi de plasarea lor în raport cu locul
faptei, cum ar fi:bornele kilometrice, bornele de hotar, indicatoarele de
circulaţie din afara localităţilor, barierele de cale ferată, anumite cladiri cu
destinaţie specială sau care au firmă, particularităţi ale topografiei terenului.
Nu este indicat să se folosească ca repere de orientare grămezi de pietriş
de pe şosele, glugi de coceni, barăci sau corturi provizorii, căpiţe de făn şi
altele de acest gen a căror existenţă este temporară, uneori chear de ordinul
orelor.
In funcţie de amplasamentul locului faptei şi de condiţiile impuse de
configuraţia terenului, pot fi folosite diferite obiective ale aparatului de
fotografiat, care să permită realizarea unei orientări corecte şi la o scară
acceptabilă, deoarece altfel există riscul de a nu se înregistra pe peliculă
unele amănunte importante. 6
Fotografia schită prezintă o importanţă deosebită pentru cercetarea la
faţa locului, deoarece ea se referă la înregistrarea în întregime a locului
faptei în întregul său ori numai pe anumite sectoare, cu tot ce are el
caracteristic şi izolat de mediul înconjurător.
Este recomandat ca fotografia schiţă să fie executată de la o distanţă care
să permită încadrarea întregului loc al infracţiunii, inclusiv obiectul
principal, cadavrul, spărtura în perete, focarul incendiului sau alte elemente.
Pentru a se obţine o imagine completă este important să se execute mai
multe fotografii schiţă din mai multe poziţii, în caz contrar, obiectul
fotografiat având mai multe suprafeţe,va apărea pe fotografie numai cu
suprafaţa care a fost dispusă în faţa obiectivului aparatului fotografic.
Această operaţiune este justificată şi de faptul că la locul infracţiunii se
găsesc o serie întreagă de obiecte care se suprapun.
În cazul infracţiunilor cu victime, se va executa o fotografie schiţa care
va reprezenta cadavrul cu obiectele aflate în imediata lui apropiere, iar alta
care va reprezenta separat numai cadavrul. Cea de-a doua fotografie va reda
5
Emilian Stancu, op. cit.,pag 104
6
Tratat practic de criminalistică,vol I, op. cit., pag. 61

27
poziţia cadavrului cât şi îmbracămintea. În unele cazuri pentru a reda cât mai
clar poziţia cadavrului culcat, se va executa fotografierea verticală.

Fixarea pe fotografiile schiţa a rezultatelor infracţiunii presupune unele

particularitaţi. În situaţia în care fotografiile se execută în interior sau chiar
în încaperi foarte mici, acestea se execută de la cea mai mare înalţime
posibilă deoarece altfel nu se va putea cuprinde în întregime decât o porţiune
foarte mică.
Locul de unde se execută fotografiile schiţa trebuie să fie foarte bine
stabilit mai ales în încăperile în care există foarte multe obiecte, pentru că
obiectele mari pot să acopere obiectele cu dimensiuni mici, care nu vor mai
apărea în fotografie.
Asigurarea unei iluminari bune în timpul fotografierii, prezintă o
importanţă deosebită în realizarea fotografiilor. O iluminare potrivită va
asigura reproducerea întregului tablou cu aceeaşi claritate şi va înlătura
umbrele supărătoare ale obiectelor din faţă asupra acelora din planurile din
spate sau stralucirile unor suprafeţe lucioase, care ar putea estompa detaliile.
În situaţiile în care există o sursă de lumină electrică, pentru a evita
formarea urmelor stănjenitoare pe care unele obiecte le-ar putea arunca
asupra altora, sau lipsa de luminozitate suficientă în profunzime, se folosesc
mai multe izvoare de lumină repartizate după un anumit plan, în adâncimea
locului ce urmează a fi fotografiat. Când fotografia trebuie să se execute
împotriva luminii zilei, deci spre fereastră, pentru a se evita haloul se va
folosi un filtru de polarizare a luminii.
In functie de natura infracţiunii şi de aspectul locului faptei, fotografia
schiţa poate fi realizata prin mai multe procedee:
-Fotografia schiţa unitară se foloseste când întinderea locului faptei nu
este prea mare şi astfel poate fi redat în totalitate într-un singur cadru.
Aceasta presupune alegerea punctului de staţie şi a obiectivului cu distanţa
focala convenabilă pentru a surprinde toate elementele caracteristice sau
marea lor majoritate, şi îndeosebi a obiectelor principale.
-Fotografia schiţa panoramică este o alternativă la redarea unitară a
locului faptei, în ipoteza în care acesta ocupă o suprafată mare, imposibil de
redat într-o singură fotografie, întrucât nu vor apărea în imagine toate
detaliile ce pot prezenta importanţă în clarificarea cauzei.

La rândul ei fotografia panoramică poate fi clasificată în:

• -fotografia panoramică liniară în care aparatul se deplasează paralel cu
locul faptei.

28
• -fotografia panoramică circulară realizată prin luarea de imagini prin
rotirea aparatului situat într-un punct de staţie central.

-Fotografia schiţă pe sectoare se realizează când locul faptei are o

întindere mai mare şi nu poate fi realizată fotografierea acestuia printr-o
singură imagine. Aceasta constă în redarea pe porţiunea locului faptei , în
condiţii similare de iluminare, cu acelaşi obiectiv şi la aceeaşi scara.
Frecvent acest gen se foloseşte pentru a reda aspecte din încaperile în care
s-a comis infracţiunea.
-Fotografia schiţă încrucişată se execută când prezintă importanţă
aspectele locului faptei văzute din mai multe părţi şi nu se poate executa o
fotografie de sus. Acest procedeu se foloseşte şi în cazul fotografierii unei
încăperi, pentru a se obţine imaginea celor patru laturi ale acesteia. 7,8,9,10

Fotografia obiectelor principale. În timpul cercetării la locul faptei,

obiectele care poartă o urmă a faptei săvârşite, cele care au fost folosite sau
au fost destinate să folosească la săvârşirea infracţiunii sau obiectele care
sunt produsul infracţiunii, constituie puncte centrale de o mare importanţă în
cercetarea faptelor. Din categoria obiectelor principale pot face parte
cadavrele, armele, instrumentele de spargere, mijloacele de transport
angrenate în accident, locul în care s-a produs aprinderea în cazul unui
incendiu.
Fotografia obiectelor principale se execută în faza statică a cercetării,
pentru a se evita schimbarea poziţiei acestora şi trebuie dublată de o
fotografie care să redea poziţia acestor obiecte în ansamblul câmpului
infracţional precum şi în raport de poziţia sau destinaţia faţă de alte obiecte
principale.
Fiecare obiect trebuie astfel filmat încât imaginea să redea elementele şi
detaliile sale caracteristice de identificare. Aceasta presupune ca
fotografierea să se efectueze dintr-un plan perpendicular pe obiect, cu o
iluminare adecvată şi prin marcarea obiectului cu un numar. Dacă este
posibil, între obiectele principale sau lângă acestea se aşează o unitate de
masură pentru aprecierea dimensiunilor şi a distanţelor şi a raportului de
poziţie dintre obiecte.

7
Emilian Stancu, op.cit., pag.105
8
Tratat practic de criminalistică,vol I, op.cit.,pag.62
9
Tratat practic de criminalistică,vol I, op.cit.,pag.62
10
Camil Suciu, op. cit., pag 52

29
 Dacă urmează să se fotografieze un pistol, topor , cuţit, levier trebuie să
se aşeze lângă acesta un centimetru gradat în aşa fel încât din fotografie să
rezulte atât dimensiunile cât şi aspectul obiectului respectiv.
Centrimetrul gradat se aşează paralel cu una din laturile obiectului, de
regulă cea mai mare la o distanţă de 1-2cm şi în accelaşi plan cu partea
superioară a obiectului.
Orice obiect care prezintă importanţă pentru elucidarea cauzei se
fotografiază mai intâi cu alte obiecte vecine pentru a se stabili raportul dintre
el şi acestea, apoi se fotografiază separat şi de aproape, în aşa fel încât dacă
pe el există eventuale urme, să se distingă clar acestea, cât şi tăbliţa cu care a
fost marcat.
În cazul în care obiectele purtatoare de urme sunt de dimensiuni mici, ele
se ambalează şi se transportă la laborator pentru executarea fotografierii
urmelor, mai ales în cazurile când sunt necesare tehnici sau operaţii speciale.
Fotografierea urmelor la faţa locului prezintă anumite particularitaţi, în
funcţie de modul de creare a urmei sau de forma şi caracteristicile obiectului
creator de urmă.
O atenţie deosebită trebuie acordată fotografierii urmelor de adâncime
create de diferite instrumente folosite la săvârşirea infracţiunilor. Aceste
urme uneori nu pot fi observate cu ochiul liber şi trebuie cercetate cu
ajutorul aparaturii optice de laborator. Fixarea urmelor se face în funcţie de
marime prin macro sau microfotografiere. Microfotografierea nu se poate
realiza decât în interiorul unui laborator.
Fotografierea urmelor de suprafată impune respectarea unor reguli:
-aparatul de fotografiat se fixează deasupra urmei în plan paralel cu
suprafaţa pe care se afla urma. Dacă se fotografiaza la lumină artificială,
reflectorul se va aşeza în spatele aparatului de fotografiat şi deasupra lui, în
aşa fel ca toată suprafaţa urmei să fie în mod uniform iluminată. Aceste
fotografii se executa la scară în mod obligatoriu.
-când culoarea suprafeţei pe care se gaseşte urma este apropiată de
culoarea urmei se alege un negativ sensibil la acea culoare. Filmul realizat
va fi developat într-un revelator de mare contrast şi apoi copiat pe hârtie
contrast pentru că se evidenţiază mai bine urma.
În cazul în care urma are altă culoare decât fondul dar ca intensitate este
apropiată de nuanţa fondului şi ţinându-se cont de faptul că redarea pe
fotografie se face în nuanţe de gri apropiate, separarea lor se face cu ajutorul
filtrelor de lumina.
Cărarea de urme descoperită la faţa locului se fotografiază prin
procedeul fotografierii panoramice. Fiecare porţiune se fotografiază la scară.

30
 Urmele de degete şi urmele palmare se fotografiază după ce în prealabil
au fost evidenţiate ca orice urmă de suprafaţă.
Dacă urma se gaseşte pe un obiect transparent, sub obiectul transparent
se pune o bucată de pânză sau hârtie colorată care să contrasteze cu urma.

Dacă urma se gaseşte pe un pahar sau pe o sticlă se va turna în ele un

lichid colorat în contrast cu urma.
În cadrul fotografierii obiectelor principale un loc important îl ocupa
cadavrul victimei împreuna cu obiectele şi urmele din imediata apropiere.
Sectorul locului faptei trebuie fotografiat multilateral, ca să se fixeze tot ce
se găseşte în spaţiul din jurul cadavrului.
În cazul în care fotografia cadavrului este bine executată, se aduce un
folos important în reproducerea poziţiei exacte a acestuia în raport cu
obiectele înconjurătoare, a poziţiei membrelor, stării îmbrăcăminţii, formei
şi plasamentul leziunilor vizibile.
Este indicat să se evite fotografierea cadavrului din direcţia capului sau a
picioarelor, deoarece fotografiile realizate în acest mod vor avea mari
deformări de perspectivă.
Când spaţiul nu permite fotografierea din parţile laterale şi prin urmare
este necesară fotografierea din cele doua extremităţi ale cadavrului, aparatul
de fotografiat se aşează la cea mai mare înălţime posibilă,astfel realizându-se
fotografii cu deformări mai mici. Când spaţiul permite este indicat să se
realizeze fotografii şi de deasupra cadavrului.
Cadavrul, împreună cu obiectele din imediata lui apropiere se
fotografiază din mai multe unghiuri, de pe poziţii contrare sau încrucişate,
fotografiindu-se şi acele detalii care se pot observa fără a mişca cadavrul din
loc.
Fotografierea cadavrelor trebuie să continue şi în momentul examinării
exterioare efectuată de medicul legist, pentru fixarea diferitelor urme. 11,12

Fotografia de detaliu e specifică fazei dinamice a cercetarii la faţa

locului, în care este permisă deplasarea sau modificarea poziţiei obiectelor,
în vederea punerii în evidenţă a detaliilor caracteristice, a urmelor, precum şi
a localizării lor pe suprafaţa obiectelor.
O importanţă deosebită prezintă acest procedeu în cazul ridicării urmelor
numai prin fotografiere deoarece în anumite situaţii, unele urme sau obiecte
nu pot fi ridicate de la faţa locului şi nu pot fi transportate în laboratoarele

11
Emilian Stancu,op.cit.,pag.106
12
Camil Suciu, op.cit.,pag54-57

31
criminalistice, iar în alte situaţii există posibilitatea dispariţiei
caracteristicilor pe care le poartă.

Pentru executarea unor fotografii de detaliu se vor alege:

-un obiectiv cu caracteristici optice adecvate mărimii detaliului
-filme cu sensibilitate cromatică, putere de contrast şi de rezoluţie mare
-filtre pentru punerea în evidenţă a detaliilor cu o culoare apropiată de
nuanţa de culoare a fondului
-surse de lumină artificială sau ecrane pentru dirijarea luminii naturale

Fotografia de detalii se execută la o scară mai mare decât celelalte

fotografii operative, pentru ca anumite detalii ale obiectelor să fie reproduse
în condiţii satisfăcătoare. Este cazul obiectelor care au marcate pe ele serii,
denumirea fabricii producătoare, anumite inscripţii care se referă la model,
tip, an de fabricaţie sau alte caracteristici de formă care sunt fotografiate la o
scară mai mare pentru ca aceste marcaje să iasă bine în evidenţa.
Pentru fixarea cât mai exactă a câmpului infracţional şi a urmelor
descoperite, uneori este necesară executarea de fotografii color în special în
cazul incendiilor şi exploziilor, a accidentelor care au avut ca urmare
moartea victimei şi în alte cazuri în care se descoperă urme colorate. 13,14

Secţiunea nr.2.Fotografia semnalmentelor se constituie ca un

ansamblu de procedee fotografice destinate înregistrării imaginii persoanelor
care au săvârşit infracţiuni, precum şi a cadavrelor necunoscute în vederea
identificării lor ulterioare. Acest procedeu se aplică şi în cazul fotografiilor
destinate actelor de identitate.
Spre deosebire de fotografia operativă a locului faptei şi a obiectelor
principale, fotografia semnalmentelor nu se execută la faţa locului, ci în
cadrul serviciilor de identificare ale poliţiei sau în urmărirea operativă a
infractorului.
Importanţa acestei fotografii constă în redarea trasăturilor statice şi a
diferitelor caracteristici exterioare ale persoanelor urmărite sau ale
cadavrelor necunoscute. Această formă a fotografiei operative prezintă o
deosebită importanţă şi în urmarirea infractorului care se ascunde sau în
recunoaşterea lui de martorii oculari ai infracţiunii.

13
Emilian Stancu,op.cit.,pag.107,111
14
Camil Suciu,op.cit.,pag.55-56,69

32
 Fotografia semnalmentelor se împarte în trei subdiviziuni:
-2.1.Fotografia de identificare a persoanelor
-2.2.Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute
-2.3.Fotografia de urmărire

2.1.Fotografia de identificare a persoanelor.

Fotografia de identificare a persoanelor se execută atât persoanelor vii
cât şi cadavrelor. Se fac cel putin două fotografii sub formă de fotografii
bust: una din faţă şi una din profil dreapta iar în anumite cazuri deosebite se
execută fotografii din ambele profile. În ipoteza existenţei unor semne sau
forme anatomice particulare, este indicată şi executarea de fotografii ale
profilului stâng sau ale ţinutei întregului corp.
Sub aspect tehnic fotografierea constă în aşezarea persoanei pe un scaun
rotativ, special construit, care să asigure celui fotografiat o poziţie fixă.
Pentru aceasta, planşeta scaunului are o formă adecvată. Spătarul nu trebuie
să treacă de înăltimea umerilor şi are un suport pentru susţinerea capului.
Asigurarea poziţiei corecte a capului se face cu ajutorul unor linii de
reper trasate în cadrul sistemului de vizare. O linie străbate centrul feţei pe
verticală, iar o altă linie, oblică, uneşte vârful unghiului exterior al ochiului
cu partea superioară a urechii. Persoana este fotografiată pe cât este posibil
la fel coafată şi îmbrăcată asemănător,în aceeaşi poziţie şi în aceleaşi
condiţii de iluminare, cu capul descoperit, pieptănată şi bărbierită, fără
ochelari iar în cazul fotografiilor din profil cu urechea descoperită. Privirea
va fi îndreptată înainte. În cazul în care există cicatrice care s-ar observa mai
greu în fotografie, locul respectiv se freacă uşor pentru a determina
congestionarea tegumentului în zona cicatrizată. Totuşi, de preferat este să
se execute o fotografie şi în radiaţii infraroşii, capabilă să surprindă detalii
din piele până la adâncimea de 2-3mm.
Identificarea persoanei constă în stabilirea identităţii infractorului, a
victimei în viaţă, a cadavrului, a persoanelor dispărute sau care îşi ascund
identitatea încercând să se sustragă urmăririi penale, judecăţii sau executării
pedepsei. Este important ca persoana care face recunoaşterea să redea cu
exactitate informaţiile care i se cer pentru că astfel poate fi realizat portretul
vorbit al persoanei de identificat prin diverse modalitaţi: grafic-prin desen,
schiţa;fotorobot-prin compoziţie din fragmente fotografice.
Identificarea după fotografie are ca obiect stabilirea faptului dacă
persoana dintr-o fotografie este cea presupusă sau dacă două fotografii
reprezintă aceeaşi persoană. Imaginea fotografică a persoanei necunoscute

33
sau cu identitate contestată este comparată cu imagini fotografice originale,
preexistente expertizei sau realizate în acest scop.
Identificarea fotografică a persoanei se realizează pe baza elementelor
menţionate pentru portretul vorbit, coroborate cu masurători şi proiecţii. La
evaluarea constatărilor trebuie să se aibă în vedere eventuale modificări ale
fizionomiei care sunt inerente trecerii timpului. Se va verifica deasemenea
dacă nu s-a operat un trucaj fotografic. 15
Perfecţionarea tehnicii fotografice a permis introducerea de aparate
special destinate fotografierii semnalmentelor. În acest fel, se execută
fotografii simultane din faţa şi profil, urmate de o developare rapidă. Pentru
realizarea diverselor documente de legitimare cât şi pentru fixarea
semnalmentelor, a început să se folosească fotografia color.
Fotografia se execută la scara1/7,iar plăcuţa cu data şi numarul de ordine
are o lungime de 28cm şi se ataşează la nivelul pieptului persoanei. 16,17

2.2.Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute

Fotografia de identificare a cadavrelor se realizează în general după
aceleaşi reguli ca fotografierea persoanelor fizice. Se foloseşte aceeaşi
aparatură şi material fotosensibil, acelaşi mod de iluminare.
In majoritatea cazurilor cadavrele sunt fotografiate culcate, aparatul fiind
dispus într-o poziţie plan paralelă, pentru fotografia din faţă, iar pentru
fotografierea profilului, aparatul va fi instalat în partea laterală a mesei pe
care este aşezat cadavrul.
Nu se exclude nici posibilitatea de fotografiere a cadavrului în poziţie
sezând.
Întrucât cadavrul este descoperit uneori după un timp de la survenirea
morţii, ceea ce aduce schimbări în înfăţişarea lui, înainte de fotografia de
identificare trebuie să se facă “toaleta cadavrului”.
Efectuarea “toaletei cadavrului”este necesară şi în ipoteza morţii
determinate de catastrofe, accidente, loviri care au avut ca urmare
modificarea sau distrugerea feţei.
“Toaleta cadavrului” are drept scop readucerea figurii unei persoane cât
mai aproape de înfăţişarea avută în timpul vieţii. Pentru aceasta faţa trebuie
spălată, îndepărtându-se urmele de sânge sau de murdarie iar plăgile trebuie
cusute. Pentru a da o aparenţă normală ochilor căzuţi în orbite, se injectează

15
Lucian Ionescu,Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiintifică,
Bucureşti, 1990,pag.18 si urm.
16
Emilian Stancu,op.cit.,pag112
17
Curs de tehnică criminalistică,op.cit.,pag.77

34
în dosul globurilor oculare apa glicerinată, iar dacă ochii sunt distruşi sau
lipsă vor fi înlocuiţi cu ochi de sticla, aşezaţi în orbite pe un tampon de vata.
Buzele, pleoapele şi sprâncenele sunt cusute sau fixate cu ace de gămălie,
ţesuturile tumefiate vor fi aduse la normal cu ajutorul unor incizii în
interiorul gurii.
După refacerea feţei aceasta se unge cu vaselină şi se pudrează cu talc
pentru acoperirea leziunilor şi înlăturarea unor reflexe supărătoare. Părul se
aşează într-o formă apropiată de pieptănătura avută de persoană în viaţă.
Pentru fotografierea cadavrelor înhumate, se dezgroapă cadavrul fără a fi
scos din coşciug, iar înainte de fotografiere, faţa se pudrează cu un strat gros
de talc.
“Toaleta cadavrului” se face de către medicul legist sau de altă persoană
sub îndrumarea şi supravegherea lui. 18,19,20

2.3.Fotografia de urmărire, de supraveghere sau de filaj, constă în

înregistrarea prin fotografiere, filmare a unor activitaţi cu caracter
infracţional, a contactelor dintre participanţii la săvârşirea faptei prevăzută
de legea penala, în vederea probării acestor activităti.
Executarea acestor fotografii cere mult simţ de orientare, prezenţă de
spirit, promptitudine, cunoştinţe tehnice şi mijloace tehnice moderne
corespunzătoare scopului urmărit.
Aparatul fotografic este de format mic, silenţios, uşor de manevrat şi de
mascat în diferite obiecte de uz comun.
Deoarece fotografia de urmărire se execută rapid, fără posibilitatea de
reglare a claritaţii şi de fixare a timpului de expunere, aparatura este
concepută în aşa fel încât să înlăture aceste neajunsuri.
Realizarea acestor fotografii se face pe baza unui plan întocmit în
prealabil, dar pe teren se pot crea situaţii neprevăzute, care nu se încadrează
iîn planul iniţial, fiind necesară o orientare promptă şi folosirea aparatului
adecvat situaţiei create.
Fotografia se execută fără ştirea persoanei urmărite şi deaceea tehnica şi
procedeele de înregistrare sunt în parte diferite de celelalte categorii de
fotografii judiciare de tip operativ.
Un rol important în realizarea fotografiilor de urmărire îl ocupă radiaţiile
infraroşii, care ajută la realizarea fotografiilor în întuneric cât şi în condiţii
meteorologice deosebite cum ar fi ceaţa.

18
Curs de tehnică criminalistică,op.cit.,pag.78
19
Emilian Stancu,op.cit.,pag.113-114
20
Camil Suciu,op.cit.,pag.72

35
 Când situaţia de pe teren nu permite apropierea de locul indicat, se va
folosii un teleobiectiv care face posibilă efectuarea unor fotografii de la mare
distantă. 21,22

Secţiunea nr.3.Fotografia de fixare a rezultatelor diverselor

activităţi de urmărire penală
Pentru a fixa rezultatele unor acte de urmărire penală, ca de exemplu
rezultatele percheziţiilor şi reconstituirilor, este necesară efectuarea de
fotografii care să ilustreze constatările cuprinse în procesul verbal.

3.1.Fotografia de fixare a rezultatelor percheziţiei. Fotografia

efectuată cu ocazia percheziţiilor se apropie din punct de vedere tehnic de
fotografia executată la locul faptei,trebuind să îndeplinească cerinţe speciale
de efectuare. Se poate spune că modul de executare a acestui gen de
fotografie urmează să se raporteze la natura percheziţiei:corporală sau
domiciliară.
Fotografierea la percheziţii se foloseşte pentru ilustrarea rezultatelor
acesteia şi în principal pentru fixarea particularitaţilor şi a locului unde au
fost ascunse obiectele căutate.
Pentru a fotografia locul unde au fost ascunse obiectele şi pentru a
fotografia locul infracţiunii se foloseşte fotografia de orientare,fotografia
schiţa, a obiectelor principale şi fotografia de detalii.
Acest gen de fotografie se efectuează astfel încât să surprindă o imagine
de ansamblu a locului percheziţiei, urmată de fotografii tip schiţa ale
incăperii în care au fost dosite obiectele.
În primul rând se va fotografia locul unde au fost ascunse obiectele
raportat la celelalte încăperi din jur, apoi locul propriuzis şi dacă e nevoie
anumite părţi ale acestuia. Uneori este necesară chiar fotografia de detaliu.
În cazul unei percheziţii domiciliare,dacă obiectele au fost descoperite
într-o ascunzatoare creată în dulap,se fotografiază aspectul general al
camerei cu situarea dulapului, apoi ascunzatoarea din dulap cu obiectele
descoperite în aceasta şi mecanismul de închidere, modul de camuflare a
obiectelor şi apoi obiectele.
Aceeaşi ordine se foloseşte şi în cazul obiectelor descoperite într-o haină
în cazul percheziţiilor corporale.
În final, fotografierea obiectelor descoperite cu prilejul percheziţiei va
reţine caracteristicile esenţiale, precum şi detaliile ce pot servi la stabilirea

21
Curs de tehnică criminalistică,op.cit.,pag.76
22
Emilian Stancu,op.cit.,pag.114-115

36
identităţii sau particularităţilor obiectelor care au folosit la săvârşirea
infracţiunii sau care reprezintă produsul ei. 23,24

3.2.Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii

Pentru documentarea unor activitaţi infracţionale, elementele infractoare
sunt puse să repete la faţa locului activitaţile desfaşurate în timpul săvârşirii
infracţiunii, operaţii care se fac în cadrul reconstituirii.
În timpul reconstituirii se execută urmatoarele fotografii:
-se fixează locul unde se desfaşoară reconstituirea după regulile
fotografiei obiectelor principale. De exemplu pentru a verifica posibilitatea
unui individ de a patrunde într-o încapere printr-o spartură se fotografiază în
primul rând spărtura în prim plan şi apoi spărtura văzută la un loc cu
împrejurimile.
-după regulile fotografiei schiţa se fixează pe rând etapele reconstituirii.
De exemplu:infractorul va fi fotografiat lângă spărtură şi apoi trecând prin
spărtură. 25
În situaţia efectuarii unor acte de investigare de genul reconstituirii se
fotografiază sau se videoînregistrează cele mai semnificative aspecte din
cadrul verificării experimentale a modului în care s-a desfăşurat actul
infracţional sau o parte din acesta, precum şi declaraţiile martorilor,
invinuiţilor sau inculpaţilor.
Fotogramele vor surprinde secvenţele din care să rezulte că actul a fost
posibil să se comită în condiţiile de timp şi spaţiu date, sau că a fost perceput
în împrejurările menţionate. Ca exemplu poate fi dată pătrunderea unui adult
printr-o spărtură mai mică de 30cm făcută în zidul unei magazii, intrarea pe
fereastra unui apartament aflat la etajul 5, de pe terasa blocului, fără ajutorul
unui complice, sau transportarea unei case de bani de format mare de către
numai două persoane. 26

3.3.Fotografia de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere

Acest gen de fotografie este foarte util pentru evidenţa sa probatorie. Se
are în vedere, în principal, prezentarea pentru recunoaştere de persoane şi de
obiecte,care este practicată frecvent de către organele de urmărire penală.

23
Curs de tehnică criminalistică, op.cit., pag.75
24
Emilian Stancu, op.cit., pag115
25
Curs de tehnică criminalistică, op.cit.,pag.75
26
Emilian Stancu, op.cit.,pag.115-116

37
 Fotografiile trebuiesc astfel executate încât să rezulte clar că, din întregul
grup de persoane sau obiecte, alcătuit în vederea recunoaşterii, a fost
identificată o anumită persoană sau un anumit obiect.

3.4.Înregistrarea video a activităţilor de urmărire penală

Înregistrarea pe film sau pe bandă videomagnetică reprezintă o
modalitate tehnică superioară de fixare a rezultatelor unor acte de urmărire
penală.
Filmul şi banda videomagnetică cu caracter judiciar sunt considerate ca
având un grad sporit de obiectivitate şi exactitate faţă de fotografia judiciară.
Înregistrarea videomagnetică nu necesită o pregătire tehnică deosebită şi
nu impune condiţii aparte de iluminare, iar imaginea se obţine instantaneu,
fără prelucrare în laborator. În aceste situaţii există posibilitatea unui control
şi daca este necesar a reluării sau completării înregistrării.
Magistratul care este chemat să valorifice aceste înregistrări obţinute pe
căi extrajudiciare are la dispoziţie metode criminalistice de depistare a
manoperelor de disimulare sau simulare, de contrafacere a benzilor video. 27

Secţiunea nr.4.Utilizarea fotografiei color în fixarea rezultatelor

cercetării la faţa locului
Cu ocazia cercetarii la faţa locului,uneori se impune efectuarea
fotografiei color în vederea redării cât mai fidele a culorilor unor urme sau
obiecte.
Întrucât la faţa locului se impun a fi fotografiate zone şi obiecte de
dimensiuni foarte variate, este indicat ca în compunerea aparatului de
fotografiat utilizat să existe obiective cu diferite distanţe focale, inele
intermediare sau lentile adiţionale.
La faţa locului de cele mai multe ori exista atât lumină naturală cât şi
artificială şi este necesar să se utilizeze filme negative cu sensibilitate
universală pentru aceste categorii de surse de lumină. Există deasemenea,
materiale fotosensibile color destinate special numai pentru lumina
artificială.
Alegerea filmelor negative color trebuie facută cu multă grijă deoarece
inversarea lor duce la apariţia unor dominante de culoare care de cele mai
multe ori nu pot fi eliminate la realizarea copiilor pozitive.
Un rol important în realizarea fotografiilor color la faţa locului îl are
asigurarea unei iluminări corespunzătoare. Cele mai bune rezultate se obţin
când fotografierea se execută la lumină naturală între orele 7-11si 15-18.

27
Emilian Stancu, op,cit., pag.118

38
 Pentru atenuarea umbrelor ce apar în cazul iluminarii naturale se poate
folosii iluminarea suplimentară cu ajutorul lămpilor electronice. La
fotografierea pe materiale fotosensibile color, de regulă, se folosesc filtrele
care au rolul de a modifica temperatura de culoare a luminii.
Filtrele cel mai des folosite în fotografierea color sunt:
-filtrele de conversiune care schimbă temperatura de culoare a luminii,
făcând posibilă folosirea unor filme sensibile la lumina artificială în
cazul luminii naturale sau invers.
-filtrele de compensare a culorilor-au o gradaţie foarte fină şi creează
posibilitatea compensării micilor devieri ale culorii.
-filtrele protectoare sunt utilizate pentru eliminarea componentei
invizibile ultraviolete a luminii de zi.
-filtrele polarizante-sunt folosite pentru atenuarea reflexelor provocate
de ploaie, de suprafeţe de apă sau de ceaţă. 28
Fotografia în culori fixează detalii indispensabile cercetîrii
criminalistice, care nu pot fi redate într-o formă mulţumitoare în fotografia
alb-negru, îndeosebi în reproducerea urmelor biologice a diferitelor resturi
de materii ca vopsea, uleiuri, fire textile.
Pentru fotografia în culori se folosesc obiective fotografice cu o mare
claritate. Redarea cât mai exactă a culorilor depinde de compoziţia spectrală
a izvoarelor de lumină folosite, de timpul de expunere, de raportul dintre
culorile obiectului fotografiat şi culoarea de fond.
Un obiect fotografiat la lumina zilei ăi apoi la o lumina artificială
produsă de becuri incandescente va fi redat în culori diferite. Echilibrul
culorilor suferă modificări şi în funcţie de distanţa de la care se fotografiaza
un obiect, deoarece umezeala şi praful din aer pot absorbi o parte din
radiaţiile pe care obiectul le reflectă în mod obişnuit.
O alta condiţie ce influenţează redarea exactă a culorilor unui obiect este
intensitatea şi coloraţia de iluminare a mediului imediat înconjurător,
deoarece pe un fond deschis, culorile obiectelor vor părea întunecate, iar pe
un fond închis, culorile obiectelor vor părea mai deschise decât sunt în
realitate.
Dacă iluminarea obiectului este prea intensă, toate culorile vor apărea
deschise, aproape şterse. Acele părţi ale obiectului fotografiat care vor cădea
în umbră vor fi redate în altă culoare decât părţile luminate, chear dacă ele în
realitate reflectă aceeaşi nuanţă de culoare. În fotografia în culori trebuie să
se ţină seama şi de reflexele diferitelor culori ale acestui obiect sau ale

28
Tratat practic de criminalistică,vol I, op.cit., pag.57-58

39
obiectelor înconjurătoare, pentru că aceste reflexe vor modifica supărător
echilibrul natural al culorilor. Spre exemplu dacă o suprafată albă este
fotografiată lângă o suprafaţă roşie, primeşte o nuanţă roşcată mai ales în
părţile umbrite. 29

29
Camil Suciu, op.cit.,pag.103

40
 Ilustraţii:

Pentru fotografia la faţa locului:

Planşă fotografică
privind omorul deosebit de grav comis în comuna Tigveni,
judeţul Argeş, victime fiind soţii Trandafir Gheorghe şi
Floarea în vârstă de 84 şi respectiv
76 de ani

SINTEZA EVENIMENTULUI
La data de 27.01.1985 în jurul orelor 845 soţii Trandafir Gheorghe
şi Floarea din comuna Tigveni, judeţul Argeş, au fost găsiţi decedaţi în
locuinţă prezentând multiple plăgi tăiate şi înţepate.
La faţa locului s-a deplasat echipa operativă complexă, care a
efectuat cercetarea, stabilind că în cauză este vorba de un dublu asasinat.
Cercetările efectuate au scos în evidenţă faptul că mobilul crimei a fost jaful,
din locuinţa victimelor fiind sustraşi banişi bunuri.
În urma investigaţiilor efectuate şi a probelor administrate în
cauză s-a stabilit că autorul este numitul Bănică Dumitru, surdomut, arestat
la data de 03.02.1985.

41