UNIVERSITATEA TEHNICĂ

CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICĂ

SECȚIA ALBA IULIA

CAIAC-CANOE

STUDENT: PAȘTIU P. IOAN DORU

ANUL I GRUPA 2611

2021
 Există diferente între caiac și canoe cu siguranță, deși mulți dintre noi nu le vedem sau
chiar dacă le vedem le trecem cu vederea iar în acest fel confuzia persistă.

Auzim de foarte multe ori de kaiac-canoe si consideram ca este un sport unitar. In

realitate vorbim de un grup de sporturi nautice care se practica cu ajutorul unor ambarcatiuni
usoare prin folosirea unor vasle nefixate.

Acesta cuprinde doua ramuri sportive diferite, in functie de tipul de ambarcatiuni

folosite. E vorba aici de caiac si canoe. Pentru fiecare ramura in parte exista reguli si tehnici
diferite.

Despre caiac

La caiac se foloseste o ambarcatiune cu o carma dirijata cu piciorul pe care spectatorii

nu o vad dar care ii ajuta pe sportivi enorm.
 Practicanții stau asezati pe un fel de scaun si imping in apa cu ajutorul unor vasle numite
padele. Aceasta are pale la ambele capete si sunt folosite alternativ.

În ambarcatiune poate sta un singur sportiv sau mai multi.

Despre Canoe

Spre deosebire de caiac, la canoe sportivii nu stau in pozitia sezut si in loc de padela
folosesc o vasla numita pagaie. Aceasta are pala la un singur capat.

Canoistii stau intr-un genunchi, iar in probele de dublu acestia stau pe genunchi diferiti
si vaslesc simultan pe parti diferite pentru a putea pastra directia ambarcatiuni.

Caiac-Canoe este un grup de sporturi nautice care se practică cu ambarcațiuni ușoare

ce folosesc diferite tipuri de vâsle nefixate. Caiac-Canoe utilizează numai ambarcații din
categoria în care vâslașul stă în barcă și nu pe barcă.
Cuprinde două ramuri sportive, care își iau numele de la tipurile de ambarcațiuni
folosite: caiac și canoe. Fiecare are tehnici specifice, istoric propriu, probe și reguli diferite.
Practicarea lor necesită o bună pregătire fizică, multă forță, echilibru, ritm dinamic, rapiditate
și precizie în execuție, îndemânare și coordonare în mișcări. Inițierea poate începe de la vârsta
de 12-14 ani, pentru caiac, și ceva mai târziu pentru canoe. Activitatea competițională este
permisă de la vârsta de 16 ani.

Tipuri de ambarcațiuni
Caiac dublu în competiție

Denumirea "kayak" vine de la tribul Inuit din Canada, care folosea ambarcațiile cu
aspectul cel mai apropiat de cel al ambarcațiunilor de astăzi.
Este o ambarcațiune sportivă cu unul sau mai multe posturi de vâslit, ascuțită la ambele capete,
cu suprafața de alunecare netedă sau în clinuri, și care este condusă cu un tip de vâsle nefixate
numite padele, din poziția așezat. Padela este un tip de vâslă prevăzută cu pale la ambele capete.
Tehnica de vâslit pentru caiac folosește padela, ținută cu mâinile în zona de mijloc, cu care se
execută prin apă tracțiuni alternative de o parte și de alta a caiacului, pentru a se asigura
înaintarea. Direcția se păstrează cu ajutorul unei cârme dirijate cu picioarele, printr-un sistem
de cabluri și levier. Sportivul vâslește din poziția așezat în barcă, pe un scăunel special, cu
picioarele întinse, ușor îndoite din genunchi, și cu talpa sprijinită pe sistemul de cârmă.

Canoe dublu în competiție

Este o ambarcațiune sportivă fără cârmă, cu unul sau mai multe posturi de vâslit,
construită simetric, cu prora și pupa ascuțită și înălțată, care este condusă cu un tip de vâsle
nefixate numite pagaie, din poziția în genunchi. Pagaia este un tip de vâslă prevăzută la un
singur capăt cu o pală care intră în apă.
Tehnica de vâslit pentru canoe folosește pagaia, care se ține cu o mână aproape de pală
și cu cealaltă de capătul opus. Canoistul vâslește cu o singură pagaie, din poziția stând într-un
genunchi, pe o perniță specială, cu laba piciorului respectiv sprijinită pe un dispozitiv fix. Din
aceasta poziție execută tracțiuni prin apă cu pagaia pe o singură parte a ambarcațiunii, pentru
înaintare și cârmuire.

În probele de canoe dublu canoiștii stau unul în spatele celuilalt, îngenunchiați fiecare
pe alt picior, astfel încât să-și poată manevra simultan pagaiele, fiecare pe altă latură a canoei.

Istoric

Istoric internațional

Caiac-Canoe își are începutul ca sport recreațional la debutul secolului al 19-lea,

datorită în mare parte unui avocat pledant englez, John MacGregor. În 1845 John MacGregor
și-a construit propriul caiac, după modelul eschimos, și a petrecut o mare parte a sfertului
următor de secol vâslind pe lacuri și râuri din Europa. În acest timp el a scris o serie de articole
și de cărți, cea mai importantă fiind "A Thousand Miles in the Rob Roy Canoe", în care descrie
experiențele personale în canoe. Aventurile lui MacGregor au atras mulți imitatori, și în 1866 el
a fondat Royal Canoe Club pentru a încuraja interesul oamenilor în acest nou sport. Clubul a
ținut prima regată în anul următor, și până în 1868 număra 300 de membri și un set complet de
reguli care să guverneze concursurile de Caiac-Canoe.
Popularitatea acestui sport s-a raspândit în Europa și în America de Nord, unde
în 1871 a fost fondat New York Canoe Club. Tânăra ramură sportivă a continuat să atragă noi
participanți și fani de-a lungul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea și primii ani ai
secolului al XX-lea.
În 1924, delegați ai asociațiilor naționale care se formaseră în sfertul de secol precedent, s-au
adunat la Copenhaga pentru a forma un organism internațional, Internationella
Representantskapet for Kanotidrott (IRK), care să elaboreze reguli valabile pentru toate
competițiile de Caiac-Canoe din lume.
Scopurile IRK reies încă în primele propoziții ale documentelor de constituire:

• să creeze legături între asociațiile sportive de Caiac din diferite țări

 • pe cât posibil să organizeze competiții de Caiac-Canoe în fiecare an și alternativ în
țări diferite
• să promoveze și să dezvolte turismul internațional prin editarea de ghiduri ale
cursurilor de apă
• să introducă pe hărți simboluri recunoscute la nivel internațional pentru cursuri de
apă, pentru a facilita călătoriile
• să valorifice programe pentru a face cunoscute diferitele publicații naționale de
Caiac-Canoe prin: pregatire de lecturi și discursuri, filme și fotografii, și prin
corespondență.
În același an, Caiac-Canoe și-a făcut prima apariție olimpică printr-o regată de
prezentare ținută la Paris. După succesul manifestării, IRK a solicitat recunoașterea Caiac-
Canoe ca sport olimpic, dar Comitetul Olimpic Internațional a refuzat propunerea pentru
Jocurile Olimpice de la Amsterdam, în 1928, și pentru cele de la Los Angeles, în 1932. IRK și-
a continuat demersul pe lângă Comitetul Olimpic Internațional, iar Caiac-Canoe a fost
recunoscut ca sport olimpic începând cu Jocurile Olimpice din 1936 de la Berlin. În acel an s-
au prezentat 19 țări pentru a concura în 8 probe: Caiac simplu și Caiac dublu, pe distanțele de
1000m și 10000m, și canoe simplu și canoe dublu, pe aceleași distanțe.
Al doilea Război Mondial a cauzat distrugeri considerabile în Caiac-Canoe
internațional. Sediul IRK din München a fost distrus de bombardamentele Aliaților, dar și
organizația însăși era de asemenea în derivă.
În 1946, organizația s-a reorganizat formând International Canoe Federation. La prima
editie a Jocurilor Olimpice din 1948, s-au prezentat doar 17 țări, iar probele au suferit
modificări; a fost introdusă și prima probă pentru femei, Caiac simplu 500 m. Cu fiecare ediție
a Jocurilor Olimpice, Caiac-Canoe a atras mai mulți participanți, și de-a lungul anilor
programul a suferit modificări. Astfel, la Jocurile Olimpice de la Roma în 1956, au fost
eliminate probele pe distanța de 10000 m, dar în schimb a fost introdusă proba de ștafetă 4x500
m pentru Caiac simplu. Opt ani mai târziu, la Tokyo, proba de ștafetă a fost înlocuită de Caiac
patru (K4) pe 1000m, iar în 1972 a fost introdusă și ramura Caiac slalom.

Istoric în România

Începuturile sporturilor nautice în ambarcațiuni cu vâsle.

Caracterul distractiv a rămas dominant multă vreme în canotajul românesc, cel sportiv
apărând după alte câteva decenii. Când anume, este mai greu de precizat. Un punct de reper ar
putea fi înființarea Comisiei Naționale de Canotaj (1912), dar documentele vremii ne arată că
ea se desființează după numai doi ani, din lipsă de activitate. Presa sportivă inserează dupa
1922 știri care atestă existența unor centre de sporturi nautice
la București, Timișoara, Arad, Brăila, Galați și Constanța.
Etapa începuturilor - destul de firave, cunoscând mari întreruperi și zone limitate de
răspândire - este, în fine, marcată de organizarea primelor campionate naționale, în 1932, și de
participarea unui echipaj românesc la "europenele" de la Budapesta.

Istoria Caiacului românesc este și mai nouă, mărturii despre practicarea sa organizată,
sub forma unor campionate - și acestea, însă, doar la câteva probe cu extrem de puțini
participanți - datând din anii 1934 - 1935.

În ceea ce privește canoea, această ramură a sporturilor nautice apare pentru prima oara
abia in 1942, an în care au loc la București câteva asemena concursuri. Cam în aceași perioadă
se înfiripa și activitatea în cele două-trei centre de iachting. Celebrul canoist Bill Mason a dat
o nouă dimensiune canotajului când a spus: „O plimbare cu canoea pe râuri vechi de când
lumea e un prilej unic de a redescoperi legătura cu natura și cu Creatorul, care le-a făurit pe
toate în vremuri demult apuse“. Nu sunteți de acord cu aceste cuvinte emoționante?

Etapa sportului de masă

Schimbările fundamentale, în conținut și formă, au avut loc abia dupa cel de-al doilea
razboi mondial, când sportul a început să câștige o largă răspândire și popularitate, devenind
accesibil maselor de cetățeni, din toate colțurile țării. În acest context, sporturile nautice au
dobândit o mare audiență în rândul tineretului, mărindu-se necontenit numărul cluburilor și al
secțiilor de canotaj, caiac-canoe și iachting.

Prima medalie internațională a caiacului românesc a fost obținută la Campionatele

Mondiale de la Mâcon din 1954. Nu a avut nici strălucirea aurului, nici cea a argintului, dar
atunci, în vara fierbinte a lui 1954, când Mircea Anastasescu urca pe treapta a treia a
podiumului de la Mâcon și marele Fredriksson îl felicita sincer pentru dârzenia de care dăduse
dovadă, Caiacul românesc a înregistrat prima sa biruință.
La Olimpiada din 1956 de la Melbourne, pentru prima oara în istoria acestui sport, trei
canoiști români au câștigat titlul olimpic, cucerind odată cu medaliile de aur, aplauzele
spectatorilor, stima si prețuirea specialiștilor de peste hotare. A învins atunci, Leon Rotman -
campionul absolut al probei de simplu ( 1000 și 10.000 de metri ), stabilind - cu cele două titluri
cucerite la o singura ediție a Jocurilor Olimpice - un record încă neegalat în sportul românesc.
Tot atunci a învins și echipajul de dublu format din Simion Ismailciuc și Dumitru Alexe,
câștigător al probei de viteză. Un alt moment remarcabil în foarte tânăra istorie a caiacului și
canoei românești se produce la Campionatele Europene din 1957. Atunci la Gand, canoiștii
Simion Ismailciuc și Dumitru Alexe cuceresc - în proba de 10 km - primul titlu continental.
Locul trei și medalia de bronz sunt cucerite de alți doi reprezentanți ai României - talentații
canoiști Ichim Lipalit și Lavrente Calinov. N-a lipsit mult ca Ismailciuc și Alexe să-și reediteze
performanța și în cursa de viteză. O singura zecime de secundă a decis ca victoria să fie de
partea sportivilor sovietici, așa încât sportivii români și-au adăugat în palmares "doar " o
medalie de argint.
Ediția 1968 a Campionatelor Mondiale a adus, în cele din urmă, mari satisfacții
sportului românesc. Ismailciuc și Alexe, campioni olimpici și europeni, au cucerit și primul
titlu de campioni ai lumii din istoria canoei românești. De altfel, întrecerile de la Praga au
reliefat valoarea deosebită a canoiștilor din echipa României. În afara campionilor - pe lista
medaliaților și-au înscris atunci numele Achim Sidorov, Lavrente Calinov și Nichifor Tarara.
Olimpiada din Mexic este un alt moment însemnat pe care îl consemnăm cu satisfacție. Numele
lui Serghei Covaliov era atunci cunoscut pe plan internațional. Cel al partenerului sau de
echipaj - Ivan Patzaichin - nu spunea, însă, aproape nimic specialiștilor de peste hotare. Era
firesc. Ivan Patzaichin, una din marile descoperiri ale antrenorilor români, practica sportul
canoei de un an și ceva, fiind, la ora startului olimpic, înca junior. La Xochimilco, pe lângă
titlul cucerit de canoiștii Ivan Patzaichin și Covaliov, echipa României mai obține o prețioasă
medalie de argint în proba K4 - 1000 m și una de bronz în întrecerea feminina la K1 - 500 de
m.
Așadar : 4 titluri olimpice, 3 locuri 2, 5 locuri 3. Rezultatele bune nu se opresc însă aici,
canoiștii români obținând rezultate de excepție și în multe alte concursuri din diverse țări ale
lumii.
Pregătirea fizică în antrenamentul de kaiac canoe specific distanțelor
Pregătirea fizică specifică

Rolul principal al pregătirii fizice specifice este de a continua pregătirea fizică generală
in concordanță cu particularitățile fiziologice și metodice ale unui sport.
Adaptarea permanentă a organismului sportivului la un volum de efort din ce in ce mai
mare la antrenament și in final in competiții ajuta la o refacere rapidă, un organism fortificat și
întărit in prealabil va dezvolta mai rapid niveluri fiziologice înalte.
Rezistenta specifica poate fi îmbunătățită dacă aceasta este precedată de dezvoltarea
rezistenței generale.
„Se considera in mod eronat că rezistența generală dezvoltată prin alegerea pe teren
variat imbunătățește rezistenta specifica pentru toate sporturile. Lucrul este valabil pentru
alergările pe distanțe medii și lungi: in alte sporturi. erosul este doar un antrenament de
pregătire fizici generală.
Pentru o dezvoltare fiziologică specifică. sportivii trebuie supuși unor solicitări care să
se raporteze direct la cerințele tehnice. tactice și fiziologice ale sportului respectiv.
Acest scop este simplu de realizat in sporturile ciclice dar nu și in cele cu acțiuni
complexe (sportivi de echipă. gimnastică. probele de aruncări și sărituri). Repetarea multiplă
parțială sau integrală a exercițiilor sau a fazelor unui joc poate duce la realizarea aceluiași scop.
Selectarea mijloacelor adecvate de antrenament este extrem de importantă. Elementele
nespecifice pot duce la o specializare greșită a dezvoltării sportivului și in consecință la
performante necorespunzătoare.
În pregătirea specifică. volumul este mare și este posibil doar prin scăderea intensității.
Principiul didactic de la ușor la greu. de la simplu la complex se bazează pe adaptarea gradată
a organismului la efort.
O intensitate crescută. a efortului tără o prealabilă fortificare a organismului ar duce la
o suprasolicitare a sistemului nervos central. in care urmările ar putea fi: instalarea prematură
a oboselii, epuizare și accidentări.
Ozolin (N.G. (1971). Sistemul de antrenament al sportivului pentru competiție),
susținea că sportivii care aplicau un program de intensitate medie au avut succes in activitățile
de lungă durată, prezentând un potențial fiziologic ridicat.
Ridicarea potențialului de efort este posibilă doar prin creșterea volumului cât și
intensității antrenamentelor. Pentru că mulți sportivi au zilnic antrenamente este de așteptat ca
viteza lor de refacere intre antrenamente să influențeze creșterea încărcăturii de antrenament.
Se va urmări dezvoltarea și perfecționarea următoarelor calități
Viteza
-de execuție repetativă
-de deplasare
-forta
-maximă
-dinamica-exploziva
-in regim de îndemânare. viteza și rezistența.
-rezistenta
-anaeroba
-mixta
-segmente fata de corp
-actiune fata de partener. barca
În planificarea pe termen lung, in raport de programul competițional durata pregătirii
fizice specifice poate fi de la 2-4 luni.
 Indicații metodice privind folosirea exercițiilor specifice.

Exercițiile specifice acționează direct. in sensul imbunatățirii pregătirii fizice specifice

și potențează deprinderile tehnice, pentru că sunt similare ca structura tehnica.
Pentru ca aceste exerciții să fie eficace. specialiștii practicieni și teoreticieni sunt de
părere că pentru selectarea și utilizarea lor să se țină seama de următoarele indicații metodice:

- de durata majorității bazelor de pregătire, exercițiile specifice trebuie să predomine,

deoarece un exercițiu are efect proporțional cu timpul și frecvența aplicării lor;
- exercițiile specifice vor implica in primul rând efectorii primari care sunt "mușchii
care acționează direct în executarea mișcării dorite (Dorland’s Illustrated Medical Dictionary -
1974. citat de T. Bompa);
- să se folosească cu o structură tehnica și cinematica similare cu mișcările de bază din
sportul ales.
- exercițiile specifice și cele imitative îmbunătățesc mult tehnica sportivă și mai puțin
aspectul fizic.
Numărul de repetări din lecția de antrenament nu poate ajunge la încărcarea necesară
pentru dezvoltarea superioară a puterii. Pentru a învinge rata mică a progresului de exemplu.
săritorii in inălțime efectuează zeci de mii de sărituri specifice menite să dezvolte puterea
picioarelor.
Numărul repetărilor specifice serie poate fi extrem de redus (10-20), dar numărul de
repetări pe an, este foarte mare (50-60 mii sau chiar mai mult).
- exercițiile fizice trebuiesc incluse in faza pregătitoare, dar sunt foarte importante și in
faza competițională. Cercetări efectuate in Germania au concluzionat că motivul pentru care
sportivii ajung la un nivel bun de performanță la începutul sezonului competițional. după care
nu-și pot menține acest nivel este tocmai excluderea exercițiilor specifice din perioada
competițională.
- exercițiile specifice variază in complexitate. dar exercițiile mai simple sunt mai
eficiente și efectul antrenamentului este mai localizat:

- folosirea reprezentării mentale care constituie o modalitate eficace de invitare sau

perfecționare a actului motric. s-a observat că reprezentarea mentală a unei mișcări este urmată
de o contracție involuntară. Krestovnitov (1938) citat de T. Bompa (2002- Teoria și
metodologia antrenametului, Editura ExPunto. București), a confirmat că "reprezentarea
mentală a unui act motric sau a unor mișcări cunoscute este insolită in paralel de modificări
fiziologice slabe; care se resimt in creșterea excitabilității nervoase. dezvoltarea sistemului
cardiorespirator și intensificarea proceselor metabolice". Reiese faptul că metoda ideomotrica
contribuie la dezvoltarea unor calități motrice. adică reprezentarea mentală a unei mișcări
executate la viteza poate ajuta la dezvoltarea vitezei.
Aceste exerciții de reprezentare mentale pot crea un suport al voinței, al încrederii, și
depășirii anumitor praguri mentale.
Din punct de vedere psihologic, capacitatea de autoapreciere, încredere in forțele
proprii. capacitatea reglării voluntare a acțiunilor și capacitatea de efort voluntar, perseverență,
suportarea durerii sunt efecte ale exercițiilor specifice dacă acestea sunt organizate și conduse
corect.

Metodologia realizării pregătirii fizice specifice

Metode de antrenament
 Practicarea cu succes a acestui sport presupune o pregătire fizică, tehnică și tactică
ireproșabilă.
Pentru dezvoltarea acestor laturi ale pregătirii, sunt necesare un număr foarte mare de
ore de antrenament.
Realizarea acestor obiective presupune folosirea unor mijloace specifice, cât și a unora
nespecifice.

Mijloace specifice pe apă

Antrenamentul după metoda lucrului de durată Se desfășoară pe apă, in vederea

îmbunătățirii rezistenței specifice și a tehnicii de padelare.

Caracteristici:

- vâslitul se face în ritm uniform, pe distanțe de 12-20 km;

- intensitatea efortului este constantă,
- durata antrenamentului este de 50 min., până la 2 ore;
- în perioada precompetițională, se introduc porțiuni cu intensificarea forței loviturii pe
distanțe situate între 500-4000 m;
- este folosit tot timpul anului, in pregătirea kaiaciștilor, cu pondere mai mare în
perioada pregătitoare. În perioada competițională, se menține cu o frecventă de 2 antrenamente
pe săptămână.
- Metoda antrenamentului variabil
Cuprinde porțiuni de sprinturi, starturi, in prima parte a antrenamentului pe apă. Această
metodă este folosită la efectuarea unui efor de durată mare, cu modificarea repetată a intensității
acestuia.

Caracteristici:

- intensitatea este apropiată de cea maximă și atinge valori de 90-95%;

- sprinturile, în repetarea lor, reprezintă de două ori numărul de lovituri, efectuate pe
distanța de 1000 m, care, în medie, sunt in număr de 400 lovituri.
Exemplu: 2 x (8x5010v.) 2 x (6x6010v.) 2 x (4x10010v.)
- starturile au ca scop îmbunătățirea vitezei de execuție și de repetiție și se fac în prima
parte a antrenamentului; reluarea efortului se face pe un fond de odihnă;
- această metodă de antrenament se utilizează începând din perioada precompetitională
continuând până În perioada competițională și întrerupându-se in preajma marilor concursuri;
- în ciclul săptămânal de antrenament, se utilizează cu o frecvență de 2-3 antrenamente.
- Antrenamentul după metoda lucrului cu intervale
Este folosit pentru dezvoltarea rezistenței specifice În regim de viteză. Reluarea
efortului se face pe un rond de refacere incompletă a organismului. Pauză dintre perioadele de
efort nu trebuie să depășească dublul perioadei de efort sau dublul numărului de lovituri
efectuate. Reluarea efortului se face când valorile pulsului se situează intre 120-130 puls/min.
Caracteristici:
- se utilizează intervale scurte, de la 15 sec. la 2 min. și intervale lungi, de la I min. la 8
min;
- intensitatea efortului este apropiată de cea maximă;
- dozarea efortului se face în funcție de timpul de lucru și in funcție de numărul de
lovituri;
 - antrenamentul cu intervale, se utilizează in perioada competițională pe o durată de 6-
8 săptămâni înainte de competiția cea mai importantă.
- Antrenamentul după metoda lucrului cu repetări
Se utilizează pentru dezvoltarea vitezei în regim de rezistență și a rezistentei în regim
de forță. Reluarea efortului se face pe un fond de refacere completă a organismului. Intensitatea
efortului este maximă.
Caracteristici:
- totalul distantelor parcurse la un antrenament sunt egale cu repetarea de 2 până la 4
ori a distanței de concurs (1000 m).

Exemplu: 2 x (4x250m)
2 x (5x200 m)
2 x (100-200-500-200-100 m),
- se începe cu eforturi pe distanțele scurte și se continuă cele pe distantele lungi, după
care se revine la cele scurte.
- Antrenamentul de control și concurs
Se utilizează pentru dezvoltarea rezistenței specifice și pentru verificarea pregătirii de
concurs, în condiții similare acestuia.
Probele de control constau în parcurgerea unor distanțe de 1000 m cu intensitate
maximă.(se pot executa până la 4 curse În vederea stabilirii pragului aerob anaerob de efort
specific).
 BIBLIOGRAFIE

T.O. Bompa - Teoria și metodologia antrenametului, Editura ExPunto, București 2002

J. Cratty, Metode ideomotrice - Activități educaționale 1971
M. Epuran - Psihologia sportului de performanță -Teorie și practică, Editura FEST,
București 2001
https://www.wikiwand.com/ro/Caiac-Canoe
https://proagora.net/care-sunt-diferentele-dintre-caiac-si-canoe/