Sunteți pe pagina 1din 3

BUCURIA ROMANIEI MELE

Motto: „Nu văd România de azi ca pe o țară pe care am moștenit-o de la părinții noștri, ci ca
pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.” (Regele Mihai I al României)

Subiectul anului 2018 a fost Centenarul Marii Uniri!


Suntem cei pe care bunul Dumnezeu i-a rânduit să întâmpine această zi mare pentru
înaintașii noștri, acest ideal pe care ei l-au înfăptuit cu orice preț cu o sută de ani în urmă...
România Mare... România Unită din punct de vedere geografic, dar, mai ales, unită în sufletele lor,
acolo unde era unită de mult și acolo unde sălășluiește forța care a condus la această uriașă
schimbare în bine, pe care au meritat-o... Scrie în Sfânta Scriptură: „Căci acolo unde sunt doi
sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Este vorba, în acest act al
unirii, despre curaj, onoare, demnitate, patriotism, sacrificiu, dorința de unitate, care toate la un loc
au demonstrat că românii merită ROMÂNIA lor, ROMÂNIA românilor! Sunt mândră cu așa
înaintași, port cu profund respect pentru ei tricolorul în piept și costumul/portul popular și cu
recunoștințǎ pentru
valorile pe care le trăiau și cultivau în sufletul acestui neam!
Cum întâmpină românii de astăzi această izbândă de acum o sută de ani? Cu ce fapte mărețe,
cu ce valori, cu ce sentimente? Sunt absolut convinsă că există mulți, chiar foarte mulți români, cu
suflet de român, așa cum au fost străbunii noștri, cu dor de bine și frumos, însă s-au întâmplat și se
întâmplă lucruri la nivel general și acolo unde s-ar cădea mai puțin sau deloc, care distrug unitatea
de neam și de credință, lovesc aproape mortal în identitatea noastră de români și vor să arunce la
gunoi valorile pentru care strămoșii noștri și-au dat viața… Vor fi organizate, cu siguranțǎ ,
evenimente deosebite peste tot în țară, cu această ocazie, trăite mai mult sau mai puțin autentic, dar
dacă acum o sută de ani se murea pentru ȚARĂ, acum ȚARA este sacrificatǎ … nu pentru un scop
nobil… și asta doare, doare până la lacrimi!
Dacǎ m-ați întreba: Cine este România?, aș răspunde: MAMA! Și dacă m-ați mai întreba
cu ce identific România, aș spune că o reprezint prin copii, prin lumina din ochii lor. Dacă Tagore
spunea: „Copacii sunt dorința pământului de a vorbi Cerului”, eu aș îndrăzni să spun: „Copiii sunt
dorința Cerului de a vorbi pământului despre Rai”.
Trăim vremuri în care normalitatea este catalogată drept anomalie, în care virtutea este
prostie şi DUMNEZEU scos din ecuaţie, chiar de când fătul se află în pântecele mamei lui, punându-
i-se ca o comoară înainte anormalitatea.
Oameni buni și dragi, ați auzit vreodată o mamă care își plânge pruncul mort, ați auzit cum
urlă sufletul în ea de suferință? I-ar purta trupul în brațe o sută de ani și miliarde de kilometri, ar
urca cu el în cer dacă ar fi posibil să-i aleagă ea locul cel mai potrivit pentru a se odihni în veşnicie și
apoi ar coborî liniștită pe pământ să-i îngrijească mormântul, pe care ar sădi picături de lumină din
picăturile de suflet pe care ochii ei le-ar revărsa neîncetat asupra lui… Toate acestea le-ar face fără
ezitare, însă durerea cumplită care îi gâtuie sufletul este de infinit de ori mai mare… Oameni buni,
ați văzut vreodată o mamă cum se zbate în agonie, știind că pruncul ei a murit?
Țara aceasta a noastră, ROMÂNIA, este MAMA mea… Este MAMA mea pentru că aici m-a
lăsat Dumnezeu pe pământ, lângă mama și tata! Când spun ROMÂNIA, mă gândesc la acest
pământ românesc ce poarta pe umeri veacuri de istorie, de curaj, mă gândesc la bunici,
străbunici, strămoşi, la domnitorii care s-au luptat cu preţul vieţii pentru ea, fiind
modele de bărbăţie, mă gândesc la tezaurul de valori care a dăinuit din generaţie în
generaţie.
Sunt și eu mamă acum și am datoria de a-mi cinsti MAMA, adică am ajuns la vârsta la care
trebuie să am grijă de EA. Mulți viteji s-au luptat cu prețul vieții pentru EA, când eu încă nu eram pe
pământ, s-au luptat și pentru mine ca să am și eu o ȚARĂ mândră precum ea, cu port alb, cusut cu
flori de mâini crăpate de munca câmpului, mirosind a primăvară, a omenie și a cinste… ȚARA
aceasta este a lui DUMNEZEU… AICI locuiesc SFINȚI, acest pământ poartă sute de mănăstiri,
mii de suflete care vorbesc aproape neîncetat cu Dumnezeu pentru noi, pentru neam, pentru
sănătatea trupească și sufletească, sunt milioane de biserici de piatră și vii, formate din familiile
noastre în care se nasc copii. Cu fiecare copil născut, ȚARA ACEASTA, MAMA MEA,
întinerește și prinde putere să dăinuiască peste vreme, rădăcinile ei în timp sunt copiii.
Dacă otrăvim sufletul și mintea copiilor, ce se va alege de ȚARA MEA? V-ați întrebat, oameni buni,
dacă otrăvim sufletul și mintea copiilor… ce se va alege de ȚARA MEA?
Doar un nebun poate să creadă că otrava este de folos pentru o pepinieră de brazi… Fiecare
generație de oameni cu lupta ei…!
Oameni buni, în sufletul meu, MAMA-ȚARĂ își privește pruncii dăruiți de Dumnezeu și
plânge, se zbate în tăcere că nu poate opri atacul la ce are mai de preț un neam: copiii… Tu, care te
numeşti român, O SIMȚI?
Anul acesta, anul dedicat Centenarului Marii Uniri, poporul român și-a „susținut” teza de
doctorat în ceea ce privește raportarea față de valoarea trecutului istoric și conștiința viitorului
acestui neam și mă refer, bineînțeles, la referendumul din septembrie 2018. Rezultatul? M-aș limita
să spun, cu o lacrimă în ochi, că ROMÂNIA a trecut, acea ROMÂNIE de acum o sută de ani,
ROMȂ NIA MEA! Mi-aș fi dorit ca poporul român să fie mai treaz în astfel de momente, a fost o
palmă peste un obraz sfânt... Dar, chiar și așa, cred că poporul român poate și reversul, adică poate
să primească o sărutare părintească de la Cel de Sus. Încă mai cred că Dumnezeu ține în palmele
Sale România, încă mai cred că poporul român este captiv în paradis... În spiritul voievodului Ștefan
cel Mare și Sfânt, care după fiecare izbândă înălța un lăcaș de închinare, tot astfel Catedrala
Mântuirii Neamului să reunească poporul român pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru acești o
sută de ani de la Marea Unire. Fie ca tot zbuciumul depus la construirea Catedralei Mântuirii
Neamului să șteargă din durerea pe care individual, ca români, sau în comun, ca popor, am
pricinuit-o cu voie sau fără voie! Poate că pentru aniversarea celor o sută de ani, această catedrală
nu înseamnă foarte mult, însă simbolistica este înălțătoare...
Mi-am dorit să pot scrie ceva pentru acest număr special al revistei, a fost o dorință ca cea
izvorâtă din dorința de a dărui ceva cuiva drag de ziua lui... Și poate că nu sunt rânduri din care
țâșnește bucuria (așa cum ar fi potrivit pentru un astfel de eveniment), sunt gânduri și sentimente
pe care le-am trăit cu privire la spațiul acesta în care ne-am născut și de unde vom pleca spre Cer!
Sunt atât de multe lucruri frumoase, minunate, de scris și împărtășit
despre țară, încât mie mi-ar fi fost foarte greu să aleg și să reușesc să scriu despre
ele, despre... graiul românesc, portul popular (denumit „templu la purtător”,
„chintesența a ceea ce strămoșii au trăit și simțit; costumele populare sunt martore
tăcute, dar mărturisitoare, ale credinței și pietății poporului nostru, dar și a dragostei
lui pentru tot ce este frumos, curat și înălțător” – Arh. Mihail Daniliuc), despre
multele tradiții, despre Crăciun și Paști, dar mai ales despre dor, despre starea aceea
lăuntrică ce te face să zbori (la propriu și la figurat) și să realizezi că aparții unui
anumit loc sau cuiva!