Ce înseamnă a fi profesor european?

Literatura de specialitate oferă diverse abordări ale profesiei de cadru didactic care nu este
nici printre cele mai solicitate, dar nici printre cele mai evitate. Deşi este o meserie respectată, ea
nu conferă nici putere, nici influenţă, nici venituri superioare dar conferă prestigiu, satisfacţii și un
statut special. Profesorul are un rol importanț în formarea și pregătirea personalității tinerelor
generații și pregătirea lor profesională în cadrul instituțiilor de învățământ, strâns legate de viață,
de activitatea socio-profesională.
În societatea contemporană, aşteptările la nivelul cadrelor didactice sunt mai ridicate. În
calitate de profesor european, acestia trebuie să fie experţi în una sau două discipline de specialitate,
ceea ce necesită un nivel ridicat de calificare academică. Profesionalismul în predare nu se reduce
la un ansamblu de competenţe individuale legate de o unică specializare, ea incluzând atât abilitatea
profesorului de a funcţiona ca parte a unei clase care învaţă, cât şi capacitatea lui de a se deplasa
către sau înspre alte domenii, diferite de cele în care este specializat la un moment dat, pentru a
dobândi noi experienţe care îi pot îmbogăţi competenţa de predare.
Pregătirea iniţială şi continuă trebuie să aibă în vedere înzestrarea cadrului didactic cu
competenţele necesare astfel încât acesta să se simtă confortabil în faţa clasei, în toate situaţiile
care pot apărea în cursul activităţii sale educaţionale. Pentru o bună prestaţie profesională, cadrul
didactic are nevoie să aibă încredere în sine şi în competenţele sale profesionale, să stăpânească
modalităţi de rezolvare a situaţiilor.
În primul rând, profesiunea didactică este asociată cu câteva categorii fundamentale de
roluri, acceptate de majoritatea sistemelor de formare a profesorilor: proiectare, mangementul și
organizarea activităților de învățare, consiliere psiho-educațională, managementul clasei de elevi,
comunicare cu elevii, părinții și colegii, dezvoltare profesională de-a lungul vieții, participare la
perfecționarea procesului educațional și a inovațiilor din școală, oferirea de servicii educaționale
pentru comunitate etc.
Competenţa profesorului ca „abilitate/capacitate de a satisface scopurile educaţiei” este,
de fapt abilitatea comportării sale într-un anume fel, într-o situaţie pedagogică, este de asemenea
comportamentul didactic raţional şi eficient al acestuia. Comportamentul profesorului european
poate fi redus la o dimensiune care este normativitatea (prescripţiile necesare efectuării acţiunii
educative) corelată cu dimensiunile teleologică, axiologică, deontologică şi altele.
De aceea se poate vorbi de o diversitate de conduite ale profesorului european în corelare cu mai
multe variabile de competenţă ale acestuia dar, definitorii pentru conduita profesorală.
Calităţi„fundamentale” ale unui profesor sunt: măiestria pedagogică și tactul pedagogic.
Măiestria pedagogică constă în dezvoltarea plenară a componentelor personalităţii profesorului,
concomitent cu integrarea lor într-un tot unitar. Ea este o sinteză a însuşirilor general-umane şi
psihopedagogice, este rezultanta unei pregătiri temeinice şi multilaterale, a efortului depus pentru
dezvoltare şi consolidare a calităţilor sale de om şi slujitor al unei profesiuni. Măiestria înseamnă
a şti să te comporţi în funcţie de diversitatea situaţiilor, în funcţie de factorii ce intervin în mod
inedit şi imprevizibil. Tactul pedagogic este definit de V. Pavelcu ca fiind un „simţ al măsurii”,
specific diferitelor manifestări comportamentale ale profesorului, este modul în care se realizează
echilibrul între diversele stări psihice polare şi contradictorii ce apar în mod inevitabil în

1
activitatea profesorului. Acest aspect aduce cu sine obligativitatea unor vaste cunoştinţe despre
comportamentul uman.
În al doilea rând, important pentru procesul educativ, cât şi pentru modul de percepere
a profesorului europen de către elevi, este obţinerea succesului din partea elevilor, care rezidă în
faptul că învăţarea şi dezvolzarea depind de ceea ce elevii ştiu deja şi de structurile
mentale care deja există. Succesul indică o potrivire între cunoştinţele existente la elevi si ceea ce
ei învaţă imediat. Lipsa succesului arată că prăpastia dintre noua şi vechea învăţare este atât de
mare încât face asimilarea imposibilă. Ca şi în cazul multor aspecte ale educaţiei, nu se poate
specifica un nivel precis al succesului şi se cere o judecată şi decizie atentă a profesorului.
Adecvarea sau nu, a mijloacelor, metodelor, tehnicilor de acţiune permite atingerea sau nu a
scopului fundamental de ordin instructiv–educativ: modificarea dirijată şi eficientă a personalităţii
celor supuşi instrucţiei pe toate planurile: cognitiv, afectiv, volitiv, atitudinal, motivaţional etc.
Ceea ce diferenţiază performanţele copiilor în cadrul procesului instructiv educativ nu ţine
întotdeauna numai de atitudinile elevului ci, mai ales, de acest stil al profesorului, de modul de
abordare a exigenţelor rolului său profesional. De exemplu, puterea de recompensă îşi pierde din
valoare dacă este exercitată prea des şi mai ales în situaţii nesemnificative cum ar fi sarcinile prea
uşoare; puterea de coerciţie poate avea efecte nedorite deşi, uneori, corectează o conduită
reprobabilă, ea, exercitată în exces, poate deteriora climatul din grupul şcolar, poate crea blocaje
de învăţare Astfel, în timp ce profesorul face atribuiri interne pentru eşecul elevului considerându-
l pe acesta principalul „vinovat”, elevul este înclinat să facă atribuiri externe pentru eşecul său dând
vina pe dificultatea sarcinii, pe exigenţa profesorului.Procesul instrucţiei, care este oglinda
competenţelor şi aptitudinilor profesorului,este un mod de relaţionare informaţională cu elevul,
bazat pe tehnologia cuvântului.
Având în vedere valorile societății contemporane (libertate, responsabilitate, toleranță,
cooperare), se impune o nouă abordare a relației profesor-elev: asumarea de către profesor și elevi
a unei responsabilități morale comune în cadrul relației educaționale, conducând la angajarea
afectivă și efectivă în procesul educațional; recunoașterea reciprocă a „dreptului de a fi altfel” și
valorizarea fiecărei ființe umane în parte, indiferent de cât și de cum este diferită; încrederea în
posibilitățile fiecărei ființe umane de a progresa; recunoașterea faptului că toți elevii și profesorii
sunt parteneri sociali cu funcții complementare, dar cu responsabilitate comună; considerarea școlii
ca mediu de construcție culturală; renunțarea la principiul „căii optime unice” și conștientizarea
faptului că majoritatea problemelor sociale și umane au mai multe soluții echi-finale și echivalente;
promovarea autenticității și sincerității :a fi tu însuți este mai important decât a avea dreptate.
În concluzie, prin funcţiile pe care le îndeplineşte: organizator al procesului de învăţământ,
educator, partener al educaţiei, membru al corpului profesoral, profesorul european este cel de care
depinde direct formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului. Prin statutul şi rolul sau specific
profesorul european este un adevărat manager deoarece el proiectează, planifică, organizează,
îndrumă, controlează, stimulează, condiţionează, influenţează, evaluează în aşa fel încât funcţiile
sistemului în ansamblul său , cât şi ale celorlalte subsisteme integrate şi subordonate acestuia, să
realizeze la modul optim, scopurile şi obiectivele acestui sistem.