Toxicologia (din gr.

toxicon = otravă și logos = studiu) este o disciplină care se

ocupă cu studierea efectelor adverse provocate de diferite substanțe chimice sau
agenți fizici asupra organismelor vii. Toxicologia este un domeniu de studiu cu
caracter interdisciplinar.

Toxicologia studiază substanțele care ucid, dar și remediile pentru combaterea

intoxicațiilor, însă orice substanță poate ucide în concentrație mare. Suntem
înconjurați de substanțe toxice zilnic, acestea sunt sintetice, dar pot fi și naturale.

“Toxic” = orice substanță solidă, lichidă sau gazoasă, care introdusă în organism
sau aplicată pe piele sau mucoase, dereglează homeostazia organismului,
influențând procesele vitale ale celulelor prin acțiuni proprii, fără să intervină
mecanic și indiferent de temperatură. Deci toxicele (sau toxicii) pot fi substanțe
chimice, dar și materiale toxice (cum este azbestul care nu are o compoziție
chimică exactă, este compus din minerale fibroase).

Noțiunea de otravă, cu toate că este echivalentă cu cea de toxic, caută să se refere

la substanțele nocive introduse în organism cu scop criminal.

Termenul toxină este folosit pentru descrierea toxicilor de natură peptidică sau
proteică provenite din procese biologice și sunt, în general, denumite biotoxine
(zootoxine, fitotoxine, toxine bacteriene, micotoxine). Toxinologia este o
specializare care se ocupă cu studiul toxinelor.

Xenobiotic (gr. xeno = străin) este un termen general care se referă la o substanță
străină corpului care este introdusă în corp. Xenobioticele pot avea efecte benefice
(de exemplu substanțele farmaceutice) sau pot fi toxice (de exemplu plumbul).

Toxicologie ocupațională (profesională) studiază intoxicațiile acute și cronice

cauzate de substanțele cu care se lucrează în sectoare industriale sau agricole,
elaborează măsuri de prevenire și protecție, stabilește limitele de tolerabilitate și
concentrațiile maxime admise ale substanțelor poluante. Normele de protecție a
muncii stabilesc măsuri pentru protecția lucrătorilor, dar și a locuitorilor din
împrejurimi.

Toxicologia alimentară studiază acțiunea nocivă a aditivilor alimentari naturali sau

sintetici, urmărește și reglementează concentrația pesticidelor remanente în
alimente, cercetează prezența unor micotoxine produse de unele
micromicete (ciuperci microscopice) și prezența unor impurități în apa potabilă.
Diagnostichează prin intermediul analizei alimentelor infestate, botulismul și
tetanosul, care constituie singurele intoxicații bacteriene care fac obiectul
toxicologiei.

Toxicologia medicamentelor se ocupă cu verificarea medicamentelor sub aspectul

inocuității, toleranței și efectelor secundare. Aceste informații constituie părți ale
dosarului farmaco-toxicologic, necesar, alături de cel clinic și chimico-farmaceutic
– la autorizarea sau reautorizarea de punere pe piață a unui medicament.

Toxicologia pesticidelor se ocupă cu estimarea gradului de toxicitate și

periculozitate al acestora în condițiile de utilizare și stabilirea măsurilor de
protecție. Printre acestea se numără și impunerea unui interval de timp de la ultima
aplicare a pesticidului (insecticid, fungicid, rodenticid, erbicid) și recoltarea plantei
sau fructelor sau legumelor respective.

Părintele toxicologiei este considerat Mathieu Orfila (1787–1853), medic și

chimist spaniol stabilit la curtea regelui Franței, care a alcătuit o corelație
sistematică dintre proprietățile chimice și biologice ale unei substanțe toxice.
Orfila a fost primul care a utilizat material de autopsie și analiza chimică ca probă
demonstrativă legală a otrăvirii.

Toxicoză (intoxicație sau otrăvire) este o stare morbidă produsă sub acțiunea unei
substanțe exogene, caracterizată prin tulburări profunde metabolice, uneori cu
sfârșit letal. Gravitatea intoxicației depinde de o însușire a substanței numită
toxicitate.

Modalitatea comun acceptată pentru comparația toxicității substanțelor este doza

letală medie (DL50) orală acută. DL50 = doza letală medie - măsoară efectul unei
singure administrări orale care să determine în final moartea a 50% din indivizii
unei populații.

Efectele toxice pot avea loc doar într-o zonă, aceasta este numită organ-țintă.
Alteori, efectele toxice au loc în mai multe locuri, acest tip de toxicitate se numește
toxicitate sistemică.

Doza este cantitatea de substanță administrată la un moment dat.

Pentru a descrie expunerea la xenobiotice sunt folosiți și alți parametri: numărul de
doze, frecvența administrării și perioada totală de timp a tratamentului. De
exemplu: 650 mg paracetamol în doză unică.

• Doza absorbită

• Doza administrată

• Doza totală

Dacă un individ bea 1 litru de apă pe oră, timp de 3 ore, fiecare doză administrată
este de 1 litru.

Doza totală după 3 ore = 3 litri

Doza absorbită este cantitatea care a fost absorbită și acest lucru depinde de diverși
factori.

Toxicitatea acută reprezintă totalitatea efectelor toxice produse de o singura doză

sau de o serie de doze primite într-o perioadă de 24 de ore. Expunerile acute
deseori pot să ducă la moarte. De exemplu:

Multe persoane mor anual deoarece inhalează monoxid de carbon din instalații de
încălzire defecte.

Toxicitatea acută apare aproape imediat (secunde / minute / ore / zile) după
expunere.

Toxicitatea subacută reprezintă totalitatea efectelor toxice produse prin

administrarea repetată a unui toxic în aceeași doză, pe o perioadă corespunzătoare
a 1/10 din durata de viață medie a speciei respective (expunerea repetată timp de
câteva săptămâni sau luni). Acest tip de expunere se întâlnește la anumite categorii
de substanțe toxice (la produse farmaceutice sau la anumiți factori din mediu). De
exemplu:

Expunerea la locul de muncă la plumb pe o perioadă de câteva săptămâni poate

duce la anemie.

Toxicitatea cronică cuprinde totalitatea efectelor toxice produse prin administrarea

repetată a unui toxic, în aceeași doză, pe o perioadă corespunzând, de obicei, la cea
mai mare parte din viața speciilor. Toxicitatea cronică reprezintă leziuni cumulate
la anumite sisteme de organe și durează mulți ani până ajunge să se manifeste
clinic. Efectele toxice cronice includ:

- Ciroză la alcoolici care au ingerat etanol câțiva ani.

- Bronșita cronică la fumătorii de țigări pe termen lung.

- Fibroza pulmonară la minerii din minele de cărbune (“boală pulmonară

neagră” - silicoza).

Factori care indluenteaza toxicitatea:

Structura chimică
Cantitatea (doza)
Calea de pătrundere în organism
(administrare)
Specia și uneori rasa
Vârsta
Sexul
Starea de întreținere și sănătate a
individului
Regimul alimentar
Prezența altor substanțe chimice
Ritmul circadian

Care sunt căile de pătrundere a substanţelor toxice în organismele vii?

• Căi directe (substanța intră în contact direct cu sângele), de exemplu calea

subcutanată (hipodermică), intramusculară, intravenoasă, intraperitoneală,
intrarahidiană

• Căi indirecte (substanța nu intră în contact direct cu sângele): calea gastro-

intestinală, calea respiratorie, calea transcutanată, căile transmucoase

Ce studiază toxicocinetica?
Toxicocinetica studiază comportarea substanţelor toxice în organism.
După intrarea în fluxul sanguin, o substanță chimică poate să fie excretată, stocată,
biotransformată în alți compuși chimici (metaboliți), metaboliții săi pot fi excretați,
substanța chimică sau metaboliții săi pot interacționa sau se pot lega de
componentele celulare.

Etapele toxicocineticii:

- absorbția,

- distribuția și fixarea tisulară (localizare),

- metabolizarea (biotransformarea),

- eliminarea,

sunt procese inter-relaționale, clasificate în etape succesive din motive didactice.

Etapele toxicocineticii: absorbția

Pentru a exercita un efect toxic asupra organismului, toxicul trebuie absorbit, deși
în unele cazuri poate apărea și toxicitate locală.

Absorbția este procesul pătrunderii în sânge a toxicului de la locul de expunere.

Substanțele ingerate sau inhalate pot fi considerate practic încă în afara
organismului, până când traversează barierele celulare (membranele biologice).
Traversarea se face în funcție de natura membranei respective și de proprietățile
fizico-chimice ale toxicilor.

Ce știți despre absorbția toxicilor la nivelul aparatului digestiv?

Mucoasa bucală are o capacitate redusă de absorbție, dar cianura de potasiu,
nicotina, cocaina (în soluție) se absorb rapid la acest nivel.

• Esofagul – absorbția este redusă din cauza tranzitului rapid și a structurii

mucoasei.

• În stomac la unele substanțe le crește toxicitatea, la altele le scade. Iritarea

mucoasei gastrice determină vomă și în consecință, eliminarea toxicului.
• Intestinul subțire – are mucoasă ușor permeabilă atât pentru substanțe
liposolubile, cât și pentru cele hidrosolubile, acesta fiind locul principal de
absorbție al căii digestive.

• Intestinul gros – în general absorbția are loc în proporții reduse

Ce știți despre absorbția toxicilor la nivelul aparatului respirator?

- Suprafața întinsă a plămânului, vascularizația bogată și schimburile gazoase ce au
loc aici fac ca substanțele gazoase, vaporii și aerosolii cu particule fine lichide sau
solide (1-10 µm) să se absoarbă cu viteză mare. Substanțele toxice ajung astfel
rapid în venele pulmonare și apoi în întreg organismul.

-Mucoasa rinofaringiană are o capacitate de absorbție limitată.

Ce știți despre absorbția toxicilor prin piele?

Prin epiderm, barieră lipoproteică, penetrează rapid compușii liposolubili, în timp
ce dermul este permeabil atât pentru substanțe liposolubile, cât și pentru cele
hidrosolubile.

Ce știți despre fixarea toxicilor la nivelul plasmei?

În sânge, după trecerea de la locul de pătrundere, xenobioticul rămâne un timp
relativ scurt, aflându-se fie sub formă liberă, fie fixată pe proteinele plasmatice sau
pe hematii. Există mai multe proteine plasmatice care leagă xenobioticele, cea mai
importantă dintre acestea este albumina. Legarea de proteinele plasmatice asigură
vehicularea și distribuția substanțelor la țesuturi și organe, dar întârzie
biotransformarea și eliminarea din organism.

Ce știți despre distribuția și fixarea tisulară a toxicilor?

Distribuția este procesul prin care substanța absorbită este transferată din sânge la
țesuturi și organe sau în alte lichide biologice. Barierele constituite de membrane
influențează distribuția în aceeași măsură ca și absorbția. Spre deosebire de
majoritatea membranelor, peretele capilar prezintă permeabilitate crescută, fapt
care permite trecerea substanțelor cu greutate moleculară mare. Pătrunderea în
creier a xenobioticelor prezintă unele particularități, datorită barierei
hematoencefalice. Distribuția finală a xenobioticului depinde de afinitatea față de
diverse țesuturi.

Ce știți despre metabolizarea (biotransformarea) xenobioticelor?

Biotransformarea reprezintă un ansamblu extrem de variat – atât ca natură cât și ca
localizare – de procese chimice din organismul viu, prin care xenobioticul trece în
unul sau mai mulți metaboliți cu toxicitate variată, de cele mai multe ori cu o
hidrosolubilitate accentuată, deci ușor eliminabili. Biotransformarea substanțelor
toxice se realizează în două faze:

• ÎN PRIMA FAZĂ biotransformările se realizează prin reacții de oxidare,

reducere și hidroliză, ce introduc în molecula toxicului grupări reactive cu
polaritate crescută -OH, -SH, -COOH, -NH2 reacții controlate de enzime din
categoria oxidaze, reductaze, hidrolaze.

• ÎN FAZA A DOUA principalele reacții de biotransformare sunt reprezentate

de reacțiile de conjugare sau de biosinteză iar compușii rezultați, în cea mai mare
parte hidrosolubili, mai mult sau mai puțin polari, sunt eliminați din organism pe
cale renală și biliară.

În cazul reacțiilor de conjugare, o moleculă care se găsește în organism în mod

normal se leagă de gruparea reactivă a moleculei obținute în urma primei faze de
metabolizare. Tipuri de reacțiile de conjugare: glucuronoconjugarea este cea mai
frecventă și cea mai importantă conjugare; alte reacții de conjugare sunt
sulfoconjugarea, metilarea, acetilarea, conjugarea cu aminoacizi, conjugarea cu
glutation.
Care sunt căile de eliminare ale toxicilor și/sau metaboliților lor din
organism?
Căile de eliminare sunt:

• Calea renală (eliminarea prin rinichi) este principala cale de eliminare,

majoritatea xenobioticelor trebuie să fie transformate în compuși hidrosolubili
pentru a fi eliminate renal.

• Calea digestivă – se realizează în principal prin bilă.

• Calea pulmonară – pentru gaze (H2S, CO2, NH3) și substanțe volatile (eter,
cloroform, alcool).

Alte căi de eliminare, cu importanță secundară sunt:

• Eliminarea prin piele (excreția sudorală). Pielea este o cale minoră de

eliminare a toxicelor gazoase, volatile și a unor metale.

• Eliminarea prin glanda mamară (prin secreția lactată). Prin glanda mamară
se elimină multe substanțe toxice. În lapte se pot concentra unele medicamente (de
exemplu unele antibiotice) și diverse substanțe toxice: alcaloizi, metale și
semimetale (plumb, mercur, arsen), pesticide, alfatoxine etc.

Substanțele toxice pot afecta elementele figurate ale sângelui sau unii
parametri normali ai acestuia. Ce știți despre acțiunea hemolitică (liza
hematiilor)?

Hemoliza reprezintă fenomenul de distrugere a globulelor roșii, cu eliberarea

hemoglobinei , consecința acestui fenomen este instalarea anemiei hemolitice. În
unele cazuri anemia este consecința acțiunii toxice asupra măduvei
hematoformatoare (osoase) – anemia aplastică. (De exemplu anemia aplastică
cauzată de citostatice sau radionuclizi cu perturbarea eritropoiezei).

Acțiunea hemolitică poate fi rezultatul acțiunii citolitice directe asupra

globulelor roșii, exercitată de un număr mare de substanțe chimice sau poate să se
manifeste secundar, în cadrul unui sindrom cum este cel methemoglobinizant
major.
În primul caz are loc o inhibare a catalazei eritrocitare, având drept consecință
acumularea intraeritrocitară de peroxid de hidrogen care produce o denaturare a
feței interne a membranei eritrocitare, cu tulburări de schimb membranar (accesul
din afară rămâne posibil în timp ce ieșirea produșilor de catabolism din eritrocit
devine tot mai redusă), membrana eritrocitară îmbătrânește, hematia devine tot mai
turgescentă și devine posibilă hemoliza. Eliberarea hemoglobinei din stroma
globulară are și alte consecințe, dincolo de faptul că aceasta nu mai poate
transporta oxigen la țesuturi hemoglobina liberă este unul din toxicii cei mai
agresivi asupra hepatocitului (apare sindrom icteric) și asupra parenchimului renal
(cu punct final insuficiența renală acută).

Hemoliza pote fi provocată în cadrul intoxicațiilor acute cu falotoxine (din

ciuperca Amanita phalloides – denumire populară buretele viperei), săruri de
mercur sau de plumb, compuși fenolici (hidrochinona), etc.

Substanțele toxice pot afecta elementele figurate ale sângelui sau unii
parametri normali ai acestuia. Ce știți despre acțiunea methemoglobinizantă?

Hemoglobina este o componentă principală a celulelor roșii din sânge și are rolul
de a transporta oxigenul și dioxidul de carbon. Hemoglobina (abreviată Hb) este
alcatuită din patru lanțuri polipeptidice care se îmbină între ele necovalent (este o
proteină oligomeră). Fiecare lanț polipeptidic conține fier, care este vital în
transportul gazelor respiratorii în sânge. Fierul care se află în hemoglobină este,
totodată, responsabil pentru culoarea roșie a sângelui. Fierul din hemoglobină
trebuie menținut sub forma redusă – fierul feros Fe+2, deoarece forma oxidată a
hemoglobinei, numită methemoglobină (metHb), care conține fierul feric (Fe +3)
este incapabilă să transporte oxigen.

Dintre xenobioticele cu acțiune puternic methemoglobinizantă putem cita

nitroderivații aromatici (exemple nitrobenzen, nitrotoluen, trinitrotoluen ș.a.) și
aminoderivații aromatici (anilina – foarte toxică, toluidina), nitriții și nitrații,
chinina, antimalaricele, benzocaina, sulfamidele etc.

Prematurii și nou-născuții sunt mai sensibili decât adulții la acțiunea substanțelor

methemoglobinizante. De exemplu, în cazul sugarilor apar cazuri grave de
methemoglobinemie – de multe ori letale – datorită consumului de apă de fântână
contaminată datorită fertilizării terenurilor agricole cu îngrășăminte naturale (gunoi
de grajd) sau îngrășăminte azotoase sintetice.

Methemoglobina are culoare brun-ciocolatie. Acest fapt, asociat cu lipsa

oxihemoglobinei (care este roșie) determină aspectul cunoscut sub numele de “față
albastră” pe care îl prezintă intoxicatul, acest simptom apare la 10-20% metHb. La
30-40% metHb, subiectul prezintă cefalee, amețeli, slăbiciune, dispnee, tahicardie.
Moartea apare de regulă la ³66% metHb și este precedată de depresiune
respiratorie. Xenobioticele puternic methemoglobinizante sunt și hemolitice.

Ce știți despre cianura?

Cianurile sunt substanțe chimice care conțin cel putin un grup cian (C≡N), care
constă într-un atom de carbon în legătură triplă cu unul de azot.

Anionul CN- este de asemenea cunoscut ca ion cianură.

Cianurile metalelor alcaline sunt cunoscute ca fiind otrăvuri, în acest scop

folosindu-se în principal cianură de potasiu (KCN).

Multe cianuri sunt extrem de toxice. Dintre cianuri, compusul cel mai periculos
este acidul cianhidric, care, pentru că este un gaz la temperatură și presiune
normală, poate fi inhalat.

În timpul celui de-al doilea război mondial naziștii au folosit gazul de luptă Ciclon
B (HCN) în lagărele de exterminare iar capsulele folosite de agenții secreți
conțineau între 100 și 250 mg de cianură de potasiu, având un efect mortal imediat
la om.

De ce este toxică cianura?

• Cianura inhibă procesul fosforilării oxidative care duce la sinteza ATP-ului

care reprezintă sursa de energie în celulă.

• Acest lucru se datorează legării cianurii de complexul citocrom-oxidazei din

lanțul transportor de electroni mitocondrial.
Ce știți despre intoxicația acută cu monoxid de carbon?

• Intoxicația cu monoxid de carbon este una dintre cele mai frecvente cauze de
otrăvire accidentală, principalele surse de expunere la monoxid de carbon
fiind sistemele de încălzire din locuinţe (aragaze, boilere, şeminee, etc.) care
nu sunt bine întreţinute. Deoarece nu are culoare, gust sau miros, CO se mai
numește și „ucigașul tăcut”.

• Monoxidul de carbon se leagă reversibil de hemoglobină, rezultând un

compus stabil, carboxihemoglobina. Aceasta perturbă capacitatea de
transport a oxigenului de către hemoglobină, având ca urmare hipoxia
tisulară.

• În același timp, după inhalare, monoxidul de carbon ajunge în celule în

mitocondrii, unde se leagă de enzima citocrom-oxidaza, cu blocarea
respirației celulare.

Ce știți despre acțiunea toxică mutagenă

Acțiunea mutagenă rezultă în deteriorarea materialului genetic (a ADN-ului) și în

expresia genetică modificată. Schimbarea genetică este denumită mutație și agentul
care a cauzat-o se numește agent mutagen. Există trei tipuri de modificări genetice:

1. Mutația genelor – reprezintă schimbarea secvenței de ADN în cadrul unei gene

2. Aberații cromozomiale - modificări în structura cromozomială.

3. Aneuploidie sau poliploidie - scăderea sau creșterea numărului de cromozomi.

Dacă mutația are loc într-o celulă gametică, efectul este ereditar. Aceasta înseamnă
că nu există nici un efect asupra persoanei expuse; mai degrabă, efectul este
transmis generațiilor viitoare.

Dacă mutația are loc într-o celulă somatică, ea poate să inducă la persoana expusă
o creștere celulară alterată – care poate duce la apariția cancerului – sau moarte
celulară. Deși numeroși agenți mutageni s-au dovedit a fi cancerigeni, anumiți
agenți cancerigeni nu au acțiune mutagenă.

Trăsătura de bază a activității mutagene este reactivitatea potențială a respectivului

xenobiotic față de ADN.