Introducere

Fitoterapia este terapia experimentată în mii de ani, bazată pe plante si

nu se confundă cu cu terapiile naturiste care au principiii si interpretări
materialiste dar și fundament "spiritual" contrar (holistic).
Fitoterapia nu este astfel o ramură a terapiei naturiste - aceasta din
urmă folosește plantele și preparatele din plante ca mijloc de tratare a bolilor
în funcție de pacient si NU în funcție de afecțiune.
Produsele albinei s-au inscris de la inceputul preistoriei in randul
elementelor naturale folosite pentru completarea si ameliorarea hranei si
apoi pentru combaterea si prevenirea durerii si a suferintelor omului.
Practica traditională a apiterapiei datează din vremurile imemoriale ale
istoriei umane. Primele comunităti mai dense de oameni au apărut pe valea
Indului, cam prin jurul anului 3000 I.H.
In cea mai veche carte din India, RIG-VEDA, scrisă intre anii 3000-
2000 I.H., atat mierea cat si albinele sunt amintite de mai multe ori.
Trecand la o altă antică civilizatie, la cea egipteană, incă din timpul primei
dinastii, anul 3200 I.H., albina reprezenta simbolul regelui. Civilizatia
elenă a evoluat si ea in spiritul credintei că mierea reprezintă un aliment,
dar si un remediu de prim rang. Ea este mentionată in Iliada si Odiseea, de
mai multe ori.
Atat in cazul fitoterapiei cat si al apiterapiei au fost consemnate
vindecari de a lungul timpului .

1
 Capitolu I

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI URINAR

1.1 NOŢIUNI DE ANATOMIE

. *Aparatul urinar este alcatuit din cei doi rinichi si din căile
evacuatoare ale urinii:calice,bazinele,uretere,vezica urinara si uretra.
*Rinichii ,organele secretoare ale urinii,au forma de boabe de fasole
si sunt situati de o parte si de alta a coloanei lombare.Fiecare rinichi este
inconjurat de un strat celulo-adipos si invelit cu o capsula fibroasa
inextensibila,este situat in loja renala.
*Rinichii au o margine convexa,o margine interna concava si doi
poli:unul superior si altul inferior.Pe partea concava se afla hilul
renal,alcatuit din artera si vena renala,limfaticele,nervii,jonctiunea uretro-
bazinetala.
2
 *Rinichiul drept este ceva mai jos situat decat cel stang.
*Loja renala este limitata in sus de diafragm,in spate de ultimele
doua coaste si dedesuptul lor de muschii si aponevrozele lombare,iar
inainte,de viscerele abdominale.
*Situarea lombo-abdominala a rinichilor explica de ce durerile renale
pot fi resimtite lombar,abdominal sau pelvian,de ce tumorile renale se
evidentiaza ca o masa abdominala si de ce flegmoanele perinefretice cu
evolutie superioara imbraca simptomatologie toracica

Unitatea anatomica si fiziologică a rinichiului este

NEFRONUL,alcatuit din GLOMERUL(polul vascular) si TUBUL
URINIFER(polul urinar)
Nr nefronilor din cei doi rinichi se evalueaza la 2 milioane.

Glomerurul este primul element al nefronului si este aclatuit dintr-un

ghem de capilare care rezulta din ramificatiile unei arteriole

3
aferente,provenita din artera renala.Capilarele se reunesc apoi si formeaza o
arteriola eferenta,care se capilarizeaza din nou in jurul primei portiuni a
tubului urinifer.

Tubul urinifer-al doilea element al nefronului-se prezinta sub forma

unui canal lung de 50mm,format din urmatoarele segmente:capsula
Bowman,tubul contort proximal,ansa Henle,tubul contort distal si tubii
colectori.
Capsula Bowman are forma unei cupe care inconjoara glomerulul si
este alcatuit din doua foite.Capsula Bowman impreuna cu glomerul pe care-l
contine,poarta numele de corpuscul Malpighi.
Din tubii contorti distali,prin canalele colectoare si canalele commune care
se deschid in papilele renale,urina formata trece in calice si de aici in
basinet.
Legatura bazinetelor cu vezica urinara –organ dotat cu o musculature
puternica si situate in pelvis,inapoia pubisului-este realizata prin cele doua
uretere.
Traiectul abdomino-pelvian al ureterelor explica posibilitatea compresiunii
acestora de catre fibroame,chisturi ovariene sau canceroase recto-
sigmoidiene

Uretera –canalul excetor al vezicii-are la femeie un traiect foarte

scuri de aprox 5cm,spre deosebire de barbat,la care traiectul este lung si
traverseaza prostate,de unde posibilitatea compresiunii uretrale de catre un
adenoma sau cancer de prostate cu rasunet asupra intregului arbore urinar.

1.2 NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE

Rinichiul este un organ de importanţa vitală şi are numeroase funcţii,

dintre care funcţia principală constă în formarea urinei.

FUNCŢIILE RINICHIULUI :

1.2.1 Funcţia de formare a urinei:

4
 Prin aceasta sigura epurarea organismuluide substante
toxice.Formarea urinei se datoreaza unui mechanism compex de filtrare la
nivelul glomerulilor si de reabsortie si secretie la nivelul tubilor
Prin filtrare glomerurala se formeaza urina primitiva150l urina
primitive in 24h,din filtrarea a 1500l plasma)Urina primitive are compozitia
plasmei,dar fara proteine,lipide si elemente figurate.Contine
deci:apa,glucoza,uree,acid uric si toti electrolitii sangelui.
In faza urmatoare la nivelul tubilor,care reabsorb cea mai mare parte
a filtratului glomerural,se formeaza urina definitive
La acest nivel se face o selectare :tubii reabsorb total sau in mare cantitatea
de substante utile si in cantitate mica pe cele toxice..Substantele utile sunt
substante cu prag,care sunt eliminate prin urina numai cand concentratia lor
sanguina a deposit limitele fiziologice(apa,glucoza,NaCl).Substantele toxice
sunt substante fara prag,eliminarea lor in urina facandu-se imediat ce apar in
sange.
Apa se reabsoarbe in proportie de 99%,glucoza in intregime,sarurile si
clorura de sodium in proportie veriabila de 98%.
Substantele toxice nu sunt reabsorbite decat in proportie mult mai
mica:uree33%,75%acid uric

1.2.2 Funcţia secretorie de menţinere a echilibrului acido-bazic

El poate secreta si elimina unele substante ,ca amoniacul ,cu rol foarte
important in echilibrul acido-bazic
Rinichii exercită o serie de funcţii endocrine, dintre care amintim:
eritropoieziei medulare

5
 1.3. CĂILE URINARE

1.3.1 Ureterul

Ureterele sunt conducte care continuă bazinetele celor doi rinichi,

coborând retroperitoneal de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Are o
lungime de aproximativ 25 cm. Ajung în pelvis de unde se varsă în vezica
urinară. Sunt formate din fibre longitudinale, la exterior şi circulare la
interior, graţie cărora execută mişcări ondulatorii caracteristice (peristaltice)
care fac ca urina să se întoarcă în vezică. Pe faţa inferioară uretrele au o
mucoasă, şi pe cea externă un înveliş conjuctiv.

1.3.2 Vezica urinară

Este un rezervor care colectează urina. Are o capacitate de 300-400 ml

cu mari posibilităţi de destindere (1-3 l) datorită musculaturii sale bogate
formată dintr-un strat longitudinal extern şi actul longitudinal intern.

1.3.3 Uretra

6
 Este un canal musculo- membranos care diferă în raport cu sexul.
La bărbat există un canal comun, urinar şi genital, de la vezică la meantul
urinar. Are patru porţiuni intraparietală, prostatică (3 cm), membranoasă
(prin diafragma urogenitală) şi spongioasă sau pelviană.
La femei este un canal întins de la vezică până la vulvă, paralel cu vaginul şi
posterior de el, are o lungime de cca. 4 cm, fiind scurtă se pot produce
infecţii urinare frecvente. Are două porţiuni: intrapelviană şi perineală,
orificiul inferior este situat posterior de clitoris.

7
 Capitolul II

Boliile Rinichiului

2.1 Nefralgia :

Cauză frecventă a consultaţiilor urologice, acest tip de durere este, în

multe cazuri, datorată unor afecţiuni extraurinare: dureri musculare, costale,
discopatii, spondilite etc. Se manifestă ca durere cu sediu lombar, bolnavul o
arată “cu palma” , nu are limite precise, nu are paroxisme, iar intensitatea
este suportabilă. Durerea este surdă, difuză şi constantă, dar uneori variabilă
în timp, având uneori anumiți factori declanșatori. Ca unic simptom,
nefralgia este greu de interpretat, fiind necesară asocierea cu alte simptome
şi semne pentru orientarea diagnosticului. Cele mai frecvente cauze ale
nevralgiei sunt:
 obstrucţiile cronice ale aparatului urinar
 tumorile ale căilor urinare
 infecţiile aparatului urinar superior
 afecţiuni vasculare
Colica renală :
Cauza principală a colicii renale o reprezintă distensia bruscă a
bazinetului şi calicelor renale determinată de instalarea acută a unui obstacol
în calea evacuării urinare sau de spasmul ureteral. Consecutiv apare o
creştere bruscă a presiunii în sistemul ureteropielocaliceal cu excitarea
receptorilor renali pentru durere. Obstacolul care determină blocarea căii
urinare este, cel mai frecvent, un calcul. Severitatea durerii nu este legată de
dimensiunile calculului, ci, mai mult, de gradul obstrucţiei şi localizarea
acesteia. Un calcul care migrează de-a lungul ureterului, provocând

8
obstrucţii intermitente, poate fi mult mai dureros decât un calcul de
dimensiuni mai mari, dar imobil.
Alte cauze ale colicii renale pot fi: - cheaguri
- eliminarea de paraziţi dintr-un chist
hidatic renal
- material de supuraţie cu origine
renală
În timpul crizei dureroase pacientul mai poate prezenta: - tulburări
urinare ca: oligurie până la anurie (când obstacolul apare pe rinichi unic
congenital, funcţional sau chirurgical),
Tratamentul chirurgical : prezenţa infecţiei urinare la un pacient cu
obstrucţie litiazică, şi mai ales a urosepsisului, reprezintă o mare urgenţă
terapeutică , drenajul de urgenţă a aparatului urinar superior. Metodele de
drenaj de decompresie și drenaj a aparatului urinar superior sunt reprezentate
de: - nefrostomia percutană sub control ecografic .

2.2 TULBURĂRI DE MICŢIUNE :

2.2.1 Polakiuria

Este definită ca urinare frecventă, cu cantităţi mici de urină(sub 250

ml), neexplicată de creşterea diurezei. Polakiuria reprezintă un simptom
frecvent întâlnit în patologia urinară,fie ca simptom izolat, fie asociat cu alte
simptome, situații când interpretarea sa este mai dificilă. Reprezintă, în
acelaşi timp, un motiv foarte des invocat pentru consultul urologic, fiind un
simptom supărător. Polakiuria poate fi diurnă sau nocturnă. Diureza normală
este de aproximativ 1400-1500 ml/24 ore. În mod normal, omul urinează de
3-6 ori/zi, maxim o dată noaptea (volum micţional de 200-250 ml).
Mecanismele de producere a polakiuriei sunt:
 reducerea capacităţii vezicale: în acest fel vezica urinară se umple
mai repede, timpul necesar pentru umplerea vezicii va deveni mai scurt şi, în
consecinţă, bolnavul va urina mai des. Reducerea capacităţii vezicale se
poate datora unor cauze: - intrinseci – datorită unei hipertonii a musculaturii
vezicale determinată de o inflamaţie a mucoasei vezicale (cistită), a unei
9
inflamaţii a întregului perete vezical (pancistită), a unei inflamaţii
perivezicale (pericistită), a unor tumori vezicale, litiază vezicală, leziuni
postradioterapie etc. - extrinseci – fibroame uterine, sarcina, tumori utero-
anexiale sau abdominale. Acestea pot provoca polakiurie prin faptul că
interferă cu expansiunea normală a vezicii şi pot determina apariţia unui
centru iritabil în peretele vezical. Rezolvarea terapeutică implică dispariţia
polakiuriei.
 staza vezicală: în mod normal, se goleşte complet în timpul
micţiunii, astfel încât prezenţa reziduului vezical este întotdeauna
patologică.
 Consecutiv apariţiei reziduului scade capacitatea vezicală, vezica se
va umple mai repede iar pacientul va urina mai des.

2.2.2 Poliuria

Este definită ca urinare frecventă cu cantitate normală per micţiune şi

diureză depăşind 2000-2500 ml/zi.

2.2.3 Micţiunea rară

Constă în scăderea numărului de micţiuni la 1-2 în 24 de ore. Este un

simptom rar întâlnit. Trebuie să ne asigurăm că diureza este normală, că
pacientul nu este oliguric sau anuric. Micţiunea rară poate fi întâlnită în
afecţiuni ca:
 megavezica congenitală
 diverticuli vezicali
 tulburări de inervaţie a vezicii

2.2.4 Micţiunea dureroasă

Reprezintă una din acuzele frecvente pentru care pacientul se prezintă

la medic. Fiind un simptom nespecific, apariţia acestuia pune mari semne de
întrebare. Anamneza reprezintă o metodă foarte importantă de diagnostic.
Poate fi clasificată în funcţie de momentul apariţiei şi de sediul ei:

10
 În funcţie de momentul apariţiei, durerea poate fi:

 reducerea capacităţii vezicii urinare determină durerea

premicţională, hipogastrică şi perineală.

 durerea iniţială este determinată de deschiderea dureroasă a colului

vezical prin prezenţa unui factor disectaziant cum sunt adenom sau
adenocarcinom de prostată, maladia colului vezical, uretrită posterioară .

2.2.5 Disuria ( Micțiunea dificilă)

Se defineşte prin dificultatea micţională şi golirea cu efort a vezicii

urinare, descrisă de pacient adesea ca o senzaţie de arsură, de durere sau
disconfort. Este un simptom frecvent întâlnit în serviciile de urologie.
Principalele cauze ale disuriei pot fi:
 Disuria prin disectazia colulul vezical: datorată unor leziuni la
nivelul elementelor colului vezical – mucoasă, musculatură, inervaţie, ţesut
conjunctiv, vascularizaţie, în tumorile vezicale, tulburări de vascularizaţie,
tumorile prostatice , scleroza de col vezical, care determină o perturbare în
deschiderea colului, fenomen ce va avea drept manifestare clinică apariţia
disuriei.
 Disuria secundară obstrucţiilor subvezicale - adenom de prostată,
supuraţii prostatice şi periuretrale, calculi inclavaţi în uretră, tumorile
uretrei, corpi străini, uretrite acute şi cronice, traumatisme, stricturi uretrale,
valvule congenitale la copii .

2.2.6 Retenţia incompletă de urină

În mod normal, la fiecare micţiune vezica urinară se goleşte complet.

Cantitatea de urină care rămâne în vezică după micţiune se numeşte reziduu
vezical (există un mic reziduu fiziologic postmicţional de 2-5 ml de urină ce
rămâne între pliurile mucoasei vezicale). În cazul în care apare dificultatea
în urinare, iniţial detrusorul o compensează prin hipertrofiere.

11
 Aceasta se manifestă la nivel endovezical prin apariţia celulelor şi
coloanelor, deci a fibrelor musculare hipertrofiate prin care herniază
mucoasa vezicală, cistoscopia va descrie aspectul de „celule şi
coloane”(coloanele reprezintă fibrele musculare hipertrofiate, iar celulele
depresiunile mucoasei).

2.2.7 Retenţia completă de urină

Reprezintă imposibilitatea pacientului de a goli vezica urinară plină.

Retenţia acută completă de urină: este un accident ce survine brusc, frecvent
la pacienţi fără afecţiuni urologice în antecedente. Caracteristicile principale
sunt:
 durerea hipogastrică
 nevoia imperioasă de a urina
 prezenţa globului vezical.

2.3 Pielonefrita :

12
 Pielonefrita este o boală infecțioasǎ a tractului urinar la nivelul
parenchimului și a pelvisului renal provocată de obicei de E. coli (80%) .
Pielonefrita apare mult mai des la femei decât la bărbați . Netratatǎ, boala
poate evolua cǎtre septicemie, pionefroză, urosepsis, infarct renal sau chiar
moarte.

Pielonefrita cronicǎ și cea acută sunt 2 entitǎți diferite:

 pielonefrita acutǎ este infecția acută a rinichiului cu frison, febră,

durere și sensibilitate în flancul respectiv.
 pielonefrita cronică se prezintă cu insuficiențǎ renală cronică, și apare
pe fondul unei infecții ale tractului urinar din copilărie asociatǎ cu reflux
și cicatrizǎri renale.
Una din cele mai frecvente cauze ale pielonefritei este pătrunderea
organismelor din colon în căile urinare. Majoritatea cazurilor de pielonefrita
debuteazǎ cu o infecție a cǎilor urinare inferioare (cistită, prostatită),
bacteriile din vezica urinară fiind aduse în pelvisul renal prin reflux vezico-
ureteral. Alți factori de risc sunt anomalii structurale ale cailor urinare,
litiaza renala, cateterizarea tractului urinar, sarcina, diabet zaharat, stari
imunodeficiente, etc.

Simptomatologie :

 disurie (durere in timpul urinarii), polakiuria (urinari frecvente);

 febra (>38 grade Celsius);
 tahicardie, cefalee;
 slabiciune, lipsa poftei de mancare.

13
 2.4 Cistita

Cistita este o inflamație a vezicii urinare, un organism dedicat

colectării urinei. Se poate produce în legătură cu o uretrită: se poate vorbi
aici, de asemenea, uretrocistite.
In cele mai multe cazuri , cistita se datorează infecției bacteriene de
Escherichia coli , într-un număr mai mic de cazuri se datorează altor
bacterii , cum ar fi Proteus , dar apar și pentru infecții virale sau infecții
fungice , medicamente și produse chimice toxice , instrumente , rinichi ,
cancerului vezicii urinare.

14
 Afecteaza mai mult femeile , deoarece uretra lor este mai scurtă
( aproximativ 5 cm ) decât cel al bărbaților (aproximativ 16 cm) , iar apoi
este mai mare pentru femei riscul de contaminare cu bacterii fecale , care
poate mult mai ușor de depistat uretra la vezica urinara . Se estimează că
aproximativ 25 % din femeile adulte sufera de cistita cel puțin o dată pe an .
În special , incidența variază cu vârsta : este foarte scăzut de până la
20 de ani . Probabilitatea de cistita crește cu creșterea numărului de cazuri
anterioare , în timp ce scade este intervalul dintre una și cealaltă cistita .
Factorii de risc pentru cistita la femei pot fi diferite : vârsta, sexul
( care favorizează trecerea bacteriilor patogene in vagin , uretra si apoi în
cele din urmă în vezica urinara) , constipație , utilizarea diafragmei și creme
spermicide . Factorii de risc pentru om sunt adesea atribuite hipertrofie , sau
inflamatie a prostatei .
Simtome ale cistitei sunt durere la urinare , urinare frecventa si de
urgenta , urina tulbure si uneori ( in cazurile cele mai acute ), însoțită de
prezența sângelui ( în acest ultim caz vorbim de cistită hemoragică ) .

15
 2.5 Infecție de tract urinar

O infecție a tractului urinar  este o infecție bacteriană care afectează o

parte a tractului urinar. Când afectează tractul urinar inferior, aceasta este
cunoscută drept cistită simplă (infecție a vezicii urinare), iar când afectează
tractul urinar superior, este cunoscută sub denumirea de pielonefrită (infecție
a rinichilor). Simptomele infecției tractului urinar inferior includ durere
la urinare și fie urinări dese, fie nevoia imperioasă de a urina (sau ambele),
în timp ce cele ale pielonefritei includ febră și durere în flanc, pe lângă

16
simptomele infecției tractului urinar inferior. La persoanele în vârstă și la
cele foarte tinere, simptomele pot fi vagi sau nespecifice. Principalul agent
cauzal al ambelor tipuri este Escherichia coli, totuși, în cazuri rare, alte
bacterii, virusuri sau ciuperci pot fi cauza.
Infecțiile tractului urinar apar mai frecvent la femei decât la bărbați,
jumătate dintre femei având cel puțin o infecție la un moment dat în timpul
vieții. Recurențele sunt frecvente. Factorii de risc includ anatomia femeii,
raporturile sexuale și antecedentele în familie. Pielonefrita, în cazul în care
apare, urmează, de obicei, după o infecție a vezicii urinare, dar poate rezulta
și dintr-o infecție cu transmitere hematogenă. În cazul femeilor tinere și
sănătoase, se poate stabili diagnosticul doar pe baza simptomelor. În cazul
celor cu simptome vagi, stabilirea diagnosticului poate fi dificilă, deoarece
bacteriile pot fi prezente fără a exista o infecție. În cazurile complicate sau în
cele în care tratamentul nu a reușit, poate fi utilă o urocultură. În cazul celor
cu infecții frecvente, se pot administra doze mici de antibiotice, ca o măsură
de prevenție.
Infecția tractului urinar inferior este denumită și infecție a vezicii
urinare. Cele mai frecvente simptome sunt arsuri la urinare și urinarea
frecventă (sau nevoia imperioasă de a urina) în absența scurgerilor
vaginale și a unor dureri semnificative. Aceste simptome pot varia de la
forme ușoare la forme severe și, la femeile sănătoase, durează în medie șase
zile. Pot fi prezente unele dureri deasupra osului pubian sau în partea
inferioară a spatelui. Persoanele care suferă de o infecție a tractului urinar
superior, saupielonefrită, pot prezenta durere în flanc, febră sau greață
și vomă, pe lângă simptomele clasice ale infecției tractului urinar
inferior. Rar, urina poate să conțină sânge  sau să prezinte semne vizibile
de piurie (puroi în urină).
La copii
La copiii de vârstă mică, singurul simptom al infecției tractului urinar (ITU)
poate fi febra. Din cauza absenței unor simptome mai evidente, în cazul în
care fetele sub vârsta de doi ani sau băieții necircumciși sub vârsta de un an
prezintă febră, numeroase asociații medicale recomandă urocultura. Este
posibil ca sugarii să mănânce puțin, să vomeze, să doarmă mai mult sau să

17
prezinte semne de icter. La copiii de vârstă mai mare, se poate declanșa
o incontinență urinară (pierderea controlului asupra vezicii urinare)
La persoanele în vârstă
Simptomele infecției tractului urinar sunt absente, în mod frecvent,
la persoanele în vârstă. Manifestările pot fi vagi, incontinența, modificarea
stării mentale sau oboseala fiind singurele simptome . 
E. coli este cauza a 80-85 % dintre infecțiile tractului
urinar, Staphylococcus saprophyticus fiind cauza a 5-10 % dintre
acestea.Rar, acestea pot avea drept cauză infecții virale sau micotice. Alte
cauze bacteriene includ: Klebsiella, Proteus, Pseudomonas și Enterobacter.
Acestea nu sunt frecvente și, de regulă, sunt legate de anomalii ale
sistemului urinar sau de cateterismul urinar . Infecțiile tractului urinar
cauzate de Staphylococcus aureus apar, de regulă, după infecțiile cu
transmitere hematogenă.

2.6 Pionefroza

Pionefroza este termenul medical care descrie acumularea urinii

purulente intr-un sistem colector renal obstruat. Similar unui abces,
pionefroza este asociata in mod tipic cu aparitia clinica a febrei, frisoanelor
si durerii in flanc, desi exista si situatii in care pacientii, desi aveau boala, nu
prezentau simptome. Pionefroza este o afectiune de natura infectioasa, care
poate sa apara fie ca urmare a complicarii unei infectii urinare, fie prin
diseminarea hematogena a bacteriilor dintr-un focar intr-un focar infection
care se află la o distanță .

Obstructia tractului urinar, in prezenta unei pielonefrite, poate favoriza

aparitia unei colectii de leucocite, bacterii si detritusuri celulare cu localizare
in sistemul colector al rinichiului si aparitia consecutiva a ceea ce specialistii
numesc “pionefroza”. Intr-o astfel de situatie, mai ales daca colectia de puroi
este sub presiune, starea pacientului se poate dezechilibra foarte rapid si
poate sa apara septicemia. Datorita importantelor complicatii ce pot deriva
din aceasta, este esential ca pionefroza sa fie diagnosticata rapid si tratata cat

18
mai prompt .

Pionefroza este o afectiune destul de rara, motiv pentru care incidenta ei nu a

fost deocamdata stabilita. In ciuda raritatii, ea este un adevarat pericol pentru
pacientii cu status imun deprimat (prin boli cronice sau prin tratament
imunosupresor) si cu obstructii de tract urinar superior secundar unor cauze
variate (litiaza, tumori, obstructii ale jonctiunii uretero-pelvine).
Pionefroza apare ca urmare a combinarii obstructiei si hidronefrozei cu
infectii urinare inalte. Acestea pot evolua si spre formarea de abcese renale
si perirenale. In procesul patologic sunt esentiale doua etape: cea de infectie
si cea de obstructie. 

2.7 LITIAZA URINARA

  Litiaza urinara este definita ca formarea de concretiuni anorganice,

organice sau mixte, numite calculi,  la nivelul cailor urinare. In functie de

19
pozitia in caile urinare, calculii imprumuta denumirea zonei anatomice in
care se afla. Desi majoritatea calculilor se formeaza la nivelul rinichiului, de
unde migreaza pe ureter spre vezica, termenul generic de litiaza urinara mai
cuprinde: litiaza vezicala, uretrala si prostatica, fiind vorba de calculi formati
in respectivele regiuni.

Litiaza urinara este una din cele mai vechi afectiuni umane
documentate, in scheletul unei mumii egiptene vechi de 6800 de ani fiind
gasit un calcul vezical.

Incidenta maladiei litogene inegala, cu o variabilitate geografica

importanta, se situeaza intre 45 si 80 de cazuri noi la o populatie de 100000.
Prevalenta reala a bolii este dificil de afirmat, estimarile fiind de 1-3%.
Litiaza este mai frecventa in tarile dezvoltate economic, dar si in tari cu
clima calda. Cauzele acestei distributii par a fi alimentatia cu predominanta
carbohidratilor rafinati, respectiv deshidratarea.

Spectrul manifestarilor clinice sub care se poate prezenta bolnavul

litiazic este foarte larg, de la forme asimptomatice, descoperite la un examen
ecografic, la stari septice cu potential pericol vital.

Lombalgia (nefralgia) - cel mai frecvent litiaza rezidenta in rinichi se

manifesta cu durere lombara, surda, persistenta, fara specificitate, de regula
cu simptome urinare.

Colica renala - Migrarea calculilor pe ureter produce cele mai tipice

fenomene clinice, grupate in sindromul colicii renale. 

Prin iritatia produsa asupra mucoasei ureterale, calculul in migrare,

duce la spasm ureteral cu distensia brusca a cailor urinare superioare si
capsulei renale, ceea ce genereaza durerea. In colica renala tipica, aceasta
are sediu lombar, este intermitenta, “colicativa”, iradiaza in flancul si fosa
iliaca homolaterala, pe traiectul aproximativ al ureterului, spre vezica si
organele genitale externe, se insoteste de fenomene urinare: polachiurie,
algurie, tenesme vezicala, hematurie, (cel putin microscopica) si fenomene
vegetative de tip vagal: greata, voma, paloare. Bolnavul prezinta o agitatie

20
permanenta, aproape patognomonica, cautand o pozitie antalgica care nu
exista. Examenul clinic, dificil de realizat in plina colica, poate releva o
nefromegalie dureroasa sau sensibilitatea punctelor ureterale. Clasica
manevra Giordano, folosita spre a evoca prezenta unui calcul banuit, nu isi
are nici o justificare in colica. Bolnavul sufera destul si fara sa ii percutam
lomba dureroasa!

c)      Alte fenomene posibile sunt cele infectioase: infectii urinare de

prezenta ( sediment urinar cu masa de flora microbiana si leucocite,
urocultura pozitiva dar fara manifestari clinice sugestive), pielonefrita
cronica litiazica cu episoade de acutizare, retentia septica in caile urinare
superioare  sau chiar septicemie.

2.8 Hiperplazia benigna de prostata

Hiperplazia benigna de prostata este una dintre cele mai comune boli
benigne a barbatilor, ce poate cauza obstructia tractului urinar (blocaj) si alte
simptome ale acestuia. Cu trecerea anilor, scade testosteronul si are loc o
inversare a productiei hormonale, astfel incat se mareste prostata in volum si
devine mai dura, mai putin elastica, boala care poarta numele de adenom.
Treptat apar tulburari neurogene. Barbatii constata o reducere a intensitatii
fluxului urinar, urinarea devine mai dificila, apare senzatia de urinare din ce
in ce mai des si noaptea. Datorita retentiei de urina apar infectiile urinare
repetate ce pot duce la insuficienta renala si deteriorarea rinichilor. Nu toti
pacientii cu hiperplazie benigna de prostata au simptomatologie a tractului
urinar. Uneori apar dureri severe la nivelul abdomenului inferior si la spital
barbatul afla despre boala numita hiperplazie benigna de prostata.

Hipertrofia benigna de prostata - o boala a barbatului mai in varsta,

apare in aproximativ 50% dintre cazuri la barbatii de 60 de ani. Pana la 80
de ani aproximativ 88% dintre barbati sunt diagnosticati cu hiperplazie
benigna de prostata.
 

21
 

Prostata normala Prostata marita in volum

22
 Capitolul III

Ceaiuri , Tincturi și Produse Apicole

3.1 Ceaiuri

Ceaiul este o băutură obținută prin infuzarea frunzelor uscate ale

plantei . În funcție de gradul de oxidare a frunzelor, cele patru tipuri
principale de ceai sunt: ceaiul alb, ceaiul verde, ceaiul oolong și ceaiul
negru. Compoziția chimică a ceaiului variază în funcție de recoltă, condiții
pedoclimatice și metoda de prelucrare.

3.1.1 Frunzele de strugurii-ursului

Frunzele de strugurii-ursului - Arctostaphylos uva-ursi, - au fost

folosite cu succes în medicina populară încă din timpuri străvechi.
Substanţele chimice pe care planta le conţine o recomandă în fitoterapia
bolilor de rinichi, precum şi ca dezinfectant natural.
Cu multe secole în urmă, medicii europeni considerau că frunzele şi fructele
acestui arbust sunt neîntrecute în tratamentul bolilor de rinichi. Cărţile de
medicină din secolul al XIII-lea, semnate de Wales şi Meddyon, precum şi

23
şcoala de medicină din Montpellier, din secolul al XVI-lea, apreciind
calităţile curative ale acestei plante, au elaborat primele reţete de tratament
pentru durerile nefrotice, pentru litiaza renală şi pentru mucozităţile din
urină, folosind frunzele de strugurii-ursului, cu evidente proprietăţi
antiseptice  şi diuretice. Ulterior, medici din Viena, Berlin, Berna, Zürich,
Paris şi Madrid şi-au îndreptat atenţia spre această plantă, urmărind tratarea
rinichilor bolnavi.
Cu denumirea ştiinţifică de Arctostaphylos uva-ursi, acest arbust
creşte spontan în zonele montane şi în pădurile de pin din depresiunile
alpine, inclusiv pe stâncăriile calcaroase. În România, specia este declarată
monument al naturii, fiind ocrotită în rezervaţiile de la Scărişoara (judeţul
Alba) şi de la Răchitişul-Mare (judeţul Suceava).
Însăşi denumirea populară a speciei arată că organele plantei sunt împărţite
frăţeşte între oameni (care folosesc frunzele cu gust dulceag şi astringent) şi
urşi (care îşi revendică gustul plăcut al fructelor roşii-strălucitoare).
În conţinutul biochimic al frunzelor se evidenţiază prezenţa arbutozidei, un
derivat glicozidat al hidrochinonei, care, alături de alte glucizide fenolice
(arbutina, metilarbutina), prezintă proprietăţi dezinfectante şi antiseptice, în
combaterea multor specii de microorganisme: Staphylococcus aureus,
Escherichia coli, Bacillus subtilis, Mycobacterium smegmatis şi Shigella
sonnei. Aceste specii au capacitate enzimatică ridicată de scindare a metabo-
liţilor din hidrochinonă.
Alţi compuşi bioactivi din frunze sunt: taninuri galice şi catehinice,
flavonoide, rezine şi acizi organici, al căror ansamblu asigură proprietăţi
antiseptice, antibacteriene, dezinfectante urinare, antihemoragice, astringente
şi diuretice.
Din practica medicală de lungă durată s-a dovedit că frunzele, recoltate la
începutul verii, şi fructele, recoltate spre sfârşitul verii, au efecte terapeutice
evidente în prevenirea şi combaterea afecţiunilor renale şi genitale (cistite,
pielite, pielonefrite, uretrită, albuminurie, colibaciloză renală, hipermenoree,
hematurie, inflamaţii şi infecţii urinare, litiază renală, edeme, prostatită şi
reducerea acidului uric).
Alte acţiuni benefice ale organelor vegetale ale plantei s-au dovedit atât în
tratamente interne (diaree, dizenterie, enterocolite, diabet zaharat, tuse, he-

24
moptizie), precum şi în tratamente externe (furunculoză, herpes, candidoză,
abcese infectate cu Staphylococcus aureus).
În fitoterapie, în scopul combaterii diferitelor afecţiuni, frunzele de strugurii-
ursului se folosesc sub formă de infuzii, decocturi, macerate, pulberi, tincturi
în alcool 700 şi unguente.
Există şi preparate industriale din frunzele de strugurii-ursului,
prezentate sub formă de pulberi (Solvefort, Uroflux) sau prin asocierea
extractelor vegetale cu substanţe de sinteză (Cystinol, Herniol şi Nephro-
norm).
Datorită conţinutului ridicat în taninuri, este indicat ca durata tratamentului
să nu depăşească şapte zile consecutiv, pentru a evita posibile leziuni he-
patice.

3.1.2 Obligeana

Obligeana - Acorus calamus sau trestia mirositoare este o plantă

originară din India, fiind cunoscută încă din îndepărtata Antichitate. Ştiinţa
modernă nu a reuşit să explice decât în mică măsură excepţionalele efecte de
vindecare, deşi practica medicală a demonstrat că obligeana poate fi
considerată un adevărat tezaur de sănătate. Pe toate meridianele Globului,

25
planta este folosită la tratarea celor mai diverse afecţiuni maladive, fizice şi
psihice.
În România, obligeana este răspândită în flora spontană din locuri
mlăştinoase şi stufărişuri cu mare umiditate şi creşte bine pe marginea
râurilor, a bălţilor, a lacurilor şi a apelor lin curgătoare, mai ales în zonele
montane şi submontane, până la altitudinea de 1.000 de metri din Banat şi
mai puţin din nordul Moldovei, Transilvania şi Delta Dunării. În diferite
zone din ţară, planta o primit denumiri regionale ca: buciumaş, calm,
calamar, papură roşie, pestriţă, rogoz dulce, spetează, speribană şi trestie
mirositoare.
În medicina naturistă se folosesc rizomii cărnoşi, lungi de 50-80 cm şi groşi
de 1-3 cm. Recoltarea rizomilor se face primăvara devreme (martie-aprilie)
sau toamna târziu (octombrie-noiembrie). După recoltare din sol se spală cu
apă rece, se curăţă de coajă, se taie în bucăţi de 5-8 cm şi se usucă în
încăperi calde sau artificial la 500C. Materialul uscat are un miros aromat de
mandarine şi gust amar-înţepător. Păstrarea rizomilor uscaţi se face în saci
de pânză.

3.1.3Frunzele de merisor

26
 Merișorul (Vaccinium vitis idaea - L.) este o plantă medicinală din
familia Ericaceae. Denumire populară: merișor de munte; afin, afin roșu,
bujor, cimișir, coacăz, coacăz de munte, poranici, smirdar,[1] saschiu,
brebenoc,[2] cununiță, pervincă.[3]
Merișorul este un arbust tufos, înalt de 10–40 cm. Tulpina este cilindrică și
ramificiată. Frunzele sunt alterne, eliptice, pieloase, cu marginile răsfrânte și
puncte negre pe spate. Florile sunt campanulate, de culoare alb-roz, în
raceme terminale cu două-șase flori.
Crește la altitudine mare, în pajiști alpine sau luminișuri, mai rar în locurile
umbrite (molidișuri). Merișorul crește pe soluri schelete, acide puternic,
având cerințe mici față de sol. Rezistă și la uscăciune. În România, merișorul
crește în zonele înalte ale Munților Carpați, mai ales cele din Transilvania.

3.1.4Frunele de Roinita

Roinița (Melissa officinalis L.) este o plantă perenă din

genul Melissa L., familia Labiatae (Lamiaceae). Roinița este meliferă,
aromatică și are proprietăți curative.
Roinița crește în tufe dense care nu depășesc înălțimea de 90–100 cm. Fiind
perenă, frunzele se veștejesc și cad spre sfârșitul toamnei și apar din nou de
obicei în luna aprilie. Se aseamănă la înfățișare cu urzica (Urtica dioica) deși

27
aceasta din urmă aparține unei familii cu totul diferite. Frunzele roiniței sunt
însă de un verde mai pronunțat, aproape închis la culoare și ele exudă o
aromă plăcut mirositoare asemănătoare lămâii atunci când sunt presate între
degete.
Roinița este o plantă meliferă și inflorescența ei este vizitată de numeroase
insecte; de asemenea din cauza mirosului pronunțat care atrage albinele este
folosită de apicultori atunci când capturează un roi (se freacă pereții
stupului) sau când vor să unifice două familii; de aici și denumirea plantei
(de la roi de albine).
Roinița se întâlnește spontan pe teritoriul României doar pe arii restrânse în
sud-vestul țării în zone ferite de pe lângă păduri și luminișuri în Oltenia (în
preajma localității Baia de Aramă) și în Banat. Se cultivă însă în grădini și
așezăminte monahale. O dată ce planta s-a stabilizat este greu de eradicat.

3.1.5 Frunzele de Menta

Menta (Mentha) este un gen de aproximativ 25-30 specii de plante

(aromatice și unele medicinale) din familia Lamiaceae, răspândite la nivel
mondial, șapte în Australia, una în America de Nord și celelalte
în Europa și Asia; există și hibrizi. Face parte dintr-o familie extinsă, alături
28
de alte plante aromatice precum cimbrul, cimbrișorul, măghiranul, salvia și
levănțica.
Borsnită, broastil, brosnită, camfor, diană, ferent, ghiazmă, giugiumă,
ghintă, iarbă creață, iarbă neagră, iasmă, izmă bătrânească, izmă bună, izmă
de gradină, izmă de leac, izmă de leș, mintă, mintă creață, mintă
moldovenească, mintă neagră, mintă de gradină, nina de camfor, nintă, nintă
rece, piperiță, izmă , voieștniță, menta broaștei, mentă creață, izmă creață
Speciile de mentă care se folosesc în vindecare nu cresc spontan,
majoritatea speciilor sălbatice nu au calitățile medicinale ale așa-numitei
"mente bune". Prin "mentă bună" se înțelege, de fapt, o serie de trei specii de
mentă (care la rândul lor au sute de varietăți). Acestea sunt menta de apa
(Mentha aquatica), menta dulce (Mentha viridis sau Mentha spicata) și
hibridul primelor două: menta pipărată (Mentha piperita) care este cea mai
folosită specie în prezent. În aceeași categorie amintim și menta creață
(Mentha crispa), menta franțuzească (Mentha pulegium).
Toate speciile de mentă sunt foarte aromate. În general, Mentha
piperita poate substitui orice tip de mentă, dar nu și invers. Ea are un gust
puternic și mentolat, mai puternic la planta proaspătă decât la cea uscată.
Ceaiul de mentă are efect calmant și stimulează digestia.

3.1.6 Frunzele de Musetel

29
 Mușețelul (Matricaria recutita ) este o plantă erbacee
anuală, medicinală, din familia Asteraceae, cu frunze divizate și cu flori
grupate în capitule terminale. Următoarele denumiri sunt sinonime pentru
mușețel: Chamomilla chamomilla, Chamomilla recutita (nume acceptate în
conformitate cu Flora Europei), Matricaria chamomilla, și Matricaria
suaveolens.
Musețelul este o plantă erbacee, anuală, spontană, atingând o inălțime
între 20 și 60 cm. și mult ramificată, cu flori grupate în capitule terminale.
Marginea fiecărui capitul este ocupată de flori albe, iar în regiunea lui
centrală se găsesc numeroase flori tubuloase, galben-aurii.
Receptaculul capitulului, plan la începutul înfloririi devine conic și
gol la interior, ceea ce permite deosebirea florilor de mușețel adevărat de
florile recoltate de la specii înrudite dar care nu au proprietăți terapeutice.
Mușețelul este o plantă originară din sudul și sud-estul Europei, astăzi
întâlnită în aproape întreaga lume.
În România, are o mare arie de răspândire întâlnindu-se aproape peste
tot, de la câmpie unde apare masiv pe solurile sărăturoase, pâna în toate
locurile însorite și mai umede de pe lângă drumuri, căi ferate, pajiști, fânețe,
cu predilecție pe solurile nisipoase ușoare.Înflorește începând cu lunile
aprilie-mai până la sfârșitul lunii august, uneori înflorește și a doua oară în
septembrie.
Momentul cel mai prielnic pentru recoltare este atunci când
majoritatea inflorescențelor au petalele marginale dispuse orizontal (Flores
Chamomillae), în această fază de înflorire, florile au cel mai mare conținut
în ulei esențial. Recoltarea se face numai după ce s-a ridicat roua și numai pe
timp însorit, de obicei o singură dată pe an, în lunile mai-iunie.

30
 3.1.7 Frunze de coada soricelului

Coada șoricelului (Achillea millefolium) este o plantă erbacee,

perenă, din familia Asteraceae, cu frunze penate, păroase și flori albe sau
trandafirii, originară din Europa și din vestul Asiei. Este întâlnită din câmpie
până în regiunile subalpine.
Numele generic de Achillea provine de la Ahile, eroul legendar al războiului
troian, care a descoperit planta și a folosit-o pentru tratarea rănilor
soldaților[1] săi. Numele speciei, millefolium, descrie frunzele penate .

3.2 Tinctura

31
Tinctura se obține prin tratarea plantelor mărunțite cu alcool de diferite
concentrații. Tincturile sunt soluții extractive alcoolice, mai concentrate în
principii active decât infuziile. Se administrează intern, în puțină apă sau
ceai sau pe zahăr.

3.2.1 Untul Pamantului

Untul pământului este o plantă cu o tulpină ierboasă, lungă de până la

patru metri şi care se agaţă de pietre şi de alte plante, de unde şi una dintre
denumirile sale populare de "viţă neagră". Această plantă este un leac vechi
în medicina populară empirică. Numele popular,"iarba femeilor bătute", este
mai mult decât sugestiv în ce priveşte rolul terapeutic al plantei.

32
 3.2.2 TINCTURA DE MESTEACĂN 

TINCTURA DE MESTEACĂN este o soluţie hidroalcoolică

obţinută prin preparare la rece din frunzele plantei Betula pendula.

Dintre produsele vegetale administrate pe cale orală, soluţiile hidroalcoolice

sunt cel mai uşor asimilate de către organism, efectul apărând la scurt timp.

În comparaţie cu metoda clasică de producţie, Dacia Plant foloseşte un

procedeu de extracţie repetată, care permite obţinerea unui extract
hidroalcoolic cu 35% mai concentrate.

33
 3.2.3Tinctura de Meridian

Surplusul de energie din corp se depoziteaza intotdeauna la nivelul

Meridianului Rinichi, conform medicinei traditionale chineze, de unde este
distribuit in mod corespunzator in organism, in functie de necesitati.
Meridianul Rinichi controleaza starea de vitalitate generala si in
special vitalitatea sexuala si functia de reproducere, avand totodata un rol
benefic in reglarea ciclului menstrual al femeilor. Suplimentul alimentar
Tinctura Meridianul Rinichi (100 ml) este o solutie hidroalcoolica pe baza
de extracte naturale de plante care are rolul de a echilibra energetic
meridianul Rinichi.

Tinctura meridian are in componeta urmatoarele :

Batranis (Erigeron canadensis)
Brusture (Arctium lappa)
Coada-calului (Equisetum arvense)
Fenicul(Foeniculum vulgare)
Galbenele (Calendula officinalis)
34
 Limba-mielului (Borago officinalis),
Macese (Rosa canina)
Mesteacan (Betula pendula)
Muguri de pin (Pinus silvestris)
Pir (Agropyron repens)
Schinduf (Trigonella foenum graecum), alcool etilic alimentar, apa
deionizata.

3.2.4 Tinctura de catina

Cătina (Hippophae rhamnoides) este una din plantele cu cel mai

ridicat conţinut de vitamine F si E (vitamina E fiind numita si vitamina
tinereţii), întrucât este implicata in cele mai importante procese de
regenerare din organism. Pe lângă vitamina E, cătina este foarte bogata in
vitamina A, C, PP, la care se adaugă întreg complexul vitaminic B. Tinctura
de cătină este obţinută în urma macerării fructelor zdrobite în alcool etilic
dublu distilat, datorită nemiscibilităţii substanţelor active cu alcoolul o parte
din ele se decantează iar o altă parte formează o peliculă de ulei. De aceea se
recomandă agitarea flaconului înainte de consumare, omogenizându-se astfel
produsul.

35
 3.3 APITERAPIA

Produsele albinei s-au inscris de la inceputul preistoriei in randul

elementelor naturale folosite pentru completarea si ameliorarea hranei si
apoi pentru combaterea si prevenirea durerii si a suferintelor omului.
Practica traditională a apiterapiei datează din vremurile imemoriale ale
istoriei umane. Primele comunităti mai dense de oameni au apărut pe valea
Indului, cam prin jurul anului 3000 I.H.
In cea mai veche carte din India, RIG-VEDA, scrisă intre anii 3000-
2000 I.H., atat mierea cat si albinele sunt amintite de mai multe ori.
Trecand la o altă antică civilizatie, la cea egipteană, incă din timpul primei
dinastii, anul 3200 I.H., albina reprezenta simbolul regelui. Civilizatia
elenă a evoluat si ea in spiritul credintei că mierea reprezintă un aliment,
dar si un remediu de prim rang. Ea este mentionată in Iliada si Odiseea, de
mai multe ori.
Apiterapia este terapia traditională care foloseste mierea ,
polenul, ceara, lăptisorul de matcă, pastura, propolisul, veninul albinelor si
alte produse ce tin de complexa alchimie a stupului, in vederea mentinerii
sănătătii corpului omenesc .
Astfel, mierea de salcam obisnuită este calmantă; cea de castan
decongestionează ficatul si prostata, favorizand circulatia sanguină; mierea
de măr este tonică si antidiareică; cea de tei este calmantă si sedativă; cea
de păpădie este depurativă si uso laxativă; mierea de rapită este indicată in
tratamentul local al ulcerelor varicoase; mierea de mure este tonică si
antidiareică; cea de salcam galben japonez este antihemoragică, micsorand
timpul de coagulare si reglează menstruatia, influentează de asemenea
functiile digestive; mierea de cimbrisor este antiseptică, pectorală
si afrodisiacă.
Un kilogram de miere este echivalent sub raport caloric cu 1,680 kg
carne de vacă, cu 50 de ouă, cu 5,675 l lapte si cu aproximativ 40 de
portocale. Mierea este un aliment delicios si foarte util sănătătii. Ea se

36
poate consuma ca atare, sau ca adaos la ceai, lapte, alte băuturi, sub formă
de tartine. Cu ajutorul mierii se pot prepara prăjituri perfect tolerabile, care,
după opinia nutritionistilor, pot inlocui prăjiturile obisnuite, care sunt in
general stimulatoare ale aciditătii. 

3.3.1 Mierea

Este un aliment natural, de prim ordin, care contine într-un procent

de circa 75% un amestec de glucoza, fructoza si mai putin zaharoza, iar în
rest cantitati mici de protide si chiar de lipide.Deci un aliment natural,
continând cantitati semnificative din toate vitaminele hidrosolubile, apoi
esente parfumate din toate florile: tei, salcâm etc, ca si majoritatea sarurilor
minerale, proprii materiei vii .
In acest sens, în miere avem fier, produs atât de necesar pentru formarea
hemoglobinei, pigmentul transportor al acestui indispensabil gaz al vietii
care este oxigenul; apoi Mn, Cu, CI, Si, Na, K, Ca, Al si Mg.
Toate aceste minerale provin din solul în care îsi are implantata radacinile
planta al carei polen îl vor culege albinele; si plantele si albinele fiind,
asadar, în esenta cai de comunicare dintre pamânt si om.
Mai mult decât atât, continutul mineral al mierii reflecta fidel
resursele minerale ale solului de origine, H. A. Shuette, de la Universitatea

37
din Wisconsin, SUA, facându-ne experimental demonstratia, de continutul
mineral al mierii ca Fe, Cu si Mn, de exemplu, se gasesc în cantitate mai
mare în mierea de culoare închisa decât cea de culoare mai deschisa, fapt de
care trebuie sa tinem cont în ipoteza ca dorim sa beneficiem de proprietatile
terapeutice ale sarurilor în cauza .
Trebuie sa retinem faptul, ca mierea reprezinta un aliment hipercaloric; unei
sute de grame din acest produs revenindu-i în jur de 335 calorii.
Sa retinem din acest punct de vedere faptul ca un kg de miere este
echivalent sub raport caloric cu 1,680 kg carne de vaca, cu 50 de oua, cu 5 l
lapte si cu aproximativ 40 de portocale!

3.3.2 Laptisorul de matca :

Laptisorul de matca este o substanta organica foarte complexa,

albicioasa, opalescenta, cu reflexe sidefii, de consistenta gelatinoasa, cu
gust foarte acru si miros caracteristic, asemanator ca forma cu laptele
condensat.

Din punct de vedere biologic deci, laptisorul albinelor este produs

38
natural apicol, numai de secretie, este deci un produs apoterapic
(hormonoterapic) cunoscut sub denumirea comerciala de laptisor de matca"
sau royal-jelly .
Laptisorul de matca îsi schimba foarte rapid culoarea, consistenta, gustul si
mirosul, în contact cu aerul si foarte probabil îsi pierde o parte din factorii
sai activi, schimbându-si compozitia din fluid vâscos alb-galbui devenind
solid sticlos, brun-închis .
Se altereaza foarte repede la lumina, la aer, la caldura, chiar si la
temperatura obisnuita, la umiditate, în mediu alcalin sau prin învechire.
In contact cu metalele da produsi toxici. Desi teoretic pot exista
diferente între laptisorul destinat matcii si cel destinat diferitelor categorii
de larve, mai pot exista si diferente de la un anotimp la altul, la aceeasi
familie, sau de la o familie la alta sau de la o rasa la alta, precum si
diferente dupa conditia fiziologica sau patologica a albinelor tinere care
secreta laptisorul.
Practic, lipsa de cunoastere precisa si de identificare rapida a compozitiei
sale nu ne permite astazi nici sa constatam, nici sa infirmam existenta unor
sortimente deosebite de laptisor .

în stadiul actual, avem la dispozitie laptisorul conservat, fie în stare

naturala, la termostat, la +4°C, fie liofilizat dupa diverse metode sau
înglobat în miere.
Oricum ar fi însa, este partial inactivat si adesea inutilizabil în mod specific
medical.
Se pare ca laptisorul albinelor, provenit din glandele lor faringiene, ar fi
variabil în functie de nevoile pentru care este secretat, deci s-ar presupune
existenta a patru mari sortimente de laptisor de albine:

1. pentru matca
2. pentru larvele de matca
3. pentru larvele de trântori
4. pentru larvele de lucratoare

Aceste patru sortimente ar avea si ele variatii posibile ale unora dintre
componente, asa cum am indicat mai sus .
39
In lipsa unui mijloc sigur de recoltare si pastrare activa, laptisorul se poate
lua si administra cu activitate maxima numai direct si imediat de la stup,
întrucât preparatele care se gasesc în comert au activitate diminuata.
Dintre toate produsele stupului, laptisorul de matca pare a fi substanta cea
mai alterabila .
Cu toate progresele facute, înca nu exista o metoda sigura de recoltare si
conservare a unui produs de laptisor cu activitate certa stabila,
standardizata, dintr-un sortiment cu origine cunoscuta. .

Asa cum se prezinta astazi laptisorul de matca, chiar la stup, daca este
recoltat cu lanteta de metal, nu mai este valabil medical .
Deci, proaspat la stup, trebuie recoltat cu o lanteta de os, plastic sau sticla
si pus într-un pahar cu putina apa sau într-o lingurita din plastic, os sau
sticla si servit imediat pentru a avea activitate medicinala utila si sigura.
Laptisorul din fiole liofilizate nu este testat biologic si deci nu este fiabil
medicinal.
Laptisorul încorporat în diverse preparate suporta aceeasi critica, laptisorul
nu se poate pastra astazi în afara stupului decât câteva minute si în stup
câteva zile - 3-5 .

Termenul real de valabilitate este de câteva minute în afara stupului

si de câteva zile în interiorul stupului în celulele fagurelui cu puieti.
Prezentarea comerciala actuala este înca empirica, chiar si în tarile cu
tehnologie si industrie foarte dezvoltate. Astfel, pentru preparatele
respective se considera un termen de valabilitate a laptisorului de matca de
6-12 luni, dar practic nu se ofera nici o posibilitate de testare a activitatii
produselor respective.

3.2.3 Mana

Mana poate fi de origine animala, când este produsa prin intermediul

unor insecte producatoare de mana sau de origine vegetala, când este
secretata direct de plante.

40
 Mana de origine vegetala apare în natura în cantitati mici si prezinta o
însemnatate redusa pentru apicultura .
Astfel, în anumite zone, primavara de timpuriu, apare mana pe ramurile de
artar, mesteacan, tei, anin, salcie etc, datorita fenomenului de lacrimare
normala ce se produce din cauza presiunii radiculare, determinata de
trecerea plantelor de la o stare de repaus la starea activa.
De asemenea, mai apare primavara dupa înfrunzirea plantelor atunci când
seva este abundenta si bogata în zaharuri.
Referitor la furnicile de padure trebuie subliniat ca acestea prezinta o
deosebita importanta economica, nu numai prin actiunea lor favorabila
asupra înmultirii si dezvoltarii coloniilor de producator de mana, dar mai
ales ca factor natural pentru combaterea biologica a daunatorilor padurii .
Insectele producatoare de mana sunt în general foarte raspândite în natura,
unele fiind specifice anumitor specii de plante, altele având un caracter mai
general, parazitând pe plante din diferite genuri si familii (oligofage).
Ele paraziteaza pe diferiti arbori, arbusti si plante ierboase, ca de
exemplu pe molid, brad, pin, artar, tei, ulm, mesteacan, stejar, salcie, plop,
catina, tutun, sorg, sfecla, floarea soarelui etc.
Culesul de mana are loc de obicei în cursul diminetii pâna la orele
11-12, precum si în a doua jumatate a zilei începând cu ora 16 pâna la
sfârsitul zborului în locurile umbroase însa, unde mana nu se usuca, culesul
poate avea loc în tot cursul zilei .
Demn de mentionat este faptul ca si în cazul culesului de mana exista de la
o zona la alta decalari în functie de altitudine, datorita conditiilor diferite
pentru evolutia ciclului biologic al insectelor.
3.3.4 Polenul

41
 Din punct de vedere apicol, polenul reprezinta un element deosebit de
important în nutritia albinelor.
în general se disting doua perioade pe an, în timpul carora albinele au
nevoie mai mare de polen, si anume: primavara, când familia de albine este
în plina activitate de crestere si de înmultire intensa, si toamna când albinele
desfasoara de asemenea o activitate sustinuta pentru întarirea si dezvoltarea
familiei si totodata pentru acumularea rezervelor de polen (pastura)si nectar
în vederea unei bune iernari .
Productia de polen pe floare si pe inflorescenta variaza în limite mari de la o
specie la alta, în functie de abundenta florala precum si de numarul si
marimea anterelor (sacii polenici) pe o floare .
De obicei plantele anemofile produc mai mult polen decât plantele
entomofile.

Trebuie însa mentionat ca independent de felul polenizarii (anemofile

sau entomofile) fiecare specie produce, în conditii naturale mult mai mult
polen decât necesarul sau raport la nevoile de polenizare ale speciei
respective.
Astfel orice cantitate de polen s-ar culege de catre albine si insectele
salbatice (bondari, albine, furnici etc), de la plante, fie ele anemofile sau
entomofile nevoile polenizarii florilor respective sunt în general asigurate
cu prisosinta pe cale naturala .
Este interesant de semnalat ca maturizarea polenului si momentul
punerii lui în libertate reprezinta o caracteristica a fiecarei specii care însa
este puternic influentata atât de dezvoltarea plantei cât si de factorii
meteorologici ca temperatura, precipitatii, durata de stralucire a soarelui,
42
vânt etc.
In general se poate spune ca exista plante care elibereaza polenul în
tot cursul zilei sau al noptii, în timp ce altele numai în curs de câteva ore sau
chiar numai câteva minute .

Intrucât se considera ca este deosebit de interesant pentru apicultori si

pentru specialistii în apicultura, cunoasterea momentului din cursul zilei,
când diferitele grupe de plante (polenifere sau nectaro-polenifere) pun în
libertate graunciorii de polen, se redau aceste grupe cu unele exemplificari.

- Specii timpurii de dimineata la care polenul este eliberat între orele 4 si 9

dimineata, de exemplu-la mustar, mac de câmp, mac oriental, carpen de
padure si patlagina .
- Specii de dimineata - care cuprind numeroase plante la care polenul este
raspândit în proportie de 60-90% pâna la amiaza, cu diferite etape maxime
de raspândire. Din aceasta grupa fac parte: papadia, porumbul, ciubotica
cucului, pufulita etc .

- Specii de amiaza - care pun în libertate polenul în jurul orelor de

prânz 12-14, de exemplu: brândusa galbena si brusturele.
Procesul recoltarii cuprinde doua etape si anume: în prima etapa
albinele scutura si culeg polenul de pe stamine, acoperindu-si întreg corpul
cu graunciori fini, iar în a doua etapa urmeaza perierea polenului de pe
perisori cu ajutorul pieptenilor tarsieni si formarea încarcaturilor de polen
(ghemotoacelor de polen).
Astfel, polenul recoltat de culegatoare se umecteaza cu saliva si cu nectarul
(miere) regurgitat si apoi este transmis si fixat printr-o miscare sincronizata
a celor trei perechi de picioruse „în cosulete". Acestea se formeaza la
scobitura tarsului picioruselor posterioare, cu ajutorul perilor tari recurbati
în sus.
Albina executa miscarile de recoltare si fixare a polenului cu atâta
iuteala încât observatorul ocazional nu remarca altceva decât cresterea
progresiva a încarcaturilor de polen .
Se considera ca o albina culegatoare de polen recolteaza în medie, la fiecare
43
zbor, aproximativ 15 mg polen în ambele cosulete. Astfel, pentru a aduce în
stup 1 kg de polen, o albina culegatoare trebuie sa efectueze cea. 67000
zboruri.
S-a observat în general ca o albina care culege polen activeaza mult mai
intens decât una care recolteaza nectar.

3.3.5 Propolis

Propolisul este o substanta cleioasa, puternic aromat, divers colorat,

foarte complexa, prezentata sub diverse forme fizice, chimice si biologice,
având diferite functii în diferite locuri din stup, substanta facuta de albine
pentru a apara viata coloniei sub raport fizic, chimic si biologic.
Pentru ca bariere de propolis strajuiesc intrarile în stup i s-a spus propolis,

44
ceea ce în limba greaca înseamna înaintea sau în fata cetatii.
Propolisul, asa cum îl întâlnim în stupul albinelor, este un extraordinar
complex de substante organice.

Propolisul superior are o consistenta mai mult fluida si este folosit de

albine la sporirea celulelor, a solzisorilor de ceara ce intra în constructia
fagurilor si a capacelelor de faguri, a barajelor din jurul fagurilor, precum si
acoperirea spatiilor din jurul fagurilor, precum si acoperirea spatiilor din
jurul ramelor sau de pe podisor si formarea micilor depozite de rezerva de
pe marginea ramelor.
Acest propolis are mai ales actiuni chimico-biologice si este format
în proportie de 70% din sucuri protective din mugurii de arbori (din
perimetrul stupinei) si din secretii faringiene ale albinelor, inclusiv poleina
ramasa în gusa lor de la polen si în proportie de 30% din ceara si polen.
Propolisul inferior are o consistenta mai mult solida si este folosit de albine
fie la acoperirea diverselor resturi, fie la micsorarea gaurilor din urdinis,
gasindu-se mai ales pe fundul sau podeaua stupului, la partea inferioara a
ramelor sau catre urdinis; are mai ales actiuni fizico-chimice si este format
în proportie de 70% din ceara si polen si 30% din sucuri de pe muguri si din
secretii ale albinelor.
Din punct de vedere biologic, propolisul este un produs de cules si de
secretie a albinelor din aceeasi categorie cu mierea si polenul.
In conditii obisnuite activitatea acestuia scade rapid odata scos din stup si
mai lent dupa primele 2-3 ore, pentru ca în functie de conditiile de pastrare,
activitatea utila a propolisul sa dispara dupa 1-3 ani .
La rece, propolisul este o substanta solida, dura, friabila în aschii; la cald
devine moale, maleabila, aderenta si lipicioasa .
La noi în tara propolisul se comercializeaza într-o singura categorie
eterogena sub forma bruta, în piete sau în magazine specializate, Apicola
sau Apimondia sub forma unor mici bulgari .

Trebuie mentionat ca exista sortimente de propolis românesc deosebit

de valoroase cum ar fi propolisul de delta, cel de confere, de lunci etc,
deosebit de cautate de catre amatori din strainatate .

45
In magazinele specializate de la noi se pot gasi câteva preparate cu propolis:
Floral-unguent, Depilatorul practic etc .
La fel ca orice produs natural apicol propolisul trebuie pastrat în vase de
sticla neutra-preferabil colorata sau în ambalaj opac la lumina sau din alte
materiale pe care propolisul nu le ataca, perfect etanse, închise ermetic, la
adapost, caldura, lumina, umiditate si contaminare la o temperatura de 15-
30°C.
Chiar în conditii medicinale de recoltare, preparare si conservare, propolisul
îsi pierde activitatea utila în 6-12 luni, dupa unii autori, iar alti autori
presupun termene mai lungi de 2-3 ani.

46
 Capitolul IV
Tratarea bolilor renale prin ceaiuri , tincturi si produse apicole

4.1 Pielonefrita :
În cazul Pielonefritei se recomandă tratamentul cu planta de mușețel .
În această situație ia o infuzie de plante de mușețel .
Ceaiul de musetel :
INTERN :
În această infuzie se pune 1 lingura de flori de mușețel uscate in 200
ml de apa clocotita. Se lasă la infuzat timp de aproximativ o oră. Perfuzia
care a fost pregătită trebuie să fie luată pentru tratamentul pielonefritei, de
3 ori pe zi câte o lingură .
Se asociaza produsele apicole ( miere plus laptisor de mtca cu
propolis sau pastura si cu ceara de albine . Pe langa acest amestec se mai
recomanda si supozitoarele pe baza de produse apicole la fel si propolisul
brut si tinctura de propolis de 30 % .
Supozitoare preparate din miere : 0,4 g + polen 0,15 g + propolis
0,3 g + laptisor de matca 0,4 g + ceara de albine 0,1 g in unt de cacao . Se
administreaza seara la culcare cate un supozitor dupa o baie calduta de sezut

47
. Acesta se face timp de 30 , 40 de zile , in pararel cu acest tratament se
poate face si unul intern .
Tinctura de Meridian are în compoziție următoarele ingrediente
Batranis (Erigeron canadensis), brusture (Arctium lappa), coada-calului
(Equisetum arvense), fenicul(Foeniculum vulgare), galbenele (Calendula
officinalis), limba-mielului (Borago officinalis), macese (Rosa canina),
mesteacan (Betula pendula), muguri de pin (Pinus silvestris), pir (Agropyron
repens), soc (Sambucus nigra), schinduf (Trigonella foenum graecum),
alcool etilic alimentar, apa deionizata .
Ca mod de administrare se i-a o jumatate de lingurita de 4 ori/zi,
inainte de mese, intr-o lingurita de miere de albine sau intr-un pahar cu apa
de izvor sau apa plata.

4.2Cistita

În cazul Cistitei este indicat ceaiul de merisor , atat pentru uz intern

cat si pentru uz extern .
Ceaiul de merisor :
INTERN:

- pulbere - pulberea se obţine prin măcinarea fină a frunzelor cu o

râşniţă electrică. Se ia câte 1 linguriţă rasă, de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol,
se ţine sub limbă timp de 10-15 min. iar apoi se înghite cu puţină apă.

- macerat la rece - se prepară dintr-o lingură cu plantă adăugată la 250

ml de apă, se menţine timp de 6 ore la temperatura camerei, apoi se strecoară
şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 3 căni cu macerat pe zi, cu 30
min. înainte de mese.

- infuzie - se prepară dintr-o lingură cu plantă adăugată la 250 ml de

apă clocotită, se menţine timp de 15 min. la temperatura camerei, apoi se
strecoară şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 3 căni cu infuzie pe zi,
cu 30 min. înainte de mese.
48
 4.3Infecțiile tractului urinar :

În cazul acestei afecțiuni este indicat ceaiul de coada șoricelului

pentru vindecarea infectțiilor tractului urinar dar și ceaiul din frunzele de
strugurii ursului .

Ceaiul de coada soricelului :

INTERN

Infuzia din coada-şoricelului se preparã din 2 linguri de flori la 2 cãni

de apã. Se va bea toatã cantitatea în mai multe reprize, pe parcursul zilei
respective.

În bolile diareice, enterite şi enterocolite, infuzia din coada-şoricelului

are efecte similare cu cele ale preparatelor din muşeţel.

EXTERN :

  Se pot aplica pansamente îmbibate cu o infuzie obţinutã din 2 linguri

de flori la o canã de apã.

În cazul hemoroizilor se mai pot face bãi locale cu o infuzie

concentratã preparatã din 30-50 g de flori la 1 litru de apã.

Ceaiul din frunzele de strugurii ursului :

Intern :

Infuzia se obţine din două linguriţe cu vârf de plantă la o cană (de

aproximativ 200 de mililitri) de apă clocotită. Se acoperă şi se lasă trei
minute să infuzeze. Se strecoară apoi şi se beau trei căni pe zi, îndulcite cu
miere.

49
 La fel sunt și capsule cu extract de strugurii ursului, care au acelaşi
efect. Desigur, există şi varianta maceratului, mult mai consistent decât
infuzia, preparat din o linguriţă de frunze de strugurii ursului peste care se
toarnă o cană de apă. Se lasă la macerat şi după 24 ore se strecoară şi se bea
rece sau uşor încălzit, două-trei căni pe zi.
În cazul infectiilor urinare se recomandă propolis si preparate pe
bază de de propolis , precum și tinctura de propolis 20% sau de 30% , după
cum este protocoolul , pe o perioadă mai îndelungată .
Miere 100 gr ( dacă se poate , este de preferat mierea obtinută
din flori de fân , care să fie diluată intr-un pahar cu suc de lămâie . Ea se
administrează de două ori pe zi .
Miere cu tinctură de propolis cu tinctură de coada calului si cu
ulei de ienupar .
Se amestecă 10 linguri de miere cu 5 linguri de seminte de in
pisate , se incalzeste pe aburi timp de 20 de minute . Acesta se
administreaza la adulti cate o lingurita de 3 ori pe zi . Ea trebuie administrata
inainte de mesele principale cu 30 de minute . La adulti acesta reteta se
administreaza timp de o luna pe cand la copii perioada maxima de
administrare nu trebuie sa depaseasca o saptamana.

4.4Pionefroza :

Ceai din Frunze de roiniță :

Pulbere – planta se macină fin cu o râşniţă electrică. Se ia o linguriţă
rasă de 4 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă timp de 10-15
min , după care se înghite cu apă.

Macerat la rece – se prepară dintr-o lingură cu plantă adăugată la 250

ml de apă, se menţine timp de 6-8 ore la temperatura camerei, apoi se
strecoară şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 2-3 căni cu macerat pe
zi, cu 30 min. înainte de mese.

50
 Infuzie – se prepară dintr-o lingură cu plantă adăugată la 250 ml de
apă clocotită, se menţine timp de 15 min. la temperatura camerei, apoi se
strecoară şi se bea pe stomacul gol.  Se administrează 2-3 căni cu infuzie pe
zi, cu 30 min. înainte de mese.

4.5 Litiaza urinară :

Ceaiul de obligeana :
Pulbere – planta se macină fin cu o râşniţă electrică. Se ia 1/4-1/2
linguriţă rasă de 3 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă timp
de10-15 min., după care se înghite cu apă.

Infuzie – se prepară dintr-o linguriţă cu pulbere adăugată la 250 ml

apă clocotită, se menţine timp de 15 min. la temperatura camerei apoi se
strecoară şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 2 căni cu infuzie pe zi,
cu 30 de min. înainte de mese.

Decoct – se prepară din 2 linguriţe cu plantă adăugate la 250 ml de

apă clocotită, se fierbe timp de 15 min., după care se lasă la răcit, se
strecoară şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 2 căni cu decoct pe zi,
cu 30 de min. înainte de mese.

Macerat la rece – se prepară dintr-o linguriţă cu pulbere adăugată la

250 ml de apă, se menţine timp de 6-8 ore la temperatura camerei, apoi se
strecoară şi se bea pe stomacul gol.Se administrează 2 căni cu macerat pe zi,
cu 30 de min. înainte de mese. Calculi și nisip renal :

51
 În cazul de litiaza urinara se administreaza miere 100 g , aceasta
trebuie sa fie diluata intr-un pahar cu suc de lamaie . In cazul acestei
administrari se consuma de doua ori pe zi pana la eliminarea calculilor .
O alta reteta in cazul calclilor renali este : 100 g ceapa care se
fierbe timp de 15 minute . Aceasta trebuie fiarta la foc mic , apoi trebuie
pusă la racit , dupa care se filtreaza . Dupa acesta trebuie sa se adauge 50 g
de miere . Intreaga cantitate se consuma seara inainte de culcare . Acesta
cura se foloseste pana la eliminarea definitiva a calculilor dar si al nisipului
renal .
Pentru colicele renale cauzate de catre calculii renali se utilizeaza
miere cu cimbru pe tot parcursul colicii renale .
Tinctura de mesteacan :

La copii 7-14 ani: cate 10-30 picaturi de tinctura diluata in 100 ml apa
(jumatate de pahar) de 3 ori pe zi pe stomacul gol .
La adulti si tineri peste 15 ani: cate 1-2 lingurite de tinctura diluata
in 100 ml de apa (jumatate de pahar) de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol, cu 30
de minute inaintea mesei .
Tinctura de mesteacăn are ăn copoziție extract 1:3,75 in solutie
hidroalcoolica (alcool etilic/apa - 35/65 in raport de masa) din frunze de
mesteacan (Betula pendula).

4.6 Hiperplazia benignă de prostate :

Pulbere - planta se macină fin cu o râşniţă electrică. Se ia o linguriţă

rasă de 4 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă timp de 10-15
min., după care se înghite cu apă.

Macerat la rece - se prepară din 2 linguriţe cu plantă adăugate la 250

ml de apă, se menţine  timp de 6-8 ore la temperatura camerei, apoi se
strecoară şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 3 căni cu macerat pe zi,
cu 30 min. înainte de mese.

52
 Infuzie - se prepară din 2 linguriţe cu plantă adăugate la 250 ml de
apă clocotită, se menţine timp de 15 min. la temperatura camerei, apoi se
strecoară şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 3 căni cu infuzie pe zi,
cu 30 min. înainte de mese. Hipertrofia de prostata :
În cazul hiperplaziei de prostata se recomanda o lingura de miere plus
o un pic de laptisor de matca . Aceasta se administreaza in fiecare zi ,
dimineata pe stomacul gol , timp cel putin de o luna .
Tot in cazul hiperplaziei se recomanda 1 kg de miere plus 30 g de
laptisor de matca plus 25 g de polen plus 25 g de propolis . In urma
amesteului reiesit din cele adaugate se administreaza cate o lingura de
amestec dimineata pe stomacul gol si o lingura seara inainte de culcare .
Mierea este de preferat sa fie cu seminte de in , care sa fie si acestea
macinate .
O alta reteta este cea alcatuita dintr-un kilogram de miere plus
100 g de pref de negrilica . Negrilica trebuie sa fie neaparat macinata . In
urma amestecului se omogenizeaza bine . Se ia o lingura din amestec de
dpua ori pe zi , dimineata si seara .
Supozitoare preparate din miere : 0,4 g + polen 0,15 g + propolis
0,3 g + laptisor de matca 0,4 g + ceara de albine 0,1 g in unt de cacao . Se
administreaza seara la culcare cate un supozitor dupa o baie calduta de sezut
. Acesta se face timp de 30 , 40 de zile , in pararel cu acest tratament se
poate face si unul intern .
Alta reteta este reprezentata de ; 2 lingurite de polen + miere si
laptisor de matca 2 % . Aceasta se administreaza de 2 ori pe zi , dimineata si
seara , nu trebuie luata inainte sau dupa masa .
Supa de polen se administreaza zilnic , cate 2 linfuri de supa de
polen polifroral . Aceasta se obtine prin polenul macinat si diluat cu intr-un
pahar cu apa indulcit cu o lingurita de miere , dimineata si inainte du culcare
.

53
 Bibliografie

1. Adrian Covic  Nefrologie. Principii teoretice si practice

2. CezarTh. Niculescu, Radu Carmaciu, Catalina Ciornei-Anatomia

si fiziologia omului Editura Corint 2009 Bucuresti

3. Chirila Pavel Medicina naturista. Fitoterapie. Acupunctura.

Homeopatie , Editura Christina , Bucuresti 2208

4. Prof.dr.CosticaI.-Bolile renale pe intelesul tuturor Editura M.A.S.T,Bucuresti

2007

5. Cristian Antov Apiterapia pentru toti , Editura Aldo , Bucuresti 2013

54
6. Cristian Brundel . Manual de medicină internă pentru cadre medii Editura ALL,
Bucureşti 1995

7. Cristina Mateescu Apiterapia sau cum sa folosim produsele stupului

pentru sanatate Editura Flat Lux , 2009

8. Georgeta Vasilache Tratamentul cu plante medicinale Editura ARC ,

2010

9. Marian Nita , Apiterapia , Editura Alus , Bucuresti 2016

10. Ovidiu Bujor , Fitoterapie traditionala si moderna , Editura Flat Lux

2009

11. Ursula Stanescu Plante medicinale de la A la Z , Editura Polirom

2014

12.Victor Papilia Anatomia omului. Vol. I , Editura All , Bucuresti 2010

13.Victor Papilia Anatomia omului. Vol. II , Editura All , Bucuresti 2010

14.Zostin Const. Nefrologie clinică , Editura Medicală, Bucureşti,1979

55