EVAZIUNEA FISCALA DUPA FORMA

În practică este dificil de a destinge eroarea contabilă involuntară de decizia luată conștinent
în vederea diminuării impozitului, limita trasării formelor evaziunii legale și ilegale nu poate fi
jalonată decât de la caz la caz/

Sub unghiul fiscal și cel penal, delictul fraudei fiscale prezintă trei elemente constitutive
clasice:

- Elementul legal;
- Elementul intențional;
- Elementul material.

Elementul legal este o necesitate evidentă. Principiul legalității incriminărilor oferă

contribuabilului o garanție împotriva abuzurilor posibile ale statului, condamnarea pentru fraudă
nu este posibilă decât în baza unui text legislativ.

Elementul intențional este elementul cel mai indicat al fraudei fiscale, un punct de vedere
comun nefiind înca stabilit între doctrină și dreptul pozitiv. Pentru a dovedi intenția, trebuie mai
întai ca respectivul contribuabil să fi avut cunoștință că el violează o dispoziție legală sau că el a
acționat voluntar sau conștient în totală cunoștință de cauză. Deci, trebuie demonstrat că actul
fraudei fiscale a fost comis fară constrângere. Elementul material presupune că frauda nu trebuie
luată în stare latentă. Pentru a fi condamnată trebuie dovedit un fapt exterior. În legislația multor
țări tentativa se pedepsește. Această extensie pune problema dintre tentativa și frauda consumată.

Evaziunea fiscală frauduloasă (ilicită) se poate defini ca o acțiune conștientă a

contribuabilului ce violează o prescripție legală, cu scopul de a nu plăti obligațiile fiscale
cuvenite. În acest scop se recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea
cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului
datorat.
Determinarea tuturor formelor de evaziune de această natură nu este posibilă, dar dintre
procedeele folosite în practică putem enumera:
– introducerea în țară, prin intermediul unor firme fantomă, de mărfuri din import, fără acte de
proveniență, pentru a fi sustrase de la plata obligațiilor fiscale;

– sustragerea de la aceleași obligații prin nedeclararea tuturor mărfurilor la vamă sau prin
subevaluarea acestora, urmată de valorificarea la prețuri de piață mult mai mari, și sustragerea de
la impozitare a unor venituri;

– reducerea bazei de impozitare prin includerea în costuri a unor cheltuieli fără documente
justificative sau fără bază legală (amenzi, penalități, cheltuieli preliminare etc.);

– înregistrarea în evidențele financiar-contabile a unor cheltuieli care nu sunt aferente veniturilor

realizate, sau delimitarea în timp a acestora;

– subevaluarea bazei impozabile și îndeosebi a produselor provenite din import, supuse

determinării taxelor vamale, accizelor, taxei pe valoarea adăugată etc.;

– înregistrarea unor cheltuieli supradimensionate sau peste limita admisă de lege (amortizări,
cheltuieli socio-culturale, cheltuieli de deplasare, cheltuieli de protocol, fond de rezervă etc.);

– menținerea pe sold a unor cheltuieli sau diferențe de preț mai mici decât cele corespunzătoare
mărfurilor și produselor nevândute, existente în stoc;

– supraevaluarea cheltuielilor aferente veniturilor și a celor care se scad din rezultate, cuprinderea
pe costuri a unor cheltuieli ce nu privesc activitatea societății, ci a altor societăți ale acelorași
patroni, în scopul de a mări profitul societății neplătitoare de impozit;

– includerea în costuri a unor cheltuieli de natura investițiilor și a dobânzilor la împrumuturi

pentru investiții;

– includerea unor cheltuieli personale ale asociaților sau a dobânzilor la împrumuturi acordate de
patron propriei societăți, în cazul agenților economici cu capital privat, de regulă împrumuturile
fiind folosite în scop personal și nu în interesul firmei;

– supradimensionarea costurilor de producție sau a cheltuielilor activității desfășurate, în scopul

diminuării profitului sau a venitului impozabil;
– neînregistrarea integrală a veniturilor realizate, fie prin neîntocmirea documentelor de evidență
primară, fie prin înscrierea în acestea a unor date nereale (cu privire la cantități, prețuri, cheltuieli
etc.);

– transferul veniturilor impozabile la societăți nou create de același agent economic, aflate în
perioada de scutire de la plata impozitului pe profit, concomitent cu înregistrarea de pierderi de
către „societatea mamă” sau diminuarea cifrei de afaceri, în același scop;

– neevidențierea și nevirarea taxei pe valoare adăugată aferentă avansurilor încasate de la clienți;

– necuprinderea în declarațiile de impunere a veniturilor ce se vor realiza prin toate subunitățile

(filiale, depozite, puncte de lucru etc.), diminuând pe această cale veniturile totale realizate
supuse impozitării;

– diminuarea procentului de adaos comercial practicat după încheierea operațiunilor comerciale,

prin folosirea de evidențe duble;

– neînregistrarea integrală a veniturilor realizate, fie prin înscrierea în documente a unor prețuri
de livrare sub cele practicate în mod real (de regulă, furnizorul întocmește numai aviz de
expediție și nu întocmește factura pe luna respectivă, dând posibilitatea ca beneficiarul să ruleze
marfa și sumele rezultate din vânzare; furnizorul poate ulterior să anuleze toate exemplarele
avizelor de expediție și să-și însușească suma ce reprezintă contravaloarea mărfurilor);

– transferul veniturilor impozabile la societăți nou-create scutite de plata impozitelor, având ca

asociat același patron sau la societăți ale unor patroni diferiți, aflați într-o rețea de interese,
transferarea profitului de la o societate comercială la altă societate scutită de impozite,
înregistrarea de pierderi care în realitate nu s-au produs, iar contravaloarea acestora este însușită
de cei interesați, cu același scop, de a transfera veniturile impozabile la societatea ce beneficiază
de scutiri sau reduceri;

– necalcularea de către unele organizații și fundații non-profit a impozitului aferent a veniturilor

realizate din activități economice;

– înscrierea în documentele de livrare a unor date nereale în legătură cu cantitatea sau calitatea
bunurilor vândute și diminuarea scriptică a veniturilor și, implicit, a bazei de impozitare;
– ținerea unor evidențe contabile duble ori alterarea memoriilor aparatelor de taxat, de marcaj sau
a altor mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor supuse impozitării;

– sustragerea de la plata TVA aferentă importurilor de bunuri prin prezentarea în vamă a unor
acte fictive de donație, de la parteneri externi, în loc de acte de cumpărare, precum și
neincluderea în deconturi a TVA amânată la plata în vamă;

– emiterea de chitanțe fiscale și facturi cu TVA, fără ca agentul economic să fie plătitor (deci
fictive), fără să înregistreze și să vireze TVA în evidența contabilă;

– desfășurarea de activități producătoare de venituri (comercializare de bunuri, lucrări agricole),

fără autorizație legală sau fără documente legale de proveniență a mărfurilor comercializate etc.

Astfel, evaziunea fiscală frauduloasă se săvârșește cu încălcarea flagrantă a legii, profitându-

se de modul specific în care se face impunerea. Prin evaziune fiscală ilicită se înțelege acțiunea
contribuabilului ce încalcă (violează) prescripția legală, cu scopul de a se sustrage de la plata
impozitelor, taxelor și contribuțiilor cuvenite statului.

Așadar, se observă clar că în legătura care conduce de la legal (evaziune) la ilegal (fraudă) nu
există ruptură, ci continuitate. Deci, între comportamentele legale și comportamentele ilegale
există o „zonă de interferență”. La rândul său, această zonă, aflată între legal și ilegal, este o
treaptă ușor și frecvent trecută, iar contribuabilul alunecă ușor și progresiv de la eroarea utilizării
opțiunilor fiscale, de la simpla abținere de a încălca legea la abilitatea de a o face și de la abuz
față de lege la fraudă fiscală calificată.