PLAGIARISMUL

Ce este plagiatul?
Plagiatul înseamnă folosirea cuvintelor, ideilor sau figurilor create de alte persoane fără a
menţiona sursa sau proprietatea intelectuală a respectivilor autori asupra datelor mai sus
menţionate, cu alte cuvinte asumarea de către o persoană a unor informaţii care nu îi aparţin.
Alte definitii ale plagiatului:
 Potrivit Legii nr. 206/2004, art. 4, plagiatul se defineste ca fiind “insusirea ideilor,
metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unor persoane,
indifferent de calea prin care acestea au fost obtinute, prezentandu-le drept creatie
personala”.
 Conform DEX, a plagia inseamna:
 “a lua, a fura ideile, expresiile, inventiile cuiva si a le prezenta drept creatii
proprii; a publica pe numele sau fragmente din lucrarea altuia; a comite un furt
literar”.
 “opera literara, artistica sau stiintifica a altcuiva, insusita (integral sau partial) si
prezentata drept creatie personala”.
 Conform O.G. nr. 28/2011: plagiatul reprezinta – “expunerea intr-o opera scrisa
sau o comunicare orala, inclusive in format electronic, a unor texte, expresii, idei,
demonstratii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode stiintifice extrase din opera
scrise, inclusiv in format electronic, ale altor autori, fara a mentiona acest lucru si
fara a face trimitere la sursele originale”.

Motivele principale ale plagiatului:

 Lipsa reala de intelegere;
 Eficienta castigului;
 Managementul defectuos al timpului;
 Valorile personale/atitudinile;
 Sfidare;
 Atitudinile studentilor fata de cursuri sau fata de profesori;
 Negarea sau neutralizarea;
 Tentatiile si oporunitatile;
 Lipsa de descurajare.

Metode de plagiere:
 Plagiatul prin traducere;
 Plagiatul prin parafrazare;
 Plagiatul structural;
 Plagiatul prin manipularea surselor;
  Plagiatul complet;
 Plagiatulpartial.
Toate definiţiile recente ale culturii informației fac referire la problematica utilizării
informaţiilor în mod etic și/sau legal. Chartered Institute of Library and Information
Professionals (CILIP) din Marea Britanie consideră că a fi educat în domeniul informaţiei
înseamnă „să ştii când şi de ce ai nevoie de informaţii, unde să le găseşti şi cum să le evaluezi, să
le utilizezi şi să le transmiţi mai departe într-o manieră etică”. O definiţie asemănătoare propune
şi Hannelore Rader, care arată că o persoană instruită în domeniul informaţiei este una care ştie,
printre altele, să utilizeze informaţiile în mod etic şi legal, înţelegându-le aspectele economice şi
sociale. Conform ghidului intitulat Information Literacy Competency Standards for Higher
Education (2000), elaborat de Association of College and Research Libraries (ACRL) din SUA,
una dintre abilităţile pe care trebuie să le dobândească studenţii este aceea de a folosi informaţia
în limitele eticii şi ale legalităţii. Pornind de la cele trei definiţii de mai sus, putem afirma că
prevenirea plagiatului este unul dintre scopurile educaţiei pentru informare, a procesului de
dobândire a culturii informaţiei. Utilizarea informaţiilor în mod etic şi legal este o competenţă
care trebuie dobândită. Dacă o persoană ştie cum să se informeze, cunoaşte diversitatea surselor
de informare, cum să-şi construiască o strategie de căutare, cum să regăsească informaţiile
necesare, să le acceseze, să le evalueze, să le sintetizeze şi să le organizeze, condiţia pentru a
produce o lucrare care să fie acceptată şi validată de comunitatea ştiinţifică este menţionarea
surselor consultate. Cu alte cuvinte, acel pas înainte, mai mic sau mai mare, faţă de contribuţiile
ştiinţifice anterioare trebuie făcut cu onestitate.
Aşa cum am subliniat mai devreme, utilizarea informaţiilor în mod etic şi legal este o
competenţă care trebuie dobândită si implică un efort de asimilare a unor cunoştinţe şi practici
specifice. Plagiatul ia multe forme şi nu toate sunt evidente pentru percepţia comună. Mai mult,
legislaţia care face referire la plagiat, în mod direct sau indirect, poate fi ambiguă. De pildă, dacă
în legislaţia americană se consideră plagiat utilizarea repetată a mai mult de 8 cuvinte, fără
precizarea sursei originale, legea românească menţionează dreptul de a utiliza „scurte citate”
dintr-o sursă, „în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura
în care folosirea lor justifică întinderea citatului”. Cu toate acestea, putem vorbi de o cutumă
unanim acceptată în societatea contemporană cu privire la respectarea proprietăţii intelectuale
asupra operelor scrise, de nişte puncte de reper la care putem să ne raportăm chiar atunci când
legislaţia lasă loc unor interpretări nedorite. Dincolo de aspectul legal, plagiatul este și o
problemă de etică ştiinţifică, iar lumea academică şi-a dezvoltat propriile metodologii şi
instrumente care o ajută să lupte împotriva acestui fenomen. În opinia noastră, un autor de
literatură ştiinţifică, pentru a nu fi acuzat de plagiat, trebuie să îndeplinească două condiţii
esențiale. Înainte de toate, el are obligaţia de a delimita foarte precis propriile idei, interpretări şi
formulări de cele care aparţin altor autori, ale căror opere le-a consultat în timpul procesului de
documentare. A doua condiţie este cea a originalităţii: lucrarea trebuie să reprezinte rezultatul
unui efort de sinteză şi reflecţie novatoare, nu doar o concatenare de formulări şi idei preluate din
alte surse, chiar dacă acestea sunt citate corect.
Cazuistica de care suntem interesaţi în mod deosebit aici, din perspectiva problematicii
culturii informaţiei, nu este cea a hoţului, a celui care plagiază fiind pe deplin conştient de frauda
pe care o comite. Un subiect mult mai complex este plagiatul involuntar, rezultat al lipsei de
informare cu privire la practicile care încalcă etica ştiinţifică.
 Iată o posibilă tipologie a plagiatului:
Plagiatul calificat (cvasitotal): Autorul prezintă o lucrare (o carte, un articol etc.)
elaborată de altcineva drept propria lui lucrare (l-am numit plagiat cvasitotal deoarece, chiar şi în
acest caz, apare un element care diferă față de original: numele autorului...).
Plagiatul comis prin falsa parafrazare: Autorul modifică unele cuvinte dintr-o frază
(de exemplu, înlocuindu-le cu sinonime), dar în rest o copiază integral, fără a menţiona sursa din
care a preluat-o.
Plagiatul comis prin nerespectarea obligaţiei de a cita: Autorul foloseşte ideile sau
formulările altcuiva, fără a preciza cui aparţin şi de unde le-a preluat sau utilizează citate din
lucrările consultate, fără a le pune între ghilimele (de reţinut că sunt exceptate de la regula citării
cunoștințele comune, care ţin de cultura generală).
Plagiatul comis prin respectarea parţială a obligaţiei de a cita: Autorul citează în mod
adecvat sursele consultate, dar nu pentru toate ideile şi argumentele pe care le preia din sursele
respective: pe unele dintre ele doar le parafrazează, fără a le mai cita, şi în acest fel le prezintă,
incorect, drept rezultatul propriei sale analize.
Plagiatul comis prin citarea inexactă: Autorul furnizează informaţii incorecte sau
incomplete cu privire la sursa consultată: de exemplu, menţionează cine a elaborat-o, dar nu
furnizează informaţii care să permită localizarea precisă a pasajului folosit (nu precizează la ce
pagină se găseşte, ceea ce face dificilă sau imposibilă identificarea lui în interiorul sursei) sau nu
include referinţa imediat după citatul sau ideea pe care a preluat-o.
Plagiatul comis prin neutilizarea ghilimelelor: Autorul citează corect o sursă, dar nu
pune între ghilimele textul care a fost copiat integral sau aproape cuvânt cu cuvânt. În acest fel,
deşi menţionează sursa consultată, el lasă impresia că modul de prezentare a ideilor îi aparţine.
Plagiatul comis prin neîndeplinirea condiţiei de originalitate: Autorul copiază
numeroase paragrafe sau idei din sursele consultate, astfel încât acestea alcătuiesc majoritatea
lucrării redactate. Aici nu se mai ia în discuţie citarea surselor consultate, deoarece ea este o
condiţie necesară, dar nu suficientă. Întrebarea care apare, în această situaţie, este următoarea:
care e contribuţia personală a autorului lucrării? Se poate spune că a creat o operă originală?
Acest tip de plagiat poate fi greu de descoperit, deoarece se prezintă sub forma unei lucrări bine
documentate. După cum remarcă Rodica Zafiu, folosirea abundentă a ghilimelelor nu transformă
un asemenea text într-o lucrare ştiinţifică, ci „într-o ciudăţenie, într-o succesiune de lungi citate
preluate dintr-o singură sursă, întinse pe pagini în şir, cuprinzând mai multe paragrafe identice,
juxtapuse fără comentariu, fără evaluare şi punere în ramă”.
Autoplagiatul: Legea nr. 206/2004 defineşte autoplagiatul drept „expunerea într-o operă
scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii,
date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la
sursele originale”.
http://www.umft.ro/data_files/documente-atasate-sectiuni/392/ce_20este_20plagiatul.pdf
https://www.academia.edu/2700465/Ce_este_plagiatul_%C5%9Fi_cum_poate_fi_prevenit_dac
%C4%83_se_dore%C5%9Fte_