Curs 3

Notiuni cheie:
Profesionist comerciant, întreprindere, fond de comerţ, exploatarea întreprinderii, persoane
fizice, persoane juridice, profesionişti necomercianţi, clientelă, vad comercial, emblemă, marcă,
invenţii, know-how, modelele industriale, indicaţii geografice, drepturi privative, întreprindere
societară, întreprindere individuală sau familială, întreprindere publică, societăţi comerciale,
fond social, societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni,
societate în comandită pe acţiuni, societate cu răspundere limitată, societăţi bancare, societăţi
de asigurări, societăţi cu participare străină, capital social, patrimoniu social, aport social, filială,
sucursală, reprezentanţă, act constitutiv, adunarea generală a asociaţilor, adunare ordinară,
adunare extraordinară, dizolvare, lichidare, administrator, cenzor, absorbţie, fuziune, divizare,
contopire.

Continut curs:
Curs conform Antonio Silviu Mutulescu,Diana Anca Artene, Dreptul afacerilor, în curs de apariţie
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2014.

COMERCIANŢII CONFORM NOULUI COD CIVIL

Noul Cod Civil promovează concepţia monistă de reglementare a raporturilor de drept privat. Cu
alte cuvinte, acelaşi act normativ încorporează quasi-totalitatea reglementărilor privitoare la
persoane, relaţii de familie şi relaţii comerciale, precum şi dispoziţiile de drept internaţional privat
(care privesc raporturile juridice având un element de extraneitate - spre exemplu: una din părtile
contractului nu este de origine română sau locul executării contractului se află în afara României).

Noțiunea de profesionist comerciant

În concepţia actuală, a Noului Cod Civil, la raporturile juridice de drept civil, deci şi de drept
comercial, participa profesionişti şi alte subiecte de drept.
Prin Noul Cod Civil se elimină noţiunea de comerciant, se elimină distincţia dintre comercianţi şi
necomercianţi, şi se introduce noţiunea de profesionist, noţiune considerată de autorii Noului Cod
Civil ca fiind una integratoare.
În aceasta concepţie, conţinutul integrator al noţiunii de profesionist este indicat explicit în art. 8
alin.1 din Legea nr.71/2008 prin care se stabileşte faptul că, noţiunea de "profesionist"
prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a
Codului civil.
Pe aceasta linie, la data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, termenii şi expresiile din legislaţia
civilă şi comercială în vigoare se înlocuiesc cu termenii şi expresiile corespondente din Codul
civil.
Asadar, de la data intrarii în vigoare a Noului Cod Civil, noţiunea de comerciant, în sensul art.7
din codul comercial, este înlocuită cu cea de profesionist. Cu toate acestea, noţiunea de
profesionist este o noţiune generală ce include în ea atat pe profesioniştii ce exploateaza o
întreprindere economică cât şi o întreprindere neeconomică şi, pentru acest motiv, trebuie
stabilite criteriile distincţiei necesare dintre profesionişti.
Suntem în situaţia în care Codul civil nu face această distincţie necesară între profesioniştii
comercianţi şi profesioniştii necomercianţi deşi, ea există şi este realizată indirect de legile
comerciale speciale şi, mai ales, ea prezintă un interes practic.
Există şi opinii potrivit cărora, distincţia între profesioniştii comercianţi şi necomercianţi nu este
adecvată sau necesară însă, legiuirile trebuie desluşite, explicate, interpretate astfel încat
aplicarea lor să fie clară şi utilă vieţii sociale şi economice.
Ori, este fără îndoială faptul că, la activitatea economică participă numai o parte din categoria
generală a profesioniştilor reglementaţi în Noul Cod Civil.
Plecând de la aceste premise: reglementarea generală a profesioniştilor realizată prin Noul Cod
Civil ce reprezintă dreptul comun în materia profesioniştilor şi existenţa dispoziţiilor speciale din
materiile ce reglementează activitatea economică, inclusiv în materia persoanelor ce pot
desfăşura activitate economică, statutul acestora şi obligaţiilor lor profesionale, este necesară
relevarea celor două categorii de profesionişti: profesionişti comercianţi şi profesionişti
necomercianţi, ambele specii făcând parte din categoria de gen a profesioniştilor ce beneficiază
de un regim de drept comun acordat de Noul Cod Civil.
Până la intrarea în vigoare a Noului Cod Cvil fundamentul, criteriul de determinare a
comercialităţii actelor şi faptelor încheiate respectiv, săvârşite de comercianţi şi al stabilirii
calităţii de comerciant al persoanelor fizice, era asigurat de prevederile art.3 din Codul
Comercial, prin care se reglementau faptele de comerţ.
Prin abrogarea art.3 din Codul Comercial, acest criteriu dispare, iar locul său este luat de
conceptul de întreprindere cu scop lucrativ, de activitate economică. Aceasta deoarece, pentru
materia dreptului comercial ne interesează acei profesionişti ce desfăşoară activitate economică
în exploatarea unei întreprinderi.
Noul Cod Civil utlizează ca şi criteriu de determinare a statutului de profesionist al unei
persoane fizice sau juridice, criteriul exploatarii unei întreprinderi: "Sunt consideraţi profesionişti
toţi cei care exploatează o întreprindere". Şi în privinţa noţiunii de întreprindere Noul Cod Civil
preferă utilizarea exclusivă a noţiunii generale, de gen, fara nicio distincţie între tipurile de
întreprinderi.
Astfel, în temeiul Noului Cod Civil, constituie exploatarea întreprinderii exercitarea sistematică,
de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu
un scop lucrativ (art.3 alin.3 din NCC).
În mod evident, în sfera de interes a dreptului comercial nu intră toţi profesioniştii ci numai aceia
ce desfăşoară activitate economică, mai precis acei profesionişti ce exploatează o întreprindere
economică respectiv, profesioniştii comercianţi.
Faptul că Noul Cod Civil nu face niciun fel de referire la profesioniştii comercianţi sau la
întreprinderile economice ce au scop lucrativ, nu ne impiedică ca, pe fundamentul conceptual şi
pe raţiunea oferită de dreptul comun, să recurgem la prevederile legii speciale pentru a opera
cu instrumentele şi semnificaţiile oferite acestora de aceste prevederi speciale.
Existenta unui regim juridic distinct al profesioniştilor comercianţi şi cel al profesioniştilor
necomercianţi este sugerat şi într-un act normativ recent: O.G. nr.13/2011 prin care se
menţionează direct distincţia între raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ şi cele care decurg din exploarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ.
În legislaţia specială este reglementată noţiunea de întreprindere economică şi, în temeiul art.2
alin.2 din Noul Cod Civil, în materia dreptului comercial, putem opera cu aceasta noţiune şi cu
semnificaţia acordată acesteia de legiuirea specială, derogatorie de la dreptul comun.

Întreprinderea şi tipuri de întreprindere .

Existǎ trei tipuri principale de profesionişti comercianţi: persoane fizice, persoane fizice asociate
sub forma unei întreprinderi şi persoanele juridice, toate aparţinând în fapt, aceleiaşi mari
categorii de gen: întreprinderea.
Persoanele juridice, persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile
familiale, sunt desemnate generic prin noţiunea de întreprindere, noţiune existentă în legislaţia
noastră, neutilizată o lungă perioadă de timp în limbajul juridic şi economic românesc după
exacerbarea ei în sistemul economiei de stat şi, revitalizată sub imperiul legislaţiei europene.
Întreprinderea nu este un subiect de drept, ci o activitate a unui subiect de drept. În funcţie de
titularul său, întreprinderea poate fi:
 societară;
 individuală sau familială;
 întreprindere publică.
La nivel european, prima definiţie a întreprinderilor se găseşte în hotărârea CJCE Mannesman
din 13 iulie 1962 în care Curtea precizează că „întreprinderea este constituită dintr-o organizaţie
unitară de elemente personale, materiale şi nemateriale, atribuite unui subiect de drept autonom
şi urmărind, într-un mod durabil, un scop economic determinat”. Această definire a
întreprinderilor a fost criticată, considerându-se că „existenţa unui subiect de drept autonom nu
este necesară pentru a caracteriza o întreprindere” şi, în concepţia actuală a dreptului
comunitar, „o întreprindere poate fi o persoană fizică şi o persoană juridică”.
Această concepţie era conformă cu cea a Codului comercial român şi este confirmată la nivel
naţional de Noul Cod Civil, de doctrină şi de legislaţia speciala românească.
O semnificaţie actuală şi corespunzătoare a întreprinderilor este dată de art. 2 din Legea nr.
346/2004 pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii: întreprinderea
este orice formă de organizare a unei activităţi economice, autonomă patrimonial şi autorizată
potrivit legilor în vigoare să desfasoare activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii, în
scopul obţinerii de profit, în condiţii de concurenţă, respectiv: societăţi comerciale, societăţi
cooperative, persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent şi
întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale autorizate potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.
În concluzie, întreprinderea economică, este activitatea economică desfăşurată în mod
organizat, permanent şi sistematic, combinând resursele financiare, forţa de muncă atrasă,
materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzatorului, în condiţiile şi în
cazurile prevăzute de lege.
Din cele prezentate mai sus, tipul de activitate, economică sau civilă, exercitată în exploatarea
întreprinderii este criteriul distincţiei dintre profesioniştii comercianţi şi profesioniştii
necomercianţi.
Apreciem ca, distingem în cadrul categoriei de gen a profesioniştilor între profesionişti
comercianţi şi profesionişti necomercianţi în funcţie de tipul de activitate desfăşurată în cadrul
intreprinderii exploatată de profesionişti.
Prin urmare, vor fi profesionişti necomercianţi cei ce exploatează o întreprindere ce desfăşoară
o activitate civilă, o activitate ce nu poate fi calificată ca activitate economică. Profesionişti
comercianţi sunt cei ce exploatează o întreprindere ce desfăşoară activitate economică cu scop
lucrativ, o întreprindere economică.
Nu scopul lucrativ sau nelucrativ este criteriul care determină distincţia între întreprinderi şi între
profesionişti. Acest aspect nici nu este necesar a fi menţionat în cazul întreprinderilor
economice având în vedere faptul că, activitatea economică ce face obiectul întreprinderii
economice este totdeauna desfaşurată cu scopul obţinerii de profit, în scop lucrativ.
În acest sens, indicăm definiţia dată întreprinderii de art.4 pct.1 din Legea nr.217/2005 privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere conform căreia:"
întreprinderea este o entitate publică sau privată care desfăşoară o activitate economică, cu
scop lucrativ sau nu".
În definiţia legală şi generală a întreprinderilor realizată de Noul Cod Civil este necesară
menţionarea ambelor scopuri ale desfăşurării activităţii acestora, pentru siguranţa includerii în
categoria întreprinderilor (ca noţiune de gen) a tuturor tipurilor de întreprindere.
Interesul practic al stabilirii calităţii de profesionist comerciant:
a) În interesul bunei desfăşurări a activităţii economice, legea instituie anumite obligaţii ale
profesioniştilor comercianţi, considerate obligaţii profesionale ale profesioniştilor comercianţi.
Profesioniştii comercianţi au obligaţia ca la începutul începerii activităţii economice să se
înregistreze în Registrul Comerţului şi, pe parcursul desfăşurării activitaţii economice să ceară
efectuarea de menţiuni în Registrul Comerţului, ori de cate ori intervin modificări în activitatea
acestora. La încetarea desfăşurării activitaţilor economice, profesioniştii comercianţi au obligaţia
să solicite radierea lor din Registrul Comerţului. De asemenea, orice comerciant sau
profesionist agent economic trebuie să ţină evidenţa contabilă a activităţii economice, prin
ţinerea unor registre contabile în care să consemneze toate operaţiunile economice. Şi, în cele
din urmă, comerciantul sau profesionistul agent economic are obligaţia de a desfăşura
activitatea economică în limitele unei concurenţe licite, permise.
b) Formele de desfăşurare a activităţilor economice de către profesioniştii comercianţi sunt
speciale şi expres prevăzute de lege, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru persoanele
juridice. În toate cazurile, prin reglementari speciale corespunzatoare se stabileşte statutul
juridic al acestora, distinct de cel al profesioniştilor necomercianţi.
c) În cazul insolvenţei, doar profesioniştii comercianţi pot fi supuşi procedurii insolvenţei;
d) Profesioniştii comercianţi sunt supuşi impozitului pe profit în timp ce, profesioniştii
necomercianţi şi celelalte categorii de subiecte de drept civil sunt supuşi impozitului pe venit;
e) Profesioniştii comercianţi pot participa la constituirea unor camere de comerţ şi industrie, ca
organizaţii profesionale, ce au scopul promovării şi apărării intereselor acestora.

Fondul de comerţ

Desfăşurarea unei activităţi economice impune existenţa şi folosirea unor instrumente de lucru
adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii bunuri
precum: localul, mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc. Toate aceste bunuri destinate
realizării activităţii economice formează fondul de comerţ.
În primul rând, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri. Aceste bunuri sunt bunuri mobile
sau imobile. Între bunurile mobile, unele sunt corporale, altele sunt incorporale.
În al doilea rând, acest ansamblu de bunuri este afectat de către profesionist desfăşurării unei
activităţi economice.
În al treilea rând, scopul urmărit de profesionist este atragerea clientelei şi, implicit, obţinerea de
profit din activitatea desfăşurată.
Deci, fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
incorporale, pe care un profesionist le afectează desfăşurării unei activităţi economice, în scopul
atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.
Fondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfăşurarea activităţii economice avute
în vedere de către profesionist. Deci, fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată în
funcţie de specificul activităţii profesionistului.
Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă; elementele fondului de comerţ
se pot modifica, în funcţie de nevoile activitǎții economice, însă fondul de comerţ continuă să
subziste.
Oricare ar fi obiectul activităţii economice, în general, fondul de comerţ cuprinde două categorii
de bunuri: incorporale şi corporale. Fiecare categorie subsumează anumite bunuri care au un
regim juridic propriu.
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care privesc:
firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile şi indicaţiile geografice,
dreptul de autor etc. Aceste drepturi, denumite şi drepturi privative, conferă profesionistului
dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său, în condiţiile stabilite de lege.
Firma sau firma comercială este un element de individualizare a profesionistului în câmpul
activităţii economice. Ea constă în numele său, după caz, denumirea sub care un profesionist este
înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită activitatea econimicǎ şi sub care semnează.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma folosită
legitim de alt profesionist constituie obiectul infracţiunii de concurenţă neloială şi se
sancţionează în condiţiile Legii nr. 11/1991, modificată şi completată prin Legea 298/2001.
Emblema, ca şi firma, este un atribut de identificare în activitatea comercială. Potrivit Legii nr.
26/1990 completată şi modificată prin OUG nr.1/2010, emblema este semnul sau denumirea care
deosebeşte un profesionist de altul de acelaşi gen. Trebuie arătat că, spre deosebire de firmă, care
este un element obligatoriu pentru individualizarea profesionistului, emblema are un caracter
facultativ. Conţinutul emblemei poate fi, aşa cum prevede legea, un semn sau o denumire. Semnul
poate fi o figură grafică având orice obiect: un utilaj, o figură geometrică, un animal etc. El nu
poate consta în reproducerea obiectului unei activităţi comune. Denumirea poate fi fantezistă sau
un nume propriu. Ea nu poate fi o denumire generică, fără nici un fel de specificitate.
Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol important pentru activitatea unui profesionist; ea
determină, prin număr, calitate şi frecvenţă, situaţia economică a profesionistului, succesul ori
insuccesul acestuia. De aceea, clientela apare ca un element indispensabil al fondului de comerţ, iar
după unii autori, chiar principalul element al fondului de comerţ.
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la
acelaşi profesionist, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi
servicii. Deşi este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, clientela constituie o valoare
economică.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a
fondului de comerţ de a atrage publicul. Această potenţialitate a fondului de comerţ este rezultatul
unor factori multipli care se particularizează în activitatea fiecărui profesionist. Asemenea factori
sunt: locul unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor,
preţurile practicate de profesionist, comportarea personalului profesionistului în raporturile cu
clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale, influenţa modei etc.
Prin natura sa vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai
împreună cu clientela.
Drepturile de proprietate industrială. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de
proprietate industrială. În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două
categorii. Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele
industriale. În categoria semnelor noi intră mărcile şi indicaţiile geografice.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie, eliberat de Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi
serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici.
Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din
creaţia ştiinţifică, literară şi artistică.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are
dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire, în alt mod a operei şi, în
consecinţă, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.
Regimul creanţelor şi datoriilor. Creanţele şi datoriile profesionistului nu fac parte din fondul de
comerţ. Concluzia se bazează pe faptul că fondul de comerţ, deşi cuprinde un ansamblu de
elemente corporale şi incorporale, totuşi, el nu constituie o universalitate juridică, un patrimoniu în
sens juridic. Întrucât creanţele şi datoriile nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, ele nu se transmit
dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ. Se admite, totuşi, că anumite drepturi şi
obligaţii izvorâte din contractele de muncă,contractele de furnitură (apă, gaz, electricitate, telefon
etc.) se transmit dobânditorului, dacă aceste contracte nu au fost reziliate.
Din categoria elementelor corporale sau materiale fac parte bunurile imobile şi bunurile mobile
corporale.
Bunuri imobile. În activitatea sa, profesionistului se serveşte şi de anumite bunuri imobile. Acestea
pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoară activitatea economicǎ) sau
imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc.).
Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporale cum sunt:
materiile prime, materialele etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate
din activitatea economicǎ.
Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde toate bunurile afectate activităţii
economice, mărfurile trebuie considerate ca elemente ale fondului de comerţ. În consecinţă, actele
juridice privind fondul de comerţ privesc şi mărfurile, afară de stipulaţiune contrară.
SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Termenul de societate desemneazǎ o asociere dintre douǎ sau mai multe persoane care se obligă
reciproc sǎ coopereze pentru desfǎşurarea unei activitǎți şi sǎ contribuie la aceasta prin aporturi
baneşti, în bunuri, în cunoştințe specifice sau prestații, cu scopul de a împǎrți beneficiile sau de a se
folosi de economia ce ar putea rezulta. Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor
proporţional cu participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel.
Există o mare diversitate de forme asociative: cu scop lucrativ (societăţile comerciale, regiile
autonome etc.) şi fară scop lucrativ (asociaţiile şi fundaţiile); de natură juridică civilă (societăţile
agricole şi societăţile care au ca obiect al activităţii cumpărarea şi vânzarea imobilelor) şi de
natură juridică comercială (societăţile comerciale, asociaţiunea în participaţiune); cu
personalitate juridică (societăţile comerciale, societăţile cooperatiste) şi fără personalitate
juridică (asociaţiunea în participaţiune, societăţile civile).
Societăţile comerciale se deosebesc de diversele asociaţii şi de alte grupuri de persoane de tip
apropiat prin următoarele:
 au un scop lucrativ, adică un scop pecuniar, de a realiza şi împărţi foloasele rezultate prin
asociere şi distribuite numai în favoarea membrilor săi;
 sunt grupuri de persoane dar şi de capitaluri. Societăţile comerciale nu pot exista fără un
patrimoniu comun;
 îşi pot fragmenta, în mod fictiv, capitalul social, în fracţiuni reprezentate printr-un titlu, ce
poartă denumirea de părţi sociale sau, după caz, acţiuni;
 prin scopurile lor lucrative contribuie decisiv la dezvoltarea economică;
 obiectivul lor este realizarea şi împărţirea profitului. Din acest motiv sunt numite şi „societăţi
de profit”, spre deosebire de diferite asociaţii care, în general, au scopuri ideale, nemateriale.
Regimul juridic al societăţilor comerciale din Romănia este reglementat de Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările ulterioare. Există şi reglementări conexe: în materie bancară,
asigurări etc. Legea nr. 26/1990 modificată şi completată a reînfiinţat Registrul Comerţului.
Reglementările legilor speciale se completează cu Noul Cod Civil.

Noţiunea şi caracteristicile societăţilor comerciale

Legea nr. 31/1990 nu defineşte societăţile comerciale însǎ literatura de specialitate arată că
societatea comercială este o persoană juridică. Ea este constituită pe baza unui contract, prin
care două sau mai multe persoane consimt să formeze cu aportul lor un fond social, în scopul
de a împărţi beneficiile care ar rezulta din exercitarea actelor de comerţ.
Din definiţia dată societăţii comerciale rezultă trăsăturile ei:
 activitatea economică pe care o desfăşoară constă în săvărşirea unor activitǎți de producție,
comerț sau prestǎri servicii;
 ea îşi constituie un patrimoniu propriu, care rezultă iniţial din contribuţia sau aportul fiecărui
asociat la constituirea societăţii;
 patrimoniul social garantează drepturile creditorilor sociali şi este distinct de proprietatea
fiecărui asociat;
 are un scop lucrativ, care constă în realizarea acelor activităţi specifice, prevăzute în obiectul
ei de activitate;
 toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor şi pierderilor;
 dobândeşte personalitate juridică care-i conferă calitatea de subiect de drept.

Formele societăţilor comerciale

Potrivit dispoziţiilor art. 2 al Legii nr. 31/1990 societăţile comerciale cu personalitate juridică se pot
constitui în cinci forme: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea pe
acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată.
Prin legi speciale se pot constitui în cadrul unora dintre cele cinci forme, dar cu unele
particularităţi, următoarele societăţi comerciale: societăţi bancare; societăţi de asigurări; societăţi
cu participare străină.
Societatea în nume colectiv

Este cea mai veche şi mai simplă formă de societate comercială.

Societatea în nume colectiv se defineşte ca fiind societatea constituită prin asocierea, pe baza
deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a
desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspundere nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţilor.
Caracterul nelimitat al răspunderii constă în faptul că asociaţii pot fi urmăriţi de creditorii
societăţii şi asupra patrimoniului propriu. Desigur, aceasta numai în subsidiar dacă creditorii nu-
şi pot îndestula creanţele din patrimoniul societăţii. Particularitatea menţionată se explică prin
faptul că societatea în nume colectiv este bazată pe încrederea între asociaţi. De cele mai multe
ori ei fac parte din aceeaşi familie. Ceea ce prevalează la constituirea asociaţiei este elementul
personal şi nu valoarea aportului adus de asociaţi. De regulă, societatea în nume colectiv,
datorită numărului redus de membri, are resurse financiare limitate. Ea se constituie, de obicei,
pentru exploatarea unei mici afaceri comerciale sau industriale.
Administrarea societăţii se realizează de unul sau mai mulţi administratori, care pot fi membri
asociaţi sau specialişti neasociaţi, persoane fizice sau juridice.
Administratorul sau administratorii sunt aleşi de către asociaţii care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului. Cu această ocazie li se fixează puterile, durata însărcinării şi eventuala
lor remuneraţie, afară dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel. Dacă actul constitutiv
dispune ca administratorii să lucreze împreună, deciziile lor trebuie luate în unanimitate. În caz
de divergenţe între administratori, vor hotărî asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social. Pentru actele urgente a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii,
poate hotărî un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitatea, chiar
momentană, de a lua parte la administrare.
Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele activităţilor comerciale
obişnuite pe care le exercită societatea, acesta trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi administratori
înainte de a încheia operaţiunea. Sancţiunea este suportarea pierderilor ce ar rezulta din
aceasta. În caz de opoziţie a vreunuia dintre ei, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social.
Asociaţii nu pot lua parte la nici o decizie sau activitate a societăţii dacă au, pe cont propriu sau
pe contul altuia, interese contrare intereselor societăţii. Ei răspund pentru daunele astfel
cauzate.
De asemenea, nu pot lua parte ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente
sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în
acelaşi fel de comerţ, fără consimţămăntul celorlalţi asociaţi. În caz contrar pot fi excluşi şi pot
plăti despăgubiri.
Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau
creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane, este obligat să restituie
societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate.
Nici un asociat nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a fixat pentru cheltuielile
făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societăţii. El va răspunde de sumele
luate şi de daune.
Pentru aprobarea bilanţului contabil şi pentru deciziile referitoare la răspunderea
administratorilor este necesar votul asociaţilor reprezentând majoritatea capitalului social.
Controlul gestiunii societăţii se va face de fiecare dintre asociaţii care nu sunt administratori,
aceasta datorită volumului redus al activităţii societăţii.

Societatea în comandită simplă

Societatea în comandită simplă reuneşte două categorii de asociaţi: comanditarii (împrumutătorii)

şi comanditaţii (comercianţii). Comanditaţii au aceeaşi poziţie în societate ca şi asociaţii în nume
colectiv, ei răspund nelimitat şi solidar pentru întregul pasiv. Comanditarii, dimpotrivă, se asociază
doar pentru o sumă limitată. Ei formează patrimoniul iniţial al societăţii, mărginindu-şi riscurile la
nivelul aporturilor lor. Asocierea se realizează având la bază încrederea deplină între asociaţi.
Deoarece societatea în comandită simplă se apropie de societatea în nume colectiv, Legea nr.
31/1990 face trimitere la norme valabile pentru ambele tipuri de societăţi sau numai pentru
asociaţii comanditaţi.
În ceea ce priveşte problemele societăţii, toţi asociaţii, comanditari şi comanditaţi, deliberează şi
decid, proporţional cu participarea la capitalul social, cu excepţia cazului când prin contractul de
asociere s-a prevăzut altfel.
Calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi, deoarece ei sunt comercianţi.
Comanditarul poate încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe baza unei procuri speciale
pentru operaţiuni determinate, dată de reprezentanţii societăţii şi înscrisă în registrul comerţului.
În caz contrar, comanditarul devine răspunzător faţă de terţi, nelimitat şi solidar, pentru toate
obligaţiile societăţii contractate de la data operaţiunii încheiate de ei.
Comanditarul are dreptul la control şi la supravegherea activităţii societăţii. El poate participa la
numirea şi la revocarea administratorilor, în cazuri prevăzute de lege. De asemenea,
comanditarul are dreptul de a cere o copie de pe bilanţul contabil şi de pe contul de profituri şi
pierderi şi de a contesta exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte
documente justificative.
Decesul unicului asociat comanditar atrage dizolvarea societăţii, dacă nu există o clauză de
continuitate cu moştenitorii.
Societatea în comandită simplă este o formă de societate cu puţini asociaţi şi este rar utilizată în
prezent. Lipsa de atractivitate se datorează, în principiu, complicaţiilor provocate de existenţa
celor două categorii de asociaţi.

Societatea pe acţiuni

Societatea pe acţiuni este cea mai complexă şi mai evoluată formă de societate.
Societatea pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai multor persoane,
care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare
reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în
scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita
acţiunilor lor.
Acţionarii nu au calitate de comercianţi şi răspund numai până la concurenţa acţiunilor
pe care le deţin.
Numărul minim de acţionari trebuie să fie de 2, iar capitalul social minim trebuie să fie de
90.000 lei. Nerespectarea acestor cerinţe duce la dizolvarea societăţii.
Capitalul social al societăţilor pe acţiuni este împărţit în părţi egale, numite acţiuni.
Acţiunile sunt înscrisuri de valoare care constituie titluri ce atestă participarea la
capitalul social al unei societăţi. Acţiunile dau dreptul deţinătorilor să primească un
dividend. Dividendul este partea din profitul societăţii pe acţiuni care se repartizează
pentru fiecare acţiune.
Acţionarii deţin un număr diferit de acţiuni. Acţiunile pot circula cu uşurinţă de la un
deţinător la altul fără să fie nevoie de întocmirea unui act juridic. Prin urmare, persoana
acţionarului nu contează şi, din această cauză, societatea pe acţiuni are un caracter
anonim.
Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni care au ca scop obţinerea unui capital suplimentar
care să acopere nevoile financiare ale acesteia. Obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător.
Deţinătorii de obligaţiuni au calitate de creditori ai societăţii.
Organul decizional cel mai important îl constituie adunarea generală a acţionarilor. Ea
funcţionează după principiul majorităţii. Ca regulă, dreptul de vot este ataşat unei acţiuni, toţi
acţionarii având drept de vot. Dar, majoritatea nu se calculează după numărul acţionarilor, ci în
funcţie de capitalul deţinut de acţionari. Acţionarul sau grupul de acţionari care va poseda
aproximativ jumătate din acţiuni va putea să-şi impună voinţa masei de acţionari, între care este
împărţit restul de capital.
Adunarea generală desemnează celelalte organe de conducere: administratorii sau consiliul de
administraţie, organ de conducere permanent şi cenzorii, organ de control.
Administratorii şi cenzorii pot fi persoane fizice şi persoane juridice care desemnează persoane
fizice.
Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, modificată şi
completată prin Legea nr. 161/2003 a introdus prin titlul III câteva modificări la Legea nr.
31/1990. Astfel, între şedinţele adunării generale, acţionarii au dreptul de a se informa asupra
gestiunii societăţii. Ei pot consulta documentele prevăzute în actul constitutiv, în conformitate cu
legea. Acţionarii vor putea cere, pe cheltuiala lor, copii legalizate după documentele societăţii. În
urma consultării documentelor, acţionarii vor putea sesiza, în scris, consiliul de administraţie,
despre eventualele nereguli constatate. Consiliul de administraţie va trebui să răspundă tot în
scris. Dacă nu se răspunde în termenul de 15 zile de la înregistrarea sesizării, acţionarii se vor
putea adresa instanţei competente care va putea obliga societatea la plata unei sume de bani
pentru fiecare zi de întârziere.
Societatea pe acţiuni este destinată întreprinderilor care reclamă capitaluri gigantice, deţinute
de un număr mare de oameni. De aceea, societatea pe acţiuni utilizează, de cele mai multe ori,
economiile marelui public.

Societatea în comandită pe acţiuni

Societatea în comandită pe acţiuni împrumută reguli de funcţionare atât de la societatea în

comandită simplă cât şi, mai ales, de la societatea pe acţiuni.
Ca şi societatea în comandită simplă, ea are două categorii de asociaţi: comanditaţii, care răspund
nemărginit şi solidar pentru datoriile societăţii şi comanditarii, care răspund numai cu aportul lor.
Întregul capital social este împărţit pe acţiuni al căror regim juridic este acelaşi ca şi în cazul
societăţilor pe acţiuni.
Toţi asociaţii, atât cei comanditaţi cât şi comanditarii, sunt acţionari.
Conform Legii nr. 31/1990, societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile
referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia acelora care privesc administrarea societăţii.
Administrarea societăţii poate fi încredinţată numai acţionarilor comanditaţi, cărora li se vor
aplica dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 privind asociaţii societăţii în nume colectiv. Revocarea
administratorilor comanditaţi este de competenţa adunării generale extraordinare. Dacă există mai
mulţi administratori comanditaţi, numirea unui nou administrator trebuie să fie aprobată şi de
ceilalţi administratori. Noul administrator devine acţionar comanditat.
În practică această formă de societate este rar întâlnită.

Societatea cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau
mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială,
în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.
Cronologic această formă de societate este ultima venită, atât în ţara noastră cât şi în alte ţări.
Societatea cu răspundere limitată este un tip hibrid de societate, care împrumută unele trăsături,
atât de la societatea în nume colectiv, cât şi de la societatea pe acţiuni. Societatea cu răspundere
limitată este, în acelaşi timp, o societate de persoane şi de capitaluri. Constituie o societate de
persoane pentru că părţile sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile (cum sunt acţiunile)
şi nu pot fi cedate unor neasociaţi decât dacă aceştia sunt primiţi de majoritatea celorlalţi asociaţi.
Societatea cu răspundere limitată este şi o societate de capitaluri, deoarece asociatul aduce o sumă
de bani în cadrul societăţii, în raport cu care îşi limitează riscul (de unde şi denumirea de societate
cu răspundere limitată). Ca urmare, fiecare asociat va fi ţinut pentru datoriile societăţii numai
până la limita capitalului subscris personal.
Legea stabileşte condiţia ca societatea cu răspundere limitată să nu poată depăşi 50 de asociaţi. În
schimb, poate fi constituită şi de o singură persoană. Capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei
şi este divizat în fracţiuni egale, numite părţi sociale. Toate părţile sociale se distribuie asociaţilor şi
trebuie să fie acoperite cu vărsăminte, în bunuri sau în numerar. Părţile sociale pot fi transmise
liber şi necondiţionat numai între asociaţi.
Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală, care decide prin votul majorităţii absolute a
asociaţilor şi a părţilor sociale. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv
este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede
altfel.
Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi
sau neasociaţi, numiţi prin contractul de societate ori prin hotărârea adunării generale. În ambele
situaţii sunt aplicabile dispoziţiile legale privind numirea şi revocarea administratorului societăţii
în nume colectiv.
Administratorul nu poate primi, fără autorizaţia adunării asociaţilor, mandat de administrare la
alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate. Nu au voie nici să facă acelaşi fel de
comerţ ori altul concurent, pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice.
Sancţiunea este revocarea administratorului şi plata de daune.
Controlul gestiunii societăţii se realizează prin cenzori ori chiar de către asociaţi. Dacă numărul
asociaţilor este mai mare de 15, alegerea cenzorilor este obligatorie.
Beneficiile societăţii se împart între asociaţi, sub formă de dividende. Societatea este obligată să
constituie un fond de rezervă.
Societatea cu răspundere limitată prezintă numeroase avantaje şi, din acest motiv, este foarte
răspândită.

Societatea comercială bancară

Băncile au calitatea de intermediar principal în circulaţia bunurilor. Ele transformă activele

nemonetare în monedă.
Societatea bancară este societatea comercială cu personalitate juridică, având un statut special,
diferit de al altor societăţi comerciale. Particularitatea decurge din două aspecte: din obiectul
specific al actelor de comerţ pe care le îndeplinesc, denumite „comerţul de bancă” şi din
supravegherea care se exercită asupra lor de către autoritatea centrală de profil, Banca Naţională a
României.
Societăţile bancare sunt reglementate de Legea nr. 26/1990, completată şi modificată, Legea nr.
31/1990, privind societăţile comerciale, OUG 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, modificată şi completată şi Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a
României, modificată şi completatǎ.
Societatea bancară are ca obiect de activitate: atragerea de mijloace disponibile de la persoanele
fizice şi juridice, sub formă de depozite, în conturile acestora; acordarea de credite pe diferite
termene; emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente;
efectuarea de plăţi prin viramente între conturile clienţilor; vânzarea-cumpărarea de valută şi alte
operaţiuni valutare.
Societăţile bancare se pot constitui sub forma societăţilor pe acţiuni sau comandită pe acţiuni. Este
interzisă expres constituirea lor sub forma societăţilor cu răspundere limitată.
Legea în vigoare stabileşte pentru societăţile bancare unele condiţii suplimentare privind
constituirea lor: autorizaţia prealabilă a Băncii Naţionale; capitalul minim subscris să fie de minim
5 milioane Euro, neputând fi depus sub forma aportului în natură sau în muncă etc.
În activitatea lor, băncile au obligaţia să aplice reglementările emise de Banca Naţională a
României. În rest, societatea bancară îşi desfăşoară activitatea în mod asemănător cu celelalte
societăţi pe acţiuni.

Societatea comercială de asigurare

Societăţile comerciale în domeniul asigurărilor au, potrivit legii, trăsături care le diferenţiază de
alte societăţi comerciale, atât în ceea ce priveşte constituirea, cât şi în ceea ce priveşte funcţionarea
şi controlul societăţii.
Formele asociative admise de lege pentru societăţile de asigurare sunt societăţile pe acţiuni şi
societăţile cu răspundere limitată.
Capitalul social minim care urmează să fie subscris la constituirea societăţii este în funcţie de felul
acesteia.
În vederea constituirii societăţii comerciale, fondatorii trebuie să obţină avizul oficiului de
supraveghere a activităţii de asigurare şi de reasigurare din Ministerul Finanţelor Publice.
După obţinerea avizului favorabil, fondatorii vor parcurge fazele obişnuite pentru constituirea
societăţilor comerciale.
Societăţile comerciale se pot asocia şi forma uniuni naţionale ori pot adera la organizaţiile
internaţionale cu caracter profesional.
În România pot desfăşura activităţi de asigurare şi societăţile străine de asigurare dacă îndeplinesc
anumite condiţii cum ar fi asocierea cu persoane fizice sau juridice române în vederea constituirii
de societăţi de asigurare.

Clasificarea societăţilor comerciale cu personalitate juridică

Societăţile comerciale se clasifică după mai multe criterii: natura societăţii, număr de persoane,
întinderea răspunderii, structura capitalului social, posibilitatea emiterii unor titluri de valoare.
Clasificarea are importanţă pentru a înţelege regimul juridic al societăţilor comerciale.
a) Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri
După natura lor societăţile se împart în: societăţi de persoane, societăţi de capitaluri şi societăţi
mixte.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr relativ mic de persoane şi se grupează pe baza
încrederii şi a calităţilor personale ale asociaţilor. Sunt asemenea societăţi: societatea în nume
colectiv şi societatea în comandită simplă. Datorită caracterului personal, societăţile de persoane
sunt „închise”. Orice asociat trebuie să fie acceptat de ceilalţi asociaţi.
Aportul asociaţilor poate fi în numerar, în natură şi în muncă (cunoştinţe).
Societăţile de capitaluri sunt societăţi al căror regim este fondat pe capitalul care reprezintă
aportul în societate. Pentru sporirea capitalului, societatea se constituie dintr-un număr mare de
persoane. Nu prezintă interes calităţile personale ale asociaţilor, ci numai cota de capital investită.
Societăţile de capital sunt „deschise” întrucât oricine poate face parte din ele. Asociaţii nu se cunosc
între ei. Capitalul societăţii este împărţit în acţiuni care sunt titluri de valoare negociabile. Acţiunile
deţinute acordă drepturi şi obligaţii posesorului. Prototipul societăţii de capitaluri este considerată
societatea pe acţiuni.
Societatea mixtă. Societatea cu răspundere limitată împrumută unele caractere, atât de la
societatea de capitaluri, cât şi de la societatea de persoane.
Societatea cu răspundere limitată se aseamănă cu societatea de capital, sub aspectul răspunderii
limitate a asociaţilor, şi cu societatea de persoane, prin faptul că se bazează pe încrederea şi
calităţile asociaţilor. Acest ultim aspect determină limitarea numărului asociaţilor la maximum 50,
precum şi condiţii restrictive privind transmiterea părţilor sociale.
b) După întinderea răspunderii asociaţilor pentru datoriile sociale distingem trei tipuri de societăţi:
 Societatea cu răspundere nelimitată. În societatea în nume colectiv asociaţii răspund nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile sociale. Aceasta înseamnă că răspund cu patrimoniul societăţii şi în caz de
neîndestulare a creditorilor se pot îndrepta şi spre patrimoniul propriu al asociaţilor.
 Societatea cu răspundere limitată. În societatea pe acţiuni şi în societatea cu răspundere limitată,
asociaţii răspund până la concurenţa aportului lor la capitalul social.
 Societatea cu răspundere diferenţiată. La societatea în comandită simplă şi la societatea în
comandită pe acţiuni, comanditaţii răspund nemărginit şi solidar pentru obligaţiile sociale, la fel ca
şi asociaţii în societatea în nume colectiv. Comanditarii răspund în limita aportului lor la capitalul
social.
c) După numărul de persoane, societăţile comerciale sunt pluripersonale şi unipersonale. Societatea
cu răspundere limitată poate avea un asociat unic.
d) După structura capitalului social, societăţile se împart în: societăţi pe acţiuni (societatea anonimă
pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni); societăţi cu părţi de interes (societatea în nume
colectiv şi societatea în comandită simplă); societăţi cu părţi sociale (societatea cu răspundere
limitată).
Deosebirea principală între cele trei feluri de societăţi constă în regimul juridic al înstrăinării
părţilor de capital social. Astfel, părţile sociale pot fi transmise între asociaţi fără nici o restricţie,
dar transmiterea lor către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de
asociaţii reprezentând 3/4 din capitalul social. În schimb, acţiunile sunt transmisibile şi către alte
persoane din afara societăţii, fără restricţie.
Norme comune privind constituirea societăţilor comerciale

Actul constitutiv al societăţii comerciale

Constituirea societăţilor comerciale prezintă o serie de caracteristici comune, precum şi

particularităţi dependente de forma juridică a societăţii.
Indiferent de forma juridică adoptată de societatea comercială, aceasta dobândeşte o existenţă
de fapt şi de drept printr-un înscris denumit act constitutiv. Potrivit Legii nr. 31/1990, actul
constitutiv desemnează atât un înscris unic, cât şi contractul de societate sau/şi statutul.
Precizarea este necesară pentru că unele societăţi se pot constitui numai printr-un contract
(societatea în nume colectiv şi în comandită simplă), în timp ce altele se constituie printr-un
contract şi statut (societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni), iar societatea cu răspundere
limitată cu un singur asociat se constituie numai prin statut. Persoana care participă, ca parte
într-o societate, se numeşte asociat. La societatea pe acţiuni persoana asociată se mai
numeşte şi acţionar.
Dobândirea calităţii de asociat este condiţionată de semnarea contractului de societate şi de
depunerea în patrimoniul societăţii a aporturilor la care s-a angajat.
Din dispoziţiile Legii nr. 31/1990, rezultă că procesul constituirii societăţilor comerciale implică
îndeplinirea a două formalităţi: întocmirea actului constitutiv sau al statutului în forma cerută de
lege şi înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii.
Întocmirea actului constitutiv se realizează de către părţile care urmează să se asocieze. Viitorii
asociaţi analizează şi întreprind următoarele activităţi: utilitatea socială şi obiectul de activitate al
viitoarei societăţi; vadul şi mărimea societăţii care urmează să se înfiinţeze; capitalul social
necesar; sediul şi spaţiul necesar realizării obiectului de activitate; stabilirea numelui şi a
emblemei, în care scop, se verifică la registrul comerţului dacă acestea nu aparţin deja altei
societăţi.
În cazul în care legea impune forma autentică, înscrisul actului constitutiv este prezentat
notarului public, pentru autentificare.
În vederea autentificării înscrisului, legea impune prezenţa tuturor asociaţilor, personal sau prin
mandatar cu procură specială în formă autentică.
Potrivit Legii 359/2004, completată şi modificată, procedura înregistrării şi autorizării este o
procedură unică realizată de Biroul unic din cadrul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă
tribunalul din raza judeţului unde-şi va avea sediul societatea comercială. Biroul unic realizează
toate operaţiunile necesare pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii comerciale.
În plus, el are obligaţia să presteze anumite servicii, care privesc înregistrarea şi autorizarea
funcţionării societăţii, la cererea şi pe cheltuiala solicitantului. Pentru înregistrarea, ca şi pentru
autorizarea funcţionării societăţii comerciale, legea impune anumite avize, autorizaţii şi/sau
acorduri emise de organele competente. Obţinerea acestor avize poate fi solicitată Oficiului
Registrului Comerţului.
După procedura obţinerii avizelor necesare, potrivit Legii 359/2004, completată şi modificată,
societăţii comerciale i se eliberează certificatul de înregistrare. Acesta îi dă dreptul să îşi
înceapă activitatea, având personalitate juridică.
Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor interesaţi. O dată cu
efectuarea înregistrării societăţii, un extras în formă simplificată al încheierii judecătorului
delegat se publică, din oficiu, în Monitorul Oficial al României.
Potrivit legii, o dată cu înregistrarea societăţii, extrasul în formă simplificată al încheierii
judecătorului delegat se comunică, din oficiu, direcţiei generale a finanţelor publice teritoriale.
Această comunicare se face în scopul cuprinderii societăţii în rândul plătitorilor de impozite şi
taxe, în condiţiile legii.
Legea prevede că orice contract de societate, care stă la baza constituirii unei societăţi, trebuie
să îndeplinească anumite condiţii de fond, generale şi specifice şi condiţii de formă.
Condiţiile de fond generale, comune actelor constitutive. Actul constitutiv trebuie să
îndeplinească anumite condiţii generale. Ele se referă la condiţiile esenţiale de existenţă şi
valabilitate a contractelor: capacitatea de a contracta, consimţământul, un obiect determinat şi o
cauză licită.
a) Capacitatea asociaţilor. Pot avea calitate de asociaţi atât persoanele fizice cât şi persoanele
juridice, române şi străine. În materie de societate, capacitatea juridică trebuie să fie de natură
specială. Asocierea implică un act de dispoziţie asupra patrimoniului propriu, ceea ce impune
capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice sau juridice contractante.
Calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv sau în comandită simplă poate constitui un
obstacol la asocierea aceleiaşi persoane într-o altă societate comercială concurentă sau având
acelaşi obiect.
În ceea ce priveşte societăţile comerciale, ca persoană juridică, ele pot dobândi, în principiu,
calitatea de asociat în alte societăţi comerciale, cu unele restricţii. Astfel, una şi aceeaşi
persoană juridică nu poate dobândi calitatea de asociat în două sau mai multe societăţi cu
răspundere limitată unipersonală.
b)Consimţământul. Consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat. Este necesar ca voinţa
juridică a părţilor să fie o voinţă specifică de cooperare pentru constituirea şi funcţionarea
societăţii. Astfel, consimţământul nu trebuie denaturat de simulaţie. Simulaţia poate fi utilizată
pentru a masca o altă operaţiune juridică sub paravanul unei societăţi comerciale, în scopul de
a eluda drepturile terţilor sau obligaţiile fiscale. Simulaţia se poate manifesta în mai multe feluri:
disimularea unui contract de muncă sub forma unui contract de societate pentru a eluda
obligaţia de plată a cotizaţiilor pentru asigurări sociale; disimularea unui contract de împrumut
de fonduri sub forma unei societăţi în comandită simplă, atunci când comanditarul îşi stipulează
un dividend minim, indiferent de beneficiile sau pierderile societăţii etc.
c) Obiectul actului constitutiv. Este un ansamblu de acte de comerţ pe care societatea urmează
să le îndeplinească în vederea realizării de beneficii. Prin urmare, comercialitatea obiectului
este dată de operaţiunile pentru care este constituită societatea, cu scopul ce şi-l propune a-l
realiza prin acele operaţiuni.
Obiectul activităţii unei societăţi comerciale se raportează la unul sau mai multe domenii: comerţ
(interpunere), producţie şi servicii.
În obiectul activităţii unei societăţi comerciale pot fi incluse numai acte de comerţ. Nu constituie
obiect de activitate „bunuri imobile” întrucât acestea constituie obiectul activităţii civile. De
asemenea, nu sunt acte de comerţ: „asistenţa juridică”, „educaţia şi învăţământul”, „activităţile
medicale”, „întrajutorarea materială” etc.
Anumite activităţi comerciale pot fi efectuate numai de unele forme de societăţi comerciale (de
exemplu, activitatea bancară nu poate fi efectuată de societatea în nume colectiv). Obiectul
activităţii societăţii trebuie să fie determinat, adică în contract să se prevadă clar actele de
comerţ pe care asociaţii înţeleg să le realizeze. Legea nr. 31/1990 prevede clar că obiectul de
activitate trebuie arătat prin precizarea domeniului şi a activităţii principale. Stabilirea domeniului
exclude formulări vagi cum ar fi „alte activităţi”, „import-export de produse din lemn”.
Obiectul activităţii trebuie să fie licit, adică să nu fie contrar ordinii publice şi legalităţii, cum ar fi
contrabanda, vânzarea de droguri etc., să fie posibil, iar în societăţile de persoane, care se
constituie în consideraţia persoanei, să fie personal al celor care se asociază.
Sancţiunea încălcării reglementărilor legale privind obiectul societăţilor comerciale poate fi
nulitatea constituirii lor, dacă obiectul este ilicit sau imposibil de realizat. De altfel, dacă obiectul
societăţii nu este determinat sau conţine prevederi contrare legii, judecătorul delegat nu va
autoriza funcţionarea societăţii. Uneori, executarea unei activităţi ilicite de către societate poate
constitui infracţiune pentru persoana care reprezintă societatea.
d)Cauza. Cauza contractului este scopul urmărit de asociaţi prin acel contract. Este un element
de natură psihologică, spre deosebire de obiectul contractului care este un element de natură
materială. Cauza, ca şi obiectul contractului, trebuie să fie licită, adică să nu fie prohibită de lege
şi să contravină ordinii publice (de exemplu, scopul să fie contrabanda).
Condiţiile de fond specifice actelor constitutive. Condiţiile de fond specifice sunt impuse de
raţiunea constituirii societăţii comerciale şi sunt următoarele:
 obligaţia asociaţilor de a contribui la constituirea unui fond special din aporturile lor;
 participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi ce ar rezulta din activitatea ce face
obiectul societăţii comerciale;
 voinţa de a colabora cu ceilalţi asociaţi pentru obţinerea de beneficii şi împărţirea acestora.
A) Constituirea unui fond social prin aporturile asociaţilor
Societatea comercială trebuie să aibă un patrimoniu iniţial, adică un fond social care să stea la
baza activităţii comerciale. De mărimea fondului comun depinde puterea economică cu care
demarează societatea comercială. Fondul social sau miza socială se constituie din aporturile
individuale ale asociaţilor. El va aparţine exclusiv societăţii.
Prin aport se înţelege valoarea patrimonială cu care fiecare asociat convine să contribuie la
înfiinţarea societăţii sau prin subscripţie ulterioară, la majorarea fondului social, în condiţiile şi
termenele stipulate.
Aportul individual poate fi orice bun al asociatului, cu valoare economică, care prezintă interes
pentru activitatea lucrativă a societăţii comerciale. Aportul poate fi în bani, în natură sau în
muncă.
Aportul în bani. Acest fel de aport este obligatoriu la constituirea oricărei forme de societate. La
unele societăţi, cum sunt societăţile bancare sau de investiţii, aportul poate fi numai în bani.
În caz de neexecutare a obligaţiei promise sau dacă asociatul întârzie să verse partea sa de
aport, el va putea fi obligat, pe lângă dobânzile legale, şi la plata de daune-interese. Aportul în
numerar nu se confundă cu suma depusă de fondatori în cont, în vederea
acoperirii cheltuielilor de înfiinţare a societăţii şi nici cu un împrumut acordat societăţii.
Aportul în natură. Are ca obiect bunuri imobile, bunuri mobile corporale sau incorporale (fond de
comerţ, creanţe etc.). Aportul în natură se referă la aducerea în societate a oricărui bun în afară
de bani.
Aportul în natură este admis la toate formele de societate. De regulă, asociaţii prevăd în
contractul de societate, dacă înţeleg să aducă numai folosinţa bunului sau chiar proprietatea lui.
În lipsa unei asemenea clauze, prezumţia este că bunurile au fost vărsate în deplina proprietate
a societăţii şi devin proprietatea ei.
Aportul în muncă. Aportul în muncă sau activitate, de natură specială (cunoştinţe) este permis
în cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă, de către asociaţii comanditaţi.
Executarea aportului. Legea nr. 31/1990 face distincţie între aportul promis ca obligaţie şi
executarea aportului. Aportul promis se numeşte aportsubs cr is iar aportul executat efectiv se
numeşte aport vărsat(predat).
Obligaţia de a aduce un anumit aport se naşte la încheierea contractului de societate, pe când
executarea poate fi făcută la constituirea societăţii sau chiar la o dată ulterioară, prevăzută în
actul constitutiv.
Capitalul social. Totalitatea valorilor aporturilor individuale subscrise de asociaţi formează
capitalul social.
Capitalul social său nominal este, la constituirea societăţii, suma aporturilor făcute de asociaţi,
cu excluderea aporturilor în muncă.
Capitalul social este fix, intangibil, el nu va putea fi modificat decât prin hotărârea adunării
generale a asociaţilor, în sensul majorării cu noi aporturi, ori reducerii ca urmare a pierderilor
suferite de societate.
Capitalul social are o pondere diferită în funcţie de natura societăţii şi plafonul minim este stabilit
prin lege.
Deosebirea dintre capitalul social şi patrimoniul social. Capitalul social nu poate fi confundat cu
patrimoniul social.
Patrimoniul societăţii se compune din aportul fiecărui asociat la constituirea capitalului social şi
din profiturile realizate de societate în activitatea sa comercială.
Capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor. Patrimoniul este o universalitate
juridică în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile societăţii, inclusiv bunurile societăţii
care se constituie în timpul funcţionării ei.
Patrimoniul societăţii, ca şi al persoanei fizice, are o latură activă, cuprinzând drepturile
patrimoniale (reale sau de creanţă) şi o latură pasivă, cuprinzând obligaţiile patrimoniale ale
societăţii.Patrimoniul este gajul general al creditorilor societăţii dar nu şi al celor personali ai
asociaţilor. Patrimoniul se măreşte, când societatea realizează profituri şi se diminuează, în
cazul creşterii pasivului. Prin urmare, patrimoniul este fluctuant, variabil, el confundându-se cu
capitalul social, numai în momentul constituirii societăţii.
Dacă societatea îşi diminuează patrimoniul sub nivelul capitalului social fix, aceasta arată că
societatea funcţionează rău. Se poate ajunge la dizolvarea ei în situaţia în care capitalul real se
diminuează sub jumătate din capitalul social.
Divizarea capitalului social. Capitalul social se divizează în anumite fracţiuni, denumite diferit
după forma juridică a societăţii: părţi de interes, în societatea în nume colectiv şi în comandită
simplă; părţi sociale, în societatea cu răspundere limitată; acţiuni, în societatea pe acţiuni şi în
societatea în comandită pe acţiuni.
Capitalul social este sursa repartiţiei puterii între asociaţi. Puterea în societatea de capitaluri
aparţine celor care controlează capitalul, de unde rezultă supremaţia asociaţilor care deţin
capitalul cel mai mare (aproximativ jumătate) şi implicit au cele mai multe voturi în adunarea
generală. Ei hotărăsc modul de conducere al societăţii.
Aportul de capital sub orice formă conferă asociaţilor drepturi în cadrul societăţii comerciale şi
anume:
 dreptul la egalitate de tratament, ceea ce constituie premisa tuturor celorlalte drepturi şi
obligaţii ale asociaţilor;
 dreptul la dividende, adică de a obţine o cotă-parte din beneficiul societăţii. Manifestarea
acestui drept este diferită după: forma societăţii, rezultatele activităţii economice, voinţa părţilor
şi în raport cu cota de participare la capitalul social. Distribuirea de dividende este decisă de
adunarea generală a asociaţilor şi, din momentul respectiv, dividendele devin drepturi de
creanţă exigibile ale asociaţilor;
 dreptul de a participa la elaborarea voinţei sociale, adică la adoptarea deciziilor societăţii;
 dreptul de a se împotrivi hotărârilor adunării generale, când acestea ar fi contrare actului
constitutiv ori dispoziţiilor imperative ale legii. Acest drept aparţine numai asociatului care n-a
fost prezent la adunarea generală sau a votat contra şi a cerut înscrierea opiniei şi a votului său
în procesul-verbal al şedinţei;
 dreptul de informare şi control asupra gestiunii societăţii. Acţionarii îşi pot exercita acest
drept, între şedinţele adunării generale, cel mult de două ori în cursul unui exerciţiu financiar;
 dreptul la transmitere, cedare şi donare a părţilor sociale când se execută în condiţiile legii şi
fără să aducă atingere celorlalţi asociaţi;
 dreptul de a participa la împărţirea finală a patrimoniului, adică de a obţine o cotă
proporţională cu aportul fiecăruia, în caz de lichidare a societăţii. Unele drepturi speciale sunt
conferite membrilor fondatori.
Obligaţiile asociaţilor:
 depunerea şi completarea aportului la care s-au angajat;
 obligaţia de a participa la suportarea pierderilor;
 obligaţia de a nu se folosi de bunurile societăţii în interes propriu;
 obligaţia de a nu comite fapte nedemne care să compromită onorabilitatea firmei (la
societăţile de persoane);
 obligaţia de a nu face concurenţă neloială;
 obligaţia de a nu se amesteca, fără drept, în administrarea societăţii.
B) Participarea la beneficii şi pierderi
Un al doilea element specific al societăţilor comerciale, pe lângă aport, este participarea la
beneficii şi pierderi.
Prin beneficii se înţelege o valoare evaluabilă în bani. În noţiunea de beneficii intră şi serviciile
sau bunurile procurate de asociaţi de la societate, în condiţii avantajoase. Asociaţii participă nu
numai la împărţirea beneficiilor dar şi la pierderi. Regula este că toţi asociaţii trebuie să
participe, în funcţie de aportul lor, la beneficii şi pierderi. Clauza contractuală prin care se
stipulează că un asociat va culege totalitatea beneficiilor iar pagubele sunt suportate numai de
unii din asociaţi este nulă. Condiţiile de repartizare a beneficiilor. Pentru ca plata dividendelor să
se poată realiza este necesară îndeplinirea mai multor condiţii:
 să existe beneficii reale, adică să se fi înregistrat un excedent al activului asupra pasivului;
 beneficiul net să fie constatat prin bilanţul întocmit de administrator şi aprobat de adunarea
generală. Prin beneficiu net, susceptibil de a fi împărţit asociaţilor, se înţelege excedentul
activului asupra pasivului, după scăderea cheltuielilor şi a cotelor destinate fondului de rezervă
şi amortizare;
 adunarea generală să stabilească modul folosirii şi distribuirii dividendelor. Distribuirea de
dividende, în absenţa unui beneficiu real, constituie o faptă ilicită şi atrage răspunderea juridică
a celor vinovaţi.
C) Executarea în comun a unor activităţi comerciale (affectio societatis)
Voinţa de conlucrare, intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale, suportând
toate riscurile, poartă numele de affectio societatis. Ea este motorul societăţii comerciale. Este
firesc ca în societăţile comerciale să existe o convergenţă de interese pentru asigurarea
prosperităţii societăţii, fără de care societatea nu ar putea asigura dividende. La alte contracte
părţile nu se călăuzesc după acest principiu.
Affectio societatis explică de ce toţi asociaţii acceptă deciziile adoptate de adunarea societăţii,
prin votul majorităţii.
Grade diferite de manifestare. Affectio societatis are o intensitate diferită în funcţie de forma de
societate adoptată. În cazul societăţilor de persoane participarea colectivă la activitatea
comercială capătă o importanţă deosebită. La societăţile de capitaluri participarea este de o
intensitate redusă sau foarte redusă, la masa de acţionari, şi de o intensitate puternică, la
organele de conducere.
Condiţiile de formă obligatorii ale actului constitutiv. Pentru ca actul constitutiv să producă
efectele, în vederea cărora a fost încheiat, este necesar să îndeplinească mai multe condiţii de
formă.
Iniţial, Legea nr. 31/1990 a prevăzut ca actul constitutiv al societăţii comerciale să se încheie în
formă autentică. Ulterior, Legea 359/2004 completată şi modificată dispune: „actul constitutiv nu
este supus obligativităţii încheierii în formă autentică, putând avea forma unui înscris sub
semnătură privată, cu excepţia următoarelor situaţii:
 când printre bunurile subscrise ca aport în natură la capital se află un teren;
 când forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a asociaţilor sau a
unora dintre ei, pentru obligaţiile sociale;
 când societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.”
Din dispoziţiile Legii 359/2004 rezultă că forma înscrisului sub semnătură privată a actului
constitutiv poate fi folosită numai în cazul societăţilor pe acţiuni, constituite simultan, şi
societăţilor cu răspundere limitată, dar cu condiţia să nu fie adus, ca aport în natură, un teren.
Indiferent de forma cerută de lege, actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de
subscripţie publică, de către fondatori.
După încheierea actului constitutiv, fondatorii sau administratorii, ori împuterniciţii acestora, vor
cere înmatricularea societăţii în registrul comerţului. Societatea comercială este persoană
juridică din ziua înmatriculării.
Statutul societăţii. Statutul societăţii este un document menit să întregească prevederile
contractului de societate la societăţile complexe cum sunt societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni. La societatea cu răspundere limitată cu unic asociat şi la societatea pe
acţiuni al cărui capital este deţinut în întregime de stat, statutul este singurul act constitutiv
posibil.
Statutul, cu excepţia celui al societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat, este o înţelegere a
asociaţilor, deci are o natură contractuală. De altfel, contractul şi statutul pot fi încheiate şi sub
forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale nu precizează ce clauze vor fi cuprinse în
contractul de societate şi ce clauze în statut.
Obiectul statutului, atunci când este elaborat separat, îl constituie stabilirea regulilor de
organizare, funcţionare şi conducere a societăţii.
Statutul, ca act constitutiv trebuie prezentat notarului public pentru a fi autentificat.
Constituirea structurilor societare. Societatea comercială simplă dispune de posibilităţi limitate
în ceea ce priveşte expansiunea propriilor afaceri. Practica a impus constituirea unor entităţi
economice, ce pot fi înfiinţate de o societate comercială şi distribuite în zone noi. Aceste entităţi
pot avea sau nu personalitate juridică. În felul acesta se formează ansambluri economice,
sisteme alcătuite din societăţile comerciale primare şi entităţile care le compun.
O societate care îşi extinde activitatea poate avea două posibilităţi:
a) asigurarea unităţii juridice şi patrimoniale a sistemului. În acest scop, va înfiinţa entităţi lipsite
de personalitate juridică, pe care le va subordona total (sucursale, agenţii, reprezentanţe);
b) încredinţarea afacerilor sale într-o zonă nouă, unei entităţi dotate cu personalitate juridică pe
care o înfiinţează (filiala). În acest caz, entitatea este subordonată în anumite limite, indirect.
Entitatea utilizată ca instrument de expansiune este numită structură societară. Ea poate fi
definită ca fiind unitatea economică-juridică mai mult sau mai puţin autonornă, reglementată de
lege şi utilizată de un comerciant în vederea expansiunii activităţii sale.
Filiala. Este o societate componentă a unei structuri societare asupra căreia se exercită
influenţa şi controlul societăţii primare sau „societatea-mamă”. Filiala are personalitate juridică,
distinctă de societatea primară, prin aceea că posedă un patrimoniu propriu şi încheie contracte
cu terţii, în nume şi pe cont propriu.
Capitalul social al filialei se constituie sau se completează cu aportul semnificativ al societăţii-
mamă. Nu este necesar ca acest aport să fie majoritar, este suficient ca el să asigure deţinerea
de fracţiuni de drepturi de vot necesare exercitării unei anumite dominaţii.
Filiala este constituită din iniţiativa societăţii-mamă în scopul dezvoltării afacerilor sale. Ea se
bucură de autonomie gestionară, dispune de un sediu propriu şi de un nume propriu. Înfiinţarea,
modificarea şi încetarea filialei reprezintă un drept al asociaţilor ce o compun, asupra cărora se
exercită influenţa şi controlul din partea societăţii-mamă.
Filialele se înfiinţează într-una din formele de societate prevăzute de Legea nr. 31/1990.
Sucursala. Este o structură societară instituţionalizată lipsită de personalitate juridică, care
funcţionează relativ independent, într-un sediu propriu.
Sucursalei i se încredinţează, de către societatea-mamă, printr-un mandat general, putere de
reprezentare, negociere şi executare de operaţiuni comerciale în raza ei de activitate. Sucursala
are denumirea şi forma societăţii-mamă, cu menţiunea: sucursală.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui,
căruia societatea care-l înfiinţează îi atribuie statutul de sucursală (art. 43 alin. 3 din lege).
Reprezentanţa (agenţia). Reprezentanţa nu are personalitate juridică proprie, ea aparţine
exclusiv societăţii comerciale primare care a organizat-o şi i-a acordat atribute de mandatar şi
comisionar.
Cuprinsul actul constitutiv. Actul constitutiv cuprinde anumite clauze care reglementează relaţia
dintre asociaţi, drepturile şi obligaţiile lor.
Clauzele contractuale materializează voinţa asociaţilor privind constituirea societăţii. Părţile nu
pot însă deroga de la dispoziţiile legale prin care se reglementează cuprinsul actului constitutiv
decât atunci când legea permite acest lucru. Astfel, art. 16 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 arată
că aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate. Prin urmare,
nu se permite nici o derogare. În schimb, art. 16 alin. 2 arată că aporturile în natură sunt admise
la toate formele de societate. Aceasta înseamnă că părţile pot stabili ele însele în contract dacă
se admit sau nu aporturile în natură.
Clauzele pot fi comune tuturor societăţilor comerciale sau numai pentru o anumită formă de
societate.
Clauzele pot fi obligatorii sau facultative.
Clauzele comune, obligatorii se referă la următoarele aspecte: identificarea părţilor;
individualizarea viitoarei societăţi; caracteristicile societăţii; conducerea şi gestiunea; drepturile
şi obligaţiile asociaţilor.
Clauze privind identificarea părţilor contractante. În cazul persoanelor fizice în contract se
menţionează: numele, prenumele şi domiciliul; locul şi data naşterii; cetăţenia asociaţilor. Pentru
persoanele juridice în contract se menţionează denumirea societăţii, sediul şi naţionalitatea.
Societatea va avea cel puţin doi asociaţi, afară de cazul în care legea prevede altfel (societatea
cu răspundere limitată cu un singur asociat sau societatea cu capital integral de stat).
Clauze privind îndividualizarea viitoarei societăţi comerciale. Ele se referă la:
denumirea sau firma societăţii şi, dacă este cazul, la emblema societăţii; forma juridică a
societăţii; sediul societăţii, adică locul în spaţiu unde se va afla conducerea societăţii.
Clauze privind caracteristicile societăţii. Se referă la obiectul de activitate, durata societăţii şi
capitalul social.
a) În ceea ce priveşte obiectul de activitate se precizează faptele de comerţ pe care le va
săvârşi societatea. Obiectul nu trebuie formulat generic, ci stabilit concret, prin fixarea activităţii
ce urmează a fi desfăşurată de către societate.
b) Referitor la durata societăţii, prin contract asociaţii urmează să hotărască asupra acestui
eveniment. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe societatea sau pot
conveni ca durata să fie nelimitată. Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic
deoarece la expirarea termenului societatea se dizolvă de drept.
c) În ceea ce priveşte capitalul social, în contract se arată care este capitalul social subscris şi
vărsat. Desigur, asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime prevăzute de lege pentru
societatea respectivă. Se va arăta contribuţia fiecărui asociat, ca aport, în numerar sau în
natură. Dacă este în natură se precizează valoarea bunului şi modul de evaluare. Se va arăta
data fixată pentru efectuarea integrală a vărsămintelor capitalului subscris. La societatea pe
acţiuni se va arăta modul cum a fost divizat capitalul social, numărul şi valoarea acţiunilor, cu
specificarea dacă sunt nominative sau la purtător şi numărul pentru fiecare categorie. Se arată,
dacă este vorba de societatea cu răspundere limitată, valoarea părţilor sociale.
Clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către
organele statutare. În societăţile de persoane şi societăţile cu răspundere limitată se va indica în
actul constitutiv: numărul, numele şi prenumele administratorului sau administratorilor societăţii
şi limita puterilor lor. La societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni se va
menţiona şi cetăţenia administratorilor, garanţia pe care sunt obligaţi s-o depună, puterile şi
drepturile lor. În continuare se va menţiona numărul, numele şi cetăţenia cenzorilor sau felul
cum se va face controlul activităţii societăţii în interiorul ei.
La societăţile pe acţiuni se vor menţiona documentele la care acţionarii vor putea să aibă acces
pentru a se informa şi a-şi exercita controlul.
Clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor. La societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată se prevede modul de repartizare a
părţilor sociale şi cota fiecăruia la beneficii şi pierderi.
La societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni se arată numărul de acţiuni acordate fiecărui
acţionar în schimbul aportului subscris. Asociaţii îşi asumă obligaţia de a efectua vărsămintele
în termene precise.
Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale. Cel mai adesea asociaţii reproduc
dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele.
Clauze facultative. Conţinutul actelor constitutive poate fi întregit cu clauze facultative, cum ar fi
cele privind înfiinţarea de filiale sau sucursale, dacă se are în vedere o atare înfiinţare. Alte
prevederi facultative se pot referi la: modificarea contractului prin acordul scris al tuturor părţilor;
menţiunea că respectivul contract, împreună cu anexele, înlătură orice altă înţelegere
anterioară; prevederea privind confidenţialitatea contractului etc. De asemenea, părţile pot
stipula situaţiile în care contractul încetează de plin drept (fără intervenţia instanţei de judecată).
Societăţile pe acţiuni pot oferi avantaje fondatorilor. Actele constitutive pot, în unele cazuri, să
facă trimitere la textele de lege sau să menţioneze textul de lege în contract.
Clauze specifice unei anumite forme de societate. Unele clauze diferă de la o formă de
societate la alta. De exemplu, la societăţile pe acţiuni se menţionează valoarea acţiunilor iar la
societăţile cu răspundere limitată valoarea părţilor sociale.

Organele de conducere şi control

Voinţa societăţii comerciale se manifestă prin organele sale de conducere şi control care sunt:
adunarea generală a asociaţilor, administratorii societăţii, cenzorii.
Adunarea generală a asociaţilor este organul cel mai important de conducere şi este formată
din totalitatea asociaţilor.
Administrarea societăţii este o formă de executare a voinţei adunării generale, prin săvârşirea
de acte de gestiune, în vederea atingerii obiectului şi scopului social.Conducerea problemelor
curente este încredinţată unuia sau mai multor administratori. Controlul gestiunii
administratorilor se realizează de către asociaţi, în anumite cazuri, sau de un organ specializat
format din cenzori.
Organele de conducere şi control apar mai mult sau mai puţin conturate, în funcţie de forma
juridică a societăţii comerciale.
În cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită simplă, datorită numărului mic de
asociaţi, nu există instituţionalizată adunarea generală şi cenzorii. La aceste forme de societate,
adunarea generală se constituie de fapt, nu şi de drept. În ceea ce priveşte controlul, el se
realizează de către asociaţi, nu de cenzori.
În cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni, există toate cele trei organe
de conducere menţionate.
În ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată organele societăţii sunt aceleaşi ca şi la
societăţile pe acţiuni, dar cu unele particularităţi. De exemplu, cenzorii sunt numiţi în mod
obligatoriu numai la societatea cu răspundere limitată constituită într-un număr mai mare de 15
asociaţi.
Adunarea generală a asociaţilor. Adunarea asociaţilor permite elaborarea şi exprimarea prin
decizii a voinţei societăţii. Adunarea asociaţilor este cel mai important organ de conducere din
următoarele motive: are plenitudinea de competenţă şi atribuţii în toate domeniile activităţii
societăţii comerciale; numeşte sau revocă celelalte organe ale societăţii; fixează limitele de
competenţă ale organelor numite de ea; exercită controlul asupra activităţii acestor organe;
decide modificarea actului constitutiv.
Legea nr. 31/1990 reglementează adunarea generală ca atare numai în cazul societăţilor pe
acţiuni, comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Totuşi, şi la celelalte forme de
societate, deciziile se iau de către totalitatea asociaţilor, pe baza regulilor care guvernează
adunarea generală.
Datorită diversităţii problemelor există diferenţe considerabile între gradul de importanţă al celor
două feluri de adunări: ordinară şi extraordinară. Criteriul distinctiv între cele două feluri de
adunări este obiectul sau materia supusă deliberării şi nu timpul când adunarea este convocată.
Adunarea ordinară. Se întruneşte cel puţin o dată pe an, la cel mult 5 luni de la încheierea
exerciţiului bugetar.
Adunarea ordinară discută şi decide asupra oricărei probleme ce ţine de activitatea curentă a
societăţii comerciale. Potrivit art. 111 din Legea nr. 31/1990 adunarea generală este obligată: să
voteze bilanţul, inclusiv sub aspectul dividendelor; să aleagă şi, dacă este cazul, să revoce
administratorii şi cenzorii, precum şi să le dea descărcare de gestiune; să stabilească
remuneraţia administratorilor şi cenzorilor; să voteze bugetul de venituri şi cheltuieli şi
programul de activitate etc.
Adunarea extraordinară. Se întruneşte ori de câte ori este necesar pentru a se lua o hotărăre în
probleme care presupun modificarea actului constitutiv, şi anume: schimbarea formei societăţii;
schimbarea obiectului de activitate; prelungirea duratei de funcţionare a societăţii; fuziunea cu
alte societăţi sau divizarea ei etc. Condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai riguroase.
Convocarea adunării generale este în sarcina administratorilor dar iniţiativa poate aparţine şi
asociaţilor, în cazul pasivităţii administratorilor.
Ordinea de zi trebuie să fie explicită. Dacă se discută în adunare probleme care nu au fost
fixate iniţial pe ordinea de zi, adunarea nu este legală, întrucât asociaţii nu au avut timp de
reflecţie.
La şedinţele adunării generale au dreptul să participe toţi asociaţii. Dreptul de vot este strâns
legat de participarea la capitalul social. În societăţile de capitaluri, orice acţiune dă drept la un
vot, astfel că acţionarii îşi vor exercita dreptul de vot proporţional cu numărul de acţiuni. Prin
excepţie actele constitutive pot să limiteze numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă
mai mult de o acţiune.
În cazul societăţii cu răspundere limitată nu sunt îngăduite derogări, fiecare parte socială dă
dreptul la un vot.
Administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici personal, nici prin
mandatar, la descărcarea gestiunii lor sau la problemele în care persoana sau funcţia lor este în
discuţie.
Acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte
persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să se abţină de la deliberarea privind
acea operaţiune. În caz contrar, el va răspunde faţă de societate pentru daunele rezultate în
urma votului său, când, fără acest vot, nu s-ar fi obţinut majoritatea necesară.
Dreptul de vot nu poate fi ridicat, dar poate fi suspendat ca sancţiune a neefectuării
vărsămintelor la scadenţă.
Legea permite reprezentarea asociaţilor la adunarea generală prin alţi acţionari, în baza unei
procuri speciale. Administratorii şi funcţionarii societăţii nu îi pot reprezenta pe acţionari.
Hotărările adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul secret este
obligatoriu, pentru alegerea sau revocarea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor
sau pentru hotărâri referitoare la răspunderea administratorilor.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se face şi prin corespondenţă, dacă prin
statutul societăţii s-a prevăzut o atare modalitate.
Hotărârile luate de adunarea generală, cu respectarea legii şi a actului constitutiv sunt obligatorii
pentru toţi acţionarii, chiar şi pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.
Hotărârile adoptate cu încălcarea legii ori a actului constitutiv pot fi anulate pe cale
judecătorească.
Hotărârile adunării generale trebuie să fie publicate, în condiţiile legii, altfel nu sunt opozabile
terţilor.
Administrarea societăţii. Prin administrarea societăţii comerciale se înţelege conducerea şi
gestiunea societăţii, potrivit normelor legale şi actului constitutiv, pentru obţinerea rezultatelor
urmărite. Administrarea este realizată de un organ distinct de gestiune permanentă, compus din
administratori. Ei au rolul să transpună în practică hotărârile adunării generale. În raport de
forma juridică a societăţii comerciale şi de mărimea ei, pot fi numiţi unul sau mai mulţi
administratori, temporari şi revocabili.
Administratorii sunt desemnaţi prin contractul de societate, la constituirea societăţii, sau aleşi
ulterior, de adunarea generală.
Pentru a fi administrator se cer a fi întrunite anumite condiţii:
 să fie capabil sub aspect juridic;
 să aibă o moralitate neştirbită. Astfel, nu poate fi administrator o persoană care a
fostcondamnată pentru gestiune frauduloasă sau pentru alte infracţiuni (la fel ca şi în cazul
fondatorilor);
 în orice formă de societate comercială administratorul poate fi asociat sau neasociat. În
varianta în care o persoană juridică este numită sau aleasă administrator, drepturile şi obligaţiile
părţilor se stabilesc printr-un contract de administrare. În contract se va stipula, printre altele, că
persoana juridică este obligată să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică.
Acesta este supus aceloraşi condiţii şi are aceeaşi răspundere civilă şi penală ca şi un
administrator persoană fizică care acţionează în nume propriu. Când persoana juridică îşi
revocă reprezentantul, ea are obligaţia să numească, în acelaşi timp, un înlocuitor;
 dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel, la societăţile pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni unicul administrator sau preşedintele consiliului de administraţie şi cel puţin jumătate din
numărul administratorilor vor fi cetăţeni români. Astfel, interesele naţionale vor fi mai bine
apărate;
 limitarea cumulului. Legea nr. 31/1990 limitează, la societăţile pe acţiuni şi comandită pe
acţiuni, cumularea la mai multe societăţi comerciale a calităţii de administrator. Acest lucru
poate fi extins şi la celelalte tipuri de societăţi.
În societăţile de persoane şi în societăţile cu răspundere limitată asociaţii sunt liberi să
stabilească durata mandatului administratorilor. În societăţile de capital administratorul, numit
prin contract de societate, poate îndeplini această funcţie pe durata stabilită de asociaţi, fără să
depăşească patru ani. În cazul în care prin contractul de societate nu s-a stabilit perioada
mandatului, durata va fi de doi ani.
Legea nr. 26/1990, republicată, modificată şi completată instituie obligaţia publicării numirii
administratorilor. Numele va fi publicat în Monitorul Oficial, în încheierea judecătorului delegat
sau în textul actului constitutiv, dacă se publică şi acest act. În cererea de înmatriculare a
societăţii comerciale trebuie să se menţioneze: administratorii societăţii, puterile lor şi care din ei
au împuternicirea să reprezinte societatea.
Semnăturile administratorilor vor fi depuse la registrul comerţului, o dată cu prezentarea
certificatului privind depunerea de garanţie.
Administratorii au drept de informare nelimitat. Ei pot să consulte toate documentele privind
operaţiunile comerciale ale societăţii. Raportul juridic dintre administrator şi societate îmbracă
forma unui contract de mandat comercial.
Administratorul poate face toate operaţiile juridice cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului societăţii. Administratorul are dreptul să încheie acte de conservare, administrare şi
dispoziţie pe care le cere gestiunea societăţii, în limitele cerute de actele de comerţ.
Principalele obligaţii ale administratorilor sunt: îndeplinirea formalităţilor de publicitate necesare
constituirii societăţii; realizarea vărsămintelor subscrise de asociaţi; existenţa reală a beneficiilor
pentru acordarea dividendelor; existenţa registrelor cerute de lege şi ţinerea lor corectă; exacta
îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale etc. Administratorii răspund civil şi penal.
Funcţia de administrator încetează prin revocare, renunţare, deces sau incapacitate.
În societăţile comerciale în care există mai mulţi administratori, aceştia se constituie în structuri
care trebuie să asigure administrarea şi gestiunea curentă. În societăţile pe acţiuni şi în
societăţile în comandită pe acţiuni, în mod obligatoriu, va funcţiona un consiliu de administraţie
şi, facultativ, un comitet de direcţie al acestuia. Executarea operaţiunilor curente ale societăţii
poate fi încredinţată unuia sau mai multor directori executivi.
Controlul activităţii societăţii. Cenzorii. Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică
necesitatea asigurării unui control asupra actelor şi operaţiunilor juridice efectuate de
administratori.
În societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni, datorită complexităţii societăţii,
controlul gestiunii este încredinţat unor persoane anume, investite cu această activitate,
denumite cenzori. Cenzorii sunt investiţi prin actele constitutive sau de adunarea generală.
Revocarea lor este atribuită exclusiv adunării generale. La societăţile cu răspundere limitată
numirea cenzorilor este obligatorie numai dacă există mai mult de 15 asociaţi. În lipsa
cenzorilor, fiecare dintre asociaţii care nu are calitatea de administrator, va exercita dreptul de
control pe care asociaţii îl au în societatea în nume colectiv.
Fiecare societate pe acţiuni trebuie să aibă cel puţin trei cenzori în funcţiune şi un număr egal
de supleanţi.
Durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.
Legea cere ca unul din cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii trebuie desemnaţi din rândul asociaţilor. Fac excepţie: cenzorii contabili, cenzorii
externi independenţi, cenzorii recomandaţi de Ministerul Finanţelor Publice, în cazul societăţilor
în care statul deţine cel puţin 20% din capitalul social. Un cenzor extern independent, persoană
fizică sau juridică, poate fi numit sau ales în această funcţie. Cenzorii externi independenţi sunt
obligaţi să se înregistreze la Camera Naţională a Valorilor Imobiliare.
Potrivit legii, nu pot fi cenzori persoanele care nu pot fi administratori, rudele, afinii, soţii
administratorilor şi persoanele care primesc sub orice formă o remuneraţie de la societate.
Cenzorii au anumite drepturi, care sunt menite să asigure informarea lor privind activitatea
societăţii, şi anume: să participe la adunările administratorilor, fără să aibă drept de vot; să
obţină în fiecare lună de la administratori o situaţie despre mersul operaţiunilor comerciale etc.
Obligaţiile cenzorilor se referă la supravegherea gestiunii societăţii în toate aspectele ei: să
verifice dacă bilanţul şi contul de profituri şi pierderi este legal întocmit şi în concordanţă cu
registrele; să verifice dacă registrele sunt regulat şi corect ţinute; să verifice dacă evaluarea
patrimoniului s-a făcut corect etc.
Cenzorii răspund solidar pentru nerespectarea obligaţiilor pe care le au.

Modificarea actului constitutiv

În anumite cazuri, pentru a face mai eficientă societatea comercială se impune modificarea ei,
potrivit legii.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv al societăţii,
modificarea se referă la acest document. Modificarea societăţii include astfel toate acele fapte care
atrag „schimbarea” elementelor primare, componente ale actului constitutiv.
Principalele cauze de modificare pot fi grupate astfel:
 cauze care afectează capitalul social;
 cauze care afectează existenţa şi durata societăţii;
 cauze care afectează persoana asociaţilor.
Modificarea actului constitutiv se face cu acordul asociaţilor în cadrul adunării generale
extraordinare. Acordul se exprimă într-un înscris denumit act adiţional.
Adunarea generală extraordinară va putea delega consiliului de administraţie sau, după caz,
administratorului unic, exerciţiul atribuţiilor de modificare a actului constitutiv sub anumite
aspecte, printre care schimbarea obiectului de activitate, modificarea capitalului social sau
transferarea acţiunilor dintr-o categorie în alta.
Modificarea societăţii comerciale implică parcurgerea aceloraşi formalităţi ca şi constituirea
societăţii: redactarea şi autentificarea înscrisului, după caz; controlul din partea judecătorului
delegat; înregistrarea şi publicitatea modificării societăţii.
Modificarea actului constitutiv al societăţii păstrează existenţa acestuia şi nu atrage crearea
unei noi personalităţi juridice. În lipsa formalităţilor legal îndeplinite, modificările nu pot fi opuse
terţilor şi cei vinovaţi răspund.
Hotărârea asociaţilor privind modificarea actului constitutiv poate fi atacată de creditorii sociali
pe calea opoziţiei. Opoziţia suspendă, faţă de oponenţi, executarea hotărârii atacate până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care legea prevede altfel.
Cauze de modificare care afectează existenţa şi durata societăţii
A. Prelungirea duratei societăţii
În actele constitutive se prevede durata societăţii. Dacă se constată că societatea desfăşoară o
activitate profitabilă asociaţii pot fi interesaţi în prelungirea duratei prevăzute în actul constitutiv.
Acest lucru este posibil prin modificarea actului constitutiv.
Hotărârea privind prelungirea se ia de către adunarea generală extraordinară. Noua durată este
lăsată la aprecierea adunării asociaţilor.
Creditorii particulari ai asociaţilor unei societăţi în nume colectiv, în comandită simplă sau cu
răspundere limitată pot face opoziţie împotriva hotărârii asociaţilor de prelungire a duratei
societăţii. Ei fac acest lucru pentru că îşi văd amânată posibilitatea de a urmării, după lichidarea
societăţii, partea ce a revenit debitorului.
Dacă opoziţia a fost admisă, printr-o hotărâre rămasă definitivă, asociaţii trebuie să decidă fie
să renunţe la prelungirea duratei sau să-l excludă din societate pe asociatul debitor al
oponentului. Desigur, într-o asemenea situaţie, este posibilă şi retragerea asociatului debitor.
B. Schimbarea formei
Asociaţii unei societăţi, datorită unor interese, pot decide transformarea societăţii constituite într-
o altă formă de societate. Prin transformare, societatea iniţială îşi continuă activitatea, dar într-
un cadru juridic în care au loc schimbări ale raporturilor asociaţilor cu societatea.
Transformarea unei societăţi cu răspundere limitată cu doi asociaţi în societate unipersonală
prezintă interes practic în situaţia retragerii unuia dintre asociaţi. Jurisprudenţa a admis că o
asemenea transformare este posibilă atunci când a existat un consens între asociaţi cu privire
la retragerea unuia dintre ei şi continuarea societăţii cu un singur asociat.
Transformarea societăţii în nume colectiv în societate cu răspundere limitată este posibilă şi se
practică. Invers, transformarea unei societăţi cu răspundere limitată în societate în nume
colectiv este mai rar întâlnită. Există şi alte posibilităţi de transformare.
C. Fuziunea şi divizarea societăţii comerciale
Fuziunea este operaţiunea prin care două sau mai multe societăţi se reunesc pentru a forma
una singură, în scopul de a face faţă unor exigenţe noi, sporite ale activităţii comerciale.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi, care-şi încetează
existenţa, între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.
Fuziunea se realizează prin absorbţie şi contopire.
Absorbţia constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale într-una existentă, care
rămâne în funcţiune, iar societatea absorbită îşi încetează existenţa.
Contopirea se defineşte ca fiind reunirea a două sau mai multe societăţi care îşi încetează
existenţa, pentru a constitui o societate nouă.
De reţinut că o societate nu-şi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se
desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau, astfel, fiinţă.
Fuziunea şi divizarea sunt posibile numai între două societăţi comerciale. O atare operaţie nu
este posibilă între sucursale sau cu un comerciant - persoană fizică.
Fuziunea şi divizarea se pot realiza şi între societăţi de forme diferite.
Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai dacă nu a început repartiţia între
asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare.
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru
modificarea actului constitutiv al societăţii.
Dacă prin fuziune sau divizare se înfiinţează o nouă societate, aceasta se constituie în condiţiile
prevăzute de lege pentru diferitele forme de societate comercială.
Fuziunea sau divizarea are ca efect principal dizolvarea fără lichidare a societăţii care-şi
încetează existenţa. Asociaţii societăţii care-şi încetează existenţa primesc acţiuni sau, după
caz, părţi sociale de la societatea sau societăţile nou înfiinţate.
Administratorii societăţii care participă la fuziune sau la divizare întocmesc un proiect. Proiectul,
semnat de reprezentanţii societăţilor participante, se depune la Oficiul Registrului Comerţului
unde este înmatriculată fiecare societate. Dreptul la opoziţie Oricare creditor al societăţii care
fuzionează sau se divizează, având o creanţă anterioară publicării proiectului de fuziune sau de
divizare, poate face opoziţie.
Cauze de modificare a capitalului social
A. Reducerea capitalului social
Cauzele care sunt de natură să atragă reducerea capitalului social pot avea origini total
deosebite. Astfel, reducerea poate fi cauzată de pierderile provocate de activitatea comercială.
Asociaţii fac reducerea în scopul însănătoşirii bilanţului de activitate. Reducerea capitalului
social mai poate fi determinată şi de o apreciere greşită a acţionarilor asupra perspectivelor
comerciale ale societăţii. Deşi în acest caz societatea nu are pierderi, ea nu este în măsură să
acorde dividendele scontate, astfel încât reducerea capitalului social devine necesară.
Articolul 207 din Legea nr. 31/1990 arată modalităţile de realizare a reducerii de capital:
micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale; reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a
părţilor sociale; dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor.
Hotărărea privind reducerea capitalului trebuie luată de adunarea generală extraordinară.
Hotărârea va arăta motivele pentru care se face reducerea şi procedeul ce va fi folosit pentru
efectuarea ei.
B. Mărirea capitalului social
Principala cauză de mărire a capitalului social poate proveni din dorinţa asociaţilor de a dezvolta
obiectul activităţii, propus în actul constitutiv. Mărirea capitalului social se face în condiţiile Legii
nr. 31/1990 şi ale Legii 359/2004.
Pentru înfăptuirea acestui obiectiv societatea va putea contracta un împrumut bancar sau va
proceda la modificarea actului constitutiv.
Majorarea capitalului social se poate realiza prin aporturi ale asociaţilor (autofinaţare) sau ale
unor terţe persoane (finanţare exterioară). Atunci când se emit noi acţiuni, oferite spre
subscripţie publică, se vor respecta atât dispoziţiile art. 212 din Legea nr. 31/1990, privind
prospectul de emisiune, cât şi dispoziţiile Legii nr.297/2004 privind piaţa de capital. Acţiunile
emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre subscriere în primul rând celorlalţi
acţionari, în proporţie cu numărul acţiunilor pe care le posedă. Dreptul la preferinţă se va
exercita în termenul stabilit de adunarea generală.
Cauze de modificare a societăţii comerciale care se referă la persoana asociaţilor
A. Retragerea din societate
Ocrotirea libertăţii manifestării de voinţă implică şi recunoaşterea dreptului asociaţilor de a se
retrage dintr-o societate, mai ales atunci când durata societăţii este nedeterminată.
Acest drept trebuie exercitat cu bună-credinţă. Conform legii, asociatul unei societăţi în nume
colectiv, al societăţii în comandită simplă şi al societăţii cu răspundere limitată, se poate retrage
în următoarele situaţii: în cazurile prevăzute
de actul constitutiv; cu acordul celorlalţi asociaţi; din motive temeinice, în baza sentinţei
tribunalului.
În cazul societăţii pe acţiuni, retragerea acţionarului este reglementată prin dispoziţiile art. 134
alin. 1 din Legea nr. 31/1990 care arată: „acţionarii care nu au votat în favoarea unei hotărâri a
adunării generale, au dreptul de a se retrage din societate ...”.
B. Excluderea asociaţilor
Excluderea poate avea loc în societăţile de persoane şi în cele cu răspundere limitată. În societăţile
de capitaluri excluderea nu este posibilă, datorită absenţei unor raporturi personale de încredere
reciprocă între asociaţi.
Excluderea este o măsură destinată apărării societăţii comerciale împotriva asociaţilor care au
săvârşit acte ce pun în pericol supravieţuirea societăţii. Excluderea constituie şi o sancţiune pentru
încălcarea îndatoririlor şi înşelarea încrederii celorlalţi asociaţi.
Excluderea, ca sancţiune, este reglementată de art. 222 alin. 1 lit. a)-d) din Legea nr. 31/1990. Se
arată că trebuie exclus:
 asociatul care, pus in intarziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
 asociatul cu raspundere nelimitata in stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil;
 asociatul cu raspundere nelimitata care se amesteca fara drept in administratie ori contravine
dispozitiilor art. 80 şi 82;
 asociatul administrator care comite frauda in dauna societatii sau se serveste de semnatura
sociala sau de capitalul social in folosul lui sau al altora.
Uneori excluderea unui asociat are drept consecinţă nu numai modificarea actului constitutiv, ci
chiar dizolvarea societăţii. Astfel, în cazul societăţilor în nume colectiv şi al societăţilor cu
răspundere limitată excluderea unuia dintre asociaţi produce dizolvarea societăţii dacă, în urma
excluderii numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există clauză de continuare cu un
singur asociat (la societăţile cu răspundere limitată).
Dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe o durată

stabilită în actele constitutive. Uneori durata se prelungeşte. Totuşi, societăţile comerciale pot
să dispară fie dorit, fie silit, prin faliment.
Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor operaţiuni juridice care să
aibă drept rezultat încetarea societăţii ca persoană juridică şi lichidarea patrimoniului ei. În
consecinţă, societatea comercială parcurge, pentru realizarea acestui scop, două faze:
dizolvarea şi lichidarea.
Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţiuni juridice care declanşează şi pregătesc
încetarea existenţei societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiunile de: lichidare a patrimoniului; plata creditorilor;
împărţirea soldului între asociaţi.

Dizolvarea societăţii comerciale. Dizolvarea societăţii se referă la acele operaţiuni care

declanşează acest proces şi asigură premisele lichidării patrimoniului social.
Aceste operaţiuni implică hotărârea de dizolvare şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi.
Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea este luată, după caz, de adunarea asociaţilor
(voluntară) sau de instanţa de judecată. Operaţiunea de dizolvare are numai rolul de a declanşa
procesul de încetare a existenţei societăţii prin lichidare.
Cauzele care duc la dizolvare sunt prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990 şi anume:
 trecerea timpului stabilit pentru durata societatii;
 imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al societatii sau realizarea acestuia;
 declararea nulitatii societatii;
 hotararea adunarii generale;
 hotararea tribunalului, la cererea oricarui asociat, pentru motive temeinice, precum
neintelegerile grave dintre asociati, care impiedica funcţionarea societatii;
 falimentul societatii (insolvenţa);
 alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv al societatii.
Dizolvarea societăţii comerciale trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în
Monitorul Oficial, afară de cazul trecerii timpului stabilit pentru durata societăţii (art. 232 din
lege). Din momentul dizolvării, societatea nu poate decât să continue realizarea operaţiunilor
comerciale aflate în curs, fără să mai poată începe alte operaţiuni. Activitatea societăţii nu mai
este normală pentru că nu se mai urmăreşte realizarea de beneficii, ci desfăşurarea unei
activităţi orientată spre lichidare. Administratorii au obligaţia să înceapă procedura de lichidare
dacă legea, actul constitutiv sau autoritatea judecătorească nu hotărăşte altfel.
Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii, dar numai dacă
nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni prin lichidare. De asemenea,
dizolvarea nu va merge spre lichidare în cazul dizolvării societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în cele cu răspundere limitată cu un
număr redus de asociaţi, se poate manifesta o contopire între dizolvare şi lichidare, în anumite
condiţii.
Dacă se merge spre lichidare, administratorii au obligaţia să răspundă pentru noile operaţiuni pe
care le-au întreprins din ziua expirării termenului fixat pentru durata societăţii ori de la data la
care dizolvarea a fost hotărătă de adunarea generală sau instanţa de judecată.

Lichidarea societăţii comerciale. Încetarea existenţei societăţii reclamă îndeplinirea unor

operaţiuni care să pună capăt activităţii ei. În final, lichidarea trebuie să ducă la încetarea
statutului de persoană juridică al societăţii. Ca rezultat al dizolvării, societatea nu mai poate
angaja noi operaţiuni comerciale. Prin urmare, lichidarea societăţii comerciale este un ansamblu
de operaţiuni care au ca scop:
 finalizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii;
 încasarea creanţelor societăţii;
 transformarea bunurilor societăţii în bani;
 plata datoriilor societăţii;
 împărţirea activului net între asociaţi, dacă există.
Modificările produse de trecerea la faza de lichidare a societăţii sunt următoarele:
 modificarea obiectului şi scopului societăţii. Activitatea societăţii va fi subordonată exigenţelor
lichidării;
 înlocuirea administratorilor cu lichidatorii societăţii;
 predarea gestiunii societăţii de la administratori către lichidatori.
Activitatea de lichidare este de competenţa lichidatorilor şi nu a instanţei judecătoreşti.
Competenţa tribunalului în această fază se limitează la: numirea lichidatorilor, dacă nu o face
adunarea generală; soluţionarea opoziţiilor creditorilor sau asociaţilor, în cazurile prevăzute de
lege. Lichidatorii societăţii vor putea fi persoane fizice sau juridice, care au calitatea de
practicieni în reorganizare şi lichidare, în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr.
86/2006.
Actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa judecătorească care-i ţine locul se va înscrie, prin
grija lichidatorilor, în registrul comerţului marcând momentul intrării lor în funcţiune. Din acest
moment, orice acţiune pentru societate sau în favoarea ei se poate exercita numai în numele
sau împotriva lichidatorilor. Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii şi îşi
îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor.
Conţinutul mandatului lichidatorilor este legal şi convenţional. Cu aceeaşi majoritate din
adunarea generală cerută pentru numirea lor, asociaţii pot determina puterile lichidatorilor.
Lichidatorii au şi puteri fixate prin lege. Preluarea gestiunii de către lichidatori de la
administratori, se face pe bază de inventar şi bilanţ. Împotriva deciziilor lichidatorilor, creditorii
societăţii pot face opoziţie conform art. 62 din Legea nr. 31/1990.
O dată cu primirea inventarului şi a bilanţului, lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să
păstreze patrimoniul societăţii, împreună cu registrele şi actele acesteia. Ei trebuie să ţină un
registru cu toate operaţiunile lichidării, înscrise cronologic.
Lichidatorii mai au următoarele obligaţii: reprezintă societatea în litigiile aflate pe rolul
instanţelor; urmăresc silit pe debitorii societăţii şi încasează creanţele de la aceştia; vând prin
licitaţie publică bunurile mobile şi imobile aparţinând societăţii.
Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni care au drept rezultat
lichidarea activului şi pasivului patrimonial.
Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind transformarea bunurilor societăţii în bani şi
încasarea creanţelor pe care societatea le are de primit.
Lichidarea pasivului se realizează prin plata datoriilor societăţii faţă de creditorii săi. Plata
datoriilor se face cu sumele rezultate din activ. Creditorii societăţii, care nu au fost satisfăcuţi în
drepturile lor, pot acţiona societatea în judecată, prin lichidatori, pentru a urmări bunurile
existente în patrimoniul social.
La încetarea existenţei societăţii, asociaţii sunt îndreptăţiţi să li se restituie valoarea aporturilor
efectuate la constituirea societăţii sau cu ocazia majorării capitalului social. De asemenea, au
dreptul să primească partea ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase nedistribuite. Dar,
asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost lichidate toate datoriile faţă de
creditorii societăţii şi a rămas un sold activ. În acest scop lichidatorii încheie un bilanţ final.
Lichidarea societăţii trebuie să se facă în cel mult 3 ani de la data dizolvării. Registrele şi actele
societăţii se depun la unul dintre asociaţi ori la registrul comerţului. După terminarea lichidării,
lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului. Radierea se poate face şi
din oficiu. Din acest moment societatea comercială nu mai există.