Curs 5

Notiuni cheie:
Contract de mandat civil, contract de mandat comercial, contract de comision, contract de cont
curent, contract de agency, contract de consignaţie, mandatar, mandant, broker, comisionar,
comitent, rimese, general-agent, special-agent, corentişti, consignatar, consignant, contractul de
leasing, leasing financiar, leasing operaţional, cerere de finanţare, factură proformă, rate de
leasing, cumpărător, vânzător, client.
Continut curs:
Curs conform Antonio Silviu Mutulescu,Diana Anca Artene, Dreptul afacerilor, în curs de apariţie
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2012.

CONTRACTUL DE MANDAT, CONTRACTUL DE COMISION ŞI CONTRACTUL DE CONT

CURENT

În vederea dezvoltării comerţului sau, în condiţiile unei pieţe concurenţiale deschise, şi în

vederea optimizării randamentului factorilor de producţie, comerciantul a simţit nevoia creării şi
dezvoltării unor relaţii bazate pe încredere, ce implică participarea unui numar diversificat de
persoane la realizarea activităţii sale comerciale.

Contractul de mandat comercial

Contractul de mandat comercial – este contractul în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se

obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care a dat împuternicirea (mandantul)
anumite acte juridice care pentru mandant sunt acte de comerţ.
În legislația actuală contractul de mandat este reglementat de codul civil în articolele 2009-2071.
Mandatul comercial poate fi definit ca fiind contractul prin care o persoană fizică sau juridică
numită mandatar se obligă către o altă persoană numită mandant să îndeplinească însarcinarea
primită în numele şi în contul acestuia. Iată deci că trăsătura esenţială este faptul că mandatarul nu
îndeplineşte operaţiunile de comerţ în numele său, deşi în cele mai frecvente cazuri, este un
comerciant, ci în numele şi în contul mandantului.

Analiză comparativă între mandatul civil şi mandatul comercial

Contractul de mandat comercial a cunoscut o judicioasă reglementare în dreptul român, fiind

preluat din dreptul civil al statelor moderne. Pe măsură ce relaţiile comerciale şi de afaceri s-au
intensificat reprezentarea în afaceri a devenit o necesitate vitală astfel că instituţia mandatului
din dreptul civil a fost împrumutată de dreptul comercial şi de dreptul afacerilor, care se
deosebeşte de prima nu prin structura, ci prin funcţia sa.
Spre deosebire de mandatul civil, cel comercial se caracterizează printr-o serie de elemente
proprii:
 daca în dreptul civil mandatul poate fi legal, juridic sau convenţional, mandatul comercial, în
toate cazurile, se naşte numai în urma unei convenţii (contract), prin care se stabilesc limitele
lui;
 mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros, mandantul având obligaţia
să retribuie, de regulă sub formă procentuală asupra volumului afacerilor încheiate, serviciile
mandatarului;
 mandatul comercial dat pentru o anumită operaţie comercială implică împuternicirea
mandatarului de a face toate actele necesare executării ei (indiferent dacă părţile au prevăzut
sau nu expres această împuternicire în contractul încheiat); cu alte cuvinte, în cadrul activităţii
sale, mandatarul se bucură de independenţă angajând pe mandant peste prevederile
mandatului expres primit, dacă asemenea acte sunt necesare îndeplinirii în bune condiţii a
afacerii care i s-a încredinţat;
 dacă potrivit dreptului civil revocarea mandatului se poate face de către mandant ad nutum,
mandatul comercial fiind fundamentat pe un interes comun nu poate, potrivit practicii şi
doctrinei, să fie revocat unilateral, decât dacă se dovedesc motive întemeiate; în caz contrar,
revocarea este socotită ca un abuz de drept iar cel vinovat poate răspunde pentru daunele
provocate părţii lezate.

Drepturi şi obligaţii mandatarului şi mandantului

Mandatarul trebuie :
 să exercite mandatul;
 să-şi îndeplinească obligaţia cu bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar;
 să aducă la cunoştinţa terţului împuternicirea sub care lucrează;
 să ţină mandantul la curent cu executarea mandatului.
Mandantul trebuie:
 să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării mandatului;
 să plătească remuneraţia datorată;
 să restituie cheltuielile efectuate de mandatar pentru executarea mandatului.
Mandatarul poate fi un agent, un reprezentant sau un curier.
Mandatul comercial încetează:
 prin revocarea mandatului de către mandant;
 prin renunţarea mandatarului la mandat;
 prin moartea uneia dintre părţi;
 prin interdicţia sau lichidarea judiciară a uneia dintre părţi.

Contractul de agency - varianta anglo-saxonă a mandatului comercial

În dreptul anglo-american, nu există o reglementare a contractului de mandat comercial sau a

contractului de comision, instituţia intermedierii realizându-se pe baza contractului de agency
atunci când are loc o înţelegere numită agreement.
În mod curent, prin agency se înţelege raportul juridic care ia nastere şi în virtutea căruia o
persoana numită the agent acţionează, încheind anumite acte juridice sau îndeplinind prestaţii
materiale, din împuternicirea unei alte persoane numită the principal. Precizăm că
reprezentarea nu este de esenţa contractului de agenţie, ci de natura lui.
Prin acest contract o persoană numită agent, se obligă să acţioneze în contul unei alte
persoane, numită principal sau patron.
Contractul de agency (agenţie) se încheie prin acordul părţilor sau poate fi rezultatul unei
prezumţii legale, stabilite în favoarea terţilor.
Agentul îndeplineşte acte juridice şi prestaţii materiale sub controlul principalului.
El acţionează pe seama sau în interesul principalului, în baza unei împuterniciri numite
authority. Aceasta împuternicire poate fi reală sau aparentă.
În funcţie de controlul pe care-l are principalul, agentul poate fi agent-servant sau independent
contractor-agent.
În afară de câteva cazuri de speţă, în care purtarea agentului lasă să se vadă că a lucrat pe
contul lui, practica judiciară engleză admite însă întotdeauna dovada - chiar în lipsa oricărei
menţiuni în acest sens - că un contract a fost încheiat de către una din părţi în calitate de agent
al unei terţe persoane, fie în numele şi pentru aceasta, fie numai în contul ei.
Instituţia agency se caracterizează prin următoarele trăsături proprii:
 poate lua naştere prin convenţia părţilor sau ca rezultat al unei prezumţii legale, aşa cum se
întâmplă în cazul în care comandantul unei nave vinde unele mărfuri perisabile pentru a salva
valoarea lor, în contul proprietarului;
 în funcţie de starea de dependenţă a agentului faţă de principal, respectiv al controlului pe
care îl exercită acesta din urmă, primul poate fi agent-servant sau independent contractor
agent;
 agentul se obligă să acţioneze pentru principal, noţiune în care se include atât efectuarea de
acte juridice, cât şi prestarea unor servicii manuale (manual service);
 ca şi în cazul mandatului sau comisionului, agent poate fi atât o persoană fizică, cât şi una
juridică, având facultatea ca prin acţiunile sale să creeze în sarcina principalului răspunderi
contractuale.
Raporturile juridice de agency au o mare răspândire în domeniul comerţului internaţional şi iau
naştere, de regulă, din contracte de agenţie, în care se regăsesc elemente ale mai multor
instituţii de drept printre care: reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul de
antrepriză, gestiunea de afaceri, etc.
În afara contractului, raportul de agency mai poate lua naştere şi dintr-o singură înţelegere
(agreement), fără „consideration” (contraprestatie), fapt care înseamnă că acţiunea întreprinsă
de agent este gratuită.
Ca şi în cazul contractului de reprezentare, agenţii pot fi: general-agent şi special-agent (care
este împuternicit să efectueze numai anumite acte şi, de regulă, fără continuitate).
În cadrul unui raport de agency împuternicirea pe care principalul o dă agentului de a-1
reprezenta poarta numele de authority, iar actul prin care se acordă această împuternicire se
numeşte authorization, act care corespunde în dreptul nostru procurii.
Contractul de agency (de agenţie) îndeplineşte funcţiile atât ale madatului, cât şi ale
comisionului, principalele obligaţii ale părţilor fiind următoarele:
 agentul are obligaţia să acţioneze potrivit promisiunii făcute;
 el trebuie să livreze numai în interesul principalului şi să respecte instrucţiunile primite;
 în cazul în care este plătit, el are obligaţia de a depune o anumită competenţă şi diligenţă;
 principalul este ţinut să furnizeze agentului informaţii necesare şi să plătească suma stabilită
pentru serviciile prestate;
 pentru serviciile efectuate de agent, în limitele împuternicirii sale, principalul are o răspundere
atât contractuală, cât şi una delictuală. Referitor la delictele civile, principalul răspunde numai
pentru actele comise de un agent-servant.
Agenţii comerciali care lucrează pe baza contractului de agency sunt brokerii şi factorii.
Brokerul este un agent comercial care îşi desfăşoară activitatea în numele principalului. Ca
reprezentant al acestuia, el încheie tranzacţii comerciale fără a avea posesia şi controlul
bunurilor negociate.
Firmele de brokeri asigură desfacerea mărfurilor, oferă garanţia executării ordinelor primite,
calitatea corespunzătoare a mărfurilor şi finanţarea tranzacţiilor efectuate şi în schimbul unei
taxe suplimentare garantează şi realizarea tranzacţiei.
Bursa are un local propriu în care se reunesc cu regularitate, la intervale de timp scurte, de
obicei zilnic, reprezentanţii comerţului şi ai băncilor, precum şi alte persoane participate la
afaceri - agenţii de bursă - care potrivit dreptului anglo-american sunt numiti brokeri (cei care
lucrează în contul unei firme, jobberi, numiţi astfel cei ce lucrează pe cont propriu; potrivit
dreptului francez asemenea agenţi se numesc courtieri, iar la bursele germane borsenmakler)
În Anglia şi Statele Unite brokerii formează asociaţii comerciale după mărfurile pe care le
intermediază; aceste firme asigură desfacerea de mărfuri (societăţi comerciale pentru materii
prime cum ar fi lemnul, cauciucul, etc.)
Factorul este un intermediar care lucrează în nume propiu, la fel ca şi comisionarul. Activitatea
sa constă în vânzarea bunurilor încredinţate de principal; asupra acestor bunuri factorul are un
drept de posesie şi control, iar vânzarea produce efecte asupra terţilor de bună credinţă,
autorizarea proprietarului fiind prezumată.

Contractul de comision

Contractul de comision este o formă de intermediere mult utilizată într-o serie de domenii
comerciale, fiind reglementată de codurile comerciale ale statelor care au adoptat sistemul francez
şi cel de common-law.
Comisionul este un contract prin care o persoană numită comisionar, se obligă, din însărcinarea
altei persoane numită comitent, să efectueze operaţiuni comerciale încheind acte juridice.
Contractul de comision reprezintă o formă comercială a reprezentării şi se poate încheia în două
forme:
 comisionarul să lucreze în nume propriu, dar în contul comitentului;
 comisionarul să acţioneze în numele comitentului.
Comisionul comercial are următoarele trăsături:
 existenţa relaţiilor de mandat în raporturile dintre comisionar şi comitent;
 comisionarul care a lucrat în numele comitentului apare ca un adevărat mandatar fără a stabili
raporturi juridice între el şi terţ;
 comisionarul care a acţionat în nume propriu, are calitatea de parte în raportul perfectat cu
terţul, garantând executarea contractului;
 privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate ca o garanţie a creanţelor împotriva
comitentului.
În practica comerţului internaţional, contractul de comision este folosit în vânzarea-cumpărarea de
mărfuri, în domeniul transporturilor şi în operaţiunile asupra valorilor imobiliare.
Comisionarul este acea persoană care are sarcina de a vinde sau de a cumpăra anumite mărfuri. El
poate avea sediul în ţara exportatoare sau importatoare. Mărfurile nu pot fi valorificate de
comisionar decât în condiţiile stabilite prin contract. Părţile prin acordul lor, fixează o limită de
preţ, conform intereselor lor. Ca măsură de siguranţă împotriva eventualelor riscuri, comitentul
poate înscrie în contract clauze privind garantarea stocului de mărfuri din depozitul din străinătate
şi decontarea sumelor încasate din valorificarea mărfurilor. Dacă valorificarea mărfurilor se poate
face şi pe credit, comisionarul va răspunde şi de achitarea ratelor de către cumpărător. În atare caz
el are dreptul la o sumă suplimentară numită delcredere.
Trăsătura esenţială a contractului de comision, care îl deosebeşte de contractul de mandat, constă
în faptul că acel comisionar efectuează operaţiunile comerciale încheind actele juridice în numele
său, dar în contul comitentului. Ca şi la contractul de mandat, contractul de comision prezumă
existenţa a două persoane: comitentul - persoana reprezentată; comisionarul - persoana care
reprezintă pe comitent şi are calitatea de comerciant independent.
Operaţiunile de comision fac obiectul activităţii comerciale a unor firme proprii comerciale.
Comisionarul poate avea sediul său fie în ţara exportatoare, fie în ţara importatoare; el poate primi
însărcinări din partea comitentului, fie ca să vândă, fie ca să cumpere anumite mărfuri.
Operaţiunile de vânzare-cumpărare nu constituie unicul obiect de activitate al comisionarului;
aceasta formă de intermediere cunoaşte o răspândire deosebită şi în domeniul expediţiilor şi
transportului internaţional. Complexitatea unor asemenea operaţiuni a impus specializarea
acestei activităţi pe plan internaţional funcţionând redutabile firme de expediţii şi transport care
activează în baza contractului de comision încheiat, de regulă, cu expeditorii mărfurilor.
Lucrând în nume propriu, operaţiunile de intermediere, datorită reprezentării indirecte a
comitentului, pot rămâne secrete; operaţiunea poate fi perfect încheiată fără ca vânzătorul iniţial
şi cumpărătorul final să se cunoască. Această trăsătură proprie contractului de comision implică
o răspundere mai mare a comisionarului, faţă de cea a mandatarului; în cazul în care
comisionarul se constituie printr-o clauză specială garant al terţei persoane cu privire la
executarea contractului perfectat, răspunderea din convenţia de încredere, astfel încheiată,
operează ca orice răspundere contractuală, comitentul fiind apărat de riscurile care pot decurge
din executarea necorespunzătoare a tranzacţiei respective.
Din faptul că orice comisionar lucrează în nume propriu mai rezultă o caracteristică specifică
acestui contract: comisionarul este parte în contractul încheiat cu terţa persoană, având o
garanţie constituită din privilegiul pe care îl are asupra mărfurilor deţinute în contul comitentului.
Aşa cum se remarcă în literatura de specialitate, prin funcţiile sale contractul de comision
corespunde unor exigenţe ale comerţului internaţional:
 prin privilegiul pe care îl are comisionarul asupra mărfurilor aparţinând comitentului, se
realizează o garanţie a creanţelor pe care le-ar putea avea asupra acestuia din urmă;
 prin menţinerea comisionarului în contractul încheiat cu participarea lui ca intermediar, se
garantează executarea acestuia; ambele funcţii contribuie deci la întărirea creditului – element
central al operaţiunilor comerciale contemporane.
Contractul de consignaţie - formă particulară a contractului de comision. Adeseori, condiţiile
pieţei necesită ca, îndeosebi, comionarul din ţara importatoare să dispună de un stoc din
mărfurile cu vânzarea cărora este însărcinat. În acest caz, comisionarul devine consignatar, iar
comitentul care-i trimite mărfurile se numeşte consignant. Prin crearea de depozite de
consignaţie se tinde la accelerarea desfacerii, deoarece comisionarii-consignatari din ţara
importatoare au o reţea proprie de desfacere.
Contractul de consignaţie, ca formă particulară a contractului de comision, este reglementat de
legislaţia comercială cu scopul de a apăra interesele consignantului, de a-i asigura dreptul de
proprietate asupra mărfurilor pe care le-a expediat, până în momentul vânzării lor, iar după
aceea asupra contravalorii lor.
În contractul de consignaţie se stabileşte valoarea şi sortimentul mărfurilor, modul de
comercializare şi, în funcţie de vânzările efectuate, comisionul. Pentru a se apăra de pierderi,
consignantul îşi rezervă dreptul de proprietate asupra mărfurilor, până în momentul vânzării lor
şi chiar până la încasarea şi depunerea sumelor în contul său.
Concluzii privind consignaţia ca formă specifică a comisionului:
 uneori cerinţele pieţii impun ca în ţara importatoare, comisionarul să primească în depozit
mărfuri în consignaţie, devenind astfel consignatar, iar comitentul devenind consignant;
 contractul de consignaţie este reglementat ca o formă particulară a contractului de comision;
 prin contractul de consignaţie se urmăreşte accelerarea desfacerii şi apărarea intereselor
consignatarului;
 consignatarul îşi rezervă întotdeauna dreptul de proprietate asupra mărfurilor trimise, până în
momentul vânzării sau depunerii în cont a contravalorii mărfii.
Definiţie sintetică: comisionarul, se obligă pe baza împuternicirii celelalte părţi, comitent, să
încheie anumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii, numită comision.
Caractere juridice ale contractului de comision sunt:
 contract bilateral (sinalagmatic) - dă naştere la obligaţii în sarcina comisionarului şi
comitentului;
 contract cu titlu oneros - prin încheierea contractului, ambele părţi urmăresc realizarea unui
folos patrimonial;
 contract consensual - ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor semnatare.
Sinteza contractului de comision :
 în relaţiile comerciale mandatul apare, de multe ori, ca un procedeu tehnic prea riguros;
 presupune cunoaşterea de către terţi a persoanei mandatului, precum şi limitele împuternicirii
date de acesta mandatarului;
 este un contract de mandat fără reprezentare sau cu o reprezentare indirectă;
 contractul de comision – este contractul prin care o parte (comisionarul) se obligă în baza
împuternicirii celeilalte părţi (comitentul) să încheie acte de comerţ în nume propriu, dar pe
seama comitentului sau în numele comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comision).
Comitentul pe lângă comisionul stabilit trebuie să-i restituie comisionarului şi cheltuielile făcute
în îndeplinirea însărcinării primite.
Contractul de comision încetează:
 prin revocarea împuternicirii;
 prin renunţarea la împuternicirea primită;
 prin moartea uneia dintre părţi;
 interdicţia sau lichidarea judiciară a uneia dintre părţi.

Contractul de cont curent

Conform acestui tip de contract, părţile se înţeleg ca în loc să achite separat şi imediat creanţele
lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de către una către cealaltă, lichidarea să se facă la
un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
Părţile contractante se numesc corentişti, iar prestaţiile pe care le fac se numesc remize sau
rimese şi constau în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare
patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să fie depusă în cont
curent.
Rimesa poate consta în:
 sumă de bani efectiv plătită;
 orice titlu de credit remis (cambie, bilet de ordin, CEC, ordin de plată, etc.);
 orice credit concedat (ex: preţul datorat ca urmare a unei vânzări de mărfuri).
Rimesele sunt facultative: un corentist nu poate obliga pe celălalt să-i facă rimese, dar este
firesc ca rimesele reciproce să existe deoarece contractul de cont curent nu este un contract de
împrumut (propriu-zis), ci un contract de rezultat, accesoriu, conex cu unul sau mai multe acte
obiective de comerţ.
Contractul de cont curent poate fi încheiat:
 între un comerciant angrosist şi unul detailist pentru toată seria continuă de vânzări
comerciale intervenite între ei;
 între un comerciant şi un comisionar;
 între un comerciant şi reprezentantul său etc.
Contractul de cont curent este de drept desfiinţat:
 prin scadenţa termenului convenit;
 în lipsă de convenţiune, prin retragerea uneia din părţi;
 prin falimentul uneia din părţi.
Desfiinţarea contractului de cont curent se poate cere în caz de moarte, de interdicţiune sau
incapacitate legală a uneia din părţi.
Contul curent este faptă de comerţ dacă are o cauză comercială.
Caracterele juridice ale contractului de cont curent sunt :
 contract bilateral (sinalagmatic) - părţile se obligă să se crediteze reciproc pentru prestaţiile
făcute;
 contract „intuitu personae”- identitatea persoanei cu care se încheie contractul de cont curent
este determinată prin consimţământul exprimat la naşterea convenţiei;
 contract consensual - ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor semnatare;
 contract cu titlu oneros - prin încheierea contractului, ambele părţi urmăresc realizarea unui
folos patrimonial, pentru sumele înscrise în contul curent curg dobânzi „în debitul primitorului, de
la data înscrierii”;
 contract cu executare succesivă în timp, prin remiteri reciproce şi alternante;
 contract accesoriu - se încheie în vederea executării altui contract sau a altor contracte între
aceleaşi părţi. Poate fi conceput ca un contract autonom numai dacă este încheiat între două
bănci.

CONTRACTUL DE LEASING

Leasing-ul constituie o expresie a tehnicilor moderne de contractare în acest domeniu.

Insistenţa asupra acestui tip de contract este explicată de mai mulţi autori prin pragmatismul şi
eficacitatea lor.
Leasing-ul a apărut pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, ca mai apoi, treptat, să
pătrundă şi în alte ţări, îndeosebi în Europa .
În S.U.A., leasing-ul a fost reglementat prin United States Uniform Consumer Credit Code şi
prin Uniform Commercial Code . În Marea Britanie , Franţa şi Belgia s-au elaborat reglementări,
care definesc relaţiile contractuale pe bază de leasing şi precizează operaţiunile pe care le
include.
Leasing-ul a fost determinat, în apariţia sa de cauze obiective. Astfel, în S.U.A., în Marea
Britanie şi în alte ţări erau întâmpinate greutăţi în finanţarea afacerilor, ca urmare a rigidităţii
formelor şi procedeelor existente. Oamenii de afaceri simţeau nevoia dotării societăţilor lor
comerciale cu echipamente moderne, în condiţiile în care utilajele din dotare se învecheau, mai
ales ca efect al uzurii lor morale. Formula cumpărării unor bunuri de la vânzător în scopul
închirierii lor acelor clienţi care aveau nevoie de ele a apărut ca o formulă salvatoare şi
eficientă.

Evoluţia cadrului legislativ în domeniul leasing-ului

 Ordonanţa Nr. 51/28.08.1997 republicată privind operaţiunile de leasing şi societăţile de

leasing;
 Legea Nr. 90/28.04.1998 pentru aprobarea OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing;
 Legea nr. 99 din 26 mai 1999 - Modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing;
 Norme privind înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor de leasing
 Ordonanţa Nr. 51/1997 republicată privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.
Leasing-ul a fost definit ca fiind o operaţiune juridică prin care o persoană cumpăra un bun spre
a-l închiria unei alte persoane.

Obiectul contractului de leasing şi elementele definitorii

Obiectul contractului de leasing îl constituie închirierea temporară a bunurilor de investiţii, a

bunurilor imobiliare, a serviciilor. Cel mai frecvent se închiriază maşini şi utilaje.
Elementele definitorii ale contractului de leasing sunt:
 cumpărarea unor bunuri în scopul închirierii lor;
 închirierea acestor bunuri în scopul unei redevenţe locative;
 folosirea acestor bunuri de către client în scopuri profesionale;
 latitudinea clientului să achiziţioneze bunul respectiv la sfârşitul locaţiunii.
În contractul de leasing sunt implicate mai multe părţi, şi anume:
 cumpărătorul – persoana care cumpără bunul pentru a-l închiria;
 vânzătorul – persoana care vinde bunul şi care poate fi chiar producătorul acestui bun;
 clientul – persoana care are nevoie şi, deci, solicită maşina sau utilajul respectiv în locaţie.
Prin intermediul acestui contract, cumpărătorul obţine beneficii importante , vânzătorul are o
piaţă asigurată pentru produsele sale , iar clientul are posibilitatea să-şi procure maşinile şi
utilajele fără investiţii prea mari. Mai mult, el realizează reducerea cheltuielilor de producţie şi de
credite pentru plăţi.
Din cele prezentate mai sus reiese că putem defini leasing-ul ca fiind acea operaţiune juridică
prin care o persoană fizică sau juridică (o societate specializată) cumpără un anumit bun (de
regulă maşini şi utilaje) în vederea închirierii unei alte persoane (o societate care utilizează
bunul respectiv).
Profesorul Tudor R. Popescu observa, în cadrul acestei operaţiuni, că “locatarul are iniţiativa
afacerii, vânzătorul o permite, creditorul o facilitează şi toţi împreună, acţionând în interes
propriu, acţionează în acelaşi timp şi în folosul celorlalţi”. La rândul său, profesorul Ioan
Macovei detaliază modul în care operaţiunile de leasing “prezintă avantaje pentru toate părţile
interesate”.
Experienţa economiilor dezvoltate poate fi un exemplu de urmat. Nu întâmplător, boom-ul
economic din Statele Unite, şi mai târziu din Europa de Vest s-a datorat în mare măsură
încurajării leasing-ului. Stimulentele, mai ales de natură fiscală, acordate firmelor de leasing au
determinat efervescenţa fenomenului, astăzi vorbindu-se de o adevărată industrie a leasing-
ului. Trebuie bine înţeles faptul că de facilităţile de orice natură acordate leasing-ului vor
beneficia în cele din urmă utilizatorii.
Din nefericire, în România nu se poate vorbi de un cadru legal şi fiscal stimulativ în tratamentul
leasing-ului ; în acest context, schimbarea acestei stări de fapt ar putea fi una din căile
redresării economice.
* leasingul este unul din cele mai răspândite mijloace de realizare a finanţărilor, utilizat şi în plan
internaţional (legislaţia comercială internaţională)
* este leasingul un contract comercial în sensul clasic al cuvântului sau este mai degrabă un
ansamblu de contracte – de închiriere, de vânzare în rată, de locaţie viageră?
*opinia dominantă în privinţa naturii juridice a contractului de leasing: modalitate contractuală de
finanţare la termen.
Finanţările prin sistem leasing constituie în economia românească o adevărată gură de oxigen
pentru agenţii economici pentru care investiţiile reprezintă o cerinţă esenţială pentru dezvoltarea
activităţii lor. Şi cum 99 % din activităţile din economie necesită investiţii pentru a se dezvolta,
finanţările în sistem leasing vor cunoaşte o creştere constantă.
Leasing-ul s-a impus şi în România, aşa cum a făcut-o peste tot în lume (poate mai puţin în
economiile ţărilor din lumea a III-a) în primul rând prin simplitate. În condiţiile în care mediul
concurenţial din ţara noastră devine tot mai aspru, viteza de reacţie a companiilor la schimbările
din mediul extern este vitală. Leasing-ul, prin operativitatea sa, satisface în intervale de timp
foarte scurte nevoia de fonduri pentru investiţii a agenţilor economici. De asemenea, prin
leasing, agenţii economici evită procedurile complicate ale contractării de credite bancare,
proceduri care presupun imobilizarea unor elemente din patrimoniul societăţii sau cel privat
pentru constituirea de garanţii.
Leasingul presupune existenţa a trei terţe persoane: furnizorul, societatea finanţatoare
(societatea de leasing) şi utilizatorul (beneficiarul finanţării). Societatea de leasing cumpăra de
la furnizor bunul solicitat de utilizator şi îl cedează acestuia din urmă pe o anumita perioadă de
timp contra unor redevenţe lunare. Aceasta reprezintă în esenţă operaţiunea de finanţare prin
leasing.
Pentru utilizator, această operaţiune îi va aduce şi alte avantaje cum ar fi:
 îi permite realizarea de investiţii atunci când nu dispune de lichidităţile necesare. Şi cum
investiţiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obţinut
poate acoperi redevenţele lunare;
 îi permite să-şi folosească fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor
circulante), cele care sunt aducătoare de bani;
 îi permite să fie în pas cu noua tehnologie prin aceea că la sfârşitul contractului de leasing
poate returna bunul societăţii finanţatoare şi să închirieze altul ale cărui caracteristici tehnice
sporite îi pot oferi o eficienţă mai mare în exploatare;
 îi permite să beneficieze de amânarea plaţii taxelor vamale până la sfârşitul contractului
pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face doar la 20% din valoarea
bunului;
 îi permite să beneficieze de facilităţile fiscale; întreaga valoare a ratei de leasing este
deductibilă fiscal pentru IMM.
Din punct de vedere legislativ, activităţile de leasing se împart în leasing operaţional şi leasing
financiar. Procedural, este vorba de acelaşi lucru, însă există aspecte care diferenţiază cele
două tipuri de operaţii, şi anume:
 în leasingul financiar, bunul finanţat este evidenţiat în contabilitatea utilizatorului (beneficiarul
finanţării);
 utilizatorul va înregistra amortizarea aferentă mijlocului fix intrat în patrimoniu, amortizare care
este deductibilă din punct de vedere fiscal, potrivit legislaţiei în vigoare;
 redevenţa lunară este compusă din cota parte din valoarea de intrare a mijlocului fix şi din
dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal
pentru utilizator.

Analiză comparativă a leasing-ului financiar şi leasing-ului operaţional

În cazul leasing-ului financiar, bunul finanţat este evidenţiat în contabilitatea utilizatorului

(beneficiarul finanţării). Utilizatorul va înregistra amortizarea aferentă mijlocului fix intrat în
patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere fiscal, potrivit legislaţiei în
vigoare.
În cazul leasing-ului financiar, redevenţa lunară este compusa din cota parte din valoarea de
intrare a mijlocului fix şi din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuiala
deductibila din punct de vedere fiscal pentru utilizator.
În cazul leasing-ului operaţional, redevenţa este compusă din cota de amortizare calculată
conform prevederilor legale, plus un beneficiu. Pentru utilizator, întreaga redevenţă lunară este
considerată cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal.

În cazul leasing-ului operaţional, bunul rămâne evidenţiat în contabilitatea societăţii finanţatoare.

Conform IAS 17, “Leasing-ul financiar este operaţiunea de leasing care transferă, în mare
măsură, toate riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului. Titlul de
proprietate poate fi, sau nu, transferat, în cele din urma”. IAS furnizează unele exemple de
indicaţii care pot sugera clasificarea unui leasing ca fiind leasing financiar.
De exemplu, un vehicul are o durată de exploatare determinată de numărul de kilometrii
parcurşi. Valoarea justă a vehiculului este de 40.000 milioane lei. El parcurge, în mod obişnuit,
100.000 km înainte de a fi casat. Se ia în considerare un anumit aspect al contractului, şi
anume cumulul de km pentru care vehiculul a fost închiriat de locatar, care este:
a) 30.000 km;
b) 50.000 km;
c) 75.000 km.
La punctele a) şi b) se poate spune ca nu au fost transferate în mod substanţial beneficiile. În
cazul c), acest lucru este mai puţin evident, dar se poate argumenta că procentul de 75% poate
fi considerat substanţial.
Contractul mai prevede, de asemenea, că în cazul a) avem un leasing financiar, iar în cazul c)
un leasing operaţional. Aceste declaraţii sunt nerelevante deoarece au doar formă legală şi nu
substanţă economică.
Ambele contracte de la cazurile a) şi b) au opţiuni de cumpărare exercitabile de către locatar.
Acest lucru pare să satisfacă problema transferării riscurilor şi beneficiilor. Cazul a) stabileşte un
preţ de 20.000 milioane lei, iar cazul b) un preţ de 30 milioane lei. Este foarte probabil ca în
cazul a) societatea să achiziţioneze activul la sfârşitul termenului de leasing, probabilitate
neexistentă în cazul b). Cazul a) poate fi considerat un leasing financiar.
În fine, în cazul c), locatorul acceptă să repare, să întreţină şi să furnizeze un alt vehicul în cazul
în care cel existent se va defecta. Locatorul are, de asemenea, dreptul ca în orice moment să
înlocuiască activul cu unul similar, dacă oferă indicaţii stricte ca va face acest lucru. Acest lucru
face mai puţin probabilă clasificarea cazului c) în categoria leasing–ului financiar.
Concluzia exemplului de mai sus este aceea că toţi termenii unui contract de leasing trebuie
luaţi în considerare împreună. Este, prin urmare, o problemă de raţionament profesional atât
pentru administratorii locatarului, cât şi pentru cei ai locatorului. Trebuie reţinut că este posibilă
contabilizarea operaţiunii de leasing drept leasing operaţional de către una din părţile
contractante, respectiv drept leasing financiar de cealaltă parte contractantă.
Paleta definiţiilor pe care le putem întâlni este foarte largă. Chiar şi cărţile de specialitate
accesibile în mod curent definesc leasing-ul unilateral sau chiar greşit, fără a surprinde în fapt
esenţa fenomenului. Există păreri potrivit cărora leasing-ul este o operaţiune de finanţare, alţii o
asimilează cu o vânzare în rate sau cu un contract de locaţie pură. Ei bine, leasing-ul nu este
nici una dintre aceste operaţiuni, dar poate avea forme foarte apropiate de oricare dintre ele.
Definiţia corectă a leasingului este următoarea:
„Leasingul este operaţiunea prin care o parte, denumită locator, transmite celeilalte părţi
denumită utilizator, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, dreptul de posesie şi
folosinţă al unui bun al cărui proprietar este, pentru o perioadă determinată de timp”.
Elementele cele mai importante care decurg din această definiţie şi care delimitează leasing-ul
de alte operaţiuni înrudite, sunt următoarele:
 locatorul rămâne proprietarul bunului ce constituie obiectul contractului de leasing, pe toată
perioada de derulare a contractului; aceasta implică şi faptul că, în cazul neachitării ratelor de
leasing locatorul are dreptul de a-şi retrage bunul;
 utilizatorul are dreptul să beneficieze, pe perioada contractului, de toate avantajele folosirii
bunului, asumându-şi în acelaşi timp şi riscurile exploatării acestuia.
Pornind de la aceste principii generale, menţionăm o altă caracteristică importantă a leasing-
ului, şi anume flexibilitatea. În general, contractele care se încheie sunt croite pe obiectul de
leasing şi pe utilizator. Perioada de derulare a contractului, cadenţa ratelor, valoarea reziduală
pot fi liber negociate de cele două părţi, astfel încât termenii contractului să corespundă cel mai
bine intereselor şi mai ales posibilităţilor acestora. Prezentăm în continuare câteva situaţii mai
des întâlnite.
Există forme de leasing în care, la sfârşitul perioadei, utilizatorul are dreptul de a opta fie pentru
achiziţionarea bunului la o valoare reziduală, fie pentru prelungirea contractului, fie pentru
renunţarea la bunul respectiv. Aceste forme de leasing fac parte din categoria operaţiunilor de
leasing financiar.
Probabil că aceste forme de leasing sunt cele mai populare. În esenţă, locatorul apare ca
finanţator al utilizatorului, datorită faptului că este foarte probabil - încă de la începutul
contractului - că utilizatorul va opta pentru achiziţionarea definitivă a obiectului de leasing. În
această situaţie, locatorul nu are interesul ca la sfârşitul contractului să rămână în posesia
bunului şi ne putem aştepta ca şi ratele de leasing să reflecte acest lucru. Locatorul îşi va
acoperi în timpul perioadei de leasing toate cheltuielile generate de operaţiune, iar valoarea
reziduală va fi mult mai mică decât valoarea de piaţă a bunului la sfârşitul contractului.
Există şi situaţii în care existenţa unei pieţe second-hand sau faptul că locatorul este specializat
pe leasing-ul anumitor categorii de bunuri, va putea determina o diminuare a ratelor şi o
creştere a valorii reziduale, deci un risc suplimentar asumat de locator.
În oricare dintre situaţii, locatorul va trebui să analizeze foarte bine afacerea şi clientul cu care
operează.
Un alt factor important în derularea operaţiunii de leasing este furnizorul. În general, şi acesta îşi
asumă responsabilităţi legate de derularea contractului, mai ales în ceea ce priveşte
exploatarea (asistenţa tehnică, instruirea personalului etc., contract de buy-back). Contractul
devine astfel tripartit, dar subliniem faptul că este posibil ca furnizorul să-şi asume şi rolul de
locator. Această situaţie poate fi interesantă pentru producătorii sau distribuitorii care pot să-şi
asigure ei înşişi finanţarea, facilitându-şi astfel desfacerea produselor.
Exemple în acest sens, chiar pe piaţa românească, sunt distribuitorii de autoturisme sau de
utilaje şi echipamente specializate - pornind de la computere până la tractoare. În principiu,
această formă de leasing este cea mai ieftină pentru utilizator, întrucât producătorii sau
distribuitorii sunt cei care cunosc cel mai bine produsul şi piaţa de desfacere, ceea ce
diminuează în mare măsură riscurile asumate de locator. Nu este exclus ca în viitorul foarte
apropiat, sub presiunea pieţei, şi producătorii sau distribuitorii români de instalaţii sau
echipamente pentru industria alimentară să-şi desfacă produsele sub formă de leasing.

Avantajele şi impactul economic al leasing-ului

Din punctul de vedere al locatorului, este esenţial faptul că contractul de leasing îi protejează
dreptul de proprietate şi deci poate acţiona direct asupra bunului în cazul în care utilizatorul nu
se achită de obligaţiile contractuale. De asemenea, obiectul finanţării fiind legat direct de
contract şi fiind personalizat, există posibilitatea urmăririi afacerii în intimitatea ei şi este mult
mai uşor de luat o decizie în caz de insolvabilitate temporară a utilizatorului.
Efectele cele mai importante din punct de vedere economic se regăsesc la utilizator. Acesta
poate să plătească dreptul de folosinţă şi, în cele din urmă, să achiziţioneze un bun investiţional
pe măsură ce produce. Ratele pot fi astfel dimensionate şi cadenţate încât să permită plata
ratelor şi chiar obţinerea unui profit fără a supune utilizatorul la sarcini împovărătoare.
De exemplu, pentru activităţi sezoniere - cum ar fi industria zahărului - ratele pot fi orientate
spre sfârşitul perioadei de producţie, când veniturile înregistrate din vânzarea produselor vor
permite achitarea obligaţiilor de plată. În aceste cazuri, ratele sunt de cele mai multe ori anuale
sau semestriale; dimpotrivă, pentru activităţi unde încasările sunt ritmice şi se întind pe tot
parcursul anului - cum ar fi panificaţia, industria laptelui - ratele pot fi lunare.
Contractul de leasing se încheie pe o perioadă de cel puţin un an. Nu există o cerinţă expresă
ca contractul să fie încheiat în formă scrisă, dar Ordonanţa nr. 51 reglementează clauzele
obligatorii într-un contract de leasing, astfel că forma scrisă trebuie subînţeleasă.
Contractul de leasing constituie titlu executoriu (adică poate fi pus în executare contra
utilizatorului fără nevoia parcurgerii vreunei proceduri judiciare) dacă utilizatorul refuză să
înapoieze bunul, în următoarele situaţii:
 la sfârşitul perioadei de leasing, dacă acesta nu a formulat opţiunea cumpărării bunului sau a
prelungirii contractului;
 în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Contractele de leasing referitoare la bunuri mobile sunt supuse înregistrării în Arhiva Electronică
de Garanţii Reale Mobiliare, în condiţiile Legii nr. 99/1999, pentru opozabilitate faţă de terţi, dar
interesul unei astfel de înregistrări este al locatorului, iar nu al utilizatorului (ca în cazul leasing-
ului imobiliar).
Achiziţionarea de mijloace fixe (între care se includ echipamentele TI) prin leasing financiar intră
sub incidenţa legislaţiei referitoare la amortizare (în principal, Legea nr. 15/1994 privind
amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, astfel cum a fost modificată
şi republicată), astfel încât deductibilitatea ratelor de leasing va fi tratată diferenţiat. Astfel, o
parte a ratei este deductibilă ca dobândă, o altă parte ca primă de asigurare şi o altă parte ca
preţul de achiziţionare a bunului, acesta din urmă fiind determinat conform legislaţiei referitoare
la amortizare.
Ordonanţa nr. 51 conţine şi unele reguli speciale privind taxele vamale. Astfel, bunurile care
sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor
contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane juridice străine, sau de societăţi
de leasing persoane juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori,
persoane fizice sau juridice române, bunul se încadrează în regimul vamal de admitere
temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată
a sumelor aferente drepturilor de import. Dacă utilizatorul optează pentru cumpărarea bunului la
sfârşitul perioadei de leasing, el va fi obligat să achite taxa vamală calculată la valoarea
reziduală a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi
mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului (preţul plătit de locator furnizorului). Cu toate
acestea, din punctul de vedere al regulamentelor vamale, utilizatorul trebuie să cumpere bunul
într-o perioadă de 7 ani de la data încheierii contractului.
Caractere juridice ale contractului de leasing ca un complex de contracte:
1. contract de vânzare-cumpărare - prin care se achiziţionează bunul solicitat de utilizator;
2. contract de mandat - prin care sunt stabilite elementele vânzării şi concomitent se realizează
operaţiunile tehnice şi formalităţile administrative necesare;
3. contract de locaţie - cu durata şi ratele determinate din cota parte din valoarea de intrare a
bunului şi a dobânzii de leasing (leasing-ul financiar) şi din cota de amortizare calculată conform
reglementărilor în vigoare, şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante (leasing-ul
operaţional);
4. o promisiune unilaterală de vânzare în favoarea utilizatorului.
Concluzie: leasing-ul este un contract propriu de finanţare, fiind o fuziune de tehnici juridice.
Teminologia corectă:
 pentru operaţiuni de leasing: - totalitatea raporturilor tripartite implicate;
 pentru contractul de leasing: -actul încheiat între finanţator şi utilizator.

Etapele detaliate ale procedurii de leasing

În general, în derularea unui contract de leasing, sunt implicate, în diverse etape ale procesului
de finanţare, cel puţin cinci părţi: societatea de leasing, clientul sau utilizatorul final, furnizorul
bunului achiziţionat, banca finanţatoare şi, nu în ultimul rând, societate de asigurare.
Alegerea bunului şi a furnizorului. În funcţie de necesităţile clientului, acesta decide atât asupra
caracteristicilor bunului cat şi asupra furnizorului.
Toate detaliile legate de natura bunului (preţ, caracteristici tehnice, amănunte privind livrarea,
condiţii de instalare şi punere în funcţiune, în cazul echipamentelor) vor fi negociate de utilizator
direct cu furnizorul ales, urmând a respecta în contractul de vânzare cumpărare şi în contractul
de leasing, toate aspectele negociate.
Obţinerea ofertei şi solicitarea de leasing. Pe baza preţurilor negociate cu furnizorul întocmeşte
o ofertă generală de finanţare, în care vor fi calculate, avansul, rata de leasing, valoarea
asigurării, etc. În urma transmiterii solicitării de leasing, oferta transmisă iniţial poate suferi
modificări în funcţie de clasa de risc în care se va încadra clientul. Analiza riscului are la bază
atât documentele financiare puse la dispoziţie de către client (bilanţ, balanţă, cont de profit şi
pierderi) cât şi alte documente solicitate (chestionar de leasing, prezentarea activităţii
companiei, business-plan, etc.).
Analiza şi aprobarea solicitării de leasing. Evaluarea solicitării de leasing se realizează de către
specialişti într-un interval de timp ce nu depăşeşte 48 ore. În funcţie de complexitatea
proiectului supus finanţării, societatea de leasing poate solicita clientului informaţii suplimentare
referitoare la unele aspecte analizate, răspunsul final al evaluării urmând a fi prelungit în funcţie
de furnizarea informaţiilor solicitate.
Încheierea contractului. În cazul unui răspuns afirmativ, se va încheia un contract de leasing,
financiar sau operaţional, ce va include atât clauzele negociate de utilizator cu furnizorul
bunului, cât şi clauze specifice politicii societăţii de leasing privitoare la modalitatea de plată a
ratelor, asigurarea efectuării plăţilor, etc.
Asigurarea generală a bunului. Bunul ce urmează a fi achiziţionat urmează a fi asigurat de către
societatea de leasing, pe toată derularea contractului de leasing, în opţiunea pentru toate
riscurile, în condiţiile stabilite cu societatea de asigurări şi banca finanţatoare, iar prima de
asigurare va fi achitată de către utilizator.
În cazul produselor provenite din import, prima de asigurare se va calcula la valoarea DDP a
bunului.
Livrarea bunurilor. Obligaţia livrării bunurilor revine în întregime furnizorului, operaţiunea fiind
asistată de specialiştii societăţii de leasing.
Condiţiile şi costurile finanţării. Pot obţine finanţare pentru achiziţionarea de bunuri în leasing
atât persoane juridice, înfiinţate în baza Legii 31/1990 republicată, cât şi persoane fizice sau
persoane fizice autorizate.
Bunurile finanţate pot fi noi, din import sau achiziţionate de pe piaţa românească, sau second-
hand, caz în care se va efectua o evaluare suplimentară de către specialiştii societăţii de
leasing.
Pot fi finanţate atât vehicule diverse (autoturisme, autoutilitare, microbuze) cât şi echipamente
medicale, telecomunicaţii, tehnica de calcul, etc. Valoare bunurilor achiziţionate va fi cuprinsă
între 3.000 euro şi 100.000 euro.
Durata contractului de leasing poate varia între 12 şi 48 luni, în funcţie de necesităţile clientului
şi rezultatul analizei financiare.
Documentele necesare analizei. În funcţie de personalitatea juridică a solicitantului (persoană
juridică, persoană fizică autorizată, persoană fizică) sunt necesare diferite tipuri de documente
menite să reliefeze bonitatea şi capacitatea de plata a acestuia.
În principal, documentele solicitate sunt:
 Cererea de Finanţare sau Formularul de Comandă, documente tipizate;
 Documente financiare, care sa prezinte situaţia financiară din ultimii doi ani de activitate;
 Documente legale (certificat de înregistrare, cod fiscal, certificat constatator, act constitutiv şi
acte adiţionale, etc.)
 Declaraţie angajament a utilizatorului;
 Factură proformă, cu o descriere detaliata a bunului şi a caracteristicilor tehnice, a
modalităţilor de plată şi livrare, preţul şi moneda de plată.

Caractere juridice ale contractului de leasing

Caractere juridice ale contractului de leasing sunt următoarele:

 contract bilateral (sinalagmatic) - dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi- locator-
finanţator şi utilizator (spre deosebire de operaţia de leasing bazată pe o relaţie trilaterală:
furnizor-finanţator, utilizator);
 contract cu titlu oneros - prin încheierea contractului, ambele părţi urmăresc realizarea unui
folos patrimonial;
 contract cu executare succesivă - obiectul contractului se consideră a fi îndeplinit, după
parcurgerea etapelor prevăzute în contract, având ca finalitate achiziţionarea bunului finanţat
prin contract şi transferarea dreptului de proprietate de la finanţator la utilizator, care devine
proprietar, odată cu achitarea ultimei rate din contract;
 contract “intuitu personae”;
 contract consensual- ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor semnatare.

Efectele contractului de leasing

În contractul de leasing, obligaţiile vânzătorului sunt:

 să livreze un echipament de calitate, adică în stare de funcţionare;
 să asigure asistenţa tehnică a personalului care îl va exploata;
 să asigure piesele de schimb necesare reparaţiilor ;
 să efectueze reparaţiile echipamentului închiriat, în măsura în care defecţiunile nu sunt din
culpa utilizatorului .
Utilizatorul (beneficiarul) are obligaţia:
 să plătească ratele chiriei, la termenele şi condiţiile stipulate în contract;
 să exploateze bunul închiriat prin respectarea instrucţiunilor tehnice;
 să nu efectueze modificări în construcţia echipamentului închiriat; în cazul în care asemenea
modificări sunt necesare, utilizatorul are obligaţia să solicite acordul societăţii de leasing;
 să conserve bunul în stare de funcţionare ;
 să asigure echipamentul închiriat în folosul societăţii de leasing.
Societatea de leasing are, la rândul ei, câteva obligaţii a căror aducere la îndeplinire se
întemeiază pe clauzele stipulate în contract. Astfel, societatea de leasing are obligaţia să
înlocuiască bunul avariat. De asemenea, societatea de leasing poate înlocui echipamentul
învechit, uzat sau depăşit. Această înlocuire implică perceperea unei chirii majorate.
Societatea de leasing are dreptul să controleze modul în care este exploatat echipamentul de
către beneficiar. În acelaşi timp, este îndrituită să vândă echipamentul locatarului în condiţiile
examinate anterior.
Dacă beneficiarul nu plăteşte ratele la termenele şi în condiţiile stipulate în contract societatea
de leasing are dreptul să rezilieze de plin drept contractul, iar clientul are obligaţia: să restituie
echipamentul; să suporte cheltuielile aferente; să plătescă ratele restante ale chiriilor. Mai mult,
beneficiarul este obligat să plătească o indemnizaţie forfetară de reziliere, care reprezintă ratele
restante viitoare. Toate acestea pun în evidenţă existenţa unor condiţii severe impuse de
instituţia finanţatoare beneficiarului. Toate aceste măsuri au caracter sancţionator, de pedepsire
a utilizatorului.
Finanţatorul primeşte bunul înapoi, având posibilitatea să-l reînchirieze unei alte persoane sau
să-l vândă, în timp ce primeşte şi plata integrală a tuturor ratelor, calculate în raport cu viaţa
economică a echipamentului respectiv.
Cu toată severitatea acestor măsuri în privinţa beneficiarului, instanţele arbitrale s-au pronunţat
constant în favoarea creditorului, argumentul evocat fiind că, în felul acesta utilizatorul, primul
interesat în încheierea unui contract de leasing, trebuie să respecte cu scrupulozitate toate
clauzele contractului, deoarece numai în cazul unui asemenea comportament, au de câştigat
toate părţile implicate, iar afacerea se derulează cu succes.

Sinteza distincţiei între leasing-ul financiar şi cel operaţional

Leasing financiar - este operaţiunea de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din
următoarele condiţii:
 riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul
încheierii contractului de leasing;
 părţile au prevăzut expres că, la expirarea contractului de leasing, se transferă utilizatorului,
dreptul de proprietate asupra bunului;
 utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului iar preţul de cumpărare va reprezenta cel
mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are, la data la care opţiunea poate fi
exprimată;
 perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normală
de utilizare a bunului, chiar dacă în final, dreptul de proprietate nu este transferat.
Leasing operaţional - este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una din condiţiile
enumerate mai sus (modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.51/1997
privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing).
Prin urmare, pentru leasing-ul financiar, deductibilitatea ratelor apare la nivelul amortizării
bunului care se face de către client şi a dobânzii, iar valoarea reziduală este de 20%. În cazul
leasing-ului operaţional, avem deductibilitate integrală a ratei de leasing care apare în
contabilitate sub forma chiriei, dar valoarea reziduală, dacă este prevăzută în contract trebuie
să fie de minim 51%. Perioada minimă a unui contract de leasing este de 12 luni şi atât
persoanele fizice cât şi juridice pot beneficia de aceste servicii. Pe toată durată contractului de
leasing societatea de leasing este proprietarul bunului, clientul având doar drept de utilizare.
Proprietatea va fi transmisă la sfârşitul contractului odată cu plata valorii reziduale, în cazul în
care se optează pentru această variantă.
Paşii care trebuie parcurşi pentru încheierea unui contract de leasing sunt următorii:
 alegerea unei societăţi de leasing în funcţie de seriozitatea firmei de leasing, de conţinutul
ofertei (dacă include sau nu asigurare, franciză la asigurare, TVA, comision de administrare
contract, taxa pentru analiza dosarului etc);
 formarea dosarului de leasing care cuprinde în general copii după actele juridice ale societăţii
şi ultimele balanţe şi bilanţuri, date despre furnizorul bunului, proforma etc.;
 depunerea dosarului la societatea de leasing şi aşteptarea răspunsului referitor la acceptarea
sau respingerea finanţării;
 plata avansului conform contractului de leasing;
 livrarea bunului;
 plata ratelor de leasing;
 cumpărarea bunului ce face obiectul contractului de leasing la valoarea reziduală;
 intrarea în posesia bunului dacă se optează pentru această variantă.