Sunteți pe pagina 1din 17

Curs 6

Notiuni cheie:
Franciza, franciza de producţie sau industrială, franciza de distribuţie, franciza de servicii,
„master franchise” sau franciza principală, taxă de exclusivitate, taxă de training, know-how,
obligaţie de aprovizionare, taxă de publicitate, taxă de intrare, francizat, francizor, contract de
asigurare, risc asigurat, primă de asigurare, asigurări de viaţă, asigurări generale, bun asigurat,
clauza atestării, clauza avariei, clauza abandonului, clauza americană, clauza bonus-malus,
clauza cesiunii asigurării, clauza asigurării transbordării, clauza de depozit la depozit, clauza
exceptării uzurii normale, clauza salvării.
 
 Continut curs:
Curs conform Antonio Silviu Mutulescu,Diana Anca Artene, Dreptul afacerilor, în curs de apariţie
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2012.
 
CONTRACTUL DE FRANCIZĂ
 
Sediul materiei în dreptul intern: O.G.nr.52/1997 privind regimul juridic al francizei, aprobată prin
Legea nr. 79/ din 9 aprilie 1998, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/1997 privind
regimul juridic al francizei, M. Of. nr. 147 din 13 aprilie 1998.
Sediul materiei în dreptul comunitar: Regulamentul nr. 4087/88, care fără să stabilească un
cadru juridic complet face referire la diferite forme ale francizei.
 
Noţiunea, părţile obiectul şi caractere juridice ale contractului de franciză
 
O.G. nr. 52/1997 defineşte franciza ca fiind un sistem de comercializare bazat pe o colaborare
continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedre financiar, prin care
o persoană denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a
exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
După cum se poate observa din definiţia dată de O.G. nr.52/1997 francizei, părţile contractului
sunt francizorul şi beneficiarul.
În concepţia dispoziţiilor art.l lit.b din O.G. nr.52/1997 francizorul este un comerciant care fiind
titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate, conferă dreptul de a exploata ori de a
dezvolta o afacere, un produs o tehnologie sau un serviciu. Aşadar francizorul este o persoană
determinată care pe de o palie are calitatea de comerciant, iar pe de altă parte este titularul
drepturilor asupra unei mărci înregistrate cu privire la afacerea pe care o transmite
beneficiarului spre expoatare sau dezvoltare.
Beneficiarul, potrivit art. 1 lit.c, este un comerciant persoană fizică sau juridică care aderă la
principiul omogenităţii reţelei de franciză.
Se constată cu uşurinţă că beneficiarul, în afară de faptul că este comerciant, nu trebuie să
îndeplinească vreo altă condiţie specială.
Obiectul contractului de franciză se desprinde din dispoziţiile art.l şi cele ale art. 56 din
O.G.52/1997.
În conformitatea cu textele de lege menţionate obiectul contractului de franciză poate fi
sintetizat sau rezumat la transmiterea dreptului de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un
produs, o tehnologie sau un serviciu în schimbul plăţii unei redevenţe din partea beneficiarului.
Caracterele juridice ale contractului de franciză sunt următoarele:
 consensual;
 sinalagmatic;
 cu executare succesivă;
 „intuitu personae”;
 de adeziune.
Caracterul consensual al francizei se exprimă prin faptul că părţile nu trebuie să dea o anumită
formă nici măcar scrisă contractului pentru ca acesta să fie valabil încheiat.
O consecinţă importantă ce decurge din acest caracter este aceea că sub aspect probatoriu,
contractul de franciză va putea fi probat cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori având în
vedere că franciza este un contract eminamente de natură comercială.
Franciza este un contract sinalagmatic pentru că ambele părţi se obligă şi urmăresc obţinerea
de avantaje reciproce:
 francizorul să-şi extindă reţeaua de franciză şi obţinerea redevenţelor,
 beneficiarul să exploateze concepul de afacere al francizorului.
Contractul de franciză este cu executare succesivă deoarece exploatarea elementelor ce se
transmit în temeiul francizei are loc pe o anumită perioadă de timp.
Executarea în timp a contractului este reglementată de chiar alin. 1 din O.G. 52/1997 care
definind franciza arată că aceasta este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare
"continuă" între partenerii acestei operaţiuni.
Acest caracter atrage sancţiunea rezilierii în cazul neexecutării sau executării
necorespunzătoare a obligaţiilor de către părţile contractante.
Caracterul “intuitu personae” al francizei se explică, încât priveşte alegea beneficiarului prin
bonitatea şi condiţiile manageriale de care dă dovadă acesta, iar în privinţa francizorului prin
omogenitatea reţelei de franciză, succesul de care se bucură afacerea, obiectul fracizei, etc.
În sfârşit franciza este un contract de adeziune care constă în accea că dacă beneficiarul
consimte la încheierea contractului va trebui să se supună regulilor impuse de francizor, acest
caracter rezultă din prevederile art.l lit. c care stipulează că beneficiarul este selecţionat de
francizor şi aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză.
 
Categorii de francize
 
Cele mai cunoscute forme de franciză sunt:
 franciza de producţie sau industrială;
 franciza de distribuţie;
 franciza de servicii;
 „master franchise” sau franciza principală.
Franciza industrială vizează producţia de bunuri şi constă în autorizarea francizatului de către
francizor, prin mijlocirea unei licenţe, să fabrice sub marca francizorului produsele acestuia.
Francizorul acordă consultanţă managerială pregăteşte personalul, oferă asistenţă tehnică şi
comercială, know-how-ul , dreptul de a folosi marca şi alte drepturi de proprietate industrială şi
intelectuală.
Franciza de distribuţie dă dreptul francizatului să vândă diferite produse sub marca, fie a
producătorului, fie a angrosistului.
Franciza de servicii este cea mai răspândită şi este franciza prin care francizorul, care a pus la
punct o metodă sau o tehnică specifică de prestare de servicii, autorizează pe francizat să
utilizeze aceste metode şi tehnici în prestrarea aceluiaşi gen de servicii.
Franciza principală (master franchise) este franciza în care francizorul principal acordă altei
persoane, subfrancizor, în schimbul unei compensaţii financiare directe sau indirecte, dreptul de
a exploata o franciză în vederea încheierii de contracte de franciză cu terţi francizaţi.
  Aflată într-o continuă expansiune şi în România, franciza se întrevede ca o reţetă legală care
permite „copierea” unei afaceri de succes. Franciza, în întelesul său larg, reprezintă reţeaua
care leagă titularul afacerii de succes de comercianţii interesaţi în dezvoltarea propriei afaceri.
Mijlocul juridic care asigură legătura este contractul de franciză.
  Deşi clauzele sale sunt o combinaţie de clauze specifice mai multor tipuri de contracte, cum
sunt contractul de închiriere, contractul de asociere în participaţiune, contractul de know-how
sau contractul de muncă, contractul de franciză are un statut juridic autonom, bucurându-se de
reglementări specifice proprii.
  În sistemul de drept românesc cadrul juridic care trebuie respectat la redactarea contractului
de franciză este reprezentat de Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al
francizei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 79 din 9 aprilie 1998, republicată în Monitorul
Oficial nr. 180 din 14 mai 1998 („Legea”).
  Legea nu defineşte contractul de franciză, ci doar franciza ca tehnică de comercializare. Am
putea defini contractul de franciză ca fiind acel contract prin care francizorul se obligă să pună
la dispoziţia francizatului un nume comercial, însemne comerciale şi un know-how verificat,
asistenţa tehnică şi comercială, pentru ca francizatul, în schimbul plăţii unei redevenţe, să poată
exploata sau dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu sub marca
francizorului.
  Este de reţinut faptul ca francizorul transmite numai dreptul de folosinţă asupra semnelor de
atragere a clientelei (numele comercial, însemnele comerciale şi know-how-ul), iar nu dreptul de
proprietate asupra acestora.
  Conform Legii, francizorul este un comerciant, titular al drepturilor asupra unei mărci
înregistrate care asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate,
dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu, care
utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi inovaţiei,
asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului, iar beneficiarul (sau francizatul) este acel
comerciant, persoana fizică sau juridică, selecţionat de către francizor, care aderă la reţeaua de
franciză.
  Urmărind structura legii, se poate distinge:
 o fază precontractuală;
 o faza contractuală;
 o faza postcontractuală.
Faza precontractuală este perioada primordială a procesului de francizare, când francizorul face
publice anumite informaţii despre afacere cu scopul selecţiei de francizaţi, iar francizaţii „aleg”
francizorul pe baza informaţiilor care li se pun la dispoziţie.
  Candidaţii la franciză trebuie să acţioneze dinamic şi să îşi creeze o imagine reală asupra
capacităţii proprii manageriale şi financiare de integrare în reţeaua de franciză, informându-se
asupra modalităţilor practice de exploatare a unui fond de comerţ în franciză.
  Pentru obţinerea informaţiei complete, francizorul este obligat să pună la dispoziţia
francizorului datele despre:
 experienţa dobandită şi transferabilă;
 condiţiile financiare ale contractului;
 elementele care permit francizatului să facă calculul rezultatului previzionat şi să-şi
întocmească planul financiar;
 obiectivele şi aria exclusivităţii acordate;
 durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii şi cesiunii drepturilor contractuale.
  Publicitatea relativă procesului de selecţie trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi să nu conţină
informaţii eronate, iar documentele publicitare care prezintă rezultatele financiare previzionate
ale unui francizat trebuie să fie obiective şi verificabile.
Faza contractuală. Contractul de franciză va fi astfel redactat încât să reflecte interesele
membrilor reţelei de franciză şi să protejeze drepturile de proprietate industrială sau intelectuală
ale francizorului. Principalul interes al membrilor reţelei este dezvoltarea reţelei. Gradul de
dezvoltare al acesteia este direct proporţional cu bunăstarea membrilor săi.
  Legea prevede clauzele minimale care trebuie să se regăsească în orice contract de franciză
şi anume: obiectul contractului, drepturile şi obligaţiile părţilor, condiţiile financiare, durata
contractului (care trebuie apreciată astfel încât francizatul să îşi poată amortiza investiţiile
efectuate şi care de regula este între 3 şi 10 ani), condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere
a contractului, cu stabilirea clară a circumstanţelor care pot determina rezilierea fără preaviz şi a
unui termen de preaviz rezonabil pentru cazul în care francizorul nu doreşte reînnoirea
contractului.
  În funcţie de necesităţile practice, următoarele clauze pot fi incluse în contractul de franciză:
 dreptul francizorului de a dezvolta conceptul de franciză;
 condiţiile recuperării de către francizor a elementelor corporale şi incorporale care îi aparţin în
caz de cesiune a drepturilor francizatului decurgând din contract;
 condiţiile de utilizare de către francizat a semnelor de atragere a clientelei apartinând
francizorului;
 clauza de neconcurenţă;
 clauza de confidenţialitate;
 clauza de exclusivitate teritorială;
 clauza de aprovizionare exclusivă;
 clauza de preferinţă în caz de înstrăinare a francizei.
  Există anumite obligaţii care, fiind prevăzute de Lege, revin părţilor chiar dacă ele nu sunt
indicate expres în contractul de franciză. În acest sens, francizorul este obligat:
 să deţină şi să exploateze o activitate comercială anterior lansării reţelei de franciză pe o
durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
 să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială transferate;
 să asigure francizaţilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă comercială şi/sau tehnică
permanentă, pe toată durata existenţei drepturilor contractuale.
  La rândul său, francizatul are obligaţia:
 să dezvolte şi să menţină identitatea reţelei de franciză precum şi reputaţia acesteia;
 să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza
performanţelor şi a situaţiei sale financiare reale;
 să nu divulge terţilor know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toata durata contractului
de franciză, cât şi ulterior.
  Prin menţinerea identităţii reţelei de franciză precum şi a reputaţiei acesteia se înţelege în
primul rând respectarea standardelor de calitate ale afacerii transmise. Mai cu seamă în cazul
francizei aşa-numite „business format”, principala obligaţie a francizatului este aceea de a
respecta în detaliu modelul transmis de către francizor. Exemplul clasic este acela al reţelei de
franciză Mc Donald’s al cărui succes s-a propagat în plan internaţional tocmai datorită
conceptului de activitate standardizat.
  În ceea ce priveşte preţul contractului de franciză numit redevenţă (royalty), acesta se plăteşte
de către francizat periodic, iar cuantumul său diferă în funcţie de criteriile alese de către părţi
(procent din cifra de afaceri/ marja comercială sau o taxă fixă în cazurile în care francizorul nu
are un control eficient al volumului de vânzări).
  Redevenţa acoperă cheltuielile francizorului legate de asistenţă continuă acordată francizaţilor,
cele legate de dezvoltarea şi eficientizarea sistemului, precum şi un profit. Sunt cazuri în care
se prevede o redevenţă periodică minimă pentru a garanta un prag minim de remunerare a
francizorului.
  În afara de preţul contractului, în costul francizei mai pot intra şi alte cheltuieli. Pentru dreptul
de intrare în retea francizorul poate pretinde o taxă de intrare, iar în derularea contractului taxe
de publicitate, precum şi, dacă este cazul, taxe de exclusivitate sau taxe de training.
  Taxa de intrare se plăteşte o singură dată şi este destinată să acopere cheltuielile făcute de
francizor în cadrul procesului de recrutare, precum şi pentru asigurarea sprijinului francizatului
până în ziua inaugurării afacerii. Taxa de intrare poate fi plătită distinct sau sub forma unei
garanţii ori prin remunerarea personalului francizorului pus la dispoziţia francizatului.
  Taxa de publicitate nu este un venit al francizorului, ci este o sumă destinată promovării reţelei
de franciză. Potrivit legislaţiei fiscale, taxa de publicitate reprezintă cheltuială deductibilă la
impozitul pe profit. Aceasta poate fi inclusă în revedenţă sau poate fi prevăzută distinct.
  Taxa de exclusivitate se datorează în cazul în care părţile încheie un contract de exclusivitate
în beneficiul francizatului pentru o anumită rază teritorială. Ca regulă, exclusivitatea este
condiţionată de o cifră de afaceri minimă, numărul consumatorilor şi perspectiva creşterii
acestui număr. Legea prevede că taxa de exclusivitate trebuie să fie proporţională cu taxa de
intrare.
  Taxa de training a personalului francizatului acoperă costurile francizorului cu masa, cazarea,
călătoria, precum şi costul pregătirii propriu-zise. În contracte părţile cad de acord de regulă că
francizatul să îşi înceapă activitatea numai după participarea la cursul de instruire organizat de
către francizor.
  La încheierea contractului, francizatul trebuie să aiba în calcul şi acele cheltuieli necesar a fi
făcute cu procurarea mijloacelor de care are nevoie în derularea afacerii, cum sunt cele cu
achiziţionarea/închirierea spaţiului comercial, a echipamentelor sau cu salariul personalului
propriu.
  Ca regulă, contractul de franciză încetează prin expirarea termenului pentru care a fost
încheiat, prin rezilierea sau anularea acestuia. Pentru că este un contract care se încheie în
considerarea anumitor calităţi ale francizatului, în urma unui riguros proces de selecţie, franciza
va înceta şi la momentul decesului uneia dintre părţi, al punerii acesteia sub interdicţie
judecătorescă (dacă este vorba de o persoană fizică) sau la momentul falimentului ori
transformării persoanei juridice.
  Având în vedere ca francizatului i s-a transmis numai un drept de folosinţă asupra semnelor de
atragere a clientelei, iar nu dreptul de proprietate asupra acestora, la încetarea contractului,
drepturile incorporale transmise francizatului vor reveni francizorului, iar francizatul nu le mai
poate exploata.
Faza postcontractuală. La încetarea raporturilor contractuale, relaţiile dintre părţi trebuie să
respecte regulile unei concurente loiale. În acest sens vor fi incidente obligaţiile asumate prin
clauza de confidenţialitate sau clauza de neconcurenţă.
  În ideea păstrării identităţii comune şi reputaţiei reţelei de franciză, prin aceste clauze se
urmăreşte nedivulgarea know-how-lui de către fostul francizor, precum şi împiedicarea acestuia
de a se lansa într-o activitate concurentă sau susceptibilă de a fi concurentă cu activitatea
francizorului. În acord cu legislaţia concurenţei, pentru a fi apreciate ca valabile, clauzele de
neconcurenţa trebuie să fie indispensabile protecţiei know-how-lui tranferat de către francizor,
limitate în timp, spaţiu şi sub aspectul obiectului.
  În măsura în care pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe
o parte din piaţa românească, acordurile de franciză încadrate în categoria înţelegerilor verticale
trebuie aduse la cunostinţă Consiliul Concurenţei. Pentru a evita sancţionarea, înainte de
încheierea contractului, părţile pot adresa Consiliului Concurenţei o cerere de certificare
prealabilă a neintervenţiei prin care să se confirme că nu există temei pentru intervenţia
Consiliului Concurenţei în sensul interzicerii acordului. Dacă însă contractul a fost încheiat,
precum şi în cazul în care nu este certificată neintervenţia, părţile pot face cerere de exceptare
de la aplicarea legislaţiei concurenţei, prin încadrarea pe categorii. Atunci când Consiliul
Concurenţei constată că acordul nu îndeplineşte condiţiile de exceptare, va stabili un termen
pentru modificarea acordului, în sensul încadrării pe categoriile exceptate. Dacă însă
renegocierea acordului cu scopul încadrării pe categorii de exceptare nu are sau nu poate avea
loc, ca ultima soluţie, părţile pot solicita Consiliului Concurenţei dispensa pentru acordarea
beneficiului exceptării individuale.
  Deşi franciza nu este o reţetă care să asigure succes garantat, avantajele acestui sistem pot fi
imense atunci când există capacitatea financiară, managerială şi coordonare între părţile la
contract.
 
Efectele contractului de franciză
 
Contractul de franciză generează drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante.
  Obligaţiile francizorului. În literatura de specialitate în sarcina francizorului sunt puse
umătoarele obligaţii: transmiterea know-how-ului, transmiterea dreptului de utilizare a semnelor
distinctive ale francizorului, asistenţa tehnică şi/sau comercială, obligaţia de aprovizionare,
exclusivitatea şi publicitatea.
Transmiterea know-how-ului. Se sustine că transmiterea know-how-ului este o condiţie
esentială a contractului de franciză. Pentru a putea constitui obiect al francizei know-how-ul
trebuie să aparţină francizorului, să fie transmisibil şi să reprezinte un ansamblu de cunştinţe
noi.
Transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive ale francizorului este necesară pentru
atragerea clientelei. Aceste semne distinctive aparţin fondului de comerţ şi pot consta din firmă,
emblemă sau marcă.
Asistenţa tehnică şi/sau comercială este obligaţia în temeiul căreia francizorul trebuie să-i
acorde asistenţă permanentă beneficiarului, care poate consta din pregătirea personalului,
instruierea în vederea exploatării know-how¬-ului, supravegherea pentru respectarea
omogenităţii reţelei de franciză.
Obligaţia de aprovizionare se realizează prin furnizarea de către francizor beneficiarului
produselor comandate.
Francizorul se poate obliga la livrarea tuturor bunurilor necesare francizei sau doar la o parte
din acestea.
Exclusivitatea teritorială este o obligaţie a francizorului menită să-l protejeze pe beneficiar. În
temeiul acestei obligaţii francizorul nu va putea nici să desfăşoare el franciza în raza teritorială
pentru care a acordat exclusivitate beneficiarului, şi nici să transmită dreptul de a exploata
afacerea în regim de franciză altui beneficiar.
Publicitatea, în temeiul O.G. nr.52/1997 este obligaţia francizorului care constă în promovarea
imaginii şi a conceptului de franciză atât pe plan local cât şi naţional. Chiar dacă publicitatea ca
obligaţie cade în sarcina francizorului costurile acesteia, în practică, sunt suportate de către
beneficiar.
0bligaţiile beneficiarului. În temeiul reglementărilor cuprinse în O.G. 52/1997 rezultă trei obligaţii
principale ale beneficiarului, şi anume: păstrarea secretului know-how-ului, plata taxelor şi
redevenţelor şi neconcurenţa francizorului.
Păstrarea secretului know-how-ului. Contractul de franciză dă dreptul beneficiarului la folosinţa
know-how-ului în limitele convenite de către părţile contractante. În lipsa unor stipulaţii exprese,
contrarii, contractul de franciză nu dă dreptul beneficiarului de a divulga know-how-ul ori de a-l
folosi după încetarea contractului.
Know-how-ul nefiind protejat prin mijloace speciale, singurele măsuri de protecţie sunt cele
instituite prin clauzele contractuale.
Know-how-ul nu este cunoscut publicului, fiind un secret comercial al francizorului din care
cauză păstrarea secretului este obligaţie ce trebuie îndeplinită atât pe parcursul contractului cât
şi după încetarea acestuia.
Plata taxelor şi redevenţelor. Contractul de franciză fiind un contract sinalagmatic şi cu titlu
oneros, în schimbul transmiterii know-how-ului beneficiarul are obligaţia să plătească taxe şi
redevenţe.
Dintre taxele plătite de beneficiar cea mai frecventă este taxa de intrare care constă în plata
unei sume de bani, care, de regulă, se plăteşte la data încheierii contractului ca efect al intrării
beneficiarului în reţeaua de franciză.
Redevenţa reprezintă suma de bani pe care trebuie s-o plătească beneficiarul pe întreaga
durată a existenţei contractului.
În concret redevenţa poate consta dintr-un procent din profitul beneficiarului (10%,20%, etc.)
sau dintr-o sumă fixă.
Plata se face lunar sau pe o altă unitate de timp convenită de părţi.
Obligaţia de neconcurenţă. După cum am văzut în cele de mai sus, obligaţia de neconcurenţă
este instituită şi în sarcina francizorului, dar se exprimă sub alte forme decât cea a
beneficiarului.
În concret, această obligaţie se realizează prin aceea că beneficiarului îi este interzis să
contracteze francize cu concurenţi ai francizorului pe piaţă. În acest sens prevederile art. IO
dispun că francizorul poate să dispună o clauză de neconcurenţă beneficiarului. Obligaţia de
neconcurenţă a beneficiarului, spre deosebire de cea a francizorului, există atât pe durata
contractului cât şi după expirarea acestuia.
 
Încetarea contractului de franciză
 
Contractul de franciză încetează prin încetarea existenţei uneia dintre părţi, expirarea
termenului pentru care a fost încheiat şi prin anularea şi rezilierea acestuia.
Încetarea contractului datorită încetării existenţei uneia dintre părţi operează atunci când, în
cazul persoanelor juridice, expiră durata pentru care s¬-au constituit, s-a hotărât lichidarea
judiciară ori a intervenit falimentul.
În legătură cu expirarea duratei, ca mod de încetare a contractului de franciză, trebuie reţinute
regulile consacrate în art. 6 din O.G. nr.52/1997 potrivit cărora francizorul are obligaţia de a-l
înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz asupra intenţiei de nu reînnoi contractul la data expirării sau
de a nu semna un nou contract.
Un alt principiu ce cârmuieşte încetarea contractului ca efect a expirării duratei constă în dreptul
de preemţiune recunoscut în favoarea beneficiarului dacă interesul menţinerii sau dezvoltării
reţelei de franciză reclamă acest drept.
În legătură cu anularea contractului de franciză O.G.nr.52/1997 nu cuprinde reguli speciale, fapt
ce denotă că îşi vor găsi incidenţă principiile dreptului comun relative la nulitate.
În sfârşit, rezilierea va interveni ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a
obligaţiilor specifice, dar trebuie reţinut că, art.6 din O.G.nr.52/1997 obligă părţile, în cadrul
clauzelor de reziliere, să stabilească în mod clar circumstanţele care pot să determine o rezilire
fără preaviz. Potrivit art.5 contractul de franciză trebuie să cuprindă condiţiile de reziliere al
acestuia.
Prin urmare, din textele de lege reproduse se deduce că, pe de o parte, părţile trebuie să
prevadă în mod clar condiţiile în care intervine rezilierea, iar pe de altă parte, această sancţiune
presupune efectuarea unui aviz.
 
CONTRACTUL DE ASIGURARE
 
Contractul de asigurare este acel contract prin care asiguratul se obligă să plătească o primă
asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului
sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenele convenite (art.9,
Legea nr. 136/1995).
 
Caractere juridice ale contractului de asigurare
 
Caractere juridice ale contractului de asigurare sunt:
 caracter consensual (contractul de asigurare se formează prin simplul acord de voinţă al
părţilor, fără a fi nevoie de o formă solemnă de manifestare a voinţei). Condiţia formei scrise
trebuie îndeplinită pentru a putea proba drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractul de
asigurare, condiţie prevăzută expres imperativ în art.10 din lg.136/1995. Existenţa şi conţinutul
contractului nu pot fi dovedite prin martori, chiar dacă există început de dovadă scrisă, în
condiţiile prevăzute de Codul Civil;
 contract sinalagmatic părţile având obligaţii reciproce şi interdependente una faţă de cealaltă.
În principal, asigurătorul se obligă ca, la producerea unui risc asumat prin contractul de
asigurare, să plătească o despăgubire în cazul asigurării de bunuri sau de răspundere civilă,
sau suma asigurată (indemnizaţia de asigurare) în cazul asigurării de persoane. Asiguratul se
obligă să plătească o primă de asigurare în schimbul protecţiei oferite de asigurător pe o
perioadă determinată. Fiecare parte este creditor şi debitor al celeilalte;
 contract unic, chiar dacă se presupune o împărţire pe termene periodice. Fracţionarea are în
vedere doar modul de plată a primei, neputându-se înţelege că se divizează contractul în câte
perioade de asigurare ar fi prevăzute;
 contract cu executare succesivă (presupune mai multe prestaţii pe perioada de valabilitate a
sa; asigurătorul continuă să acorde protecţie asiguratului prin acoperirea riscului, iar asiguratul
este obligat să plătească primele de asigurare la termenele prevăzute).
Consecinţele executării succesive a contractului de asigurare:
 sunt aplicabile regulile rezilierii ce îşi produce efecte numai pentru viitor, primele datorate şi
încasate până în momentul rezilierii;
 partea care şi-a îndeplinit obligaţia are drept la contraprestaţia cocontractantului, până la
desfiinţarea contractului;
 dispariţia obiectului asigurat, prin efectul unui risc decât acela avut în vedere la momentul
încheierii asigurării, duce la rezilierea de drept a contractului de asigurare.
 
Elementele contractului de asigurare
 
Elementele contractului de asigurare sunt următoarele:
 riscul asigurat;
 prima de asigurare, ce reprezintă preţul asigurării;
 prestaţia asigurătorului în cazul producerii evenimentului asigurat.
A. Riscul asigurat. Dintre cele trei elemente ale asigurării, riscul este cel mai important,
determinându-le pe celelalte (calculul primei şi acordarea despăgubirii).
În literatura de specialitate, riscul are trei accepţiuni:
 riscul ca eventualitate a producerii unui eveniment aleatoriu. Această accepţiune este cea mai
importantă, riscul fiind un eveniment incert, care va constitui faptul generator al unui caz de forţă
majoră (incendiu, catastrofă naturală, deces). Este un eveniment incert pentru că poate privi
îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, referindu-se la apariţia efectivă a sinistrului sau la
data producerii acestuia ( în asigurările de deces, moartea asiguratului reprezintă un eveniment
care se va produce cu certitudine, dar la o dată necunoscută). Riscul fiind un eveniment viitor,
posibil şi incert, în cazul în care înainte de intrarea în vigoare a contractului, riscul s-a produs,
contractul va fi reziliat. Riscul asumat de asigurător trebuie să existe la momentul încheierii
contractului şi să fie precizat în contract, iar producerea riscului să nu fie la latitudinea
asiguratului (în caz contrar dispare elementul aleatoriu);
 riscul ca eventualitate a producerii unei daune. Contractele de asigurare nu disting
întotdeauna între conceptual de eveniment şi cel de daună. În jurisprudenţa franceză se afirmă
că evenimentul se produce înainte de încheierea contractului, există totuşi alea (element
întâmplător), atâta timp cât întinderea pagubei este incertă;
 riscul ca obiect al asigurării. Determinarea riscurilor asigurate se face în funcţie de obiectele
asigurate în caz de forţă majoră. La momentul încheierii contractului, este un angajament
condiţional al asigurătorului, sub influenţa evenimentului incert şi abia la producerea sinistrului
asigurarea reprezintă obligaţia asigurătorului;
Caracterele riscului:
 riscul trebuie să fie aleatoriu (caracterul aleatoriu al riscului rezultă în principiu din
incertitudinea evenimentului);
 riscul trebuie să fie real (caracterul real al riscului condiţionează existenţa contractului, astfel
încât dacă riscul nu există, contractul de asigurare devine nul, neavând obiect;
 riscul trebuie să fie licit (caracterul licit al riscului face ca obiectul contractului să nu fie contrar
ordinii publice neputând fi asigurate operaţiuni de contrabandă, de trafic de droguri, vânzarea
bunurilor furate).
B. Prima de asigurare. Prima de asigurare este reprezentată de suma de bani pe care trebuie
să o achite asiguratul, ca preţ al asigurării, către asigurător. Această sumă este alcătuită din
prima netă (necesară formării fondului din care se vor achita despăgubirile sau suma asigurată)
şi prima adaos (ce constă în acoperirea cheltuielilor realizate de asigurător, plătibilă pe unităţi
de timp, de regulă un an). În această perioadă îşi produce efectele principiul indivizibilităţii
primei, cuantumul ei nefiind recalculat chiar dacă contractul încetează pentru asigurat înainte de
termenul avut în vedere la încheierea sa. Valoarea primei este calcultă în funcţie de risc, fiind
determinată pe bază de date statistice.
Din prima de asigurare se constituie fondul de rezervă, din care se achită despăgubirile sau
sumele asigurate şi se acoperă cheltuielile legate de administrarea asigurărilor. Din primele
percepute societatea trebuie să obţină un profit. Potrivit art. 16 din Legea 47/1991, societăţile de
asigurare şi reasigurare au obligaţia să constituie, potrivit obiectului lor de activitate, rezeve de
prime şi de daune pentru celelalte feluri de asigurări şi reasigurări. Rezerva de prime pentru
asigurările se stabileşte în baza calculelor actuariale şi se administrează separat, iar rezervele
de daune se constituie în baza estimărilor, a datelor statistice sau a calculelor actuariale privind
plăţile de efectuat în viitor.
C. Prestaţia asigurătorului în cazul procedurii evenimentului asigurat. Asigurătorul va achita
asiguratului sau beneficiarului contractului de asigurare o sumă de bani cu titlu de despăubire
sau sumă asigurată la apariţia cazului asigurat.
În cazul asigurărilor de daune, despăgubirea se plăteşte numai în limita daunei daunei de
asigurare şi nu poate depăşi valoarea bunului din momentul producerii evenimentului asigurat.
 
Încheierea contractului de asigurare
 
Obiectul contractului. Determinarea bunului asigurat ca obiect al obligaţiei contractuale se face
în funcţie de tipul asigurării, în conformitate cu condiţiile generale sau speciale de asigurare, ce
fac parte integrantă din contract.
În asigurările de bunuri, în principiu orice bun expus unui risc poate fi asigurat cu condiţia să
existe. Există o excepţie de la acest principiu, în cazul asigurării “sur bonnes au mauvaises
nouvelles”, practicată în comerţul maritim.
Bunul asigurat trebuie să fie identificat prin indicarea caracteristicilor proprii. În cazul asigurării
de autovehiculelor, în contract trebuie să se menţioneze felul, marca şi tipul autovehiculului,
capacitatea cilindrică, indicativul şi numărul de înmatriculare. În ceea ce priveşte bunurile care
nu mai prezintă importanţă economică sau bunurile supuse unui risc excesiv, acestea nu pot fi
asigurate. Constituie un risc excesiv asigurarea bunurilor inflamabile, explozive, precum şi
lichidele acide pe timpul transportului.
Cauza. Art. 996 C. civil prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau
nelicită, nu poate avea nici un efect. Contractul de asigurare va avea o cauză ilicită când este
încheiat cu încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri. De exemplu este cauză ilicită într-un
contract de asigurare este asigurarea bunurilor ce fac obiectul contrabandei sau asigurarea
bunurilor rezultate din săvârşirea unor infracţiuni.
Momentul încheierii contractului. Contractul de asigurare se consideră a fi încheiat în momentul
în care se întâlneşte cererea cu oferta. Acest moment se determină după cum ambele părţi se
află una în prezenţa celeilalte, sau contractul se încheie prin telefon sau prin corespondenţă. În
raport de determinarea momentului în care s-a încheiat contractul se stabilesc viciile de
consimţământ şi cauzele de nulitate sau anulabilitate a contractului, se produc efectele
contractului, se calculează termenele de prescripţie şi se determină legea aplicabilă.
Locul încheierii contractului se determină tot în funcţie de momentul încheierii contractului.
În cazul în care contractul de asigurare conţine un element de extraneitate, în funcţie de locul
încheierii contractului se va afla legea aplicabilă în caz de conflict de legi în spaţiu.
În cazul unor litigii izvorâte din executarea unui contract de asigurare, locul încheierii
contractului poate indica instanţa competentă din punct de vedere teritorial.
Durata contractului de asigurare. Contractul de asigurare este un contract de execuţie
succesivă, astfel încât trebuie să se precizeze perioada de timp la care se referă drepturile şi
obligaţiile părţilor. Aceste precizări sunt cuprinse în poliţa de asigurare emisă de asigurător
(data la care asiguratul trebuie să plătească ratele de primă – dacă prima nu este unică – şi
perioada de timp în care asiguratorul este obligat să acorde prima de asigurare).
Durata contractului de asigurare se stabileşte de comun acord de către părţile contractante.
 
Proba contractului de asigurare- polita de asigurare
 
Înscrisul probant este reprezentant de poliţa de asigurare, care constată angajamentul reciproc
al asigurătorului şi asiguratului.
Poliţa de asigurare este documentul semnat de părţi, care atestă existenţa contractului de
asigurare. Potrivit art.10 din legea nr.136/1995 poliţa de asigurare trebuie să cuprindă numele
sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante, obiectul asigurării, riscurile ce se
asigură, momentul începerii şi cel al încetării răspunderii, primele de asigurare, sumele de
asigurare.
Poliţa de asigurare este sub forma unui imprimat stabilit de asigurător la care se anexează un
ansamblu de clauze comun tuturor contractelor de o anumită categorie şi care se numesc
condiţii generale.
Interpretarea contractului de asigurare se face pe baza următoarelor reguli dacă prevederile
sunt clare, precise, licite, ele trebuie aplicate întocmai. Dacă există contradicţie între clauzele
generale şi cele speciale, cele speciale sunt mai importante, ţinându-se cont de acestea. Dacă
unele clauze sunt echivoce, contradictorii, judecarea lor se va face interpredându-se în interesul
asiguratului, conform principiului “in dubio pro reo”.
 
Executarea obligaţiilor contractuale
 
Obligaţia de plată
 
Debitorul obligaţiei de plată este semnatarul contractului de asigurare, adică asiguratul sau
solicitantul. Dacă contractul este semnat de un mandatar, mandantul este parte la contract, iar
manadatarul are calitatea de solicitant. Asiguratul sau solicitantul este obligat să plătească
primele la termenele stabilite în condiţiile de asigurare.
  Când asiguratul nu este parte contractantă, cel care a solicitat încheierea contractului este
obligat să achite primele de asigurare. Asigurătorul poate opune beneficiarului asigurării
excepţiile rezultând din neplata primei, pe care ar fi putut să le invoce şi solicitantului asigurării.
În cazul producerii riscului, asigurătorul are dreptul să compenseze primele ce i se mai
datorează până la sfârşitul anului de asigurare cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului sau
beneficiarului.
  Persoana debitorului poate fi modificată în cursul contractului în cazul transmiterii contractului,
cu ocazia înstrăinării obiectului asigurat sau a decesului asiguratului, asigurarea continuând
dacă achizitorul sau moştenitorul îşi exprimă acordul în acest sens.
  În cazul decesului debitorului primei de asigurare, iar bunul asigurat este cuprins în masa
succesorală, obligaţia de plată a primei revine moştenitorului. Atâta timp cât bunul se află în
indiviziune, moştenitorii sunt ţinuţi în solidar la plata primei. În cazul în care a intervenit partajul,
celui căruia i-a revenit bunul în deplină proprietate este debitorul primei de asigurare.
  Obligaţia de plată a primei incumbă moştenitorilor din momentul deschiderii succesiunii şi în
perioada termenului de opţiune succesorală, achitatrea primei reprezentând un act de
conservare. Moştenitorii care au renunţat la moştenire nu vor mai fi obligaţi să achite prima ci
devin străini de moştenire, conform art. 969 C. Civil.
  În cazul achitării primei de asigurare de către succesibilul ce a renunţat la moştenire actul de
conservare este menţinut fiind în interesul comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.
  Schimbarea debitorului primei de asigurare intervine şi când bunul asigurat este înstrăinat.
Contractul de asigurare continuă să îşi producă efectele faţă de dobânditorul bunului, cu
condiţia ca prima de asigurare să fi fost achitată integral de către titularul contractului, sau cu
condiţia ca dobânditorul ulterior al bunului să plătească prima de asigurare aferentă. Pentru
ratele de primă datorate înainte de înstrăinarea bunului, obligaţia de plată rămâne în sarcina
titularului contractului.
  Potrivit art.1096 C. Civil, „plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului”, această
dispoziţie fiind aplicabilă şi în materia asigurătorilor. Plata primei de asigurare poate fi făcută şi
unui agent de asigurare, care lucrează în numele şi pe seama asigurătorului sau prin mandat
poştal.
  Plata primei se face de regulă la începutul perioadei de asigurare. Prima este stipulată în
contractele de asigurare ca fiind plătibilă pe perioade anuale cere corespund regulilor statistice.
Se poate prevedea ca asigurarea cu primă unică plătibilă în avans, asigurătorul putând să-şi
creeze fondul necesar pentru a suporta efectele producerii riscurilor asigurate.
  În materia asigurărilor se aplică regula portabilităţii plăţii. Plata primei de asigurare se face la
sediul asigurătorului care nu are obligaţia de a încasa prima de asigurare la domiciliul sau la
locul de muncă al asiguratului.
  Plata primei de asigurare se face în numerar, în moneda stabilită prin contract sau poate opera
compensaţia. Dacă asiguratul este creditor al asiguratului cu o sumă exigibilă şi lichidă,
intervine compensarea legală. Excepţia de compensare este opozabilă şi în cazul falimentului
asiguratului.
  De asemenea se poate plăti şi prin ordin de plată şi se consideră a fi efectuată numai în
momentul în care s-a operat de către bancă, în contul asigurătorului.
  Ordinul de plată poate fi retras oricând înainte de executarea de către bancă. Dacă omiterea
operării este imputabilă băncii, s-a considerat că prima a fost plătită în ziua în care s-a
înregistrat la bancă ordinul de plată, cu condiţia ca asiguratul să aibă disponibil în cont.
 
Obligaţiile asiguratului la producerea riscului
 
Asiguratul este obligat prin lege să declare asigurătorului cazul asigurat într-un termen. El poate
fi obligat convenţional prin clauzele contractului de asigurare să furnizeze în asigurările de
bunuri un raport detaliat şi estimativ al pagubelor cu toate motivările sau de a depune o
plângere, în caz de furt, de a permite medicului consultant al asigurătorului de a face toate
constatările necesare, în caz de asigurare contra accidentelor corporale. Pentru nerespectarea
acestei obligaţii pot fi prevăzute în contract diverse sancţiuni.
Obligaţia de declarare a cazului asigurat. Asiguratul este obligat să avizeze asigurătorul despre
producerea riscului din momentul producerii acestuia până în momentul stabilit în contractul de
asigurare.
  În cazul nerespectarii acestei obligaţii intervine ca sancţiune refuzul asigurătorului de a plăti
despăgubirea sau indemnizaţia de asigurare. Această sancţiune este aplicabilă în cazul
întârzierii de asigurat de a declara evenimentul.
  Efectul refuzului este că asiguratul pierde dreptul la suma asigurată.
  Declararea tardivă privind agravarea riscului şi sinistrului nu poate fi opusă asiguratului cât
timp asigurătorul a stabilit că întârzierea declarării a cauzat un prejudiciu.
Obligaţia asigurătorului la apariţia cazului asigurat. Obligatia principală a asigurătorului constă
în plata prestaţiei datorate în caz de sinistru. Asigurătorul poate să se angajeze prin clauzele
contractuale la alte obligaţii printre care şi acelea de a îndruma apărarea asiguratului de
responsabilitate civilă în procesul intentat contra victimei. Din momentul încheierii contractului,
eventualitatea realizării riscului este aleatorie, obligaţia asigurătorului fiind un termen incert,
executarea ei devenind certă prin producerea riscului.
  Realizarea evenimentului prevăzut în contract a fost certă (asigurarea în caz de deces), data
este însă necunoscută iar obligaţia asigurătorului fiind cu termen incert devine exigibilă prin
apariţia cazului asigurat.
  Creditorul obligaţiei de plată a despagubirii sau a indemnizaţiei de asigurare este asiguratul
semnatar al contractului. În caz de stipulaţie pentru altul, creditorul este asiguratul în contra
căruia a fost încheiat contractul sau beneficiarul desemnat în asigurarea de persoane.
  În asigurarea de responsabilitate, victima are la îndemână o acţiune directă contra
asigurătorului debitor al indemnizaţiei, cât timp asiguratul nu a fost în prealabil despăgubit.
  Proba creanţei împotriva asigurătorului incumbă creditorului sau beneficiarului asigurării. În
acest caz există două aspecte: proba cazului asigurat şi proba obligaţiei de asigurare a
asigurătorului.
  Proba cazului asigurat este raportată la toate împrejurările exterioare, fiind uşor de
demonstrat. Proba obligaţiei de acoperire din partea asigurătorului presupune că evenimentul
produs corespunde definiţiei riscului asigurat, creditorului îi va reveni obligaţia de a aduce proba
asigurării (poliţa de asigurare în original pentru a se evita falsurile fiind un instrument esenţial) şi
proba cazului de forţă majoră care face parte din obiectul contractului.
  Stabilirea sumei datorate de asigurător este realizată într-un mod total diferit în asigurările de
persoane şi în asigurările de bunuri.
  Asigurările de persoane sunt asigurări cu caracter forfetar, sumele asigurate fiind fixate prin
contract. Asigurările de daune sunt supuse unei duble limitări: una indemnitară şi una
contractuală. Principiul indemnităţii presupune o evaluare corectă a producerii unei daune
corporale, daune materiale sau pecuniare.
  Limitele contractuale sunt diverse, reprezentate de sume asigurate, plafoane de garantare,
francize.
Într-o poliţă de asigurare încheiată pentru evenimentele asigurate pe o perioadă clar
determinată, prevederea privind facultatea asigurătorului de a rezilia contractul după cauza de
forţă majoră nu poate avea efect decât la expirarea termenului de o lună de la data notificării
asiguratului.
  Asigurătorul care după o lună de zile a luat cunoştiinţă de cazul de forţă majoră, a acceptat
plata unei prime de asigurare sau fracţiuni de primă, corespunzătoare unei perioade de
asigurare care a început posterior faţă de sinistru, nu poate să se prevaleze de acest eveniment
pentru a rezilia contractul. Rezilierea după evenimentul asigurat este convenţională şi trebuie să
fie expres prevăzută de clauzele contractuale.
  Rezilierea este facultativă pentru asigurător. Fiind prevăzută în contract, asigurătorul are
opţiunea de a exercita sau nu dreptul la reziliere în funcţie de circumstanţele date.
  Rezilierea intervine în cazul fraudei la asigurare şi a contractului evaluat greşit. În primul caz
este vorba despre un caz de forţă majoră care fiind analizat sub aspect circumstanţial duce la
formarea opiniei asigurătorului că asiguratul încerca să obţină despăgubiri pe nedrept.
  În cel de-al doilea caz, circumstanţele producerii cazului asigurat relevă că prin fraudă riscul
asigurat este mult mai probabil că se va produce. Rezilierea poate fi prealabilă unei noi oferte
de asigurare adaptate la condiţii mai stricte: taxe de prime majorate, măsuri de prevenţie
exigente, francize ridicate.
 
Modificarea contractului de asigurare
 
Modificarea contractului de asigurare poate fi cerută de către asigurat şi de către asigurător
astfel:
A. Cerută de asigurat. Dacă asiguratul face prin scrisoare recomandată o propunere
asigurătorului de a prelungi sau modifica un contract, sau de a repune în vigoare un contract
suspendat, această propunere este considerată ca acceptată de asigurător, dacă nu este
refuzată într-un termen de asigurător, termen care este stabilit în contractul de asigurare.
Tăcerea asigurătorului echivalează cu o acceptare.
Condiţiile de modificare sunt următoarele:
 existenţa unui contract de asigurare în curs de executare;
 propunerea de modificare prezentată asigurătorului printr-o scrisoare recomandată.
  Dacă contractul ia sfârşit el nu poate fi modificat. Un contract suspendat nu poate fi modificat
până când nu îşi va relua valabilitatea pentru cel ce solicită modificarea.
  Conţinutul modificării priveşte de multe ori durata contractului şi riscurile asigurate.
  Propunerea referitoare la durata contractului pune probleme în privinţa prelungirii unui contract
pe durată determinată care nu conţine clauza de tacită reconducţiune sau de repunere în
vigoare a unui contract suspendat.
  Propunerea referitoare la riscurile garantate este susceptibilă de a fi acceptată, dacă
modificările se înscriu în cadrul acordului iniţial: modificarea sumei asigurate, transferul
asigurării automobilului asupra altui autovehicul de aceeaşi putere sau schimbarea folosirii unui
autovehicul.
  Modificarea fără discuţii între părţi nu trebuie să fie substanţială, dacă se înscrie în cadrul
tarifului iniţial al contractului.
  Efectele modificării privesc în special adaptarea primei de asigurare. Modificarea produce
efecte juridice după expirarea unei perioade specificate de asigurător în contract sau propuse
de asigurat şi acceptate de asigurător.
  Proba modificării contractului iniţial de asigurare se face prin încheierea unui act adiţional.
Actul modificator presupune aceleaşi reguli de formă cu contractul iniţial, făcând corp comun cu
poliţa de asigurare căreia i se aplică şi care rămâne aplicabilă sub toate aspectele asupra
cărora nu au intervenit modificări.
B. Cerută de asigurător. În unele cazuri din motive juste, companiile de asigurare trimit spre
semnare un contract nou care îl modifică pe celălalt.
Dacă se inserează în contractele noi de asigurare unele clauze ce prevăd o mărire corelativă a
primei de asigurare, asigurătorul va trebui să aibă toate avizele autorităţii de supraveghere a
asigurărilor şi să obţină acceptul asiguratului.
Dacă se propune reducerea acoperirii oferite prin asigurare, această propunere trebuie să aibă
acordul părţilor contractante, altfel mărirea excluderilor de la asigurare nu îi va fi opozabilă
asiguratului.
Dacă contractul de asigurare cuprinde o clauză asupra termenelor de la care asigurătorul îşi
rezervă dreptul de a le modifica unilateral tariful de primă aplicabil, mărirea de tarif este
notificată de regulă prin avizul de modificare care corespunde datei de reînnoire a contractului
prin tacita reconducţiune. Asigurătorul plăteşte spontan prima de asigurare majorată, marcând
consimţămîntul la majorarea primei de asigurare.
Contractul poate să prevadă facultatea de reziliere pentru asigurat dacă nu este de acord cu
propunerea asigurătorului, reziliere care va avea ca efecte după trecerea unui termen de
preaviz de maxim de 30 de zile. Avizul de mărire a primei de asigurare va fi trimis cu o lună
înaintea modificării, după care curge preavizul de maxim o lună până la modificare.
 
Încetarea contractului de asigurare
 
Contractul de asigurare încetează să-şi mai producă efecte urmare a:
 expirării termenului de valabilitate;
 imposibilităţii de a fi derulat prin tacita reconducţiune;
 rezilierii de către asigurător pentru neplata primei de asigurare;
 exercitării dreptului de reziliere al asiguratului;
 rezilierii pentru neplata de către asigurat a modificărilor esenţiale intervenite pe parcursul
contractului de asigurare în legătură cu riscul asigurat, în considerarea căruia s-a încheiat un
anumit tip de contract de asigurare.
  Rezilierea constă în desfiinţarea pentru viitor a contractului de asigurare în cazul în care una
din părţile contractante nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate în mod culpabil. Conform art.
1020 Cod civil: “Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice,
în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său”.
  Noţiunea de reziliere este utilizată în legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din
România în art 17, 21 şi 36 astfel:
 Art. 17: “ Dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază în cazul în care
sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contractul
de asigurare. Asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat despre consecinţele neplăţii
primei la termenul de plată pentru cazul prevăzut la alin. 1 şi să prevadă aceste consecinţe în
contractul de asigurare”.
 Art 21: “În cazul în care contractul de asigurare este modificat prin acordul părţilor, denunţat
sau reziliat, plata ori, după caz, restituirea primelor se va face conform contractului de asigurare
sau în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.
 Art. 36: “În asigurările la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate să înceteze
plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia,
solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare”.
  Condiţii generale intervenite în rezilierea contractului:
 neexecutarea obligaţiei de către una dintre părţi;
 vinovăţia părţii respective;
 cauzarea unui prejudiciu prin neexecutare/executare;
 inexistenţa unei clauze de nerăspundere.
 
Clauze speciale cuprinse în contractul de asigurare
 
Clauza atestării: evidenţiează faptul că poliţa de asigurare maritimă a fost semnată de către o
persoană care are procură din partea societăţii de asigurare în care se precizează limitele
mandatului.
Clauza avariei: folosită în asigurările de transport, prin care se precizează că ori de căte ori
paguba suferită este sub un anumit nivel stabilit contractual, asigurătorul este îndreptăţit să
acorde despăgubirea.
Clauza abandonului: utilizată în poliţa de asigurare maritimă, prin care armatorul are
posibilitatea să abandoneze nava avariată în favoarea societăţii de asigurare în schimbul
despăgubirilor.
Clauza americană: prin care asiguratul dispune de două poliţe de la două societăţi de asigurare,
pentru aceleaşi riscuri. Cei doi asigurători răspund în ordinea datei prevăzute în poliţă; cel de-al
doilea va fi obligat la despăgubiri numai în cazul în care suma asigurată prevăzută în prima
poliţă nu acoperă întreaga sumă.
Clauza bonus-malus: are ca scop stimularea preocupărilor pentru conservarea bunurilor lor
cuprinse în poliţă; cei care au manifestat grijă şi în consecinţă nu s-au produs riscurile, vor
beneficia de scăderea primelor de asigurare pe care trebuie să le plătească (clauza bonus) şi
invers în cazul clauzei malus.
Clauza cesiunii asigurării: este folosită în asigurările maritime, conform căreia asiguratul poate
transfera interesul asigurat, în baza poliţei, în favoarea unei alte persoane, prin andosarea şi
predarea poliţei noului beneficiar.
Clauza asigurării transbordării: este utilizată în asigurarea maritimă şi are în vedere
răspunderea asigurătorului pentru transbordarea mărfii de la navă şi invers; pentru acoperirea
riscurilor specifice transbordărilor repetate între două nave, se percepe o supraprimă pentru
fiecare transbordare.
Clauza de depozit la depozit: conform acestei clauze, mărfurile sunt asigurate pe toată durata
transportului, indiferent de numărul mijloacelor de transport folosite, dar numai în cazul în care
termenul de transport să nu fie mai mare de 60 zile; este utilizată în tranzacţiile comerciale
internaţionale.
Clauza exceptării uzurii normale: utilizată în asigurările maritime; conform acestei clauze,
societatea de asigurări despăgubeşte valoarea navei, mai puţin amortizarea.
Clauza salvării: utilizată tot în asigurările maritime, conform acestei clauze se prevede suma cu
care asigurătorul contribuie la acoperirea cheltuielilor pentru salvarea bunurilor asigurate.
  Contractul de asigurare este reglementat şi de Codul Comercial în Titlul VI- “Despre
asigurarea în contra riscurilor navigaţiunei”- capitolul 1. “Despre contractul de asigurare şi
despre obligaţiunile asigurătorului şi asiguratului” care cuprinde în art. 618 obiectul asigurării
astfel:
  “Asigurarea poate avea drept obiect:
  1. Vasul, cu aburi sau pânze, gol sau încărcat, armat sau nearmat, singur sau acompaniat;
  2. Maşinile, uneltele, instrumentele, armamentul, dotaţiunea şi proviziunile;
  3. Navlul călătorilor şi al lucrurilor încărcate, pe lângă care se poate prevedea şi salariile
oamenilor din echipaj;
  4. Lucrurile încărcate;
  5. Sumele date cu împrumut maritim;
  6. Sumele plătite sau datorate pentru avarii comune şi cheltuielile făcute sau datorate pentru
avarii particulare, când nu ar fi acoperite printr-un împrumut;
  7. Şi în general, orice lucruri care se pot preţui în bani şi sunt supuse la riscurile navigaţiunei.
  Asemenea poate fi făcută asupra totalităţii sau a unei părţi din sus-zisele lucruri împreună sau
deosebit”.
  Articolul următor prevede că “Asigurarea e nulă dacă are de obiect: Sumele luate cu împrumut
maritim. Lucrurile care servesc drept garanţie împrumutului maritim nu pot fi asigurate decât
pentru partea valorii ce trece peste suma împrumutată”.
  Societăţile de asigurarea şi reasigurare sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România astfel:
  Asigurarea obligatorie se practică:
 de către societăţile de asigurare din România autorizate de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor;
 de către societăţile de asigurare autorizate de autorităţile competente din statele membre ale
Uniunii Europene care desfăşoară activitate în România conform dreptului de stabilire şi liberei
circulaţii a serviciilor.
  Societăţile de asigurare care au dreptul să practice asigurarea obligatorie conform alin. 1, la
cererea potenţialului asigurat, încheie asigurarea eliberând un înscris doveditor.
  Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor publicat în M.
Of. nr. 148/2000 reglementează în art. 3 activitatea de asigurare astfel:
  Activitatea de asigurare se grupează în:
 asigurări de viaţă;
 asigurări generale.
  Aceeaşi lege reglementează şi activitatea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ca
autoritate administrativă autonomă de specialitate, autofinanţată, cu personalitate juridică şi cu
sediul în municipiul Bucureşti, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor acestei legi.
  Punerea în executare a legii nr. 32/2000, supravegherea şi controlul respectării dispoziţiilor
sale revin Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi
al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România.