Regimul fiscal al patrimoniului

Referitor la impozitarea averii şi / sau veniturilor obţinute de către persoanele fizice

opţiunea socială în materie fiscală a conturat în decursul timpului două alternative: recurgerea la
impozite de tip real sau la cele de tip personal.
În cazul impozitelor reale aşezarea lor ţine seama doar de natura şi mărimea materiei
impozabile evaluate pe baza unor criterii exterioare acesteia, fără ca sarcina fiscală să fie
diferenţiată în raport cu situaţia personală a contribuabilului.
În decursul timpului s-au folosit multe tipuri de impozite reale:
- impozitul funciar, aşezat asupra principalei forme a bogăţiei în feudalism şi chiar la
începutul capitalismului. La determinarea mărimii lui se foloseau o serie de criterii de
evaluare a materiei impozabile precum: suprafaţa terenurilor şi calitatea lor, numărul
de animale deţinute sau al utilajelor agricole, mărimea arenzii sau preţul pământului,
etc;
- impozitul pe clădiri, caracterizat prin folosirea unor criterii de impunere de genul;
numărul de camere şi destinaţia acestora, suprafaţa utilă, aspectul exterior al clădirii,
mărimea chiriei, etc;
- impozitul asupra activităţilor comerciale, industriale şi a profesiilor libere, care a
cunoscut în special formele patentei sau licenţei (inclusiv în România) şi luând în
considerare o serie de aspecte ce ţineau de: mărimea capitalului, volumul afacerii,
veniturile preconizate a se realiza prin exercitarea unei anumite profesii, etc.
- impozitul pe capitalul mobiliar stabilit asupra mărimii dobânzilor sau altor venituri de
natură financiară plătite sau încasate.
Deoarece impozitele de tip real s-au dovedit inechitabile, devenind adeseori regresive s-a
procedat la diferenţierea sarcinilor fiscale în funcţie de capacitatea contribuativă a fiecărui plătitor,
apelându-se la impozitele personale.
Acestea au cunoscut de-a lungul tuimpului mai multe variante:
- impozitul de tipul „capitaţiei” dispărut în prezent, având ca şi trăsătură esenţială faptul
că se stabilea asupra persoanei însăşi, care era substituită materiei impozabile,
ajungându-se la situaţia în care subiectul şi obiectul impunerii coincideau;
 - impozitele personale pe venit sau avere moderne, la care sarcina fiscală se stabileşte
pe bogăţie şi nu pe individ, ţinându-se cont de situaţia personală a fiecărui contribuabil
(stare civilă, copii, stare de sănătate, etc.)
Astfel, în prezent impozitele personale pot fi împărţite în două mari categorii: impozite pe
avere, respectiv pe venit.
Impozitarea averii
Aceste impozite sunt legate de exercitarea dreptului de proprietate al persoanelor asupra
unor bunuri mobile şi imobile.
În funcţie de obiectul lor putem distinge următoarele categorii:
a) impozite propriu-zise asupra averii care pot fi la rândul lor:
- impozite asupra averii suportate din venitul produs de averea respectivă
- impozite asupra substanţei averii, care sunt suportate din aceasta şi conduc la
diminuarea ei
În cadrul acestei prime grupe de impozite pe avere, cele mai des întâlnite sunt acele
instituite asupra unor forma ale proprietăţii imobiliare, precum impozitele pe terenuri şi / sau pe
clădiri. Baza de impunere este reprezentată de valoarea de achiziţie, de înlocuire sau cea declarată
de proprietar, iar cotele sunt în general reduse, pentru ca impozitul să poată fi suportat din venitul
adus de avere. În România, în prezent acestea sunt încasate de bugetele locale, care au autonomie
în ceea ce priveşte stabilirea anuală a mărimii impozitului, diferenţiat în funcţie de amplasarea
proprieţătii şi categoria de folosinţă a acesteia.
În unele ţări se practică de asemenea un aşa numit impozit asupra patrimoniului, care este
un impozit pe capital suportat însă de venitul adus de utilizarea acestuia. El poate fi stabilit asupra
întregi averi imobile şi mobile a unei persoane, fizice sau juridice. Deşi obiectul acestui impozit ar
trebui reprezentat de toate activele ce pot fi evaluate, de regulă se impun doar patrimoniul agricol
şi cel forestier, precum şi bunurile imobile sau mobile utilizate pentru desfăşurarea unei activităţi.
Stabilirea unui impozit asupra averii globale, în completarea celui pe venitul global ar
permite instaurarea echităţii fiscale şi personalizarea impozitelor. Aceasta deoarece acest impozit
ar afecta în special persoanele în vârstă (peste 60 de ani) ieşite din viaţa activă şi care deţin un
patrimoniu constituit. În acest fel s-ar produce o echilibrare a presiunii fiscale suportate de
diferitele generaţii, deoarece impozitul pe venitul global afectează în special persoanele active,
aflate în faza de constituire a unui patrimoniu.
 b) Impozite asupra circulaţiei averii
Această a doua grupă are ca şi obiect trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri
de la o persoană la alta fie cu titlu gratuit prin moştenire sau donaţii, fie cu titlu oneros în urma
unui act de vânzare cumpărare.
În cazul impozitului pe succesiuni obiectul acestuia îl constituie averea dobândită prin
moştenire de la o persoană decedată. El se aplică asupra întregului activ succesoral, independent
de modul de împărţire al acestuia între moştenitori, sau separat pe partea de avere ce revine
fiecăruia.
Materia impozabilă este degrevată în prealabil de datorii şi de sarcinile ce grevează
succesiunile. În multe ţări, nu se impune partea ce îi revine soţului supravieţuitor sau
descendenţilor de rangul unu, sumele din asigurările de viaţă contractate de defunct, bunurile lăsate
în scop de binefacere, cheltuielile cu funeraliile. Calcularea impozitului se face pe baza unor cote
progresive al căror nivel este diferenţiat pe verticală în raport cu mărimea moştenirii şi pe
orizontală în raport cu gradul de rudenie al beneficiarilor. Deşi cotele pot fi foarte mari, ajungând
până la 80% în cazul marilor succesiuni, impozitul are un randament fiscal scăzut, datorită
sustragerii de regulă de la impunerea capitalului mobiliar sau a modului de evaluare a bunurilor
imobile.
Impozitul pe succesiuni este unul controversat existând argumente pro şi contra lui. Astfel,
adepţii acestuia apreciază că existenţa lui este necesară din raţiuni de echitate socială. Asta
deoarece instituţia succesiunii anulează egalitatea de şanse a oamenilor, beneficiarii unor moşteniri
sporindu-şi averea fără nici un efort sau merit personal.
De asemenea dacă moştenirea lăsată de cineva este mare înseamnă că defunctul nu a fost
impozitat cum se cuvine în timpul vieţii sau s-a sustras impozitelor. Astfel impozitul pe succesiuni
ar apare ca un instrument complementar de control şi corectare al impozitelor pe venit şi pe avere
plătite în timpul vieţii. Argumentele contra acestui impozit se bazează în special pe faptul că
existenţa acestuia descurajează economisirea şi incită la risipă.
Pentru a se preveni eludarea impozitului pe succesiuni prin acte de donaţie în cursul vieţii
s-a instituit impozitul pe donaţii. Ele este suportat de către cel care primeşte donaţia şi se calculează
în cote progresive ce diferă după mărimea donaţiei, gradul de rudenie, de momentul şi mobilul
donaţiei (între vii şi în vederea morţii). De regulă sunt exonerate donaţiile mici, cele în scop de
binefacere sau pentru acţiuni de utilitate publică, etc.
 Avantajul prezentat de către donaţii este acela că se poate organiza imediat succesiunea,
plătindu-se taxele la valoarea actuală (nu viitoare) a patrimoniului. Reversul este reprezentat de
faptul că deşi asieta este redusă, impozitul se plăteşte în avans, ceea ce poate avea implicaţii
financiare asupra patrimoniului (a mărimii acestuia).
Plata drepturilor şi cheltuielilor de către donatori nu se consideră o donaţie suplimentară
(nu se taxează). În schimb, în cazul moştenirilor cheltuielile cu succesiunea nu sunt deductibile
din masa succesorală taxabilă.
Există în plus diferenţe între cotele de impozit pe succesiuni şi cele pe donaţii. De
exemplul, în Marea Britanie marile succesiuni sunt taxate cu o cota de 40%, în timp ce în cazul
donaţiilor aceasta este de 20%.
Pentru a evita efectele unei fiscalităţi excesive a transmiterii cu titlu gratuit a averii, cei
care deţin un patrimoniu se pot pregăti pentru transmiterea acestuia achiziţionând o serie de
produse defiscalizate (exemplu: păduri, titluri de stat, asigurări de viaţă). De asemenea pot recurge
la soluţia unor societăţi civile sau familiale care permit evitarea indiviziunii şi facilitează
transmiterea patrimoniului.
Impozitele pe succesiuni şi donaţii vizează aşa cum am menţionat circulaţia cu titlu gratuit
a averii. În cazul în care transferul se face cu titlu oneros, prin vânzarea – cumpărarea unor bunuri
imobile sau mobile, impozitul pe circulaţia averii capăta forma unor taxe de timbru sau de
înregistrare. Ele se încasează în numerar sau prin aplicarea unor timbre fiscale, sunt obligatorii,
nerambursabile şi conferă autorităţilor fiscale dreptul de urmărire şi execuţie silită în caz de
neplată.
c) Impozite pe creşterea averii
Acestea au ca şi obiect sporul de valoare pe care l-au înregistrat anumite bunuri într-o
perioadă determinată de timp.
Un astfel de impozit este cel pe plusul de valoare imobiliară, calculat asupra diferenţei între
preţul de vânzare şi cel de achiziţie al unui imobil. Mărimea lui creşte cu atât mai mult cu cât
timpul trecut de la cumpărarea bunului şi până la revânzarea lui este mai scurt. Este plătit de regulă
de către speculanţii de terenuri sau clădiri.
Un impozit cu caracter excepţional de acest tip este cel aplicat asupra averilor aşa numiţilor
„îmbogăţiţi de război” de către o serie de state europene precum Franţa sau Anglia după cele două
conflagraţii mondiale.
 O sugestie pe care am face-o autorităţilor în domeniu ar fi introducerea pe o perioadă
limitată de timp a unui impozit similar şi în România de azi, care ar putea fi numit „impozit asupra
îmbogăţiţilor de tranziţie” sau „miliardarilor de carton”.

Impozitele pe venit

De regulă sunt supuşi la plata impozitului atât cetăţenii statului respectiv cât şi cei străini,
în măsura în care obţin venituri în ţara respectivă, la stabilirea mărimii impozitului putându-se lua
în considerare o serie de factori sociali (stare civilă, numărul de persoane aflate în întreţinere,
vârstă) sau nu.
Practica fiscală a consacrat două sisteme diferite de impunere a veniturilor persoanelor
fizice: impunerea separată şi cea globală.
Prima variantă presupune existenţa mai multor impozite distincte, fiecare vizând veniturile
obţinute dintr-o anumită sursă.
Impunerea separată prezintă în acest fel avantajul tratării diferenţiate a veniturilor în raport
cu provenienţa lor: muncă salarială, profesii liberale, plasamente, activităţi bazate pe mică
iniţiativă etc.
De asemenea impunerea separată prezintă avantajul pentru cei care realizează venituri din
mai multe surse, că se evită efectul progresivităţii impunerii, inerente în cazul cumulării tuturor
veniturilor.
Ce-a de a doua soluţie este impunerea globală a tuturor veniturilor realizate de o persoană
fizică, indiferent de sursa de provenienţă a acestora. În acest caz veniturile se cumulează, fiind
supuse unui singur impozit. Se practică în majoritatea ţărilor dezvoltate, prezentând dezavantajul
că nu ţine cont de natura venitului, toţi posesorii lor sunt supuşi aceluiaşi tratament fiscal.
Se practică impunerea cu cote proporţionale sau pregresive. Uneori se poate efectua într-o
primă etapă impunerea proporţională, urmată apoi de aplicarea unor cote progresive. Acestea sunt
diferenţiate pe tranşe, cu nivele ce diferă de la o ţară la alta. Astfel, în Germania cotele variază
între 22 şi 56%, în Franţa între 0 şi 60%, în Marea Britanie între 25 şi 44%, în Italia între 10 şi
72%, în timp ce în România ele se încadrează între 18 şi 40%.
Avantajele impozitului global constau în faptul că se aplică asupra întregii materii
impozabile, el permiţând pe de altă parte personalizarea sarcinii fiscale şi folosirea progresivităţii.
 Adversarii acestui tip de impozit susţin că practicarea lui incită la fraude, existând tendinţa
din partea contribuabililor de a nu declara o parte din veniturile realizate. De asemenea se consideră
că descurajeaza munca suplimentară, în afara locului principal de muncă, fiind un obstacol în calea
economisirii deoarece afectează în special veniturile mari sau cele realizate de clasa de mijloc,
categorii sociale care prezintă cel mai activ comportament de economisire.