”Prostia Artificială și Inteligența Altului”,

Se cunoaște că viața va fi întotdeauna în continuă dezvoltare. În timpurile cotidiene, când

tehnologia primează, percepția umană asupra existenței viitorului este substituită până la dorința
de a introduce umanizarea mașinăriilor.

Începând cu debutul istoriei omenirii, ființele vii au dorit permanent nu doar îmbunătățirea
elementelor posedate, ci chiar suprimarea și inovarea acestora. Singura șansă de supraviețuire a
ființei umane a fost inovația la nivel intelectual și dorința de afirmare. Plecând de la una dintre
cele mai spectaculoase și vitale descoperiri, focul, urmată într-un parcurs lent, dar cert, de cea a
roții sau a electricității, dorințele de sistematizare au fost continue. Ajungând în timpurile
noastre, se poate vorbi despre un evident parcurs al nevoilor. Astfel că, în timpurile cotidiene,
mașinăriile primează și nu doar că stau la baza fundamentului, ci sunt și o necesitate.

Vorbind despre primele mari descoperiri, nu se poate spune în mod cert cine au fost marii
revoluționari. Se presupune că pentru fiecare invenție, nu atât un om s-a aflat în spatele acesteia,
ci chiar grupuri mari ale comunităților. Așadar, dacă parcurgem această premisă, gândirea umană
nu poate fi caracterizată pe o bază individuală, ci pe o însușire de idei preconcepute și
intermediare. Această teorie a fost dezbătută parțial și menționată de marele maestru Jean
Baudrillard: nu există inteligență decât ca inteligență a altului („ii n'est d'intelligence que de
Vautre").

Acum, se poate vorbi cu regularitate, după anul 1950, când primele teme și folosirea termenului
au apărut, de inteligență artificială. Menită cu scopul de ușurare a vieții, gândirii și un adaos de
confort, încă de pe atunci, se continuă dezvoltarea. Însă, în ce măsură avem nevoie cu adevărat
de aceste schimbări? Îmbrățișată rapid, în mințile celor care au avut ocazia să aibă parte de
tehnologii și-au făcut apariția mulțimile de întrebări:” Pot mașinăriile să gândească?” sau din
pricina cantității de informație” care ar mai fi omul și care mașina? ”.

Alunecând ușor, răspunsul poate fi suficient de evident: mașinile sunt doar suma gândirii
raționale, lipsite de propria rațiune. Un exemplu elocvent, amintit în textul citat, este cel al
copilului-minune Z. Colburn, care calcula în minte la opt ani cu ușurință sau cel al lui G.P.
Bidder care a devenit un eminent inginer însă nu știa să explice mecanismele performanțelor lor.
Cu toate acestea, ajutorul acestora este bine-venit, pentru diferite aspecte ale vieții. Ceea ce la
început poate părea imposibil, precum învățarea, vorbirea și recunoașterea cuvintelor din limba
chineză, printr-o simplă accesare totul se transformă în veritabil. S-a demonstrat că în ideea de
capacitatea umană, individul poate citi fără să înțeleagă ce anume, atenția putând fi concentrată
doar pe îndeplinirea acțiunii, ci nu și pe înțelegerea mesajului. Cu toate acestea, nu se poate
vorbi despre inteligență, ci doar de un întreg proces de imitare, înțelegerea limbii nu poate consta
numai în presupusa bogăție lexicală. Astfel, în acest mod cuvintele caracterizatoare sunt imitarea
și copia exactă a celor receptate.

Pentru toate cele inventate, perfecțiunea nu poate fi un cuvânt cheie. În ciuda faptului că pot
cuprinde o mare varietate, nu vor reuși să înlocuiască abilitățile firii umane. De menționat este
faptul că în ceea ce privește firul cronologic, tehnologia și-a făcut apariția, s-ar putea spune, la
momentul potrivit. Utilizarea celor existente mileniului acesta sau anterior ar fi fost inutile pentru
vremurile de început sau invers. . Însă acestor necesități unde le sunt limitele? Se poate vorbi
despre limite și sfârșit satisfăcător pentru omenire? Nu, în mod categoric, limitele vor fi doar
în momentul în care cerul va putea fi atins.

Un mare dezavantaj pe care îl vor avea, multă vreme de acum înainte, cele menționate, este
capacitatea acestora. Cu toate modificările aduse, cel puțin pentru o perioadă mai lungă, nu va
putea fi posibilă acoperirea pentru dorințele noastre. În acest domeniu, este faptul că astăzi
computerele utilizează concepte fără a ajunge la înțelegerea lor. Un computer nu poate să posede
acest tip de inteligență abstractă, pentru că-i lipsesc mijloacele de a percepe concretul. Ea
rămâne, într-adevăr, lipsită de inteligența și gândirea umană. Pentru a fi cu un pas mai aproape de
tot ceea ce înseamnă” mai bine”, nu numai că aceste computere ar trebui să învețe, dar ar trebui
și să fie capabile de o gândire, pe puțin, asemănătoarea cu cea pe care o posedăm.

Un alt dezavantaj evident este reprezentat de faptul că linia subțire care stă la granițele dintre
inteligența reală și inteligența artificială va fi permanentă. Un robot despre care se știe sau nu că
este doar o creație, întotdeauna va avea elementele vizibile care nu-i vor permite să fie judecat
drept o ființă umană. Incapabil de sentimente sau simțuri, chiar dacă scopul ar putea fi îndeplinit,
nu ar fi suficient pentru ceea ce reprezintă un om.

Despre avantaje se poate vorbi încă cu apariția acestora. Fiind create pentru a se mula exact pe
cerințe, de la simplificare și până la ajutor, tehnologia este un” rău necesar”. Folosind termenul
de” rău”, ne întoarcem la un alt dezavantaj și anume că în ciuda foloaselor, problemele pe care le
creează sunt aproape în același număr cu cele bune. Plecând de la afecțiuni fizice care pot fi
reversibile și ajungând până la probleme de ordin intelectual, senzorial și de personalitate,
inteligența artificială își continuă lista.

Pentru speranțele noastre, acum asemănăm reușita dezvoltării cu extratereștrii. Putem aprecia că
în tot universul nu suntem singurii locuitori, însă fără o certitudine, rămâne la nivelul de
probabilitate. Atâta vreme cât nu s-au făcut vizibile urmele, nu putem spune exact că existența
lor este certă. Pe același principiu se află și viitoarele mașini, putem spera, însă este doar o
ipoteză.

O problemă cu care se confruntă aceste nevoi și noi orizonturi este concentrată pe faptul că baza
este pusă în totalitate în utilizarea acestora.” Căutăm o imagine ideală a propriei noastre lumi:
pornim în căutarea unei planete, a unei civilizații superioare civilizației noastre, dar dezvoltată pe
bazele unui model al trecutului nostru primitiv". O întrebare corectă ar fi de ce nu facem ceva să
îmbunătățim locul pe care îl deținem prin forțele noastre? De vreme ce suntem singurii pe
care ne putem baza, tehnologia nu ar trebui să ia locul meritat de noi. Pe moment poate fi
satisfăcătoare victoria aparentă, însă indivizii sunt creați pentru a fi și a muri. Despre schimbări
esențial existențiale nu putem vorbi.

Mai mult decât atât, se dorește apropierea cât mai mult de realitatea noastră. Cu siguranță că ne-
am dori o inteligență nici perfectă, nici cu diferențe prea mari de ceea ce putem concretiza și
raționaliza. Principal și momentan imposibil de atins, este exprimare artificială a sentimentelor și
a propriilor gânduri, o cale de invadare a gândirii. Însă, cu toate acestea, fie și îndeplinite într-o
anumită perioadă viitoare de timp, ce ar mai lăsa din specia umană? Absorbția și simularea va
conduce fie la robotizarea și căderea în banalitate a omului, fie acceptarea unor noi locuitori ai
Pământului.

Explorând întrebarea inițială, care sunt limitele necesității” noului” în viețile noastre, putem
ajunge la ideea că fiind într-un cerc continuu al metamorfozelor, limita va fi doar când totul va
exista, idee eronată, de altfel. Nu putem spune despre totalitate, când nu cunoaștem ce înseamnă”
tot sau nimic”. Pentru înfăptuirea mașinăriilor este necesară inteligența umană. Dar ce ne facem
când propriile gânduri nu sunt la bază gândurile noastre? Revenind la formula lui Jean
Baudrillard, nu putem avea idei fără a prelua informații de la tot ceea ce ne înconjoară. De când
ne naștem și până existența își găsește sfârșitul, omul stă într-o continuă așteptare de învățare.
Preluarea de ceea ce asimilăm deține, totuși, o amprentă proprie prin care putem afirma că avem
conștiință. Cuget, deci exist.

Așadar, drept concluzie, pot spune că, în ciuda abilităților aparente, inteligența artificială nu este
decât rodul uman, incapabil de gândire proprie și un nou vid prin care ideile și acțiunile altora ne
sunt implementate, stopând, într-o anumită măsură capacitățile noastre de gândire și implicit
stagnarea. Cu toate eforturile depuse, în niciun moment nu se va putea lua locul modalității de
gândire creatoare și ca efect pe termen lung va putea însemna chiar suprimarea speciei.