Lecţia 3: PIAŢA.

CEREREA ŞI OFERTA

 Piaţa
 Cererea individuală
 Cererea pieţei
 Oferta individuală
 Oferta pieţei
 Curba cererii
 
 Curba ofertei
 Elasticitatea cererii
 Elasticitatea ofertei
 Legea cererii
 Legea ofertei
 Preţ de echilibru
 

Cererea şi oferta de mărfuri şi servicii a căror analiză reprezintă conţinutul principal al acestui capitol se
constitue şi se desfăşoară pe piaţă. Dar ce este piaţa?; Care sunt rolul şi funcţiile sale? Piaţa oferă cadrul
necesar pentru ca profitul, unul dintre determinanţii esenţiali ai activităţilor economice, principal mijloc al
stimulării inovaţiei, eficienţei şi creativităţii economice să devină pârghia esenţială a evoluţiei ascen-dente
a economiei.
3.1. Piaţa: caracteristici, rol, tipuri
 Caracteristicile pieţei
Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, o dată cu economia de schimb, ca urmare a specializării
agenţilor economici. Iniţial, piaţa era un loc fizic unde cumpărătorii şi vânzătorii puteau negocia direct,
faţă în faţă. De-a lungul deceniilor însă, modul de a trăi şi de a munci al oamenilor a suferit nenumărate
schimbări, punându-şi amprenta şi asupra pieţei.
În contextul marilor transformări economico-sociale, cum ar fi integrarea economică europeană şi
internaţională, dezvoltarea rapidă a noilor tehnologii, în special în domeniul informaţiei şi comunicării,
creşterea presiunii competitive, dezvoltarea de noi produse şi servicii, piaţa a evoluat, devenind o realitate
din ce în ce mai complexă. Apar noi economii, care găsesc noi pieţe pentru produsele lor, şi, de asemenea,
reprezintă noi pieţe pentru Uniunea Europeană. Patru caracteristici importante ale evoluţiilor economice
actuale pot fi evi-denţiate:
–   creşterea schimburilor care au loc prin mecanismul pieţei, în timp şi spaţiu, ca urmare a adâncirii
diviziunii sociale a muncii şi a sporirii eficienţei;
–   extinderea pieţelor prin atragerea de noi teritorii, domenii de activitate, ca urmare a integrării
economice europene şi internaţionale;
–   diversificarea pieţelor atât sub aspectul sortimentelor pro-duselor, cât şi sub aspectul formelor de
efectuare a tranzacţiilor, incluzând atât pieţele formale, clasice, cât şi pieţele on-line şi pieţele informale;
–   creşterea legăturii şi interdependenţei dintre diferitele categorii de pieţe, în sensul că situaţiile
favorabile sau perturbările pe una sau mai multe pieţe generează reacţii asupra celorlalte.
Ce este, aşadar, piaţa? Termenul piaţă este folosit pentru a descrie orice împrejurare în care au loc
schimburi. Cele mai impor-tante definiţii care se dau acestui concept susţin că: „este un mecanism”, „este
locul de manifestare al concurenţei”, „este spaţiul economic în care acţionează cumpărătorii şi
vânzătorii”, „este locul unde este determinat preţul”, „exprimă relaţiile economice dintre agenţii
economici”, „un contract de vânzare-cumpărare” şi lista poate continua. Profesorul Paul Samuelson,
laureat al Premiului Nobel pentru economie susţine că[1]: „piaţa trebuie privită ca un mecanism prin care
cumpărătorii şi vânzătorii pot stabili nivelul preţurilor şi pot schimba între ei bunuri şi servicii;
....caracteristica esenţială a pieţei fiind aceea că îi adună la un loc pe vânzători şi cumpărători, oferindu-le
posibilitatea să stabilească preţurile şi cantităţile pentru un anumit bun sau serviciu”. El foloseşte
următoarea definiţie pentru piaţă:
Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre
cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un anumit bun
sau serviciu.
Acest mecanism rezidă în dialogul dintre vânzător şi cumpărător, care precede orice afacere, prin care
se realizează un acord contractual privind conţinutul afacerii, valoarea care constituie obiectul
contractului, durata, scadenţa onorării obligaţiilor etc. Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare
a componentelor ei fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa, profitul, salariul,
dobânda şi renta.
Mediul competitiv este specific economiei de piaţă, unde concurenţa este liberă, fiecare agent
economic manifestându-şi libera iniţiativă şi acţionând pentru realizarea propriilor
interese. Concurenţa are o influenţă benefică asupra eficienţei şi echilibrului pieţei. Ea stimulează
progresul tehnic şi creativitatea agenţilor economici, aceştia fiind preocupaţi de satisfacerea în condiţii
superioare a nevoilor de consum şi de maximizarea profitului. În acest scop, se realizează raţionalizarea
costurilor, se influenţează deciziile de alocare a resur-selor utilizate în activitatea economică, precum şi
repartizarea profiturilor realizate. În concluzie, concurenţa garantează consumatorilor un nivel de excelenţă
în ceea ce priveşte preţul şi calitatea produselor şi serviciilor. Atunci când schimbul
este voluntar ambele părţi ale tranzacţiei au de câştigat.   
Piaţa este şi va rămâne instituţia centrală în jurul căreia gravi-tează viaţa economică, reprezentând
„motorul” creşterii economice. Nici rolul statului nu trebuie neglijat, fiind esenţial în asigurarea
unui climat în care pieţele pot funcţiona eficient. Prosperitatea unei economii moderne depinde de eficienţa
cu care statul intervine în corectarea eşecurilor mecanismului pieţei, fără a i se substitui, menţinând
totodată ambianţa de libertate economică. 
 Rolul (funcţiile) pieţei
Piaţa îndeplineşte un rol important în mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a economiei moderne
– cel de reglare a activităţii economice prin:
–   informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii şi ofertei;
–   orientarea agenţilor economici, deoarece piaţa determină preţurile şi cantităţile de echilibru,
emiţând astfel semnale şi deter-minând agenţii economici să aloce resursele în diferite domenii;
–   faptul că stă la baza deciziilor agenţilor economici privind investiţiile de capital, cantitatea şi
structura producţiei, schimbului şi consumului.
În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă mîna invizibilă prin care activitatea economică se adaptează
la dinamica nevoilor. Adam Smith, care a formulat principiul „mâinii invizibile”, potrivit căruia individul,
în dorinţa sa de a realiza binele personal, este călăuzit de o mână invizibilă spre realizarea binelui general,
face în lucrarea de referinţă[2] următoarea afirmaţie: „Menajele şi firmele interacţionează pe diferite pieţe
ca şi cum ar fi ghidaţi de o «mână invizibilă» care îi conduce la rezultatele pieţei dorite”. Prin intermediul
pârghiilor economice cum sunt: preţul, profitul, salariul, dobânda etc., piaţa furnizează informaţii
agenţilor economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă. Tendinţa de creştere a preţurilor şi a ratei
profitului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se stimulează mărirea ofertei şi punerea ei
de acord cu cererea. De altfel, termenul „economie de piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi
cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.
Piaţa stă la baza orientării vânzătorilor şi cumpărătorilor pentru a lua cele mai bune decizii
privind problema fundamentală a economiei: Ce şi cât de mult se produce? Cum se produce? Pentru cine
se produce?. Pieţele libere se caracterizează prin mulţi cumpărători şi vânzători de numeroase bunuri şi
servicii, care sunt interesaţi, în primul rând, de interesul personal. Deşi, agenţii economici îşi urmăresc, în
primul rând, interesul personal, şi nu obţinerea bunăstării economice a societăţii ca întreg, economiile de
piaţă, în care indivizii şi firmele decid ce să producă şi cât de mult să plătească, s-au dovedit. a fi benefice
dezvoltării de noi tehnologii şi produse, ceea ce influenţează bunăstarea economică generală.
O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului ce-i revine o
constituie autonomia de decizie a agenţilor economici sau libertatea economică. Adaptarea rapidă
a producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii, ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod
curent, necesită iniţiativă, o mai mare mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a
firmelor fără îngrădiri birocratice din partea statului.
Deşi pieţele reprezintă, de obicei, o cale bună de organizare a activităţii economice, totuşi apar şi
eşecuri în funcţionarea acesteia, cum ar fi formarea monopolurilor, poluarea, inegalitatea, prea puţine
preocupări pentru educaţie, sănătate şi siguranţă etc. În acest context, remarcabilele proprietăţi de
eficienţă ale mâinii invizibile pot dispărea şi este justificată intervenţia acţiunii guvernamentale cu rol
corector. Există două motive generale pentru ca un guvern să intervină în economie, şi anume, să
promoveze eficienţa şi echitatea.
Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie, totuşi, de intervenţia statului în
economie, adică de acţiunile acestuia, menite să corecteze imperfecţiunile pieţei, să contribuie la
funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei. Majoritatea economiilor, inclusiv cea a României, sunt
considerate economii mixte, care se bazează, în prin-cipal, pe interacţiunea liberă dintre consumator şi
producător pentru a determina ce, cum şi pentru cine produce. Guvernele pot, uneori, să îmbunătăţească
rezultatele pieţei, în unele domenii, prin luarea de decizii, în altele, prin impunerea de reglementări prin
politica bugetară, fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit etc.   
 Tipuri de piaţă
Există numeroase criterii de grupare a pieţelor. În continuare, vom prezenta trei dintre acestea, pe
care noi le considerăm  principale şi categoriile de piaţă aferente.
a) După obiectul tranzacţiei economice pe piaţă se disting trei mari categorii de pieţe în care
indivizii şi firmele interacţionează:
 Piaţa bunurilor: piaţa pe care firmele îşi vând bunurile produse atât menajelor cât şi altor firme;
formată la rândul ei din piaţa bunurilor finale şi  piaţa bunurilor de capital;
  Piaţa muncii: piaţa pe care menajele vând forţa de muncă, iar firmele o cumpără;
 Piaţa capitalului: piaţa pe care fondurile sunt depozitate şi împrumutate; formată la rândul ei
din piaţa capitalului, piaţa mo-netară şi piaţa valutară.
În general, economiştii iau în considerare şi piaţa factorilor naturali (în principal, pământul),
dar, în economiile moderne, se pune accentul cu precădere pe cele trei categorii de pieţe menţionate
anterior. Termenul de capital este folosit şi cu un alt sens, care se referă la utilajele şi clădirile folosite
pentru producţie. De aceea, nu trebuie să se confunde piaţa de capital cu piaţa bunurilor de
capital. Piaţa capitalului se referă la piaţa unde fondurile sunt economisite şi împrumutate, iar piaţa
bunurilor de capital se referă la pieţele unde bunurile de capital sunt vândute sau cumpărate. 
b) Din punctul de vedere al extinderii teritoriale, există:
 piaţa locală;
 piaţa regională;
 piaţa naţională;
 piaţa mondială.
c) Din punctul de vedere al desfăşurării concurenţei, există:
 piaţa cu concurenţă perfectă sau pură;
 piaţa cu concurenţă imperfectă.
Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de piaţă, în sensul că ele se
influenţează reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia
altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în dependenţă de piaţa
capitalului; extinderea investiţiilor de capital favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea
şomajului, după cum, dimpotrivă, blocarea investiţiilor, din cauza incertitudinii în afaceri economice,
afectează negativ piaţa muncii. Piaţa bunurilor de consum, prin preţurile acestora, determină comportamentul
lucrătorilor şi al celor care fac economii, pe pieţele respective. Echilibrul economic  parţial, în cadrul fiecărei pieţe,
condiţionează echilibrul economic general. Problema formării preţurilor este condiţionată nu numai „de
echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci el pune deopotrivă în cauză pieţe interdependente”[3]. 
3.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii
Piaţa este rezultatul interacţiunii dintre cerere, exprimată prin consumatorii care îşi cheltuiesc
veniturile pentru a cumpăra diverse produse sau servicii, şi ofertă, exprimată prin firmele care produc
bunuri în cantitatea şi calitatea care le ajută pe ele să-şi maximizeze profiturile. Analiza cererii şi ofertei
evidenţiază modul în care meca-nismul pieţei reuşeşte să rezolve cele trei probleme economice fun-
damentale: ce, cum şi pentru cine se produce.
Alocarea veniturilor băneşti limitate pentru cumpărarea diferitelor bunuri necesare satisfacerii
nevoilor de consum derivă din compor-tamentul consumatorilor, iar structura cheltuielilor de consum
reflectă acest comportament. Teoria cererii evidenţiază modul în care nevoile şi preferinţele
consumatorilor determină nivelul cererii pentru diverse mărfuri.
 Delimitări conceptuale
In sens microeconomic, cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic
sau toţi agenţii economici decid să o cumpere într-o perioadă, la un preţ dat şi a altor împrejurări
economice şi extraeconomice care o determină.
Este important să se facă diferenţa între ceea ce doresc oamenii şi ceea ce ei aleg să cumpere, date
fiind cheltuielile limitate impuse de constrângerea bugetului lor şi preţurile diferitelor bunuri. Nu se
poate pune semnul egalităţii între cererea de mărfuri şi totalul nevoilor existente, într-o
perioadă sau alta; o parte a nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără vânzare-cumpărare, adică
prin autoconsum  sau consumul din producţia proprie.  
Cererea poate fi: individuală sau a pieţei.
Cererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic o cumpără într-o
perioadă în baza împrejurărilor economice (preţul unitar, venitul cumpărătorului, preţul altor bunuri etc.)
şi a preferinţelor cumpărătorilor.
Cererea pieţei (totală) desemnează cantitatea dintr-un bun pe care totalitatea agenţilor individuali
decid s-o achiziţioneze într-o perioadă, în condiţiile restricţiilor economice şi ale preferinţelor subiective
ce le sunt specifice. Cererea pieţei apare ca o agregare a cererilor individuale ale celor „n”
agenţi economici pentru bunul x şi la fiecare nivel de preţ. (C = Q1+Q2+....Qn); sau C = f(Q,
P)  
Privită sub cele două aspecte, cererea în sens microeconomic are caracter dinamic, fiind o funcţie de
mai multe variabile, dintre care cele mai semnificative sunt: preţul unitar al bunului supus
analizei, venitul mediu disponibil, preţurile unitare ale altor bunuri sub-stituibile sau
complementare, numărul populaţiei şi vârsta acesteia, perspectivele evoluţiei preţului, starea
conjuncturii economice, preferinţele cumpărătorilor şi intensitatea nevoilor acestora etc.
În continuare, vom vedea cum cantitatea cumpărată (∆Q) dintr-un bun se modifică la o modificare a
preţului (∆P), în condiţii de ceteris paribus[4].
 Legea cererii. Curba cererii. Deplasări de-a lungul curbei cererii
Legea cererii exprimă relaţia dintre preţul de piaţă al unui bun şi cantitatea cerută din acel
bun, în cadrul căreia cantitatea cerută evoluează în sens invers faţă de preţ, în condiţii
de ceteris paribus. Astfel, dacă preţul unei mărfi creşte (iar ceilalţi factori rămân neschimbaţi),
cumpărătorii tind să achiziţioneze o cantitate mai mică din marfa respectivă. În mod similar, dacă preţul
scade, ceilalţi factori rămân neschimbaţi, cantitatea cerută creşte.
Reprezentarea grafică a legii cererii poartă denumirea de curba cererii. Curba cererii ilustrează
cum se schimbă cantitatea cerută dintr-un bun la variaţiile preţului. 
Tbelul 3.1.

Evoluţia preţului şi a cererii la un bun oarecare

 Preţ unitar (P) Cantitatea (Q)
Cazuri
(u.m./buc) cerută (mil. buc)
A 5 10
B 4 12
C 3 16
D 2 17
E 1 20

 Fiecărei perechi de valori (P,Q) din tabelul 3.1. îi corespunde un punct pe grafic; aceste puncte sunt unite printr-o
linie care reprezintă curba cererii. Pe măsură ce preţul creşte are loc o deplasare în sus pe curba cereri, şi invers.
Panta negativă a curbei cererii ilustrează legea cererii descrescătoare (cererea fiind o funcţie descrescătoare faţă de
preţ). 
  Curba cererii are, de regulă,  pantă descrescătoare şi reflectă legătura inversă care există între
cantitatea cerută şi preţ.
Cererea evoluează în sens invers proporţional faţă de preţ, atât în cazul cererii  individuale, cât şi în
cazul cererii pieţei. Atunci când preţul se reduce, cererea se extinde, (ceteris paribus), iar atunci când
preţul creşte (ceteris paribus), cererea se contractă. Extinderea, res-pectiv, contractarea cererii, nu
trebuie identificată cu cea de creştere, respectiv, scăderea cererii, care presupune deplasarea curbei
cererii sub incidenţa factorilor acesteia, preţul unitar fiind considerat constant. Relaţia negativă dintre
preţul unitar şi cantitatea cerută se explică prin comportamentul normal al
consumatorului raţional, care acţionează pe criterii de eficienţă economică. 
În capitolul „Comportamentul consumatorului” se menţionează că echilibrul consumatorului se
realizează când utilitatea marginală obţinută prin cheltuirea unei unităţi monetare este aceeaşi, indiferent
care sunt bunurile achiziţionate. Dacă, de exemplu, există o stare de echilibru, (Umgx/px = Umgy/py), iar
preţul bunului „x” creşte, starea de echilibru dispare şi consumatorul îşi caută un nou echilibru sporindu-
şi achiziţiile din bunurile substituibile ale căror preţuri nu s-au modificat, diminuându-şi achiziţiile din
bunul al cărui preţ a crescut (sau invers, dacă preţul scade). 
Astfel, economiştii consideră că scăderea cantităţii cerute pe măsură ce preţul creşte este
urmarea efectului de substituţie şi a efectului de venit.









 Efectul de
substituţie are loc la
bunurile substituibile
(exemplu, unt şi
margarină) şi reflectă
situaţia în care creşterea
preţului la un bun îi
reduce cererea, crescând
cererea pentru bunul
substituibil, fără ca
 preţul acestuia să se
modifice.
 Efectul de venit pune în
evidenţă modificarea
cererii la un buget de
venituri dat, sub
influenţa variaţiei
preţurilor sau a unor
presiuni inflaţioniste.

Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale şi majorităţii bunurilor inferioare.
Pentru unele bunuri, însă, creşterea preţurilor este însoţită de o creştere a cererii, iar reducerea preţurilor,
de o reducere a acesteia. Teoria economică consideră că în categoria bunurilor normale sunt incluse
bunurile a căror cerere creşte odată cu sporirea veniturilor. În categoria bunurile inferioare sunt incluse
bunurile a căror cerere se reduce odată cu creşterea veniturilor şi invers.
Noţiunile de bunuri normale şi inferioare au fost introduse în teoria economică de către irlandezul
Robert Giffen, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când a analizat piaţa cartofilor pe fondul unei puternice
crize economice. Explicaţia lui Robert Giffen, cunoscută ca efectul Giffen, este că scăderea preţurilor
bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea cererii la aceste
bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai elevate. Aceste excepţii de la legea cererii se
întâlnesc destul de rar în realitate şi nu infirmă existenţa legii cererii.

 Deplasări ale curbei cererii. Factorii cererii

Legea cererii este valabilă numai atunci când toţi ceilalţi factori ai cererii rămân constanţi. Prin
factorii cererii sunt desemnate toate condiţiile economice şi extraeconomice care influenţează evoluţia
cererii – atunci când preţul este considerat constant. Dar, în practică, nimic nu rămâne constant. Orice altă
modificare decât cea a preţului bunului deplasează întreaga curbă a cererii, modificând cantitatea care va
fi cerută la fiecare nivel de preţ.
Principalii factori care deplasează curba cererii sunt: venitul mediu; preţul bunurilor
substituibile şi a bunurilor complementare; numărul de cumpărători; preferinţele şi
structura populaţiei; perspectivele de creditare; aşteptările indivizilor privind evoluţia
veniturilor şi a preţurilor.

Dacă la fiecare nivel de preţ există o creştere a cantităţii cerute, atunci curba se va deplasa spre dreapta.Dacă la
fiecare nivel de preţ există o scădere a cantităţii cerute, atunci curba se va deplasa spre stânga.
 Venitul mediu. În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi
dinamica cererii: când veniturile personale cresc, indivizii tind să cumpere mai mult, chiar dacă
preţurile rămân neschimbate, după cum, invers, scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La
bunurile denumite „inferioare”, între venituri şi cerere există o relaţie negativă: majorarea
venitului este însoţită de o reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri
mai elevate. Alături de preţul unitar, venitul mediu disponibil este factorul economic cel
mai important de care depind nivelul şi evoluţia cererii. 
 Preţul bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare. Creşterea preţului la un bun
(exemplu: unt), îi va reduce cererea, modificând curba cererii pentru un bun
substituibil (margarina), fără ca preţul acestuia din urmă să se modifice. Astfel, o creştere a
preţului untului conduce la o deplasare spre dreapta a curbei cererii de mar-garină, ilustrând că
 cererea pentru acest produs este mai mare la fiecare nivel de preţ. Câteodată, creşterea preţului
altor bunuri are efect opus, ca, de exemplu, cazul bunurilor complementare. Bunurile
complementare sunt bunurile care nu pot fi utilizate unul fără altul; spre exemplu, autoturismul
şi benzina: a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru acest bun,
dar şi pentru celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat; b) creş-terea preţului
unui bun duce la un fenomen invers, adică la micşorarea cererii la acest bun şi la bunul
complementar al cărui preţ nu s-a modificat. Spre exemplu, o creştere a preţului benzinei
deplasează curba cererii de maşini la stânga.   
 Numărul populaţiei. Între numărul populaţiei şi cererea pentru un anumit bun există o relaţie
pozitivă.
 Preferinţele (gusturile) şi structura populaţiei. Acestea sunt rezultatul influenţelor de ordin
cultural, istoric, precum şi al progresului ştiinţei şi tehnicii; dezvoltarea producţiei şi a societăţii,
în general, determină schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. Există bunuri cerute de
către toţi oamenii – alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă etc. Unele bunuri, ca, de
exemplu, tutunul şi alcoolul, sunt cerute numai de unii indivizi. Cererea la anumite bunuri
depinde şi de mărimea şi structura populaţiei pe grupe de vârstă, grad de instruire şi cultură etc.
Un rol important în modificarea prefe-rinţelor pentru anumite bunuri de pe piaţă îl are informaţia,
care îmbracă, de obicei, forma reclamei.
 Oportunităţile de creditare. Când băncile cresc cantitatea de monedă disponibilă pentru acordarea
de credite de consum, curbele cererii (în special, a bunurilor de folosinţă îndelungată, ca, de
exemplu, case, maşini etc.) se deplasează spre dreapta.
 Aşteptările indivizilor privind evoluţia venitului şi a preţului. În situaţia în care se prevede o
creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte, şi invers,
cererea se reduce dacă se prevede o reducere a preţului. În cazul în care se prevede o creştere a
veniturilor băneşti, cererea prezentă pentru un anumit bun creşte, iar dacă se prevede o reducere,
cererea prezentă scade, presupunând că toate celelalte condiţii nu se schimbă.  
În concluzie, distincţia dintre deplasarea de-a lungul curbei cererii şi deplasarea curbei
cererii este importantă. Deplasarea de-a lungul curbei cererii (fig. 3.1) este o simplă modificare a
cantităţii cerute dintr-un anumit bun la diferite preţuri în condiţiile în care ceilalţi factori rămân
neschimbaţi (ceea ce înseamnă o deplasare pe aceeaşi curbă, de la un punct la altul, determinată de
schimbarea preţului), iar deplasarea cererii presupune schimbarea cantităţii cerute la un anumit nivel al
preţului unitar (fig. 3.2). 

 Elasticitatea cererii
Alura (poziţia şi panta) curbei cererii  diferă de la un bun la altul şi de la un menaj la altul în funcţie
de natura bunurilor, depinzând de sensibilitatea mai mare sau mai mică a consumatorului la variaţiile
preţului.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a unui alt factor
al cererii. Se poate vorbi, în principal, de elasticitatea cererii în funcţie de preţ, de venit şi de preţul
altor bunuri.
1. Elasticitatea cererii în raport de preţ reprezintă sensibilitatea cantităţii cerute
dintr-un bun la variaţia preţului său unitar, ceilalţi factori fiind constanţi. Coeficientul
elasticităţii cererii în funcţie de preţ măsoară această sensibilitate, arătând cât de mult se modifică
volumul cererii unui produs în momentul în care preţul produsului respectiv se schimbă. Coeficientul
de elasticitate se calculează ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi
variaţia relativă sau procentuală a preţului unitar, folosind de regulă una dintre următoarele formule:
 Caseta 3.1
Exemplu numeric de calcul al coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ
În situaţia în care pe piaţă preţul unei mărfi creşte de la 100 la 150 u.m., iar cantitatea cerută se reduce de la 400
la 100 unităţi, ce fel de cerere caracterizează marfa respectivă?
  sau 
 Notă: S-a convenit ca orice coeficient de elasticitate să fie exprimat printr-un număr pozitiv, prin adăugarea
semnului „minus” în faţa formulei de calcul, chiar dacă legea cererii spune că preţul şi cantitatea cerută se
„mişcă” în direcţii contrare. 
 

 În funcţie de mărimea acestui coeficient, se disting mai multe tipuri de cerere, după cum urmează:
a. cererea elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar modificării
preţului, dar mai accentuat. Coeficientul de elasticitate este mai mare decât 1 (E cp > 1), iar
produsul dintre cantitate şi preţ creşte când preţul scade şi scade când preţul creşte. Curba
cererii formează cu abscisa un unghi interior mai mic de 45° (fig. 3.3.a);
b. cererea inelastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar modificării
preţului, dar mai lent. Coeficientul de elasticitate este cuprins între 0 şi 1 (1>E cp> 0) iar
produsul cantitate preţ se modifică în acelaşi sens cu modificarea preţului unitar. Curba
cererii face cu abscisa un unghi interior mai mare de 45° (fig. 3.3.b);
c. cererea cu elasticitate unitară exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar
preţului, dar cu aceeaşi intensitate. Coeficientul elasticităţii în funcţie de preţ are valoarea unu
(Ecp = 1), iar curba cererii face cu abscisa un unghi interior de 45° (fig. 3.3.c);
d. cererea perfect elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică foarte mult la o
schimbare nesemnificativă a preţului. Coeficientul elasticitate preţ tinde spre infinit  (Ecp→
∞), iar curba se prezintă sub forma unei drepte relativ paralele cu abscisa (fig. 3.3.d.). Este un
concept teoretic cu rare şi slabe corespondenţe în comportamentul şi manifestările concrete
ale pieţei;
e. cererea perfect inelastică exprimă situaţia în care cantităţile cerute nu reacţionează în nici un
fel la modificarea preţurilor; coeficientul elasticitate preţ tinde către zero (E c p→0), produsul
cantitate preţ se modifică în acelaşi timp cu preţul, iar curba sa se prezintă ca o paralelă la axa
oy (fig. 3.3.e). Poate fi imaginată ca cerere pentru un bun de absolută necesitate, cum ar fi un
medicament care condiţionează starea de sănătate (sau chiar viaţa) şi care va fi achiziţionat
sau consumat în doza prescrisă indiferent de evoluţia preţului său unitar.

 Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii

Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii sunt noţiuni diferite. Când curba cererii este o
dreaptă, coeficientul de elasticitate nu trebuie confundat cu panta dreptei. Panta, în acest caz, este aceeaşi
în orice punct de-a lungul ei, dar elasticitatea variază de la zero la infinit, astfel: este mai mare când preţul
este mare şi cantitatea mică şi foarte scăzută când preţul este mic şi cantitatea este mare (fig. 3.4).
Explicaţia constă în faptul că mărimea pantei se determină ca raport dintre variaţia absolută a preţului şi a
cantităţii, în timp ce mărimea coeficientului de elasticitate exprimă raportul dintre variaţia relativă sau
procentuală a cantităţii şi cea a preţului. Singurele excepţii apar în cazul cererii perfect elastice şi al celei
perfect inelastice, când cele două mărimi sunt egale.
În cazul unei linii drepte, coeficientul elasticităţii este mai mare în partea superioară, mic în partea inferioară şi egal
cu 1 la mijloc, în timp ce panta este aceeaşi.

 Elasticitatea cererii: factori de influenţă şi importanţă

Având în vedere că cererea pentru orice bun depinde de preferinţele consumatorului, elasticitatea
cererii în funcţie de preţ depinde de factorii economici, sociali, psihologici care influenţează  dorinţele
individuale. Totuşi, se pot stabili cîteva reguli generale privind factorii care influenţează
elasticitatea cererii în funcţie de preţ, dintre care menţionăm:
 Natura bunurilor; astfel, în general, bunurile de primă nece-sitate pentru viaţa
oamenilor (exemplu: hrana, combustibilul, îmbrăcămintea, medicamentele) au o cerere
 în funcţie de preţ inelastică, deoarece nu se poate renunţa la ele chiar dacă preţul lor
creşte. În schimb, bunurile de lux (sporturile de iarnă, excursiile) au o cerere elastică.
 Gradul de substituibilitate a bunurilor. Cu cât un bun are o plajă mai largă de înlocuitori,
fiind deci mai substituibil, are o cerere mai elastică la preţ, şi invers, în general, cererea
este inelastică pentru bunurile nesubstituibile sau mai greu substituibile.
Deci, între gradul de substituire a unor bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ
există o relaţie pozitivă.
 Timpul în care oamenii răspund la schimbările de preţ. Elasticitatea cererii este, de
obicei, mai mare pe termen lung, deoarece este mai uşor să se găsească înlocuitori
sau soluţii pentru a-şi modifica programele şi obişnuinţele de consum decât pe termen
scurt. Pe termen scurt şi foarte scurt, după ce preţurile s-au modificat, cererea este de
regulă ine-lastică, deoarece consumatorii nu s-au decis asupra modului în care să-şi
modifice programul de consum pentru a-şi realiza o nouă stare de echilibru în urma
modificării preţurilor.
Cunoaşterea coeficientului de elasticitate a cererii prezintă importanţă în procesul decizional,
deoarece ajută firmele să ştie cum este modificată cantitatea cerută, respectiv, venitul în cazul creşterii
preţurilor. Veniturile totale (Vt) obţinute de o firmă prin vânzarea unui bun se determină înmulţind preţul
(P) cu cantitatea cerută (Q). Astfel, relaţia este următoarea: Vt = P x Q.
Dacă se cunoaşte coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ, atunci se poate afla ce se va
întâmpla cu venitul total al firmei în cazul unei modificări a preţului:
1. dacă cererea este elastică, scăderea preţului duce la creşterea venitului total iar creşterea preţului
la scăderea venitului total;
2. dacă cererea este inelastică, scăderea preţului determină redu-cerea venitului total, iar creşterea
preţului determină creşterea venitului total;
3. dacă cererea are elasticitate unitară, scăderea preţului nu influenţează mărimea venitului total.
În concluzie, veniturile unei firme cresc în cazul cererii elastice, când preţul se reduce, şi în
cazul cererii inelastice, când  preţul creşte. Mărimea veniturilor depinde de raportul dintre
modificarea cantităţii cerute şi a preţului.
1. Elasticitatea cererii în raport de venit exprimă sensibilitatea cererii unui consumator pentru
bunul „x” când venitul său se modifică (ceilalţi factori fiind constanţi). Coeficientul de elasticitate a
cererii funcţie de venit se determină ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi
variaţia relativă sau procentuală a venitului.
2. Elasticitatea încrucişată a cererii apare în cazul bunurilor substituibile şi complementare şi
măsoară sensibilitatea cantităţii cerute din bunul X, în raport cu modificarea preţului unitar al bunului Y.
Concluzie:
1. când Eîccx/py are valoare pozitivă, cele două bunuri sunt substi-tuibile;
2. când Eîccx/py are valoare negativă, cele două bunuri sunt com-plementare;
3. când Eîccx/py are valoare nulă, cele două bunuri sunt indiferente unul în raport cu celălalt în
programul de consum al consumatorului dat.
Nivelul scăzut al încrederii în economie, majorarea preţurilor materiilor prime şi continuarea procesului
de ajustare bilanţieră în sectorul financiar şi cel nefinanciar au contribuit, alături de şomajul ridicat,
politicile fiscale mai restrictive şi de cererea externă scăzută, au condus la încetinirea activităţii
economice din zona euro în anul 2012. În consecinţă, PIB a scăzut cu 0,5% la nivelul întregului an, după
doi ani de creştere pozitivă moderată. În special ca urmare a evoluţiei negative consemnate de cererea
internă, PIB real din zona euro s-a contractat începând cu trimestrul II 2012, după stagnarea din trimestrul
I.
Delimitări conceptuale

Variabila pieţei denumită ofertă se referă la producerea şi desfacerea mărfurilor, iar agentul ofertei
este firma.
 Oferta, în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un întreprinzător
sau toţi întreprinzătorii o produce şi o comercializează într-o perioadă, în funcţie de nivelul
preţului unitar şi de alte împrejurări economice şi extra-economice.
Ca şi în cazul cererii, oferta poate fi:
a) individuală, adică cea pe care un anumit agent, o anumită firmă „x” este dispusă să o producă şi
să o comercializeze în condiţiile preţului unitar existent, într-o anumită perioadă;
 b) a pieţei (totală), adică întreaga cantitate a unui bun pe care sunt dispuşi să o producă şi să o
comercializeze toţi întreprinzătorii care acţionează într-o anumită ramură.
Privită sub cele două aspecte, oferta în sens microeconomic are un caracter dinamic,
fiind influenţată de numeroşi factori, dintre care mai importanţi sunt: preţul unitar, tehnologia,
preţul factorilor de producţie, preţul bunurilor substituibile, taxele şi subsidiile,
perspectivele de creditare, politica guvernamentală, numărul de producători, factorii
naturali.
Din rândul acestor factori, rolul determinant îl are preţul unitar, relaţie pe care o vom analiza în
continuare.
 Legea ofertei. Curba ofertei. Deplasări de-a lungul curbei ofertei
Legea ofertei exprimă relaţia dintre preţul pieţei şi cantitatea din marfa respectivă pe care
producătorii doresc să o realizeze şi să o vândă, în cadrul căreia preţul variază direct
proporţional faţă de cantitatea oferită, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi. Astfel,
atunci când preţul unui bun creşte, are loc extin-derea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade, are loc
contracţia ofertei (ceteris paribus).
Reprezentarea grafică a legii ofertei, poartă denumirea de curba ofertei şi se prezintă ca o dreaptă
sau o curbă (când funcţia ofertei este liniară, respectiv, neliniară). Spre deosebire de curba cererii, curba
ofertei este crescătoare, are pantă pozitivă şi este orientată SV-NE. 
 Curba ofertei are pantă ascendentă şi  evidenţiază legătura direct proporţională
existentă între cantitatea oferită şi preţ.
Relaţia pozitivă dintre nivelul şi evoluţia preţului unitar şi cantitatea oferită se explică prin
comportamentul întreprinzătorului, care tinde să îşi asigure starea de echilibru (optim), când profitul total
este maxim. El compară preţul pieţei cu costul marginal şi, atunci când costul marginal este inferior
preţului, producătorul este tentat a mări cantitatea oferită pentru că fiecare unitate
adiţională îi asigură majorarea profitului total. Astfel, când costul marginal este dat, iar preţul
unitar creşte, starea de echilibru se asigură la o cantitate mai mare decât cea precedentă. În felul acesta, se
ivesc perspective suplimentare de câştig, extinderea producţiei devine tentantă atât pentru cei care
activează în industrie, cât şi pentru unii agenţi din alte ramuri, care sunt atraşi spre ramura unde preţurile
au crescut în speranţa că vor obţine atât profit normal, cât şi, probabil, profit pur (suplimentar).
Există şi situaţii de ofertă atipică sau anormală, denumite paradoxul ofertei, ca excepţie de la
legea ofertei, în care creşterea cantiăţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci când preţurile scad,  ca, de
exemplu: produsele perisabile – legume, fructe sau oferta de muncă[5] (cantitatea de muncă, în special,
numărul orelor supli-mentare), care la un nivel al preţului (salariului real) are tendinţa să se reducă pentru
că utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a salariului. Un alt exemplu
este paradoxul King, care exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli, mici şi mijlocii,
care apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei agricole. Atipicitatea
constă în aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se extinde, deoarece doar astfel
producătorii debitori pot să-şi procure mijloacele băneşti pentru achitarea creditelor scadente. În acest caz,
curba ofertei are pantă negativă. 

 Deplasarea curbei ofertei. Factorii de influenţă ai ofertei

Ca şi în cazul curbei cererii, curba ofertei se poate deplasa în plan, crescând sau scăzând cantitatea
oferită la fiecare nivel de preţ. Sub incidenţa factorilor ofertei şi în condiţii de ceteris paribus pentru
preţ, curba ofertei se deplasează spre dreapta când oferta creşte şi spre stânga când oferta scade. De aceea,
este foarte important să se facă distincţie între mişcarea de-a lungul curbei (fig. 3.5.) şi o deplasare a
curbei .
Deplasarea curbei ofertei spre dreapta indică o creştere a cantităţii oferite, în timp ce deplasarea acesteia spre stânga
indică o scădere a cantităţii oferite
Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o serie de factori, cum
ar fi:
Tehnologia. Computerizarea producţiei şi înlocuirea tehnologiilor învechite cu altele
1.
noi conduc la sporirea utilizării eficiente a resurselor economice, la scăderea costurilor
de producţie şi la creşterea ofertei.
2. Preţul factorilor de producţie. Creşterea salariilor, a preţului materiei prime, energiei
etc. va conduce la creşterea costului de producţie şi la reducerea ofertei. Aceasta explică
de ce cantitatea oferită de-a lungul curbei O2 este mai mică decât cantitatea oferită, la
acelaşi preţ, de-a lungul curbei O0 (fig. 3.6).
3. Preţul bunurilor substituibile. Dacă preţul unui bun creşte, atunci va creşte oferta
pentru acel bun şi va scădea oferta bunurilor substituibile.   
4. Taxele şi subsidiile. Reducerea taxelor pe profitul firmei va determina o creştere a
ofertei, iar acordarea de subsidii de la bugetul statului va conduce la o creştere a ofertei.
5. Perspectivele de creditare. Reducerea posibilităţilor de creditare poate reduce
capacitatea firmelor de a obţine factorii de producţie necesari în procesul de producţie,
conducând la deplasarea spre stânga a curbei ofertei.
6. Politica guvernamentală. Cadrul social-politic şi juridic prezintă o importanţă
deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi economice. Eliminarea taxelor vamale la
importul unui anumit bun va duce la creşterea ofertei pentru acel bun şi, deci, o
deplasare spre dreapta a curbei ofertei.
7. Factori naturali. Curba ofertei de produse, în special agricole, se poate deplasa spre
stânga sau spre dreapta în funcţie de factorii naturali (secetă, inundaţii etc).
 Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ reprezintă gradul de sensibilitate a cantităţii oferite dintr-un
produs la modificarea preţului unitar. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei (E op),
care se calculează ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite şi variaţia relativă
sau procentuală a preţului, pe baza uneia dintre relaţiile:
In functie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting mai multe
feluri de ofertă:

a. Oferta elastică , când variaţia procentuală a cantităţii oferite este mai mare decât variaţia
procentuală a preţului:   Eop>1
b.  Oferta cu elasticitate unitară , când când variaţia cantităţii oferite este egală cu
variaţia preţului; ,  Eop=1
c. Oferta inelastică , când variaţia procentuală a cantităţii oferite este mai mică decât
variaţia procentuală a preţului; Eop<1
d. Oferta perfect elastică, reprezintă un concept teoretic care presupune că, la un nivel dat
al preţului, cantitatea oferită creşte continuu, tinzând spre infinit:  Δ P/P0  = 0, iar
Eop→∞
e. Oferta perfect inelastică reprezintă un alt caz teoretic şi reflectă situaţia în care,
la orice variaţie a preţului, oferta nu se modifică   Δ Q/Q0  = 0, iar Eop= 0
Principalii factori care determină gradul de elasticitate a ofertei sunt:
−      condiţiile stocării şi costul stocării pe care le impune fiecare marfă în funcţie de natura ei:
perisabilă sau nu; periculoasă pentru sănătatea oamenilor şi a naturii sau nu; dimensiunile
 spaţiului de stocare solicitat şi condiţiile cerute, etc. Când costul stocării este mic, oferta este, de
regulă, elastică, şi invers;
−      disponibilitatea factorilor de producţie Dacă factorii de producţie pot fi procuraţi cu uşurinţă
de pe piaţă, atunci producţia poate fi mărită uşor printr-o creştere uşoară a preţului unitar, deci
oferta este elastică;
−      Timpul. Elasticitatea ofertei pe termen lung este mai ridicată decât cea pe termen scurt,
deoarece firmele îşi pot lărgi capacitatea de producţie prin investiţii (achiziţionează maşini,
clădiri etc.) sau pot apărea noi firme. Pe termen scurt oferta are un caracter inelastic,
oferta crescând numai ca urmare a creşterii resurselor disponibile (muncă, materii prime, energie
etc).
4.3. Echilibrul pieţei
In sens general, echilibrul
pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale la preţul pieţei, dac
ă celelalte condiţii nu se modifică.
La starea de echilibru, cantitatea cerută de către cumpărători este egală sau se apropie fo
arte mult de cea propusă de către producători (vânzători). Echilibrul este temporar, modifi
cându-se dacă se schimbă una din cele două forţe ale pieţei (preţul de echilibru sau cantit
atea de echilibru).
Grafic, pe o piaţă concurenţială a unui bun, echilibrul se obţine la intersecţia curbei cererii şi a
curbei ofertei. Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde formarea cantităţii de echilibru (Qe) şi a
preţului de echilibru (Pe). Spre ilustrare, vom considera datele din tabelul 3.3.
Tabelul 3.3.

Dinamica cererii şi ofertei

Cazuri Preţ Cantitatea Cantitatea Situaţia Tendinţa

unitar cerută oferită pe piaţă de evoluţie
u.m. (mil. buc) (mil. buc.) a preţului
A 1 40 10 Deficit ↑ Crescătoare
B 2 30 15 Deficit ↑ Crescătoare
C 3 20 20 Echilibru Neutră
D 4 15 18 Surplus ↓ Descrescătoare
E 5 12 30 Surplus ↓ Descrescătoare
La un preţ mai mare decât cel de echilibru, producătorii oferă mai mult decât vor consumatorii să
cumpere, rezultând astfel un surplus de produse care determină scăderea preţului. În mod similar, un
preţ prea mic determină apariţia unui deficit, iar cumpărătorii tind să „împingă” preţul în sus, pentru a
se ajunge la un nou echilibru. 

 Efectul variaţiei ofertei şi cererii

Echilibrul pieţei, respectiv, cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă în funcţie de

variaţia ofertei şi cererii.
În cazul variaţiei ofertei, presupunând cererea constantă, luăm spre ilustrare următoarele situaţii
(figura 3.9) :
a. când cantitatea oferită scade, curba ofertei se deplasează spre stânga; punctul de echilibru
(E1) se deplasează în sus; preţul de echilibru creşte;
 b. când cantitatea oferită creşte, curba ofertei se deplasează spre dreapta; preţul de echilibru
scade (E2), cantitatea de echilibru creşte.
[1] Paul Samuelson, William Nordhaus, Economie Politică, Teora, Bucureşti, 2000.
[2] Adam Smith,  „Avuţia naţiunilor”, 1776.
[3] Samuelson P., Nordhaus, W., Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 95.
[4] Economiştii folosesc termenii de caeteris paribus  pentru a arăta că toate variabilele, exceptând acelea
care urmează să fie studiate în acel moment, sunt ţinute constante.
[5] Detalii privind aliura curbei ofertei de muncă individuale sunt prezentate în capitolul Piaţa Muncii.
Salariul.

Probleme de reflecţie, întrebări


 Care este rolul pieţei în mecanismul de funcţionare a economiei moderne?
 De ce piaţa a fost numită „mâna invizibilă”?
 Când trebuie să intervină un guvern într-o economie de piaţă?
 Care este diferenţa dintre contracţia, respectiv, extinderea cererii şi scăderea, respectiv
creşterea cererii?
 Cum influenţează gradul de substituibilitate a bunurilor elas-ticitatea cererii?

Teste-grilă (exemple)
Alegeţi varianta corectă!
1. Bunurile de strictă necesitate pentru consumatori au, de regulă, o cerere, în funcţie de preţ:
a. elastică         
b. inelastică      
c. unitară
d. perfect elastică
 
2. Cand oferta creşte, preţul şi cantitatea de echilibru cunosc următoarele evoluţii:
a. ambele cresc
b. ambele scad 
c. preţul de echilibru creşte, cantitatea de echilibru scade
d. preţul de echilibru scade, cantitatea de echilibru creşte
 
3. Când cererea creşte, preţul şi cantitatea de echilibru cunosc următoarele evoluţii:
a. ambele cresc
b. ambele scad
c. preţul de echilibru creşte, cantitatea de echilibru scade
d. preţul de echilibru scade, cantitatea de echilibru creşte
 
4. Presupunând că preţul bunului x scade cu 9%, iar veniturile încasate se reduc cu 9%, în acest caz
cererea este:
a. elastică         
b. inelastică
c. cu elasticitate unitară
d. perfect inelastică
 
5. Presupunând că preţul unicului substituent al bunului A a scăzut, în mod normal:
a. va scădea cererea pentru bunul A    
b. va creşte oferta pentru substituentul bunului A
c. va creşte oferta pentru bunul A
d. va scădea cererea pentru substituentul bunului A