SPECII LITERARE

BASMUL

Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care

prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult:
-clisee compozitionale: formule tipice (initiale, ediane, finale);
-motive narative:calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si
pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic);
-spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai
general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca
explicatie a intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in
basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b)un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA
– definitie si caracteristici
Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt
prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau
participant direct la intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si
situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o
perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes,
urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori,
indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind
una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia
ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o
data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului,
motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare,
captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte
personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in
„Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie,
beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o
stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre
deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai
putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita)sau
celor analitice privind universul launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si
roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu
exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai
ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis
de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate
fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. („Hanul
Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion
Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA
NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA

-   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza intre
schita si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu
un conflict concentrat, care implica un numar redus de personaje.
-   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
-   Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu se
implica in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si
obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt
minime.
-  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje,
ale caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
-  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor
este precizat, ceea ce confera verosimilitate.
-  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a perso¬najelor decat
actiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea
conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate
(biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
-  Rolul detaliilor semnificative.
-  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea
(denumirea fr. nouvelle, it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor
abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela
are o constructie epica riguroasa.
NUVELA - comparativ cu alte specii epice in proza:
-    Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
-    Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
 Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela    
- tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a)    
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii    
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii    
 Povestire
 - caracterul subiectiv, prin situatia de     transmitator a naratorului (naratiunea la
persoana I)
 - autorul povestirii este mai interesat     de situatia epica incare se afla personajul
 - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari
senzationale  sau    insolite), dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitatii
Tipuri de nuvela:
-   dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
-   dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala.

NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje
istorice
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor,letopisete,lucrari
istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a
aparut in perioada pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc) ;
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul
actiunii fiind precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de
istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar
elaborarea lor se realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea
autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati,
comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta
naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai
cunoscute  nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

ROMANUL

Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se

poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este
bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si
intamplarile ce constituie subiectul operei.

Clasificare:
1. Romanul Doric :
Doric- prima virsta a romanului, o virsta  „a iluziei si inocentei genului” (sec. XVIII-
XIX)
Trasaturi:
- lume omogena, rationala;
- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii;
- morala tuturor  triumfa asupra moralei unuia singur;
- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii;
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient;
- timpul e urmarit liniar;
- se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.
„Mara” de I.Slavici, „Rascoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Morometii” de M.Preda,
„Enigma Otiliei” De G.Calinescu.
2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua virsta a romanului, „o virsta a constiintei de sine”.
Trasaturi:
- prefera analiza si confesiunea
- sunt scrise de obicei la persoana a intii
- naratorul devine personaj
- personajul e singuratic, izolat
- firul temporal nu mai e cronologic
- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta
- compozitia este moderna
- modul de expunere dominant este monologul
- finalul este deschis
„Ultima noapte de drgaoste, prima noapte de razboi” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”,
„Adela” de G.Ibraileanu, „Concert de muzica de bach”, „Maytrei” de M.Eliade.
3. Romanul Corintic:
Corintic- infatiseaza o virsta a ironiei (a doua jum. A sec XX)
Trasaturi:
- subiectul e ambiguizat, ascuns
- disparitia eroului
- personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului- papusar
- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc
experiente tragice
- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca.
- deconstructia formelor epice
„Crai-de-Carte-Veche” de Matei Caragiale, „Creanga de aur” de M.Sadoveanu, „Cartea
milionarului” de. St. Banulescu. 
 POEZIA

MIHAI EMINESCU
Luceafarul
de Mihai Eminescu
opera apartinand romantismului
Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”,
din 1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat
in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana
acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in
fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai
Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza
si a modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una
dintre aceste capodopere este opera literara „Luceafarul”.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile
specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima
parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din
umbra falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a
Luceafarului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se
realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea
umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina”, este in contrast
evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor/
Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara”.
Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub
sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca,
in care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt/Deasupra-i cer de
stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai/ Cum izvorau lumine”. De
asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza in poem
antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub
semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc/Si progoniri
de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism
este utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de
inspiratie basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara
corp”, pentru a crea in “Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A
fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila
dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul
romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea
terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: “Din umbra negrului castel”, dar
si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare
in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta
tema este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata
cu atribute deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de
cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva
dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de
geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin
raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat,
careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti
pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va
petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice
prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al
stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al
Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de
opozitie si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”,
prin intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care
este considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp
nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca
niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea
atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata
nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale
puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul
comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de
catre Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric
este realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de
imparat este „una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna
intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele,
dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi
nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar
voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O,
esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un
demon se arata”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o
fiinta supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii
mari si minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E
alba ca de ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De
rumeni, bata-i vina”.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre.
Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si
cele spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea
singuratatii unei tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte
supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor
bolti/Ea pasul si-l indreapta/Langa fereastra unde-n colt/Luceafarul asteapta.” Totodata,
in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica
a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal
meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma.”
Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care se realizeaza descoperirea
infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a poemului, in
care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau
lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”
Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de
7-8 silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri,
construite pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in
antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare:
„Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar
al ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De
asemenea, apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si
Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se
prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin.
Sunt evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul
apare ca „viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce
umple cupele cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de
dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob
amorul”.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie
in timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la
Demiurg, la momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii
releva lui Hyperion imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a
pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp,
nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi
tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si
visul meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n
trecut/In mari din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea
muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia
omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce
Eminescu numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul
alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de
noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva,
nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun,
o lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului
superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de
conditia sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se
detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul
vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”
Revedere
Mihai Eminescu
Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul iși exprima direct
sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la
melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in
revista "Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, deși fusese scrisa cu cativa ani
inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin
tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creație de
maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile
populare fiind imbogatite și innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia și perisabilitatea omului in contrast cu
perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema
timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de
opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema
este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura
artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia și tristetea poetului pentru viata trecatoare a
omului și admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un
prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante
afective, implicând totodata și sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care
meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga
poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca
bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila și ireversibila
conditia omului muritor și timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie
numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata și pe doua planuri
distincte: unul uman și celalalt al naturii și patru secvente lirice corespunzatoare celor
doua intrebari și celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Începutul
este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul
"codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul
liric, codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie
pentru acesta, precum și bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care
sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea
timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul
scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezintă raspunsul codrului, formulat in
același stil popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult",
ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale:
"Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia și forta de rezistenta a
naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-
mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ și gonind cantarile;"-, iar
armonia afectiva perfecta dintre om și natura este ilustrata prin bucuria codrului la
auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-și cofeile,/ Mi-o canta
femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care
conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme
vine", trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare
permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti".
Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura,
devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se
intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea
naturii. Ideea existentei trainice și perene a codrului, ca simbol al naturii, al
Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere
ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/
și de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge
pentru el ireversibil și implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe
cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;".
Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea
Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care
se inscriu: "Marea și cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu
izvoarele". Acestea sunt și principalele motive romantice intalnite in majoritatea
creațiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile și ideile
poetului și ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in
timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima
numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care
"asculta" viscolul, doinele și care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia
naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului
pentru codru: "codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de
mult", "Iar noi locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
 - dativul etic, specific creațiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea",
"vantu-mi bate", "frunza-mi suna";
 - "si"-ul narativ, specific popular: "Și mai fac....", "și de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8
silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om și etern pentru
Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind și aici armonia
inconfundabila intre glasul poetului și acela al poeziei populare, fapt care face ca
George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face
poezie populara fara sa imite, și cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism
poporan".

Plumb
de George Bacovia
opera apartinand simbolismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, George Bacovia se
impune in primele decenii ale secolului XX, ca un artist cu o viziune unica in literatura
romana. Poezia „Plumb” deschide volumul de debut al autorului, aparut, cu acelasi titlu,
in 1916.
Poemul se incadreaza in simbolism, o trasatura care evidentiaza apartenenta
poemului la acest curent literar fiind muzicalitatea. Aceasta deriva din repetarea
termenului „plumb” de sase ori pe parcursul textului, in pozitie simetrica in cele doua
strofe: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul meu de plumb”, „Si
flori de plumb si funerar vestmant”, „Pe flori de plumb si-am inceput sa-l strig”, „Si
scartaiau coroanele de plumb”, „Si-i atarnau aripele de plumb”. S-a observat frecventa
consoanelor „p”, „b”, „t”, „d”, „s”, „f”, „v”, dar si a vocalelor inchise „u”, „i”, „i”, care
contribuie la cresterea sonoritatii versurilor. Rimele masculine, cu accentul pe ultima
silaba a cuvantului aflat la sfarsit de vers, isi aduc, de asemenea, contributia, la
muzicalitatea textului. Nu in ultimul rand, aceasta muzicalitate este sustinuta si de
prezenta paralelismului sintactic, care confera si simetrie poeziei.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a autorului sunt evidentiate in
acest text in primul rand prin compozitie. Aceasta include 4 strofe de tip catren, cu
masura versurilor de 10 silabe si rima imbratisata. Organizarea in replica fidela a celei
de-a doua strofe fata de prima este vizibila nu numai la nivelul constructiei sintactice:
„Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul meu de plumb”, dar si in
distributia cuvintelor de final, pentru obtinerea rimei: versurile 1 si 4 din ambele strofe
se incheie cu termenul „plumb”. Cele doua strofe evidentiaza doua planuri ale
inregistrarii realitatii: unul exterior, constituit dintr-un numar redus de elemente:
cavoul, sicriele, coroanele si unul interior, reprezentat de sentimentul singuratatii. Se
stie ca orice creator, indiferent de epoca, isi simte harul ca pe o povara, ca pe o
condamnare la singuratate si nefericire. Dar Bacovia proiecteaza aceasta traire la
dimensiuni infernale, demonstrand, cu mijloace lirice, ceea ce contemporanii ii reprosau
lui Cioran ca minciuna: ca se poate trai, constant, pe culmile disperarii.
Consider, de asemenea, ca viziunea despre lume a poetului se exprima in text
prin intermediul simbolurilor, ce au o putere evocatoare deosebita. Reluarea
simbolului central, plumbul, da imaginilor vizuale valoare de obsesie. Alte simboluri
din text sunt: cavoul, exprimand izolarea artistului, dar si limitarea existentei umane,
sicriele, coroanele, vestmantul funerar, florile, toate accentuand ideea de apasare
existentiala. Plumbul, somnul si vantul sunt simboluri ale degradarii, ale vitregiei unui
univers in care nimic nu traieste cu adevarat.
Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica, in
care autorul isi exprima conceptia despre conditia poetului in societate. Astfel, o prima
idee poetica relevanta pentru sublinierea acestei teme este aceea ca sentimentele
poetului evidentiaza durerea neputintei de a infrunta destinul tragic. Ele subliniaza
faptul ca poezia este un strigat cutremurator, repede inabusit, al unei constiinte care
asimileaza lumea unui cimitir. O a doua idee poetica relevanta pentru sublinierea
temei textului este aceea a inadaptarii artistului care, in calitate de fiinta superioara,
hipersensibila, deci vulnerabila, nu-si gaseste locul in aceasta lume, pustie si rece ca un
cavou: „Stam singur in cavou...si era vant”. Spatiul stramt, mortuar este echivalentul
transfigurat al tuturor limitarilor, conditionarilor, in fata carora artistul se simte obosit,
singur si nefericit, idee evidentiata prin repetarea obsesiva a unor sintagme: „Stam
singur in cavou...si era vant”, „Stam singur langa mort...si era frig”.
Patru dintre elementele de compozitie si de limbaj din textul ales, prin care se
subliniaza viziunea despre lume a autorului, sunt: incipitul, titlul, elementele de
opozitie si de simetrie, motivele poetice.
Incipitul operei, „Dormeau adanc sicriele de plumb”, ilustreaza o exceptionala
capacitate de vizualizare, cu ajutorul unui lexic restrans. Incipitului ii este conferita
sarcina de a introduce cititorul intr-un univers straniu, rasturnat, in care obiectele capata
proprietati umane si se substituie omului, asa cum se observa chiar din strofa intai.
Verbul la timpul imperfect „dormeau” creeaza impresia de durata supsendata, de timp
incremenit in cosmar, cu atat mai mult cu cat el este static si se reia la inceputul strofei
a doua. Sustantivul concret „sicriele” capata un rol esential, potentat si de constructia
nominala, cu rol de calificare „de plumb”, ce tine loc de adjectiv.
Titlul este alcatuit dintr-un singur termen, un substantiv nearticulat, care ii
confera caracter de generalitate si care este potrivit pentru determinari: „sicriu de
plumb”, „flori de plumb”. El prefigureaza o confesiune poetica si o incheie, fiind plasat
si in finalul ultimului vers. Se creeaza astfel o circularitate dramatica a discursului
poetic, ce exprima sentimentul de cadere sub o greutate strivitoare. Plumbul este un
metal cenusiu, asociat cu strari negative precum tristete, nevroza, apasare sufleteasca,
oboseala. Metaforic, el sugereaza o existenta fara orizont, traita fara speranta.
Elementele de simetrie si de opozitie din text sunt puse in evidenta prin
compozitia textului. Deoarece sicriele, ca si florile, ca si coroanele sunt „de plumb”, se
poate deduce ca perceptia asupra realitatii este alterata. Paralelismul sintactic este
procedeul dominant de structurare a textului, fiecarui vers din prima strofa
corespunzandu-i un vers din a doua: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea
intors amorul meu de plumb”; „Si flori de plumb si funerar vestmant”, „Pe flori de
plumb si-am inceput sa-l strig”; „Si scartaiau coroanele de plumb”, „Si-i atarnau aripele
de plumb”. Simetria este data de plasarea termenului „plumb”, precum si a liniei de
pauza si a punctelor de suspensie in aceeasi pozitie, in cele doua strofe, contribuind
astfel la conturarea unei atmosfere apasatoare.
Motivele poetice ce se subsumeaza temei in aceasta poezie sunt: plumbul,
cavoul, vantul, somnul, frigul, singuratatea. Toate acestea alcatuiesc un camp semantic
unic al mortii atotcuprinzatoare care inghite lent, rabdator, fiinte: „mort”, obiecte:
„sicriele de plumb”, sentimente: „amorul meu”. Lumea este, in viziunea poetului, un
spatiu inchis, in care el se simte prizonier, din care nu poate evada si care il constrange
permanent.
Astfel, textul, care deschide volumul de debut al poetului, cu acelasi titlu, se
constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care autorul
isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un
univers liric singular in intreaga literatura romana.
Lumina de Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul
Alba, sat ce poartă-n nume „sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el
însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”,
autodefinindu-se „mut ca o lebădă” deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta
de 4 ani. Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal,
Lancrăm. Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga stă în îmbinarea de mare
profunzime a poeziei cu filozofia, care mărturiseşte - prin bogăţia metaforică, prin
terminologia originală - viziunea sa poetică, lirica evoluând atât în raportul dintre eu
şi lume, cât şi în modalitatea de expresie.

Poemele luminii (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic

vitalism, de dorinţa eului poetic de a se contopi cu misterele Cosmosului. Principalele
teme ale creaţiilor lirice din acest volum ilustrează natura, iubirea şi moartea, concepte
esenţiale ale existenţei. Poezia Lumina a fost publicată în revista „Glasul Bucovinei”, în
1019 şi inclusă apoi de Lucian Blaga în volumul de debut, Poemele luminii, apărut în
acelaşi an.

Tema poeziei

Poezia este o confesiune-artă poetică şi concentrează, în germene, întreaga lirică

erotică din volum, intensitatea iubirii fiind exprimată prin metafora revelatorie a
„luminii”, ca motiv central ce defineşte starea spirituală, de „iluminare”, a eului liric.

Titlul poeziei

Titlul poeziei „Lumina” este o metaforă revelatorie reprezentativă pentru

sistemul filozofic al lui Lucian Blaga şi sugerează cunoaşterea prin iubire a Universului,
cu trimitere la Geneza vieţii, constituind, totodată, un concept esenţial pentru existenţă.

Structura poetică şi semnificaţiile lirico-filozofice, limbaj artistic

Poezia Lumina este structurată în trei secvenţe lirice: prima şi ultima strofă
ilustrează monologul eului liric adresat iubitei; strofele a doua şi a treia compun un
tablou cosmogonic, iar strofa a patra exprimă, printr-o interogaţie retorică,
incertitudinea şi neliniştea provocate de natura misterioasă a luminii.

 Strofa întâi

Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenită senzaţie trăită şi receptată de

eul liric până în străfundurile fiinţei sale: „Lumina ce-o simt”. Sensul conceptului este
acelaşi cu „lumina mea” din poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, imaginată
ca un principiu energetic universal.

Lumina care-i năvăleşte în inimă la apariţia iubitei („Lumina ce-o simt /

năvălindu-mi în piept când te văd”) sugerează extazul iubirii şi „un strop”, („poate că
ultimul”) din lumina originară, trăirea căpătând dimensiuni cosmice: „oare nu e un strop
din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”.
 Metaforele „ziua dintâi” şi „lumina aceea-nsetată adânc de viaţă” definesc lumina
primordială, forţa demiurgică orbitoare care a făcut să se nască viaţa. Misterul iubirii
este comparabil cu miracolul Creaţiei. Sinestezia (figură de stil care transpune
metaforic un simţ ui limbajul altui simţ) creează stări tumultuoase prin fuziunea
imaginii motorii cu cea vizuală: „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te
văd”.

 Strofa a doua

Naşterea Universului este precedată de haosul primar, de „Nimicul” care „zăcea-

n agonie” şi „plutea-n întuneric”, până când „Nepătrunsul” a făcut un semn şi a rostit
cuvintele biblice „Să fie lumină!”. Relaţiile de opoziţie „întuneric” / „lumină” susţin
ideea genezei, când „a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” („Vechiul Testament,
Geneza, Facerea”). Conceptul haosului iniţial este definit prin metafora „Nimicul”, iar
Creatorul (Marele Anonim cum îl numeşte Blaga) prin metafora revelatorie
„Nepătrunsul”, care, în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - „Nepătrunsului
ascuns” - sugerează misterele Universului. Verbele la imperfect („zăcea”, „plutea”)
sugerează atemporalitatea ce defineşte haosul primordial, iar perfectul compus în
inversiune - „dat-a”- şi conjunctivul „Să fie”, ambele cu nuanţă imperativă, exprimă
porunca divină a Genezei.

 Strofa a treia

Strofa a treia începe cu explozia luminii care a cuprins într-o clipă lumea, „O
mare / şi-un vifor nebun de lumină / făcutu-s-a-n clipă”. Enumeraţia substantivelor „de
păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi, [...] de lume şi soare” sugerează prin aceste
simboluri principalele componente ale vieţii, de care are parte sufletul omenesc în
întreaga sa existenţă: slăbiciunile, sentimentele, idealurile, patimile lumeşti şi celeşti.

 Strofa a patra

  Strofa a patra este un distih şi este realizată sub forma unei interogaţii retorice
care exprimă ideea dispariţiei luminii orbitoare „de-atunci”, strălucire fără nici o
legătură cu lumina primordială. Revelaţia eului liric privind imaginea lumii aflate în
pericol de a se desacraliza este sugerată de metafora „orbitoarea lumină”, incertitudinea
receptării misterelor fiind exprimată de sintagma dubitativă „Cine ştie?”.

Strofa a cincea

Ultima strofă o reia, parţial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei.
Eul intim se pătrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora
revelatorie a luminii, reacţie afectivă intensă, care-l invadează în prezenţa femeii iubite:
„Lumina ce-o „simt năvălindu-mi în piept când te văd - minunată”. Vocativul
superlativ, „minunata”, sugerează desăvârşirea eternului feminin întruchipat de iubită,
fiind şi prima referire la această ipostază erotică.

Din lumina originară, ca sursă a Genezei, nu a mai rămas decât „ultimul strop”,
care se dovedeşte a fi misterul iubirii, calea esenţială de cunoaştere şi de viaţă: „e poate
că ultimul strop / din lumina creată în ziua dintâi”. Ideea constituie substanţa
fundamentală a filozofiei lui Lucian Blaga în definirea cunoaşterii luciferice, care s-ar
putea sintetiza m afirmaţia: cunoaşterea înseamnă iubire. Nuanţa dubitativă „poate”
concentrează incertitudinea eului liric despre faptul că, din toată „lumina aceea-nsetată
adânc de viaţă”, n-a mai rămas decât „un strop” pentru iubire.

Prezenţa în poezie a persoanei I şi a II-a singular manifestată atât în desinenţa

verbelor, cât şi prin pronume susţin ideatic lirismul subiectiv şi încadrarea creaţiei în
specia artă poetică. Ca element de recurenţă, se evidenţiază în poezie conceptul
„lumina”, care devine laitmotiv prin prezenţa lui în fiecare strofă: „Lumina ce-o simt”,
„un strop din lumina”, „lumina aceea-nsetată”, „Să fie lumină!”, „nebun de lumină”,
„orbitoarea lumină”.

Marin Mincu, definind simbolul luminii, afirmă că „sensul de lumină a

cunoaşterii este total suprapus sensului primordial al existenţei, al fiinţei. Verbul a crea
devine şi el sinonim cu punerea la imperativ a verbului a fi. Sinonimia blagiană este
deci o chestiune de semantică poetică originală: a fi devine sinonim cu a crea şi a
cunoaşte”.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Lirica blagiana s-a inscris nu doar in circuitul romanesc de valori, ci si in cel
european, gratie fortei creatoare si spiritului profund universal, semne ale unei depline
maturitati artistice, neegalate- si poate cercetate insuficient- inca. „Drumul poetului e
mereu catre izvoare”, spune Blaga, completand: „Poezia e ca o panza fara tiv, cu firele
bine batute, ale carei margini se pot destrama, dar care totusi nu se destrama”, imagine
atat de usor identificabila in opera sa, cumul de traditie si modernitate, de elemente
estetice autohtone si forme artistice novatoare.
Una dintre capodoperele poetului, publicata in 1919, in deschiderea volumului de
debut, intitulat ”Poemele luminii”, este opera literara Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii.
Poezia se incadreaza in modernism, inteles ca orientare literara din perioada
interbelica, incluzand toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie,
negand in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Atitudinea
moderna este deci anticlasica, anticonservatoare si impotriva traditiei. Inscriindu-se in
modernism, Blaga este considerat ca primul poet din cultura romana care reuseste sa
sincronizeze formele poetice romanesti cu cele europene.
Modernismul blagian reiese din optiunea poetului pentru versul liber si pentru
ingambament (procedeu artistic care consta in continuarea ideii poetice in versul
urmator, scris cu litera mica), care demonstreaza conceptia sa conform careia lipsa
elementelor de prozodie clasica permite exprimarea fluxului ideilor si a intensitatii
sentimentelor: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce
le-ntalnesc/in calea mea/in ochi, in flori, pe buze ori morminte.” Astfel, versurile nu se
supun ritmului clasic, nici nu au rima, iar masura este variabila 2-13 silabe. Eliberarea
de rigorile prozodice clasice este o forma a modernismului poetic, dar si o modalitate
directa de transmitere a mesajului filosofic al poeziei.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a poetului Lucian Blaga reflecta in
acest text dorinta de potentare a misterului cosmic. Prin iubire, omul poate restabili
corespondente intre Univers si sine, simtindu-se un fragment dintr-un mister ce se
autoregenereaza continuu. Astfel, poetul devine el insusi o forma de manifestare a
tainei. In viziunea originala a lui Blaga, pe de-o parte exista cunoasterea de tip
paradisiac, de tip logic si rational. Aceasta are ca scop dezvaluirea misterelor lumii pe
calea ratiunii, a gandirii logice, specifica savantilor. El exprima aceasta idee in poezie
prin versurile: „Lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns”. Pe de alta parte,
exista cunoasterea de tip luciferic, realizata pe calea sensibilitatii, specifica artistilor.
Aceasta nu are drept scop lamurirea misterelor, ci adancirea lor, amplificarea acestora,
prin intermediul sensibilitatii artistice, asa cum insusi poetul subliniaza: „eu/cu lumina
mea sporesc a lumii taina”.
Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica.
In acest text, o prima idee care subliniaza tema este modul in care poetul isi exprima
crezul sau artistic, conceptia sa despre poezie si despre menirea artistului. Blaga
modifica esential insusi conceptul de arta poetica, in viziunea sa acesta nefiind inteles
ca „mestesug”, ci ca modalitate fundamentala de situare a eului in univers, ca
modalitate de a fi in si prin poezie. Tocmai de aceea poezia este construita ca o
confesiune, pe baza lirismului subiectiv, in centrul secventelor poetice situandu-se eul
liric. Acesta isi face simtita prezenta prin pronumele personal „eu”, regasit de sase ori
pe parcursul textului, prin adjectivul pronominal posesiv „mea”, precum si prin verbele
la persoana I „nu ucid”, „iubesc”, „nu strivesc”. O a doua idee prin care se exprima
in acest text tema si conditia poetului o reprezinta explicarea menirii artistului prin
intermediul celor doua tipuri de cunoastere. Astfel, in viziunea lui Blaga, poetul este
dator nu sa descopere misterele universului, ci sa le adanceasca: „Uneori, datoria
noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult, incat
sa-l prefacem intr-un mister si mai mare.” Poetul subliniaza ideea ca trebuie sa
ocroteasca misterele universului: „eu nu strivesc corola de minuni a lumii” si „caci eu
iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, compozitia,
elementele de opozitie si de simetrie, figurile semantice.
Incipitul operei coincide cu titlul si contine o metaforie revelatorie, prin care
este definit universul ca o mare taina. Se observa asezarea pronumelui „eu” ca prim
termen al sintagmei: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. O trasatura a
expresionismului este vitalismul dionisiac (serbari dionisiace erau organizate in Grecia
antica in cinstea zeului Dionysos), caracterizat printr-un elan artistic deosebit, plin de
zbucium si pasiune. Frenezia trairilor, nevoia eului liric de a-si depasi limitele si de a
cuprinde universul intreg sunt subliniate astfel inca de la inceputul textului. Cei cinci
termeni alcatuiesc o propozitie enuntiativa negativa, care se deschide cu pronumele
personal „eu”, ce are rolul de a identifica clar eul liric, subliniind, prin prezenta acestui
pronume de persoana I, incadrarea operei in lirismul de tip subiectiv. Verbul „nu
strivesc” evidentiaza atitudinea ocrotitoare a eului liric in raport cu universul. Metafora
„corola de minuni a lumii” semnifica totalitatea misterelor lumii. Sintagma face
trimitere la ideea de perfectiune, prin termenul „corola”, cu forma circulara, dar si la
mister, prin continutul semantic al cuvantului „minuni”.
 Compozitia (secventele poetice) poemului evidentiaza structurarea acestuia in
trei secvente. Prima secventa poetica este formata din primele cinci versuri, ce definesc
cunoasterea de tip luciferic: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu
mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in flori, in ochi, pe buze ori morminte.”
Metaforele din versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte” sintetizeaza frumusetea
universului, fiind reprezentari ale tainelor acestuia. Astfel, florile sunt elemente
vegetale, simbolizand frumusetea, perfectiunea, ochii sunt simboluri ale constiintei
umane, ale cunoasterii, buzele sugereaza rostirea, cuvantul, dar si sarutul, taina iubirii,
iar mormintele fac trimitere la taina mortii. Se observa ca termenii apar in ordinea
crescanda a gradului lor de mister, moartea fiind, dintre toate, cel mai profund.
In a doua secventa poetica este dezvoltata opozitia dintre cele doua tipuri de
cunoastere: „Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns/[…]/eu cu lumina mea
sporesc a lumii taina-”. Vraja, misterul universului nu trebuie sugrumate, ci protejate,
de aceea poetul refuza cunoasterea paradisiaca. El opteaza pentru cunoasterea
luciferica, deci pentru adancirea misterului, prin amplificarea lui prin imaginatie.
Ultima secventa are rol conclusiv „caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si
morminte” si surprinde faptul ca principiul care sta la baza cunoasterii luciferice, deci la
baza atitudinii eului liric, este iubirea, iubirea misterului, evidentiata prin enumeratia
din finalul textului.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre cele
doua tipuri de cunoastere, care se realizeaza in text pe mai multe niveluri: la nivel
morfologic, prin opozitia verbelor „sugruma”/”sporesc”, iar la nivel stilistic prin
metafora „lumina altora”-cunoasterea paradisiaca opusa sintagmei „lumina mea”-
cunoasterea luciferica. Relatiile de simetrie se realizeaza prin reluarea ideii poetice din
versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte”, in finalul textului. Se observa ca in final
apare conjunctia „si”, „si flori si ochi si buze si morminte”, pentru a evidentia
importanta egala pe care poetul o acorda fiecarei componente a universului plin de taine
si minuni.
Figurile semantice (figurile de stil) sunt numeroase si pun in evidenta ideile
poetice si substratul filosofic al textului. Titlul contine o metafora revelatorie, „corola
de minuni a lumii”, sugerand perfectiunea, frumusetea, complexitatea universului plin
de taine si minuni. Prin repetarea seriei de metafore plasticizante „in flori, in ochi, pe
buze ori morminte” se surprinde una dintre temele fundamentale din lirica blagiana,
aceea a raportului poet-lume. Comparatia ampla „Si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/
nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si eu
intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister” sugereaza asumarea cunoasterii luciferice
de catre poetul care nu descopera misterele universului, ci cauta sa le amplifice. Aceeasi
idee este subliniata prin repetitia „eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ramane una dintre capodopere
blagiene, evidentiind, prin atitudinea poetica in fata marilor taine ale universului, prin
ilus-trarea raportului eu-lume, prin problematica abordata si prin cultivarea formelor de
prozodie moderne, talentul si forta artistica deosebita ale acestui mare creator roman.
Flori de mucigai
de Tudor Arghezi (autor canonic)
arta poetica moderna
Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza
tragica experienta de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta
perioada de detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive
politice. Volumul de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi
experienta de viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor
este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum
sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul",
"Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune,
considerand ca "Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul
cuprins intr-o aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile
poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".
    Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si
constituie arta poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile
acestuia in actul creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa
cum "Testament" este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite".Tema poeziei
exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si consecintele pe care le
are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari
interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al unei
nelinisti artistice si al setei creatoare.
Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza
frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si
intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile
umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa
reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia
limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica
europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor  doua  categorii 
estetice  contradictorii,  frumosul  - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai
- ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul
are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care
capata valori noi, ele facand parte din existenta umana.
Structura, compozitie si limbaj poetic
Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima
ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de
claustrare.
Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in
versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa
si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete
de firida goala, / Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile
vitrege de viata ii seaca forta creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de
leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan."
Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul", "leul",
"vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a
poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror
esenta este Absolutul. Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce
nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului:
"Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia
ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece ea "nu a
mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca
pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".
Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de
atmosfera sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca
poetului o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se
exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il
silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana
stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea
este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al
ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului,
carora omul le opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in
speranta implinirii.
In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte
ca inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin
expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda,
cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al
degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece
el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza
cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul
religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera
atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului.
Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor
vietii, a conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca
poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a
omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea
de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu
puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta
in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane,
toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime.
Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui
volum,Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele
coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru
poet,mai inainte,poezie.
La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma:
"Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a
poetului "Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui
Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".
Testament
De Tudor Arghezi
opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se
impune in prima jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in
literatura romana. Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie
remarcabila la innnoirea lirismului romanesc, atat prin problematica, dar si prin
mijloacele artistice folosite.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul
„Cuvinte potrivite”, in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la
modernism este utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la
dispozitia scriitorului sta campul intins al limbii poporului si nu doar un manunchi de
cuvinte „alese” care ar putea fi socotite, in mod nejustificat, numai ele proprii literaturii
artistice. Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie lexicala,
chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car
vorbele pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu
afirma despre Tudor Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe cel mai intins registru al
limbii romane.” In poezia „Testament”, acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei
mari varietati de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „sarici”,
„ocara”, regionalisme: „facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”, „indreptatirea”,
„obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul popular:
„bube”, „zdrente”.
In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt
exprimate in aceasta poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica
europeana, in secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire,
in volumul intitulat „Les fleurs du mal” („Florile raului”).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a
pune in evidenta lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief
frumosul, prin contrast cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a demonstra
ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in frumos, nepoeticul in poetic,
materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi
noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in
fapt artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda
semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin
care se face referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui
Arghezi, scriitorul este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai
potrivita forma pentru a exprima ideile sale: „Am cautat sa le supun si din materia lor
plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou, pentru idee, pentru
sentiment.” Cuvintele par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o concretete
uluitoare: „Veninul strans l-am preschimbat in miere”, „Batranii au adunat printre
plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”, „Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa
lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea”. O alta idee care subliniaza tema
textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a
poporului caruia ii apartine. El considera ca vocea artistului trebuie sa exprime durerile
si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul clasei sociale din randul careia
provine: „De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi adanci/Suite de batranii mei
pe brinci”. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta poporului sau:
„Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura
indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, „ramura obscura”, oameni simpli, „robi cu
saricile, pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe
care trebuie sa o duca la indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism
social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii
despre viata a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de
prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o
sonoritate grava. In sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o
persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special
vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul face referire la mostenirea spirituala
pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa artistica. Titlul poate
face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care
poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea
de recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne.
Totodata, termenul ofera si sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul
Testament, poetul subliniind aceasta idee si in cuprinsul operei: „Am luat cenusa
mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.”
Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o
carte” marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale
textului, legatura cu urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact
puternic asupra cititorului, iar pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului
catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre cei doi poli ai comunicarii, eu-tu,
determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide calea confesiunii
poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al unei
opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei
valori revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu „un nume
adunat pe-o carte” poate parea expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De
fapt, aceasta mostenire, aparent marunta, integreaza un intreg univers, cel literar, care,
prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-
se inovator si la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la
patru la 18 versuri, sugereaza stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului
poetic si continuari largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale
frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in care accentul cade asupra
ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura
este variabila, fiind cuprinsa intre 9-11 silabe.
In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza
si sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata.
Epitetul dublu „durerea noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”,
inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea deosebita a textului. Metafora
este frecvent intalnita: „Intinsa lenesa pe canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate
evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o
matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza
imagini vizuale: „cenusa mortilor din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o
singura vioara”, gustative „veninul strans l-am preschimbat in miere”. Dupa cum se
poate remarca, in constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca
intr-o concludenta demonstratie artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian.
Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul „Iscat-am frumuseti
si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea ca in arta nu
exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai exprimarea artistica
gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la realizarea
unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la
„zdrente”, din care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-
o la o inalta treapta artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta
poetica, in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text
programatic, care creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Riga Crypto si lapona Enigel

de Ion Barbu
opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Ion Barbu se impune in
primele decenii ale secolului XX, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana.
„Riga Crypto si lapona Enigel” este unul dintre cele mai cunoscute si mai apreciate
dintre textele sale poetice.
Poemul se incadreaza in modernism prin constructia textului. Acesta este
realizat prin tehnica povestirii in rama, imbinand cele trei genuri literare: epic, liric si
dramatic. Primele patru strofe reprezinta rama viitoarei povesti, fiind construite pe baza
unui dialog dintre menestrelul ce invioreaza atmosfera si un nuntas, fixandu-se, in
acelasi timp, coordonatele de timp si de spatiu: „Menestrel trist, mai aburit/Ca vinul
vechi ciocnit la nunta.”, „Azi zi-mi-l stins, incetinel/La spartul nuntii, in camara.”
Imbinarea genurilor literare este evidenta in acest text: genul epic se evidentiaza prin
modul in care este relatata povestea, mai ales ca autorul insusi isi subintituleaza poezia
„balada”, genul dramatic este reprezentat prin dialogul dintre personaje, iar genul liric
isi gaseste punctul de plecare in utilizarea lirismului obiectiv sau a liricii „personajelor”.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a autorului sunt evidentiate in
acest text in primul rand prin compozitie. Prima parte a poemului include primele patru
strofe, constituite ca rama a povestii. Menestrelul e rugat sa cante la finalul unei nunti,
despre o poveste de dragoste neimplinita dintre Enigel si riga Crypto. Partea a doua se
constituie din mai multe secvente: portretul lui Crypto, descrierea regatului acestuia,
portretul laponei Enigel, tinuturile acesteia, intalnirea dintre cei doi, cele doua chemari
ale rigai si refuzurile laponei(surprinzand si diferentele ireductibile dintre cele doua
lumi), precum si pedepsirea lui Crypto.
Consider, de asemenea, ca viziunea despre lume a poetului se exprima in text
prin intermediul simbolurilor, ce au o putere evocatoare deosebita: inelul, nunta,
numele celor doua fiinte, soarele. Inelul este simbolul perfectiunii si apare in text pentru
a sublinia nunta dorita de Crypto, dar imposibil de realizat: „Dar soarele aprins inel”,
„Iar soarele acuma sta/Zvarlit in sus, ca un inel”. Soarele este simbol al aspiratiei catre
cunoastere, catre intelepciune, pe care le doreste lapona Enigel. Numele celor doi
protagonisti sunt simboluri pentru statutul lor in lumea din care provin. Nunta
nerealizata arata ca cele doua fiinte provin din lumi diferite si unirea lor nu este
posibila, iar nunta realizata, din finalul poeziei arata ca fiinta inferioara s-a casatorit cu
o fiinta de acelasi fel, maselarita, tot o planta otravitoare ca si el.
O prima idee poetica relevanta pentru sublinierea temei si viziunii despre
lume a poetului este cea reprezentata de incompatibilitatea celor doua lumi. In
deschiderea partii a doua, se schiteaza portretul craiului Crypto. Asupra lui planeaza
suspiciunea ca ar fi fost vrajit sa ramana vesnic tanar: „La vecinic tron de roua
parca/Dar printre ei barfeau buretii/De-o vrajitoare manatarca/De la fantana tineretii.”
In aceasta lume obscura, inferioara, a intunericului, el se detaseaza de ceilalti,pentru ca
refuza sa isi asume destinul si nu doreste sa isi perpetueze specia: „Si rai ghioci si
toporasi/Din gropiieseau sa-l ocarasca,/Sterp il faceau si naravas/Ca nu voia sa
infloreasca.”
Prin antiteza, Enigel este simbolul fiintei evoluate, reprezentand taramul gandirii.
Numele ei sugereaza aspiratia spre dimensiunea solara. Lapona parcurge un drum
initiatic: „De la iernat, la pasunat.” Ea poposeste in regatul lui Crypto, intalnirea dintre
cei doi fiind posibila numai pe taramul visului, avand in vedere incompatibilitatea celor
doua lumi: „Pe trei covoare de racoare/Lin adormi.” Aceasta secevnta este similara
celei care evidentieaza lumea onirica din „Luceafarul”, in care s-au intalnit fata de
imparat si Luceafar.
O a doua idee poetica relevanta pentru sublinierea viziunii despre lume a
poetului este aceea a modului in care, in final Crypto este pedepsit, pentru ca a incercat
sa-si depaseasca propria conditie. Incercand sa intre intr-o lume care ii este inaccesibila
Patru dintre elementele de compozitie si de limbaj din textul ales, prin care se
subliniaza viziunea despre lume a autorului, sunt: incipitul, titlul, imaginarul poetic,
motivele poetice.
Incipitul operei este reprezentat de rama povestii, introducand cititorul intr-o
lume de mult apusa, aceea a unui ev mediu in care petrecerile, nuntile erau animate de
cantareti, numiti menestrei: „Menestrel trist, mai aburit/Ca vinul vechi ciocnit la nunta.
Menestrelul este descris prin trei epitete: „trist”, „mai aburit ca vinul vechi”, „mult
indaratnic”. Comparatia acestuia cu vinul vechi subliniaza talentul cantaretului, iar
enumeratia „cu pungi, panglici, beteli cu funda” subliniaza podoabele cu care stie sa isi
construiasca povestea. Acest incipit are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala
si de a contribui la crearea unei atmosfere deosebite, pregatind spunerea unei povesti de
dragoste.
Titlul, Riga Crypto si lapona Enigel, face trimitere la operele literare care
marcheaza inca de la inceput prezenta unui cuplu, precum Romeo si Julieta, Dafnis si
Chloe, Antoniu si Cleopatra, Trolius si Cresida, Tristan si Isolda . Se pune in evidenta
statutul personajelor (textul fiind realizat pe baza liricii „personajelor”): Crypto este
rege, deci o fiinta cu un statut superior in lumea din care provine, iar Enigel este o
lapona, fiinta obisnuita in universul careia ii apatine. Numele celor doua personaje au
semnificatii aparte. Numele lui Crypto provine din cuvantul grecesc cryptos, care
inseamna ascuns, incifrat, aspect subliniat de catre poet si in cuprinsul textului: „Crai
Crypto inima ascunsa”. Totodata, termenul cryptograma desemneaza o specie
inferioara de ciuperci, subliniind astfel specia si regnul inferioare carora apartine
Crypto. Numele laponei provine din cuvantul latinesc angelus, subliniind puritatea, dar
si aspiratia catre lumina, catre absolut a personajului.
Imaginarul poetic din text vizeaza prezentarea in opozitie a celor doua lumi in
care traiesc personajele. Lumea in care traieste craiul Crypto „inima ascunsa” este cea
intunericului, a umezelii, a lipsei de caldura si lumina. El este superior in aceasta lume
vegetala in care traieste, dar inferior prin regnul caruia ii apartine, regnul vegetal si
familia ciupercilor. Imaginarul poetic include inca de la inceput aceasta lume a regelui:
„Des cercetat de padureti/In pat de rau si-n huma unsa/Imparatea peste bureti.” Sau „Ea
poposi pe muschiul crud/La Crypto mirele poienii.” In opozitie cu acesta lume a
intunericului este evidentiata, prin imaginarul poetic, lumea laponei Enigel: lumea
soarelui, a luminii: „Ma-nchin la soarele-ntelept”, „La soare roata se mareste/La umbra
numai carnea creste”, „Eu de umbra mult ma tem”. Lapona este fiinta obisnuita in
lumea in care traieste, dar este superioara fata de Crypto, deoarece apartine umanului.
Motivele poetice din text sunt: motivul nuntii, motivul soarelui, motivul umbrei,
motivul cercului, motivul oglinzii. Motivul nuntii este prezent inca din incipit:
„Menestrel trist, mai aburit/Ca vinul vechi ciocnit la nunta,/De cuscrul mare daruit/Cu
pungi, panglici, beteli cu funda.” Aceasta este nunta reala la care menestrelul spune
povestea laponei Enigel si a craiului Crypto. O a doua nunta este cea posibila, dar
nerealizata dintre Enigel si Crypto. Craiul invita lapona de doua ori sa i se alature: „-
Enigel, Enigel/Ti-am adus dulceata, iaca […].” si „-Enigel, Enigel/Scade noaptea, ies
lumine,/daca pleci sa culegi,/Incepi, rogu-te cu mine.” Atat prima oara: „Multumesc,
dumitale/Eu ma duc sa culeg/ Fragii fragezi mai la vale.”, cat si a doua oara, este
refuzat: „Lasa,asteapta de te coace!”. Aceasta a doua nunta este imposibila, pentru ca
cele doua fiinte traiesc in doua limi diferite si sunt incompatibile.
Motivul inelului este prezent in nerealizarea acestei nunti. Astfel, textul creeaza
un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Leoaica tanara iubirea

Nichita Stanescu

Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane

fiind un poet neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti, reprezinta
un inovator al limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si
Tudor Arghezi.

Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie.

In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele “Sensul iubirii” si “O viziune

a sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele este in deplina
concordanta cu universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment
originar al nasterii cuvintelor. Temele predominante sunt iubirea si timpul.

A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si

sfera”, “Rosu vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera cuprinsa in
aceste volume devine o schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si
reflexiv. Temele predominante sunt opera si creatorul, ganditorul, timpul scurs
ireversibil. Se schimba perceptia asupra temporalitatii, scurgerea timpului fiind
dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in care versurile se structureaza inefabil.
Se insista asupra conditiei poeziei ca opera gandita si asupra conditiei creatorului vazut
in ipostaza de ganditor. Matematica, pe langa stiinta, devine cale de cunoastere a
universlui.

Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie

dominata de meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei despre
arta poetica. Alte volume ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si semne”. 
Poezia de tip arta poetica este metaforica, simbolica, plina de viziune in care peotul se
transfigureaza, dorind sa supravietuiasca prin cuvinte.

Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt poezia este

considerata o modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile
criticilor. Poezia este definita pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea
urmareste lupta sinelui cu sinele si confruntarea dintre ganditor si creator. Sunt abordate
din nou teme ale literaturii romane. Se creaza un univers original in poezie in care
abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre abstract si concret se realizeaza bivalent.
Caracteristica predominanta a limbajului este ambiguitatea impinsa pana la aparenta de
absurd si nonsens. Metaforele devin originale datora subtilitatii lor, iar imaginile
artistice sunt insolide.

Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna

specifica primei etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubiera este
sentimentul dominant revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie. Opera este
publicata in 1964 in volumul “O viziune a sentimentelor”.

Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt
considerate operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si
procesul de creatie.

Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o
abordare, parere a emotiilor regasite in volumul respectiv.

Semnificatie titlu

Opera literara “Leoaica tanara iubirea’ are un titlu sugestiv, iar metafora titlu
asociaza in mod inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele
concepte au in comun acea agresivitate cu care finta este dominata “Leoaica tanara
iubirea” surprinde o iubire adolescentina cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se
indragosteasca.

Tema textului

Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui metamorfozat

prin iubire. Tema dezvolta un camp semnatic specific in care fiinta indragostitului se
refugiaza intr-un univers in schimbare odata cu el. Motivele literare sunt “leoaica”
(motiv central), “cerc (geneza, cerc rotitor), “ciocarlii”, “desert”.
Secvente lirice

Poezia cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana
fiind vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment predestinat
si patrunde brutal in viata eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea
universului sub ochii indragostitului si renasterea fiintei acestuia, iar ultima secventa
descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetueaza in timp, o constanta existentiala.

Comentare pe secvente

Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea de tip

adolescentin “Leoaica tanara iubirea”. Sub forma unei adresari directe se confeseaza eul
indragostit in forma meditativa “Mi-ai sarit in fata”. Fiinta umana este predispusa la a
se indragosti, iubirea fiindu-i predestinata “Ma pandise-n incordare/ Mai demult”.  Sub
forma constatativa este descrisa amprenta sentimentului pe fata indragostitului “Coltii
albi mi i-a infipt in fata/ M-a muscat leoaica azi de fata”. Substantivul “coltii”, verbul
“a sarit”, “pandise” si “a muscat” descriu viclenia sentimentului ce cuprinde fiinta in
mrejele sale si de asemenea, incesivitatea cu care acapareaza eul poetic indragostit.

A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”, universul
redobandind un alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita
“natura i se facu un cerc de-a dura”. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar
comparatia “cand mai larg cand mai aproape/ Ca o strangere de ape” semnifica
reinvetarea in forma pura a tot ceea ce-l inconjoara pe indragostit. Simturile sunt
reinventate si percep doar ceea ce eul poetic doreste: lumea este zugravita in culori vii
de curcubeu, iar auzul percepe muzica stelelor “si privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat
in doua/ Si auzul o-ntalni/ Tocmai langa ciorcalii”. Substantivul “ciocarlia” este un
simbol al zborului spre lumina, spre soare.

In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total diferita,

nereusind sa se mai recunoasca. Spranceana, tampla si barbia reprezinta constante
statornice ale fiintei, acum intrate in schimbare. Repetarea conjunctiei “si”, aparent are
rol de a descrie succesiunea momentelor unei vieti incarcate de iubire, in care
sentimentul domninat este fericirea si implinirea “Si aluneca-n nestire/ pe-un desert in
stralucire”. Se schimba radical modul in care iubirea este perceputa de fiinta umana,
este acceptata, nu mai socheaza simturile, devenind o obisnuinta “Peste care trece-
alene”, “leoaica tanara” se transforma in “leoaica aramie”, insa viclenia o caracterizeaza
in continuare, atat timp cat aceasta exista “cu miscarile viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o
vreme“.

Marcile subiectivitatii

Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de lirism este
subiectiv.

Analiza aprofundata a textului

In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a

leoaicei. Iubirea debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara iubirea”, urmata de
schimbarea brusca “deodata” datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura
de care fiinta umana este obisnuit “peste care trece-alene”. Campul semantic al naturii
este reprezentat de substativele “curcubeu”, “ape”, “ciocarlii”, “desert”, care auta la
evidentierea schimbarilor suferite de univers datorita aparitiei iubii. Campul semnatic al
substantivului “leoaica” este format din mai multe asocieri “leoaica tanara”, “leoaica
aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este de asemenea asociat cu substantivul
“iubirea”.

In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe,

adjective si substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”, “a
muscat” cu rol de a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua
secventa se gasesc adverbele “sus” si “tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”, cu rolul
de a descrie schimbarea. In a treia secventa substativele “desert”, “leoaica”, “miscarile”,
“spranceana”, “barbie” reprezinta elemente constante care au suferit schimbari.

Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul

tensionat “inca-o vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele expresii
sunt ambigue, contribuind astfel la plasticitatea limbajului “Si privirea-n sus tasni”.
Metafora titlu se regaseste in primul vers, fiind ideea centrala a textului, reprezinta o
iubire adolescentina pe cale de initiere. Imaginile dinamice “mi-a sarit”, “i-a infipt”,
“m-a muscat” arata aparitia neasteptata a iubirii. Epitetul cromatic “leoaica aramie”
reprezinta o iubire adulta, matura.

Prozodie

La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea

ideii poetice in versul urmator si cele 3 strofe neregulate.

Concluzie

In concluzie, opera “Leoaica tanara iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica
neomoderna.

In dulcele stil clasic

de Nichita Stanescu (autor canonic)
Arta poetica erotica neomodernista

    Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul,
publicat in 1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce
cu veselie spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din
poeziile traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic
ori madrigal.
Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul
stil trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de
Nichita Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare".(Al.Steianescu).Spre
deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde
dragostea este devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic",
iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a
poetilor Vacaresti.
   Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie
ce poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare,
trecatoare si nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de
domnisoara".
    Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea
efemera si conventionala.

Structura, compozitie, limbaj poetic

Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o
concluzie referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire,
la fel de trecator, "Pasul trece, eu raman".
Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea
suava este o galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan
coboara", ori din vegetal, "Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat
printr-o metafora care sugereaza efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de
domnisoara". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment trecator, sinele poetic
nu mai este un "centrum mundi" capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in
"Leoaica tanara, iubirea", ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului
liric.
    Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n
seara", sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care
trece la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de
domnisoara", care este o metafora pentru a exprima sentimentui de dragoste, este
aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori in primele doua strofe. In ultimele trei
strofe atitudinea poetica este dominata de lirism subiectiv.
    Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza
putin, numai "o secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant,
"inima incet mi-afunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii
cromatice, "el avea roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".
Strofa a patra asaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un
blestem, "blestemat si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu",
trecerea iubirii care nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de
aceea nu simte emofie si nici bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta
catre starile de chinuri sj lesinuri provocate de dragostea din poeziile Vacarestilor.
In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si
lung si zic"-, viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda,
generatoare de energii. Atat sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate,
persiflate, "Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica
pe care o parodiaza.
    Versui liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin
miscare, "Pasul trece eu raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o
vreme,/Si-nca-o vreme...", cu deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca
forta esentiaia a spiritului, invinge timpul, in aceasta creatie lirica dragostea este
pasagera, atitudinea poetica ramane impasibila, deloc marcata de acest sentiment, alta
data atat de bulversant.
Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii
galante, in care poetul se lamenteaza si se vaicareste.
 Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a
iubirii, "pasul tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata
funda") si prin ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

PROZA
Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creanga
basm cult
Tema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand
valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi
de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in
literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile
sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-
Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei
specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice.
Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea
fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii
suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta
si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui
Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde
Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de
3ori pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat
este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema,
relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in
aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o
calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele
binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar
reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal
eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte,
raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind
impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de
timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la
crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al
fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-
Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului
Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de
echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a
echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai
care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii
cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii
doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici
ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il
va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a
mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce
se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si
de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept
nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise
numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3
probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de
nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de
primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor
probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum:
Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina
albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul,
personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in
viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la
care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia
stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii
ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce
cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia,
odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite
vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care
sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala,
readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se
uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat
in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de
fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se
sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul
de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste
sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la
care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care
dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si
defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de
lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru
ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana
cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns
acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie
aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta
scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca
Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3
Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita
sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea
statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de
maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut
sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai
pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai,
prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii,
atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare
nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija.
Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu
infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este
magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu
doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple
calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are
niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul
prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de
probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia
autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui
bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative
scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita
opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti
sau deloc.”

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
nuvela
Tema si viziunea despre lume
Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
constituita pe baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care
accentul nu este pus pe desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere
complexe, deja formate.
 Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi
de Ion Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in
literatura romana atat prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele
mai importante opere ale sale ramane nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu
care incadreaza exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea,
intr-un loc numit Moara cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care
sunt caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om
puternic, care stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna
familiei, iar Lica, personajul antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de
puternica si nimeni nu i se poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema,
relatiile spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este
ilustrata prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce
in ce mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea
sa este urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile
setei de inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care
incalcase normele vietii satului si pe cele morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada
de inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici
evidentiaza semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe
care il urmeaza Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai,
personajul trebuie sa urce niste dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea
materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc,
la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a degradarii morale. Locul este pustiu,
pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu
malefic, al raului, generat de patima pentru bani a personajului principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar
sarac, intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in
arenda Moara cu noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se
muta impreuna cu intreaga familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind
apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo, ca un carciumar destoinic. Ulterior insa,
odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se schimba. Lica are nevoie de un om
de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga lui. Lica insa intelege ca
slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si profita pentru a-l
ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna
pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia
si ca nu mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea,
care il urmarea de multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de
Paste si ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din
dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o
avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea,
il accepta pe Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu
un cutit, cautand pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han,
observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca
Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere sa fie incendiat hanul
si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-
se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama Anei si
copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca
din sat si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia
se subliniaza intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face
fericit”. Finalul include tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si
ginerele sau sa nu plece din sat si ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa
bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior,
dupa ce ia in arenda Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe
Lica Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este
initial un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face
totul pentru familia sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba
fundamental, indepartandu-se de familie si ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge
familia si ii va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o
constituie prima intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum
manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a
se intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt
timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere
carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca
altfel isi va face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta,
doar pentru ca voia bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot
exemplar, care isi manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de
experienta vietii, pe care o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-
o parte pentru ca nu doreste sa ii marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la
Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o proteja. In finalul operei, Ghita practic isi
arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va prinde, dar nu-i explica
acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru
ca nu se lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce
Samadaul afla care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral,
acceptand compromis dupa compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara
cu noroc, pentru a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa
in evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa
fie multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”.
Explica apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor
batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu
greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au incalcat normele morale ale societatii din care
faceau parte, asadar trebuie sa isi asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici
despre lume este subliniata si in final, prin intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-
are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se accentueaza conceptia ca omul sta sub
semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta supranaturala decide dinainte ceea
ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui
Ioan Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al
scriitorului, care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul
masurii, echilibru si stapanire de sine.

Baltagul
de Mihail Sadoveanu
roman traditional
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura
a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din
spate”, care presupune prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv.
Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu
comenteaza actiunile personajelor. Obiectivitatea naratorului se remarca prin detasarea
cu care prezinta citito-rului evenimentul din finalul operei, cand Vitoria Lipan ii
descopera lumii intregi pe ucigasii sotului sau. Naratorul nu comenteaza faptele femeii,
nu face consideratii personale, lasand cititorul sa traga propriile concluzii.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator
omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini
ale operei, prin descrierea amanuntita a anecdotei despre facerea lumii, pe care Nechifor
Lipan o spunea „la nunti si cumetrii”. De asemenea, acest tip de narator este prezent pe
tot parcursul romanului, citito-rul avand acces la gandurile, emotiile, sentimentele
personajului principal.
Patru dintre elementele de constructie importante ale romanului sunt: titlul,
incipitul, actiunea, reperele spatiale si temporale.
Titlul este sugestiv pentru mesajul operei, avand mai multe semnificatii: este
obiect simbolic, ambivalent, ca arma a crimei si instru-ment al actului justitiar, dar este
si unealta cu care muntenii isi castiga exis-tenta, fapt subliniat in primele pagini ale
romanului. Totodata, fiind un topor cu doua taisuri, poate sublinia dualitatea: viata -
moarte.
Incipitul cuprinde povestea cu tonalitate biblica a alcatuirii lumii, spusa de catre
Nichifor Lipan la “nunti si cumetrii”. Este un pretext literar pentru autor de a sublinia
trasaturile de caracter ale muntenilor, despre care urmeaza sa vorbeasca in roman, prin
prezentarea asezarii si a randuielii oamenilor, dar si a destinului individual. Muntenii
apar astfel ca buni cunoscatori ai naturii, apartinand unei civilizatii pastorale.
 Actiunea este liniara, primele sase capitole incluzand expozitiunea si intriga. Se
prezinta satul si se realizeaza portretul Vitoriei, nelinistita de intarzierea sotului sau,
plecat la Dorna sa cumpere oi. Sunt subliniate framantarile femeii si mijloacele prin
care aceasta incearca sa gaseasca raspunsuri intrebarilor pe care si le pune. Mai intai
merge la baba Maranda, vrajitoarea satului, apoi la parintele Daniil, apoi cauta sprijin la
autoritati. In cele din urma, se hotaraste sa afle singura ce s-a intamplat cu sotul ei.
Femeia se pregateste pentru plecarea in cautarea acestuia: tine post negru, merge la
Manastirea Bistrita, face rost de bani, o lasa pe fiica ei, Minodora la manastire si pleaca
la drum cu fiul sau adolescent Gheorghita. In urmatoarele sapte capitole este urmarita
desfasurarea actiunii, Vitoria si Gheorghita reconstituind traseul lui Nechifor si
poposind in Bicaz, la crasma domnului David de la Calugareni, la Vatra Dornei, Borca
etc.
Se observa atentia acordata de catre scriitor detaliilor, deoarece sunt subliniate
obiceiurile moldovenesti. Vitoria si Gheorghita intalnesc o nunta si un botez la care
participa, conform obiceiurilor, element cu valoare anticipativa, trimitand la
inmormantarea din final.Vitoria intelege ca sotul ei a disparut intre Suha si Sabasa. Cu
ajutorul cainelui regasit, Lupu, cei doi descopera intr-o rapa ramasitele lui Nechifor.
Gheorghita coboara in rapa si vegheaza osemintele tatalui o noapte intreaga, semn al
maturizarii acestui adolescent.
In ultimele trei capitole, naratorul dezvaluie modul in care Vitoria reuseste sa
descopere ucigasii, printr-o intuitie extraordinara. Sunt prezentate inmormantarea,
parastasul lui Nechifor si pedespsirea ucigasului. Punctul culminant o surprinde pe
Vitoria, ce reconstituie cu fidelitate scena crimei, uimindu-i pe Calistrat Bogza si Ilie
Hutui. Gestul de infaptuire a dreptatii realizat de catre Gheorghita cu baltagul lui
Nechifor este gestul final din roman. Bogza isi recunoaste vina, iar Vitoria se reintoarce
acasa cu Ghorghita si isi reia viata.
Relatiile spatiale fixeaza actiunea in satul Magura Tarcaului, dar apar si alte nume
de localitati importante pentru desfasurarea actiunii: Bicaz, Dorna, Suha, Sabasa.
Spatiul cuprinde atat toponime reale, existente ( Dor-na, Bistrita), cat si toponime
imaginare, ce anunta raul, moartea (raul Neagra). El are o dubla valoare: spatiu inchis
initial (satul Magura, gospodaria fam.Lipan, semnificand siguranta, protectie,
intimitate), dar si spatiu deschis, odata cu plecarea Vitoriei si-a lui Gheorghita. Timpul
este vag precizat, prin repere ce tin de marile sarbatori religioase: Sf. Andrei, Postul
Mare.
Personajul principal este Vitoria Lipan, personaj de factura realista reprezentativ
pentru lumea rurala, cu o personalitate complexa, indi-vidualizat prin caracterizare
directa si indirecta. Portretul fizic reiese din caracterizarea directa a naratorului si este
realizat prin tehnica detaliului avand in centru laitmotivul privirii: “ ochii ei caprui in
care parca se rasfrange lumina castanie a parului”, “ acei ochi aprigi”.
Statutul social al personajului se dezvaluie la inceput, prin conditia de mama si
sotie, indatoriri pe care si le indeplineste cu daruire. Statutul psihologic subliniaza un
caracter comple, extrem de puternic. Portretul moral este dezvaluit prin mijloacele
caracterizarii indirecte, introspectia psihologica reprezintand un mijloc de carcterizare
indirecta a personajului: trairile intense, dar neexteriorizate, dezvaluie un personaj
sensibil caruia i se contureaza latura feminina. Principalele trasaturi de caracter sunt:
spirit religios, contrabalasnat de credinta in superstitii, inteligenta deosebita pe
parcursul drumului cand reconstituie traseul sotului sau, luciditate, buna cunoastere a
psihologiei celuilalt si stapanirea de sine, evidente in episodul demascarii ucigasului.
 In opinia mea viziunea lui Sadoveanu despre lume este foarte bine evidentiata,
atat prin tema, cat si prin constructia personajelor.Viziunea despre lume in acest roman
se individualizeaza prin coexistenta planului realist cu cel mitic, prin echivalentele
dintre lumea umana si ordinea cosmica. Spre deosebire de balada “Miorita”, romanul
nu se limiteaza la o moarte ipotetica, Vitoria parcurgand traseul presupus al maicutei
batrane.

Negustor Lipscan (HANU ANCUTEI)

De Mihail Sadoveanu
Context literar
Negustor lipscan este a saptea povestire din volumul Hanu Ancutei (1928).
Cartea este, ca si Divanul persian (1940), o suita de povestiri in rama. Prin acest
procedeu epic este creat un spatiu privilegiat in care mai multi povestitori (la
Sadoveanu, noua) relateaza intamplari dupa un anumit ceremonial. in literatura
universala, exemplul cel mai cunoscut este Halima sau O mie si una de nopti, dar
procedeul apare si la scriitori ca Boccaccio, Chaucer, Turgheniev etc.
Trasaturile textului. Negustor Lipscan este o povestire realista. Impresia de
autentic, de real se realizeaza prin oralitate, prin detalii si prin motivarea
imprejurarilor. Timpul este fabulos, ca in basme, iar spatiul este simbolic.Aceasta
povestire nu respecta structura narativa a celorlalte povestiri si are caracter
memorialistic.
Semnificatia titlului. Titlul textului indica o categorie sociala, cea din care facea
parte eroul, Damian Cristisor. Tema o constituie descrierea unei calatorii.
Rezumat
Dupa ce este intampinat de hangita, Ancuta, si este poftit sa stea langa foc de
catre comis, Damian Cristisor, negustor, se prezinta celor de fata. Mos Leonte isi
dovedeste priceperea de zodier, si spre surprinderea tuturor ghiceste din ce zodie e
calatorul si de unde vine. Terminand de ospatat, Damian Cristisor incepe sa
povesteasca „petrecerile" sale prin tari straine. Istorisirea sa capata interes in
momentul cand spune ca a calatorit cu trenul. La intrebarea ciobanului de la Rarau,
negustorul explica: „Sunt un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca
pe sine de fier". Negustorul a vazut si alte lucruri de mirare „prin tara nemteasca":
„ case cu cate patru si cinci randuri" si „ uliti dintr-o singura bucata de piatra ". Cand
ajunge sa povesteasca ce-a mancat si ce-a baut - cartofi, carne fiarta si bere -,
negustorul lipscan ii dezamageste pe ascultatori. Pe-acolo el nu vazuse nici „pui la
tagla", nici „ miel fript talhareste si tavalit in mo/dei", nici „crap la protap", nici
sarmale, nici vin, ca in Moldova.
Nemtii, dupa spusele negustorului, au si alte lucruri bune: invatatura, legea, randuiala.
Numai la intoarcere, dupa obiceiul pamantului, trebuie sa dea ploconul vamesilor, unui
hot, privighetorului, cate un „baider ras de lana de la India".
Povestirea se termina in zgomot de ulcele inchinate de toti „spre barba
cinstitului negustor".
Structura. Povestirea e alcatuita din mai multe scene. Istorisirea propriu-zisa,
spusa de negustorul lipscan, e intrerupta de pauze narative(povestea cu trenul, cu
mancarea si bautura, cu cele patru baiedere rosii de lana etc), in care intervin ascultatorii
si cer explicatii. In felul acesta, interesul este pentru miscarea scenica si nu pentru
intamplare.
Instantele comunicarii (autor, narator, personaj). intre autor si cititor exista
naratorul, cel care povesteste intamplarea si da textului caracterul fictional. Prezenta
naratorului se remarca prin folosirea persoanei a IlI-a. Nu autorul povesteste, desi el da
aceasta impresie cititorului, pentru a arata ca totul este autentic. Folosirea persoanei I
plural („vazandu-ne pe toti". ,, noi ne priviram in tacere" etc.) il asaza pe povestitor
printre personaje.
Povestitorul-narator accentueaza impresia de real, de autentic.
Personajul
Damian Cristisor este prezentat de narator astfel: „un barbat barbos cu caciula
si cu giubea. Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece; radea cu obraji plini si
bogati de crestin bine hranit."
El reprezinta tagma negustorilor. Mos Leonte ii intuieste destinul cu precizie si il
caracterizeaza: „se va arata pururi blajin si cu prietinie."
Abil, hotarat sa se ridice „mai sus", negustorul pleaca la Lipsea. Drumul pana
acolo ni-1 arata „ initiat" deja in tainele calatoriei. Observator atent al „ticalosiilor
nemtesti", calatorul nu-si pierde cumpatul si stie „sa se, descurce" de fiecare data. Desi
nu-i displac traditiile moldovenesti, Damian Cristisor admite si foloasele civilizatiei:
cartea, dreptatea, corectitudinea oamenilor. Spirit echilibrat, mereu zambitor, linistit,
negustorul Cristisor este o personalitate aparte printre eroii sadovenieni.
Particularitati stilistice. Sunt in text multe imagini poetice, care au rolul de a
individualiza anumite personaje. Cateva exemple: „noi ii vedeam numai obrazul
lunecand pe trupu-i de umbra"; „in glasul ei era un cantec dulce"; „glasul ei crescu si
scazu cu desmierdari"; „hurui Ancuta ca o hulubita" etc. Aceste precizari apartin
naratorului si ele sugereaza o ceremonie a povestirii, o muzicalitate evocatoare.
Receptare critica
„Capodopera de un echilibru desavarsit, muzicala si unduitoare, grava si
surazatoare, in care se armonizeaza eroicul si mahnirea, pasiunea si resemnarea,
accentul polemic si prietenia ..."
(Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu)
„... stilul lui Sadoveanu e sobru in fond, dar limba sa e departe de a fi simpla si
fireasca, ci e dimpotriva o limba speciala, elaborata, savanta..." (Alexandru Paleologu,
Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu)
REZUMAT
Cand cinstitul comis Ionita se pregatea sa isi spuna povestea s-a auzit mare
taraboi in vale si Ancuta a iesit si l-a invitat pe noul sau oaspete. Din invatatura lui mos
Leonte reiesea ca oaspetele era un om cu voie buna si care mai era si un negustor
Lipscan. Dupa ce oaspetele a incuviintat uimit si-a mai spus si numele,Daiman
Cristisor. S-a invoit sa le spuna celor de fata cu ce a calatorit el prin tara nempteasca.
Acum doi ani Negustorul facuse putina avere si s-a hotarat sa mearga si el in tara
nempteasca sa cumpere marfuri. Si asa a pornit el spre Husi, a trecut Prutul si a ajuns la
cetatea Tighina unde a cumparat cinci sute de batalii. Apoi a trecut din nou granita
pe Nistru si a ajuns la Cernauti si de acolo la Liov de unde a mers cu trenul pana la
Stratburg si a vandut marfa la niste negustori care o duceau la Paris cu trenul. Dupa ce
le explica ce era trenul a continuat povestea spunandu-le ca acolo casele au etaj, ca
femeile poarta palarie, ca toata barbatimea are ceasornice si ca mancarea lor e diferita
decat cea de la noi, ca toti mergeau la scoala, chiar si femeile si ca legea era respectata.
In cele din urma negustorul a trebuit sa se intoarca si cand a ajuns la granita tarii
Moldovei el a dat granicerilor pentru a-l lasa sa treaca doua baidere rosii. In lunca
Moldovei i-a iesit in cale un hot si ca sa nu il fure i-a dat si lui un baider ros, iar la
Dragusteni i-a iesit in cale un privighetor si ca sa il las in pace i-a dat si lui un baider.
Dupa ce si-a platit darile a putut sa se duca la Iesi cu marfa si in cele din urma acasa
sfarsind povestirea cu veslie si cu voie buna.

Ion
de Liviu Rebreanu
Romanul obiectiv, traditional
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura
a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din
spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv.
Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu
comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta
acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate cu
salbaticie pe Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente
din intreaga literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu
transpare, din partea naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru
victima sau de indignare fata de brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea
cu care prezinta cititorului evenimentul, amanuntit, sunt absolute.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator
omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini
ale operei, prin descrierea amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a
elementelor definitorii ale acestuia: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele
Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul
din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific romanelor obiective, traditionale,
scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu
exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un
personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce
gandesc exact, ce planuiesc.”

Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea

semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite
consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care:
introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea
coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind
reprezentat de imaginea drumului care intra in satul Pripas, acolo unde are loc actiunea
romanului. Critica literara a considerat ca, prin intermediul acestui drum, cititorul
patrunde, de fapt, in lumea fictiunii, a romanului. Se observa ca drumul este
personificat: „alearga”, „taie”, „urca sprinten”, „da buzna”, fiind el insusi un personaj al
operei.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a
oricarei opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu
coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre
personajele operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea
actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara
lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si
readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind
reprezentat de imaginea drumului care, in ultima pagina a operei, iese din satul Pripas,
lasand in urma aceleasi elemente pe care cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea
Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului, cea a lui
Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a
romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal,
anumite puncte fiind esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica
hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp.
Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica
narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea, care presupune prezentarea
evenimentelor in ordine cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a
obtine pe orice cale cat mai mult pamant, continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica
celui mai bogat om din tot satul, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului si
sfarsind cu moartea lui Ion.
Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El
poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga
de a avea cat mai mult pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de
caracter, adica vointa, care se remarca pe parcursul intregului roman.
In relatie cu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care
accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati.
O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut
casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa
insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o
alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta
nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O scena
importanta, care ilustreaza relatia eroului cu Ana, este cea de la nunta, cand o ignora cu
desavarsire pe sotia sa, neavand ochi decat pentru Florica. Danseaza cu Florica, pe care
si-o inchipuie mireasa lui si ii dezvaluie sentimentele pentru ea: „Numai tu imi esti
draga!”
In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care
fusese odinioara indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei
doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de
vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai
ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se
casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea Anei si a copilului, Ion se simte din nou
atras de Florica, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de
zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Ion merge din ce in
ce mai des in casa ei, sub pretextul ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand
ca George nu este acasa, vine pe furis la Florica, dar este prins de catre sotul ei si
omorat.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele
doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe Ion.
Despre acest conflict nascut in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In
sufletul lui Ion exista o lupta intre „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, dar fortele
sunt inegale si nu domina decat succesiv. Prezenta la inceput, dragostea pentru Florica
stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru pamant si nu se afirma,
naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit setea de pamant. Sufletul sau este in realitate
unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie.>>
Particularitatile de constructie a personajului dintr-un roman
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Personajul principal al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu este cel care da si
titlul romanului.
Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a
avea cat mai mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este
prezentat in roman, astfel incat sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in
sufletul lui Ion se naste un conflict, generat de lupta dintre cele doua glasuri: „glasul
pamantului” si „glasul iubirii”, care il domina pe rand. El alege mai intai glasul
pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin
intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa.
Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin
viclenie, pamantul mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat,
sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in
posesia pamanturilor acestuia, primite drept zestre. Cele doua glasuri il stapanesc pe
rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul pamantului vizeaza dorinta lui
Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniaza
sentimentele pe care personajul le are pentru Florica.
Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din
opera. Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se
simte umilit ca nu are pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci
pamantul, dar si de amaraciunea ca nu detine suficient, pentru a fi respectat de catre
ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru pamant nasc in sufletul sau un
conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa.
O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima
pentru avere, manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O
scena semnificativa pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvarcolirea”,
in care Ion simte, privind pamanturile pe care si le doreste cu ardoare, o patima pentru
acestea, care este mai presus de sine: „Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul
flacaului, ca o chemare, coplesindu-l.” O alta scena semnificativa o reprezinta cea din
capitolul „Sarutarea”, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion se
duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de
mandrie, se lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o
iubita: „Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea
si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior
rece, ametitor...”
Patru elemente de structura si de compozitie a operei semnificative pentru
constructia personajului ales sunt: compozitia, conflictul, relatiile spatiale si
temporale, perspectiva narativa.
Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal.
Pe de-o parte, prin conflictul exterior se evidentiaza caracterul lui Ion, acesta
infruntand, pe rand, o serie de personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile
Baciu, intrand in conflict cu acesta, umilindu-l in cele din urma si obtinand pamanturile
pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, determina
aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul satului. Pe
de alta parte, Ion traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri,
„glasul pamantului” si „glasul iubirii” il stapanesc deopotriva, alternativ, determinandu-
i toate reactiile si toate actiunile.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element, prin care se pune
in evidenta constructia personajului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este
satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este
construit personajul Ion: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui
Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de constructia
personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor
categoriei sociale a taranimii in care se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec
evenimentele este secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza
conceptiilor de viata din acel secol, a ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie
sa o aiba in existenta rurala.
Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza
constructia personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta
opera, si anume inlantuirea. Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea
evenimentelor in ordine cronologica, se pune in evidenta evolutia sufleteasca a eroului.
Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai
mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu aceasta,
conflictul pentru pamant cu tatal Anei, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a
copilului.
In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in
constructia personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: „Glasul
pamantului” si „Glasul iubirii”, ambele vizand problemele cu care se confrunta
personajul principal, Ion al Glanetasului, reprezentativ pentru o intreaga clasa sociala,
aceea a taranimii.
Supus „glasului pamantului”, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice
sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar
pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de
faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in
consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea
de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre
acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il
sensibilizeaza.
Supus „glasului iubirii”, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este
indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din
partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica
si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!”
Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana
pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se reintoarce la
cea de care fusese odinioara indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca
si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George.
Deznodamantul romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei
dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe
rand pe acesta.
Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere,
care se foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul
insusi, intr-un monolog interior marturisea: „Toata istetimea lui nu plateste o ceapa
degerata, daca n-are si el pamant mult, mult...”

Padurea spanzuratilor

de Liviu Rebreanu

roman realist de analiza psihologica

Romanele realiste fac obiectul a ceea ce am putea numi un contract implicit cu

cititorul: ceea ce se spune este adevarat și, totuși, este o opera ficționala și totul e
inventat. Iata un aspect care poate sa para paradoxal, dar care cuprinde esența
romanului realist: ceea ce citesc s-ar fi putut intampla. Acest lucru permite o
identificare foarte puternica a lectorului cu personajul principal, pentru puținii care iși
regasesc propriile emoții. din acest considerent romanul realist este foarte precis in ceea
ce privește termenii, contextul istoric și social, descrierile și portretele care servesc
chiar la inserția istoricului prin metafora.

Romanul psihologic - obiectiv de analiza - are drept obiect investigarea

detaliata a vietii interioare, observarea psihologica, iar drept subiect are cazurile de
constiinta. Este scris la persoana a III-a (perspectiva narativa obiectiva), pentru ca pune
accent pe descrierea starilor sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea
in zonele obscure ale inconstientului.

Romanul Padurea spanzuratilor este si o drama de constiinta a omului pus fata

in fata cu o istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din Primul Razboi
Mondial, tanarul Apostol Bologa – roman din Transilvania integrata pe atunci in
Imperiul Austro-Ungar, traieste o experienta cu implicatii existentiale; in limitele ei
notiunile: viata, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta si izbavire isi schimba
continutul.
Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri:

- trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului

- prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care – mustrat launtric de partea
de vina pe care o avea in condamnarea lui Svoboda – Bologa se indreapta si el spre
spanzuratoare.

   „Padurea spanzuratilor este construita in intregime pe schema unei obsesii,

dirijand destinul eroului din adancimile subconstientului” (Tudor Vianu).

Geneza romanului

„Padurea spanzuratilor s-a nascut dintr-o fotografie pe care mi-a aratat-o un

prieten, la sfarsitul anului 1918. Fotografia reprezenta o padure plina de Cehi spanzurati
in dosul frontului austriac dinspre Italia. Fotografia m-a impresionat puternic si m-a
urmarit multa vreme. Auzisem ca executii similare au suferit si multi romani. Mi se
povestise ca chiar la Bistrita, deci in tara mea, au fost spanzurati mai multi preoti si
tarani romani bucovineni.

Aveam o nuvela proaspata, Catastrofa, al carui erou, roman si ofiter in armata

austriaca, e adus de imprejurari sa lupte contra armatelor romanesti. Sub impresia
fotografiei cu cehii spanzurati, m-am hotarat sa reiau pe eroul meu
din Catastrofa pentru un roman, care sa se cheme Padurea spanzuratilor. Cateva luni
mai tarziu, am aflat ca un frate al meu, despre care familia mea credea ca ar fi prizonier
undeva prin Rusia, ca acel frate al meu, student devenit ofiter artilerist in armata
austriaca, adus sa lupte pe frontul romanesc impotriva romanilor, a incercat sa treaca la
romani; a fost insa prins, condamnat si executat prin streang, inca din Mai 1917. Nu se
stia nici localitatea unde a fost executat, necum imprejurarile sau oarecari amanunte.Am
inceput sa scriu romanul de vreo patru ori, cate treizeci pana la cincizeci de pagini.
Simteam insa ca n-am gasit nici ritmul, nici atmosfera. In schimb, in vreme ce scriam,
in linistea apasata, am inceput sa percep niste batai usoare in fereastra mea, delicate ca
ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam intunerecul. Nu era nimeni si
nimic… Cand insa bataile acestea misterioase s-au repetat nopti de-a randul, insistent –
fiindca sunt, repet, credincios si superstitios – mi-am zis ca nu poate fi decat sufletul
fratelui meu, care cere ingrijirea crestineasca ce nu i-a fost de sigur acordata.

  Si atunci am pornit sa caut si sa gasesc negresit, orice ar fi, mormantul fratelui

spanzurat. Si, dupa multe cercetari si destule peripetii, l-am descoperit in sfarsit la
Ghimes, intr-o livada, la marginea fostei frontiere. L-am desgropat apoi si osemintele
le-am mutat dincoace de paraul care fusese granita, pe pamantul vechi romanesc, asa
cum ceruse el in ultimele momente si cum nu i se admisese.

  Si de atunci am putut scrie linistit la Padurea spanzuratilor. Au incetat bataile

misterioase in geam, am gasit un inceput care m-a multumit si o semnificatie pentru
eroul romanului… Fara tragedia fratelui meu, Padurea spanzuratilor sau n-ar fi iesit
deloc, sau ar fi avut o infatisare anemica, livreasca, precum au toate cartile ticluite din
cap, la birou, lipsite de seva vie si invioratoare pe care numai experienta vietii o
zamisleste in sufletul creatorului…”                   (Liviu Rebreanu, Marturisiri, 1932)

Tema romanului

   Tema romanului o constituie evocarea realista si obiectiva a Primului Razboi

Mondial, in care accentul cade pe conditia tragica a intelectualului ardelean care este
silit sa lupte sub steag strain impotriva propriului neam; Padurea spanzuratilor este
„monografia incertitudinii chinuitoare" (G. Calinescu). Rebreanu este in acest roman
„un analist al starilor de constiinta, al invalmaselilor de ganduri, al obsesiilor tiranice".
(Tudor Vianu)

Subiectul romanului

   Apostol Bologa, locotenent roman in armata austro-ungara in timpul Primului

Razboi Mondial, face parte din Curtea Martiala care-l condamna la moarte prin
spanzurare pe ofiterul ceh Svoboda pentru ca incercase sa dezerteze la rusi. Caracterizat
ca un om al datoriei, care se implica pana si in "bunul mers" al executiei, Bologa este
prezentat retrospectiv, luminandu-i-se astfel resorturile sufletesti care au condus, in
final, la propria-i moarte.

  Fiu al unui avocat roman, luptator pentru cauza nationala, din orasul
transilvanean Parva, Apostol Bologa este educat de un tata sobru si o mama religioasa,
aceasta din urma avand o influenta considerabila: copilul isi gaseste un suport sufletesc
in credinta in Dumnezeu. Cand - liceean fiind - isi pierde tatal, credinta i se prabuseste
"ca o cladire veche cu temelii ca radacinile stejarului". Mai tarziu, ca student la
filosofie, isi cauta un reazem in ideea datoriei. 

  Cand izbucneste razboiul, se inroleaza ca voluntar pentru a-i face pe plac

logodnicei sale Marta; lupta pe diferite fronturi, dar atunci cand este mutat pe frontul
romanesc, intreaga fiinta i se revolta, constiinta apartenentei etnice i se trezeste si
hotararea de a dezerta este pusa in aplicare. Prins de o patrula, este judecat si executat.
Pe un plan mai profund, drama lui Bologa este o parabola despre eroare, pedeapsa si
izbavire, intre cele trei repere existentiale fiind lungul drum al framantarilor si al
suferintelor; eroarea omului (determinata, de fapt, de marea eroare a destinului istoric)
izvoraste din convingerea ca personalitatea umana nu se poate realiza plenar decat in
cadrul respectarii datoriei; in aceeasi clipa, incepe insa si pedeapsa care se manifesta
sub forma remuscarilor si a nevoii de izbavire, a contradictiei dintre dragostea de viata
si moartea vazuta ca mijloc de instaurare a adevarului absolut. Prin moarte, Bologa
inceteaza de a mai fi o identitate, el devine Omul care dobandeste Adevarul cu pretul a
ceea ce avea mai bun.
Conflictul interior al protagonistului

Unul dintre cele mai convingatoare puncte de vedere asupra romanului Padurea

spanzuratilor il ofera Nicolae Manolescu intr-o carte devenita lucrare de referinta pentru
romanul romanesc. Criticul considera ca adevaratul conflict al romanului este acela
dintre „nevoia de optiune personala si neputinta de a rezista unor imperative exterioare
constiintei". Personajul este „incapabil a discerne intre propriile dorinte si dorintele
straine. Crizele lui se datoreaza descoperirii acestei confuzii". In crizele sale, Apostol
Bologa are de fiecare data „revelatia unui fals profund care i-a fundat existenta: se
arunca atunci intr-o alta solutie de viata care i se pare momentan adevarata, dar care se
dovedeste ulterior la fel de falsa". Este adevarat ca exista trei imperative care strivesc in
Apostol Bologa libertatea de optiune (datoria fata de stat, ideea nationala si credinta), in
fond, cum criticul insusi subliniaza, „un trio represiv". In aceasta situatie, drama lui
Apostol Bologa consta in faptul ca, dupa ce cauta un acord cu „aceste instante
supraindividuale, descopera ca a fost manipulat" (Arca lui Noe. Eseu despre romanul
romanesc). In aceasta situatie, personajul cauta, mai putin declarat, solutia unei
eliberari, un liman de statornicie care se va dobandi in ultima instanta prin contopirea sa
cu intregul, odata cu inlaturarea limitelor diferentiatoare (orgoliul individualitatii ori
numele).

Constructia personajului principal

   Prin romanul  Padurea spanzuratilor se face un pas remarcabil in directia

modernizarii romanului psihologic. Drama lui Apostol Bologa este declansata de criza
psihologica, personajul apare ca subiect traitor si observator al propriilor stari de
constiinta si subconstiinta obsesiva. Monologul interior al eroului si autoanaliza("«Am
pierdut pe Dumnezeu», ii fulgera prin minte"), cuvintele personajului ce se constituie in
marturisiri ale propriilor conceptii("Lege, datorie, juramant ...sunt valabile numai pana
in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta, nici o datorie din lume n-are dreptul
sa calce in picioare sufletul omului"), caracterizarea facuta direct de catre
narator("Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata
condamnatului. isi auzea bataile inimii ca niste ciocane."), introspectiainvalmaselilor de
ganduri si obsesii ce nasc situatii dramatice, prin repetarea unor cuvinte cu valoare de
simbol(datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea),
precum si armonizarea naturii mohorate, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din
constiinta personajului.

Indirect, prin retrospectie si flash-back sunt relevate elemente biografice, care

motiveaza evolutia personajului. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa,
ce fusese doi ani intemnitat - ca semnatar al Memorandumului - si al Mariei, care avea
pentru copilul ei "o dragoste idolatra" si al carui suflet era "plin de credinta in
Dumnezeu". Venit din inchisoare, tatal vrea sa faca din fiul lui "un om si un caracter" si
il povatuieste ca, pentru a dobandi stima oamenilor, dar mai ales pe a lui insusi, trebuie
sa stabileasca un echilibru intre constiinta sa si lumea din afara, avand grija ca sufletul
sa fie tot una cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, iar "ca barbat sa-ti faci
datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!" Avand aceasta structura educationala,
copilul evolueaza cu o baza de principii ce pareau solide,primuldezechilibru
interior producandu-se la moartea tatalui sau, cand are sentimentul ca "Am pierdut pe
Dumnezeu". Bologa se inroleaza in armata austro-ungara dintr-un orgoliu juvenil,
avand opinia ca "numai razboiul e adevaratul generator de energii", fiind singura
modalitate de selectie a valorilor umane: "razboiul este [...] cel mai eficace element de
selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste
sufletul".
Statul, datoria si razboiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbol pentru
conceptia eroului si principalele lui coordonate de constiinta. Prima zguduire a
conceptiilor sale despre viata, ce pareau atat de solide, are loc atunci cand este surprins
de privirea dispretuitoare de moarte a condamnatului ceh si el nu intelege lumina din
ochii acestuia.

Ca student la Facultatea de Filozofie, isi formase cateva principii asupra vietii,

eticii, considerand ca "omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme" si ca numai
"colectivitatea organizata devine o forta constructiva". in contactul direct cu lumea
eterogena a frontului -cehi, rusi, polonezi, unguri, romani, nemti- toate aceste principii
se rastoarna total, devenind convins de valoarea unica a omului in univers: "nimic nu e
mai presus de om" sau "omul este centrul universului [...], omul e Dumnezeu!"

  Conceptiile despre viata - "Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile"- precum

si despre datoria fata de stat - "Eu nu afirm ca statul nostru e bun! [...], dar cata vreme
exista, trebuie sa ne facem datoria..."-se vor schimba fundamental. Dupa ce fusese ranit,
intr-un dialogpurtat cu Varga in tren, Bologa sustine ideea ca legea si datoriasunt
valabile "numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta" si ca nici o
datorie nu are dreptul "sa calce in picioare sufletul omului".

Vestea ca divizia lor se muta pe frontul din Ardeal si ca va fi nevoit sa lupte

impotriva romanilor duce la prabusirea definitiva a constiintei personajului, mai ales ca
incercarea de a obtine mutarea pe alt front este respinsa cu fermitate de generalul Karg,
chiar daca doborarea reflectorului rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine
periculos de sincer pentru un ofiter al statului Austro-Ungar si-i destainuieste
generalului Karg ca in sufletul sau "s-a prabusit o lume", exprimandu-si nadejdea ca
omul ar trebui sa-si stapaneasca pornirile, astfel ca "sa nu faca niciodata inima ce nu
vrea creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!"

Plecat acasa in convalescenta, Apostol rupe logodna cu Marta si, intors pe front,
sta in gazda la groparul Vidor si se indragosteste puternic de fata acestuia, Ilona, cu care
se si logodeste. Bologa dezerteaza intr-o noapte, trecand linia frontului chiar prin
sectorul ungurului Varga, care-l suspecta demult si care are acum prilejul sa-l aresteze,
gasind asupra lui si "harta cu pozitiile frontului". Refuza cu incapatanare sa fie aparat
de Klapka, simtindu-si sufletul inundat de iubire, deoarece numai "prin iubire cunosti
pe Dumnezeu si te inalti pana la ceruri...". Moartea nu-l infricoseaza, ba se intreaba
chiar "daca dincolo de moarte nu e adevarata viata?" intreaga sa fiinta e cuprinsa de
iubirea totala, fata de oameni si de Dumnezeu, caci "cu iubirea in suflet poti trece
pragul mortii" si cine are fericirea sa o simta "traieste in eternitate...".

Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa,
pentru libertate si adevar, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, in timp ce ii
rasuna in ureche glasul preotului: "Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol...
Apostol... Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciaza ca romanul Padurea spanzuratilor este o proza psihologica
"in sensul analizei evolutive a unui singur caz de constiinta, un studiu metodic,
alimentat de fapte precise si de coincidente, impins dincolo de tesatura logica, in
adancurile inconstientului".

Constructia romanului

    Structural, romanul este alcatuit din patru carti, fiecare avand cate 11 capitole, cu

exceptia ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin
aceea ca viata tanarului Bologa s-a sfarsit prea curand si intr-un mod nefiresc. Romanul
are doua planuri distincte, care evolueaza paralel, dar se interconditioneaza, unul al
tragediei razboiului, altul al dramei psihologice a personajului principal.

Ca si in romanul "Ion", constructia este circulara si simetrica, romanul "Padurea

spanzuratilor" incepe si se termina cu imaginea spanzuratorii si cu privirea luminoasa,
incarcata de iubire a condamnatului. Compozitional, romanul ilustreaza
cateva simboluri sugestive pentru ideatica romanului, care se constituie in adevarate
obsesii cu rol de accente psihologicepe parcursul intregului roman:imaginea
spanzuratorii(de 20 de ori), cuvantul "datorie " (de 9 ori), iar lumina din ochii
condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera dezolanta a peisajului de toamna
mohorata, cu cer rece, in care campia este neagra, arborii sunt desfrunziti, iar ploaia,
vantul, intunericul, cimitirul, precum si sarma ghimpata constituie manifestari ale
naturii aflate in concordanta cu starile sufletesti ale personajelor (elemente ale
naturalismului).

Perspectiva narativa

   Perspectiva narativa este cea „heterodiegetica”, naratiunea fiind realizata la

persoana a III-a cu „autor extradiegetic”,naratorul necorespunzand de fapt personajului
implicat. Dupa studiile de teorie critica tiparul narativ este deci cel auctorial cu
focalizare interna – fixa, naratorul stiind atat cat personajul central. Dar procedeul
rebrenian consta in „a nara ceea ce personajele insesi vad si simt” iar perceperea lumii
romanesti este nuantata din perspectiva unuia dintre actori. Ceea ce duce la concluzia ca
incercand sa concilieze vocea auctoriala cu cea actoriala, naratorul a obtinut un tipar
narativ hibrid, cel actorial extern indirect. Noua tehnica consta intr-o anumita
interiorizare a viziunii, impreseia de obiectiv tine de felul cum orizonturile subiective
ale personajelor se intersecteaza, producand viziunea fara ajutorul autorului. E un alt tip
de obiectivitate obtinut prin inlocuirea cu ceea ce personajele insesi pot vedea si
intelege in limitele campului lor de observatie.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

De Camil Petrescu
-eseu structurat pe baza reperelor date-
Relatiile dintre doua personaje
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera literara „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, apartinand
lui Camil Petrescu se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic,
al experientei, folosindu-se ca procedeu artistic introspectia, pentru ca cititorul sa aiba
acces la trairile, emotiile, sentimentele si gandurile naratorului-personaj. Asadar,
actiunea este prezentata de catre personajul principal, Stefan Gheorghidiu care, in
relatia cu sotia sa, Ela, sufera o drama a incompatibilitatii, ce transforma casnicia intr-
un esec.
Statutul sau social il arata ca tanar sublocotenent combatant, in perioada in care
Romania se pregatea sa intre in Primul Razboi Mondial. El relateaza evenimente de pe
front petrecute in acea perioada, cat si evenimente din viata de cuplu, ce au avut loc cu
cativa ani mai devreme, trecute prin filtrul constiintei. Totodata, el este profesor la
Universitate, loc in care a cunoscut-o, ca student la Facultatea de Filosofie, pe Ela,
studenta la Facultatea de Litere, care ulterior ii va deveni sotie. Prin statutul psihologic
se subliniaza complexitatea caracterului lor, ambele personaje avand un caracter
puternic conturat, inca de la inceputul romanului. Moral, ele sunt diferite: Stefan
Gheorghidiu este un intelectual preocupat, in primul rand, de probleme de constiinta,
traind in lumea ideilor, in timp ce Ela, sotia lui, este ancorata in realitatea cotidiana.
O scena semnificativa pentru evidentierea relatiei dintre cele doua personaje
este cea de dupa citirea testamentului unchiului Tache, cand, nemultumiti de hotararea
defunctului, unchiul Nae, mama si sora lui Stefan Gheorghidiu decid sa il reclame pe
acesta in instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Surprinzatoare pentru
eroul pe care mostenirea nu l-a interesat niciodata, este reactia sotiei sale, Ela, care ii
cere, printr-o atitudine patimasa, sa lupte pentru drepturile sale. Aceasta scena duce la
primul moment de ruptura sufleteasca intre protagonisti.
O a doua scena semnificativa pentru sublinierea evolutiei relatiei celor doua
personaje este cea a episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia eroul este
convins ca Ela flirteaza cu domnul G. In permanenta, personajul principal al operei,
analizeaza cu luciditate comportamentul celor din jur, in special pe cel al sotiei sale,
analizandu-se, in acelasi timp si pe sine. Framantarile interioare sunt prezentate detaliat:
„eram, se vede, atat de palid”, „ma chinuiam launtric ca sa par vesel”, „ma simteam
imbecil si ridicol”.
 Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru sublinierea
relatiei dintre cele doua personaje: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si
temporale.
Incipitul in acest roman coincide cu expozitiunea, fixand coordonatele de timp si
de spatiu: „In primavara anului 1916, ca tanar sublocotenent, ma aflam pe Valea
Prahovei”. In acest roman, incipitul traseaza actiunea in timp si spatiu, insa nu
dezvaluie identitatea eroului, care este si narator personaj.
Al doilea element de constructie a operei este finalul. In acest roman, finalul este
reprezentat de hotarirea eroului de a divorta si de a ii lasa toate bunurile materiale
sotiei. Marturisirea din final : „ I-am scris ca-i las absolut tot... de la lucruri personale,
la amintiri, […], adica tot trecutul” subliniaza dorinta eroului de a rupe legatura cu
trecutul pentru a deschide o usa in viitor. Asadar, acest final
Reperele spatiale si cele temporale constituie alte elemente de constructie a
romanului, prin intermediul carora se evidentiaza relatia dintre cele doua personaje.
Dincolo de locurile unde se faceau fortificatii si pregatiri pentru intrarea Romaniei in
razboi, descrise de catre naratorul-personaj: Valea Prahovei, Piatra Craiului, sunt
evidentiate cele care contureaza intamplari concrete din viata cuplului: Campulung,
Bucuresti, Constanta. Reperele temporale sunt trasate chiar din primul capitol, in care
actiunea are loc in anul 1916. Acest an este valabil pentru capitolele care cuprind drama
razboiului. In capitolele ce includ drama iubirii, actiunea se petrece cu cativa ani mai
devreme, in perioada cand eroul era student.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica
narativa utilizata in aceasta opera, si anume alternanta. Aceasta reprezinta modalitatea
prin care autorul isi construieste opera prin alternanta planurilor narative si a actiunii.
Asadar, evenimentele nu sunt prezentate in ordine cronologica, ci se alterneaza planul
prezent cu planul trecut. In prima parte a acestui roman, primul capitol prezinta
cititorului evenimente din prezent, personajul evidentiind evenimente de pe front,
capitolele II, III, IV, V constituie o intoarcere in trecut a acestuia, fiind descrise
evenimente din casnicia eroului, iar capitolul al VI-lea constituie o revenire in prezent,
pentru a explica in detaliu modul cum a a evoluat relatia dintre Gheorghidiu si Ela, sotia
sa.
In opinia mea, tema operei, conditia intelectualului, reflecta relatia dintre cele
doua personaje, subliniind incompatibilitatea dintre acestea. In acest sens,
deznodamantul romanului ilustreaza conditia intelectualului, deoarece eroul este un
insetat de absolut, care priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a vietii
omului, considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa se ridice
la inaltimea idealului sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau final
de a divorta, fara ca macar sa ii mai pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza
pierderea treptata a interesului sau pentru aceasta, in conditiile in care constata ca ei doi
sunt incompatibili in gandire si in atitudine. Drama razboiului la nivel universal -vazut
ca o alta experienta fundamentala care nu poate sa lipseasca din propria-i viata- i se
pare cu mult mai mare decat orice drama individuala in iubire, de aceea survine
despartirea, prin care ii lasa Elei „de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale,
la amintiri. Adica tot trecutul.”
Totodata, consider ca autorul Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura
romana, intelectualul lucid, care se gandeste si se framanta caci - spune unul dintre eroii
sai- „cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama” .
Una dintre cele doua opere in proza ale lui Camil Petrescu este romanul „Ultima noapte
de dragoste, intaia noapte de razboi”, structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce
ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua ipostaze esentiale:
iubirea si razboiul.
Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul
asumarii propriului destin si infinita disponibilitate existentiala pentru experiente-limita
ale eului.
- roman subiectiv, modern, roman al experientei -
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Romancier prin excelenta citadin, Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura
romana, intelectualul lucid, care se gandeste si se framanta caci - spune unul dintre eroii
sai- „cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama” .
Una dintre cele doua opere in proza ale lui Camil Petrescu este romanul „Ultima noapte
de dragoste, intaia noapte de razboi”, structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce
ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua ipostaze esentiale:
iubirea si razboiul.
Opera se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al
experientei. O prima trasatura a acestui tip de roman este utilizarea analizei
psihologice pentru a prezenta trairile, emotiile, sentimentele si gandurile personajelor,
inclusiv pe cele ale naratorului-personaj prin introspectie. Un exemplu in acest sens este
cel al episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia, in permanenta, Stefan
Gheorghidiu, personajul principal al operei, a analizat cu luciditate comportamentul
celorlalti, in special pe cel al sotiei sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine, facand
presupuneri cu privire la ceea ce ar fi putut gandi si simti cei prezenti la acel eveniment.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator-
personaj, subiectiv care, prin intermediul naratiunii la persoana I, prezinta cititorului
gandurile, trairile, emotiile sentimentele sale, generate de modul in care doua mari
experinete fundamentale se reflecta in propria constiinta, iubirea si razboiul: „Eram
casatorit de doi ani si jumatate cu o colega de facultate si banuiam ca ma insala.”
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea
semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite
consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care:
introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea
coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea,
fixand coordonatele de timp si de spatiu: „In primavara anului 1916, ca tanar
sublocotenent, ma aflam pe Valea Prahovei”. In acest roman, incipitul traseaza actiunea
in timp si spatiu, insa nu dezvaluie identitatea eroului, care este si narator personaj.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a
oricarei opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu
coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre
personajele operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea
actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara
lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si
readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este reprezentat de hotarirea
eroului de a divorta si de a ii lasa toate bunurile materiale sotiei. Marturisirea din final :
„ I-am scris ca-i las absolut tot... de la lucruri personale, la amintiri, […], adica tot
trecutul” subliniaza dorinta eroului de a rupe legatura cu trecutul pentru a deschide o
usa in viitor.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a
romanului. Inca din primele randuri aflam ca actiunea are loc acolo unde se faceau
fortificatii si pregatiri pentru intrarea Romaniei in razboi: Valea Prahovei si apoi Piatra
Craiului. Pe parcursul derularii actiunii sunt incluse si alte localitati precum
Campulung, Bucuresti, Constanta. Asadar, cea mai mare parte a intamplarilor are loc
intr-un spatiu deschis. Reperele temporale sunt trasate chiar din primul capitol, in care
actiunea are loc in anul 1916. Acest an este valabil pentru capitolele care cuprind drama
razboiului. In capitolele ce includ drama iubirii, actiunea se petrece cu cativa ani mai
devreme, in perioada cand eroul era student.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica
narativa utilizata in aceasta opera, si anume alternanta. Aceasta reprezinta modalitatea
prin care autorul isi construieste opera prin alternanta planurilor narative si a actiunii.
Asadar, evenimentele nu sunt prezentate in ordine cronologica, ci se alterneaza planul
prezent cu planul trecut. In prima parte a acestui roman, primul capitol prezinta citi-
torului evenimente din prezent, personajul evidentiind evenimente de pe front, capi-
tolele II, III, IV, V constituie o intoarcere in trecut a acestuia, fiind descrise evenimente
din casnicia eroului, iar capitolul al VI-lea constituie o revenire in prezent.
Personajul principal al acestui roman, Stefan Gheorghidiu, este un intelectual
preocupat, in primul rand, numai de probleme de constiinta. In relatia cu sotia sa, Ela,
el sufera o drama a incompatibilitatii care transforma casnicia intr-un esec. Aceasta
drama este generata de imposibilitatea comunicarii si de propriul orgoliu, ce se
evidentiaza ca trasatura dominanta de caracter.pe parcursul intregului roman.
Treptat, fiind profund marcat de cealalta drama, si anume cea a razboiului, gesturile
sale fata de propria sotie devin reci, se disperseaza, se frang. Finalul acestei drame este
marcat prin ruptura definitiva pe care alege sa o faca Stefan, renuntand la tot trecutul
trait alaturi de Ela si privind spre viitor.
O alta relatie a eroului, conturata in mod evident, este cea cu unchiul Nae. Spre
deosebire de Stefan, care nu era deloc interesat de avere si nu era dominat de dorinta de
inavutire, Nae este tipic pentru cel ce isi doreste din ce in ce mai mult si care este in
stare sa obtina avere prin orice mijloace. La citirea testamentului unchiului Tache,
nemultumiti de hotararea defunctului, Nae impreuna cu mama si sora lui Stefan, decid
sa il reclame in instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Pe Stefan insa,
mostenirea nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului, acesta fiind unul din
motivele pentru care el a renuntat cu usurinta la trecut, la avere si la Ela.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza conditia intelectualului, de-
oarece eroul este un insetat de absolut, care priveste casatoria ca pe o experienta
fundamentala a vietii omului, considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela
nu poate sa se ridice la inaltimea idealului sau feminin, el traieste o profunda
dezamagire, iar gestul sau final de a divorta, fara ca macar sa ii mai pese daca sotia l-a
inselat sau nu, demonstreaza pierderea treptata a interesului sau pentru aceasta, in
conditiile in care constata ca ei doi sunt incompatibili in gandire si in atitudine. Drama
razboiului la nivel universal -vazut ca o alta experienta fundamentala care nu poate sa
lipseasca din propria-i viata- i se pare cu mult mai mare decat orice drama individuala
in iubire, de aceea survine despartirea, prin care ii lasa Elei „de la obiecte de pret, la
carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.”
Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul
asumarii propriului destin si infinita disponibilitate existentiala pentru experiente-limita
ale eului.

Enigma Otiliei
de George Calinescu
Romanul realist
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care,
prin intermediul actiunii, reflecta realitatea vietii cotidiene.
La aparitia „Enigmei Otiliei", in 1938 (in doua volume), romanul, ca specie a
literaturii avusese o evolutie extrem de rapida, dominand literatura romaneasca
interbelica. George Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin
„Enigma Otiliei" el aduce o viziune originala, moderna.
Opera se incadreaza in tipul de roman realist, balzacian (de observatie
sociala), interbelic. O prima trasatura a acestui tip de roman este perspectiva narativa
obiectiva, adica viziunea din „spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a
si a unui narator obiectiv, omniscient. Acesta este deci detasat, nu se implica in
evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena
semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv este
scena primului atac cerebral al lui mos Costache. Naratorul observa cu detasare cum
toti membrii familiei care voiau sa intre in posesia averii, cautau semne ale acesteia prin
casa, cum toti se asaza la masa, mamanca si poarta diferite conversatii, fara sa se
intereseze de starea batranului prezent langa ei. Singura exceptie o constituie Felix si
Otilia, atenti si ingrijorati, interesati cu adevarat de sanatatea lui mos Costache.
Naratorul prezinta detasat, neimplicat faptele, nu comenteaza evenimentele, nu face
nicio apreciere referitoare la atitudinea personajelor, ci lasa cititorul sa descopere singur
trasaturile de caracter ale acestora si modul lor de a gandi.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie cronologia evenimentelor
din opera. Actiunea este prezentata linear, de la venirea tanarului Felix in casa lui mos
Costache, pana la plecarea Otiliei cu Pascalopol la Paris. Sunt evidentiate trairile
tanarului, emotiile, sentimentele fata de Otilia, discutiile importante cu aceasta, privind
destinul lor, precum si relatiile degradate din familia Tulea, in raport cu familia
Giurgiuveanu.
Tema operei o constituie infatisarea societatii bucurestene de la inceputul
secolului XX, reprezentand o adevarata fresca a unei lumi, dar, in acelasi timp si istoria
unei formari, fiind urmarit destinul unui adolescent care parcurge anii iubirii si ai
pregatirii profesionale. Tema este realizata prin prezentarea a doua principale planuri
epice: unul urmareste problema mostenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar celalalt
destinul nepotului sau, tanarul Felix Sima, in procesul devenirii sale.Titlul initial
„Parintii Otiliei”, reflecta ideea balzaciana a paternitatii, dar a fost schimbat din motive
editoriale, directionand astfel atentia cititorului spre personajul feminin.
Patru elemente de constructive a operei sunt importante pentru intelegerea
semnificatiilor textului: incipitul, actiunea, relatiile spatiale si temporale, conflictul.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite
consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anuminte roluri, printre care:
introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea
coordonatelor spatio-temporale. Incipitul romanului realist fixeaza veridic cadrul
temporal „Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909” si spatial, prin descrierea strazii
Antim din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interiorului casei acestuia,
prezinta principalele personaje si sugereaza conflictul. Simetria incipitului cu finalul se
realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui mos Costache, din perspectiva lui Felix in
doua momente diferite ale existentei lui. Replica „Aici nu sta nimeni”, rostita initial de
mos Costache, reflecta teama avarului de necunoscut, iar in final reflecta destramarea
familiei si conditia tragica si fragila a fiintei umane.
Actiunea romanului incepe cu venirea la Bucuresti a tanarului Felix Sima, un
orfan care terminase liceul la Iasi si voia sa devina medic. El soseste in casa unchiului
sau, Costache Giurgiuveanu. Acesta o creste pe Otilia Marculescu, fiica sa vitrega, cu
intentia de a o infia. Giurgiuveanu are o sora, Aglae Tulea, care o considera pe Otilia un
pericol pentru mostenire. Lupta pentru mostenirea batranului este data de Aglae si de
ginerele ei, Stanica Ratiu. Fiecare doreste sa puna mana pe banii lui Costache. Tocmai
de aceea ei vin foarte des in casa lui si vor sa fie siguri ca batranul nu o infiaza pe Otilia
si nici nu face vreun testament. Cei doi banuiesc ca mos Costache tine ascunsa in casa o
mare suma de bani. La un moment dat, mos Costache, in urma unui efort mare, are un
atac cerebral si atunci Aglae isi aduce toata familia in casa batranului, asteptandu-i
moartea. Totusi Costache isi revine, dar mai tarziu, banii sunt furati de arivistul Stanica
Ratiu, chiar de sub salteaua bolnavului paralizat, ceea ce produce moartea batranului.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a
romanului. Ele sunt realizate in metoda realist-balzaciana: situarea exacta a actiunii in
timp si spatiu, veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice (strada Antim, strada
Sfintii Apostoli, Bucuresti), descrierea strazii in maniera realista, finetea observatiei si
notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitecturale ale strazii si ale casei lui
mos Costache sunt surprinse de ochiul „ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului
specializat, desi observatia ii este atribuita personajului-reflector, Felix Sima, care cauta
o anumita casa. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrangerii treptate a cadrului,
de la strada la casa, la interioare, la fizionomia si gesturile locatarilor, este o modalitate
de patrundere a psihologiei personajelor din acest spatiu, prin reconstituirea atmosferei.
Strada si casa lui mos Costache sugereaza, prin detaliile surprinse, contrastul dintre
pretentia de confort si bun gust a unur locatari bogati, burghezi imbogatiti candva si
realitate: inculti (aspectul de kitsch), amestecul de stiluri arhitecturale incompatibile),
zgarciti (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii
clasice), dela-satori (urme vizibile ale umezelii si ale uscaciunii, impresia de paragina).
Arhitectura sugereaza imaginea unei lumi in declin, care a avut candva energia necesara
pentru a dobandi avere, dar nu si fondul cultural.
Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care
sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, care o are in grija pe Otilia Marcules-cu, adolescenta
orfana, fiica celei de-a doua sotii decedate a acestuia. Aici patrunde Felix Sima, fiul
surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a studia Medicina si locuieste la tutorele
sau legal, mos Costache. A doua familie vecina si inrudita, care aspira la mostenirea
averii batranului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din
sotul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie
patrunde Stanica Ratiu pentru a obtine zestrea, ca sot al Olimpiei. Istoria unei mosteniri
include doua conflicte succesorale: primul este iscat in jurul averii lui Mos Costache
(adversitatea manifestata de Aglae impotrva orfanei Otilia), al doilea destrama familia
Tulea (interesul lui Stanica pentru averea batranului). Conflictul erotic priveste
rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mana Otiliei.
Personajul principal masculin al acestui roman este Costache Giurgiuveanu,
acel personaj in jurul caruia se construieste actiunea, a carui avere polarizeaza aparitia
celorlalte personaje.
Statutul social evidentiaza un personaj cu o avere impresionanta, care include
case cu chiriasi si restaurante. Psihologic, personajul pare a se lasa influ-entat de
opiniile celor din jur, chiar acestea, de multe ori sunt rauvoitoare. De exemplu, lui
Costache pare a-i fi teama de parerea surorii sale, de vorba ei aspra si de sarcasmul ei
cu privire la Otilia, de aceea prefera sa nu intocmeasca testament sau sa nu o infieze.
Statutul moral pune accent pe trasatura sa dominanta de caracter, avaritia. Aceasta
este evidentiata in numeroase scene: batranul gaseste langa masa de joc de carti o
moneda si pretinde ca este a lui, are o lista prin care sa justifice cheltuielile pentru
Felix, in care trece lucruri pe care nu i le-a cumparat niciodata, vinde chiriasilor sai,
studenti la Medicina, seringi refolosite, construieste o casa pentru Otilia din materiale
refolosite, umbla imbracat cu lucruri vechi si rupte, nu-i da bani servitoarei, ca sa
cumpere mancare.
Relatia cu celelalte personaje este dominata de o suspiciune permanenta,
izvorata din teama de a fi jefuit. Se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit,
potential atentator la averea sa. Astfel, in relatie cu Felix, este initial reticent, ceea ce il
face sa ii spuna acestuia, sosit pentru prima oara in casa, la inceputul romanului „nu, nu
sta nimeni aici”. In relatie cu Stanica Ratiu, este extrem de precaut, deoarece il
banuieste ca ii pandeste averea. Dupa primul atac cerebral, isi captuseste pantalonii si
tine banii permanent la sine, situatia devenind dramatica atunci cand, dupa cel de-al
doilea atac cerebral, desi ar fi scapat cu viata, Stanica Ratiu ii fura pachetul cu bani.
Cand vede ca i se smulge de sub saltea tot ceea ce adunase cu patima intreaga sa
existenta, moare cu groaza intiparita pe chip, articuland cu disperare: „ba-banii pu-
pungasule”.
Modalitatile de caracterizare sunt diverse, personajul este privit din mai multe
perspective: pentru Otilia este “papa”, “un om bun”, dar are “ciudateniile lui”, pentru
Felix este “un om de treaba, dar cam ciudat”, pentru Stanica este “un pezevenghi”.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in acest roman este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Otilia reprezinta pentru
Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigma. Misterul
personajului pare a se ascunde in replica ce pare de neinteles la inceputul romanului:
„noi nu traim decat patru-cinci ani”. Romancierul insusi a acordat un loc aparte acestui
personaj feminin, in care marturiseste ca regaseste o parte din sine.
“Enigma Otiliei” de George Calinescu este un roman realist obiectiv de tip
balzacian, prin tema abordata: mostenirea, care declanseaza si mobilizeaza energii
umane care se infrunta, un roman care surprinde moravurile unei categorii a burgheziei
bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea.
Morometii
de Marin Preda
-romanul postbelic -
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura
a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din
spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv.
Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu
comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta
acest tip de viziune, cu narator obiectiv este discutia dintre Ilie Moromete si vecinul
sau, Tudor Balosu, din primul capitol al operei. Naratorul prezinta detasat, neimplicat,
faptele, nu comenteaza evenimentele, nu face nicio apreciere referitoare la atitudinea lui
Moromete fata de Balosu, ci lasa cititorul sa descopere singur trasaturile de caracter ale
personajului principal si modul sau de a gandi.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator
omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini
ale operei, prin descrierea amanuntita a cinei Morometilor, a locului pe care il ocupau la
masa cei opt membri ai familiei, a situatiei lor sociale si materiale, explicand si cauza
tensiunilor existente intre acestia. Despre acest tip de narator, specific romanelor
obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara
acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune
sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte
personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce planuiesc.”
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea
semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite
consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care:
introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea
coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind
reprezentat de o scurta fraza introductiva, care plaseaza actiunea operei in timp si in
spatiu: „In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, se
pare ca timpul avea nesfarsita rabdare cu oamenii. Viata se scurgea aici fara conflicte
mari.” Se observa modul in care naratorul isi insuseste tactic iluzia personajului
principal ca timpul are nesfarsita rabdare, utilizand verbul „se pare”, pentru a induce in
eroare voit cititorul si a face mai viu conflictul din opera.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a
oricarei opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu
coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre
personajele operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea
actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara
lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si
readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul primului volum este simetric cu
incipitul, prin prezenta aceluiasi element, care este Timpul: „Trei ani mai tarziu,
izbucnea cel de-al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare.” Finalul operei
pune in evidenta impacarea dintre tata si fiu, dupa moartea lui Moromete. Impacarea
este realizata doar la nivel imaginativ, in momentele in care Niculae isi viseaza tatal si
zambeste fericit ca intre ei toate conflicetele s-au sfarsit. Dupa marturisirea autorului,
inceputul si incheierea romanelor sale trebuie sa fie memorabile, „sa atraga atentia”,
directionand cititorul catre o morala, catre o folosofie de viata.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a
romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Silistea-Gumesti, din
Campia Dunarii, accentul fiind pus de catre autor pe anumite locuri, cu importanta
deosebita in viata personajelor: curtea casei lui Moromete, cea a casei lui Tudor Balosu,
ulita satului, poiana lui Iocan, primaria. Perioada in care se petrec evenimentele este
diferita in cele doua volume ale operei: cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi
Mondial, in primul volum si dupa incheierea razboiului, in volumul al doilea.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de conflict. In
volumul intai, conflictele vizeaza relatia lui Moromete cu cei trei fii din prima casatorie,
tensiunea maxima fiind atinsa in finalul acestui volum, in scena pedepsirii cu parul a lui
Paraschiv si a lui Nila, razvratiti impotriv autoritatii tatalui. Un conflict puternic apare
si intre Moromete si Catrina, fiind determinat de refuzul barbatului de a trece casa pe
numele ei si accentuandu-se dupa intoarcerea lui de la Bucuresti, cand ea afla de
promisiunea facuta de catre acesta baietilor, de a le da lor casa. In al doilea volum,
conflictul apare intre Niculae -acum adult- si tatal sau, conflict care se datoreaza
incapacitatii lor de a comunica, orgoliului fiului de a-si cauta eul, mandriei tatalui de a
avea utimul cuvant. In esenta, ei reprezinta noul si vechiul, doua fete ale istoriei,
particulare si generale.
Personajul principal al acestui roman este Moromete, cel a carui importanta
pentru derularea evenimentelor este subliniata inca din titlul romanului. El poate fi
incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului filosof, asa cum l-a numit critica
literara. Acest lucru evidentiaza caracterul autoritar, trasatura sa dominanta, care se
remarca pe parcursul intregului roman. O prima scena semnificativa care pune in
evidenta autoritatea personajului o constituie cina Morometilor. Pozitia sa la masa, de
„pater familias”, cu autoritate deplina de necontestat, este atent subliniata de catre
narator: „Moromete statea pe pragul celei de-a doua odai, de unde stapanea cu privirea
pe fiecare.” O alta scena semnificativa este cea de dinainte de fuga baietilor, cand
Moromete afla de la Scamosu ca cei doi frati sunt intelesi sa plece si ei la Bucuresti,
acolo unde ii astepta Achim. Bataia salbatica, aplicata cu parul, nu este numai o
descarcare a tatalui care intelege ca a fost mintit tot timpul de fiii sai care il urasc, ci si
o ultima incercare disperata de restabilire a autoritatii paterne grav stirbite.
Relatia personajului principial cu celelalte personaje din opera sintetizeaza
pozitia sa centrala in derularea evenimentelor. In relatie cu cei trei fii, Moromete isi
manifesta permanent autoritatea, obligandu-i sa munceasca pamantul si nepermitandu-
le sa isi exprime niciodata parerea cu privire la viitorul lor. Scena taierii salcamului
ilustreaza modul in care tatal ia hotararile in familie, fara a oferi nicio explicatie pentru
gesturile sale. Intrebarile pe care i le adreseaza fiii sai, cu privire la motivul taierii
salcamului, primesc un raspuns ironic: „Ca sa se mire prostii!”
Relatia lui Moromete cu Niculae este atent urmarita atat in primul volum, cat
mai ales in al doilea. Copil fiind, Niculae nu isi doreste decat sa invete si sa poata pleca
departe de sat. Mama este singura induiosata de jalea baiatului ca este mai degraba
trimis cu oile si nu este lasat de catre tatal sau sa mearga la scoala, acesta vorbindu-i lui
Niculae ironic: “Alta treaba n-avem noi acuma. Ne apucam sa studiem”. Baiatul o
implora sa il roage pe Moromete sa il lase sa invete, promitand ca va obtine la scoala
bursa, pentru a nu-i indatora pe parinti cu cheltuielile. Niculae ia premiul intai, dar
nimeni din familie nu apreciaza acest lucru, tatal sau fiind chiar uimit cand afla,
deoarece era convins ca fiul sau va ramane repetent. In volumul al doilea, Niculae este
adult si ia propriile hotarari privitoare la viata sa. Se evidentiaza relatia tata-fiu printr-
un conflict permanent, care vizeaza diferentele de mentalitate ale celor doi: Moromete
isi pastreaza gandirea liberala de dinainte de razboi, Niculae imbratiseaza ideile noii
oranduiri, cea comunista, finalizand studiile la o scoala de partid.
In opinia mea, deznodamantul romanului, evidentiaza conceptia despre viata a
lui Moromete si spiritul sau, care nu s-a lasat infrant niciodata, caracterul sau
neinfluentabil. „Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta”, ii marturiseste
el doctorului venit sa il vada in ultimele clipe de viata. Moromete moare insa singur,
parasit de toti: cei trei baieti nu mai vin niciodata in sat dupa plecarea la Bucuresti,
fetele ii intorc spatele, Catrina il paraseste, Niculae este in conflict cu el. Aceste aspecte
subliniaza ca autoritatea eroului si-a pierdut din valoare, pentru ca, desi inteligent, el
crede ca poate tine sub control tensiunile vechi si crescande din familie, sperand ca
membrii acesteia vor intelege, fara ca el sa le explice, ca unitatea familiei trebuie
pastrata, oricat de mari ar fi neajunsurile. Moartea lui Moromete, plasata in finalul
operei, ilustreaza moartea unei conceptii de viata arhaice, a unei mentalitati de sute de
ani a satului romanesc. Odata cu Moromete, piere o intreaga clasa sociala, taranimea.
Morometii- personajul
Particularitatile de constructie a personajului
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Personajul principal al romanului „Morometii” de Marin Preda este Ilie
Moromete, a carui importanta pentru derularea evenimentelor este subliniata inca din
titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al „taranului filosof”,
asa cum l-a numit critica literara.
Statutul sau social evidentiaza astfel mentalitatea unei anumite categorii sociale,
aceea a taranimii, pentru care pamantul continua sa aiba o importanta deosebita, dar nu
la fel de mare ca aceea pe care o avea pentru taranii lui Rebreanu.
Statutul psihologic dezvaluie un caracter extrem de puternic, deciziile sale
nefiind influentate niciodata de parerile celorlalti membri ai familiei sale. De altfel, el
insusi a maturisit, inainte de moarte: „Domnule, eu intotdeauna am dus o viata
independenta!”
Statutul moral este atent subliniat prin anumite scene semnificative, precum:
intoarcerea de la camp, discutia cu Tudor Balosu, cina, taierea salcamului, fonciirea,
poiana lui Iocan, fuga baietilor. Fiecare dintre acestea dezvaluie trasaturi ale
personajului, precum: delasarea, nepasarea, capacitatea de disimulare, inteligenta,
autoritatea, spiritul ironic, placerea vorbei, spiritul meditativ.
Caracterul autoritar constituie trasatura sa dominanta de caracter, care se
remarca pe parcursul intregului roman. O scena semnificativa care pune in evidenta
autoritatea personajului o constituie cina Morometilor. Pozitia sa la masa, de „pater
familias”, cu autoritate deplina de necontestat, este atent subliniata de catre narator:
„Moromete statea pe pragul celei de-a doua odai, de unde stapanea cu privirea pe
fiecare.” Totodata, aceasta autoritate se manifesta si in atitudinea membrilor familiei
care nu iau hotarari fara aprobarea tatalui: „si de altfel nimanui nu-i trecuse prin minte
sa schimbe masa aceea joasa”. In timpul mesei, permanent are grija sa isi mainfeste
autoritatea, pentru a pune capat conflictelor dintre cei trei baieti din prima casatorie si
catrina, precum si dintre cei trei baieti si copiii din a doua casatorie. O ameninta si pe
Catrina cand aceasta nu-i respecta vointa.
Patru elemente de structura si de compozitie ale textului narativ,
semnificative pentru constructia personajului sunt: incipitul, finalul, conflictul,
relati-ile spatiale si temporale.
Incipitul in acest roman coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de o scurta
fraza introductiva, care plaseaza actiunea operei in timp si in spatiu: „In Campia
Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial.” Incipitul este pus in
relatie cu personajul prin sublinierea relatiei dintre om si istorie, dintre om si timp: „se
pare ca timpul avea nesfarsita rabdare cu oamenii. Viata se scurgea aici fara conflicte
mari.” Se observa modul in care naratorul isi insuseste tactic iluzia personajului
principal Moromete ca timpul are nesfarsita rabdare, utilizand verbul „se pare”, pentru a
induce in eroare voit cititorul si a face mai viu conflictul din opera.
Finalul primului volum este simetric cu incipitul, prin prezenta aceluiasi
element, care este Timpul: „Trei ani mai tarziu, izbucnea cel de-al Doilea Razboi
Mondial. Timpul nu mai avea rabdare.” Finalul operei pune in evidenta impacarea
dintre tata si fiu, dupa moartea lui Moromete. Impacarea este realizata doar la nivel
imaginativ, in momentele in care Niculae isi viseaza tatal si zambeste fericit ca intre ei
toate conflictele s-au sfarsit. Dupa marturisirea autorului, inceputul si incheierea
romanelor sale trebuie sa fie memorabile, „sa atraga atentia”, directionand cititorul catre
o morala, catre o folosofie de viata.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a
romanului, prezentate in stransa legatura cu personajul principal. Spatiul in care se
desfasoara actiunea operei este satul Silistea-Gumesti, din Campia Dunarii, accentul
fiind pus de catre autor pe anumite locuri, cu importanta deosebita in viata lui Ilie
Moromete: curtea casei lui Moromete, stanoaga podistei acestei case, ulita satului, unde
cel mai adesea este vazut Moromete, poiana lui Iocan in care Moromete este figura
centrala. Perioada in care se petrec evenimentele este diferita in cele doua volume ale
operei: cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in primul volum si
dupa incheierea razboiului, in volumul al doilea, marcand evident mentalitatea si
independenta personajului, care nu s-a lasat infrant de vicisitudinile istoriei.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de conflict. In
volumul intai, conflictele vizeaza relatia lui Moromete cu cei trei fii din prima casatorie,
tensiunea maxima fiind atinsa in finalul acestui volum, in scena pedepsirii cu parul a lui
Paraschiv si a lui Nila, razvratiti impotriv autoritatii tatalui. Un conflict puternic apare
si intre Moromete si Catrina, fiind determinat de refuzul barbatului de a trece casa pe
numele ei si accentuandu-se dupa intoarcerea lui de la Bucuresti, cand ea afla de
promisiunea facuta de catre acesta baietilor, de a le da lor casa. In al doilea volum,
conflictul apare intre Niculae -acum adult- si tatal sau, conflict care se datoreaza
incapacitatii lor de a comunica, orgoliului fiului de a-si cauta eul, mandriei tatalui de a
avea utimul cuvant. In esenta, ei reprezinta noul si vechiul, doua fete ale istoriei,
particulare si generale. Se evidentiaza relatia tata-fiu printr-un conflict permanent, care
vizeaza diferentele de mentalitate ale celor doi: Moromete isi pastreaza gandirea
liberala de dinainte de razboi, Niculae imbratiseaza ideile noii oranduiri, cea comunista,
finalizand studiile la o scoala de partid.
In opinia mea, tema romanului – conditia taranului- se reflecta in mod
evident in constructia personajului principal. Toate actiunile sale privitoare la familia sa
sunt generate de mentalitatea acestei clase sociale, pentru care capul familiei reprezinta
autoritatea suprema, de necontestat, in fata careia nimeni nu ar nimic de spus.
Atitudinea dezaprobatoare fata de studiile lui Niculae, impunerea unui anumit mod de
viata membrilor familiei, celor trei baieti, toate isi au originea in aceasta „gandire
trufasa”, asa cum naratorul sublinia in finalul volumului intai. Deznodamantul
romanului, evidentiaza conceptia despre viata a lui Moromete si spiritul sau, care nu s-a
lasat infrant niciodata, caracterul sau neinfluentabil. „Domnule, eu intotdeauna am dus
o viata independenta”, ii marturiseste el doctorului venit sa il vada in ultimele clipe de
viata. Moromete moare insa singur, parasit de toti: cei trei baieti nu mai vin niciodata in
sat dupa plecarea la Bucuresti, fetele ii intorc spatele, Catrina il paraseste, Niculae este
in conflict cu el. Aceste aspecte subliniaza ca autoritatea eroului si-a pierdut din
valoare, pentru ca, desi inteligent, el crede ca poate tine sub control tensiunile vechi si
crescande din familie, sperand ca membrii acesteia vor intelege, fara ca el sa le explice,
ca unitatea familiei trebuie pastrata, oricat de mari ar fi neajunsurile. Moartea lui
Moromete, plasata in finalul operei, ilustreaza moartea unei conceptii de viata arhaice, a
unei mentalitati de sute de ani a satului romanesc. Odata cu Moromete, piere o intreaga
clasa sociala, taranimea.

O scrisoare pierduta
de Ion Luca Caragiale
comedie

Particularitatile de constructie a personajului

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se
particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe
contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce
vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de
Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in
literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin
opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu
reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu
implicatii politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si
in atitudinea personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a
sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” si diminutivul
„Joitica” evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze
astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul
ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de
caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei.
Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea
succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea
scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei:
„Zoe, sotia celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui
personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium
permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de
parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea
publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si
materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un amant in plina
ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata
sa zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele
masculine, in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care
o avea inainte sa piarda scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie
voluntara, care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in
cale. Desi apare ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il
aveau femeile in viata politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol
determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile
politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza, porunceste,
lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea,
onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa
este „Sunt nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta
stare de surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima
scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu
Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia
compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri
politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in
continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in
fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa
mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demonstrand
o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in
continuare arestat pe oponentul sau politic.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales,
semnificative pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile
temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena
care subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste
amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine
aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita
si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un
fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera
scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el
conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie,
Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat.
 Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O
scrisoare pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel
dintre Zoe si Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre
Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru
redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se
desfasoara „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza
autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la
finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor
sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan Tipatescu,
amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe Catavencu,
discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo
unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea
lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”,
subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In
legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final
este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul
existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.”
(Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul
turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei,
nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu
generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le
pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un inger”, iar cetateanul turmentat „o dama
buna”.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza:
„Veselia inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul
exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor,
singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.”
Tema si viziunea despre lume
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se
particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe
contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce
vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de
Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in
literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin
opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu
reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
„O scrisoare pierduta” se incadreaza in specia literara comedie, avand toate
caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura o constituie prezenta tipurilor
de comic: de nume, de limbaj, de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la
caracterul personajului, starnind rasul cititorului sau al spectatorului. Numele lui
Pristanda provine din substantivul „pristanda”- joc moldovenesc ce consta in a bate pasul
pe loc; prenumele „Zaharia” provine din verbul „a se zaharisi”, adica „a imbatrani”, iar
numele „Trahanache” deriva din substantivul „trahana”-coca moale usor de modelat.
Numele lui Catavencu deriva atat din substantivul „cata”-femeie rea, barfitoare, cat si din
substantivul „cataveica”-haina cu doua fete. Apelativele „coana” si „conu” evidentiaza
atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a Zoei: lui Pristanda ii permit sa li se adreseze
astfel, in schimb, pentru cei din jur ei par niste persoane onorabile. Prenumele „Agamita”
este ales in contrast cu „Agamemnon”, numele eorului grec, pentru a sublinia diferentele
majore dintre cei ce le poarta, iar „Dandanache” provine de la „dandana”, incuractura,
boacana, insotit de sufixul „ache”, sugerand imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: „ai putintica rabdare”,
„Stimabile, onorabile”, „Curat ca un caine”, „Curat murdar”, prin confuzii paronimice:
„renumeratie”, prin necunoasterea sensului unor termeni: „capitalisti”, „falitii nostri”,
prin cacofonii: „Va sa zica ca nu le are”, nonsensuri: „Sa se revizuiasca primesc, dar sa
nu se schimbe nimica, sa nu se revizuiasca primesc, dar sa se schimbe pe ici pe colo, prin
punctele esentiale”, ”Iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori”, pronuntarea incorecta a
unor cuvinte: „bampir”, „famelie”, „printi-puri”, truisme (adevaruri evidente): „o
societate care nu merge inainte, sta pe loc”, „o societate fara printipuri, va sa zica ca nu le
are”.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane,
prin scoaterea in evidenta a trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al
femeii voluntare, al cochetei, Trahanache-tipul incornoratului, Tipatescu-tipul junelui-
prim, al amorezului, al cuceritorului, Catavencu- tipul demagogului, Farfuridi si
Branzovenescu-tipul prostului fudul, cetatenul turmentat-tipul alegatorului nehotarat,
Dandanache-tipul canaliei, Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii,
prin arestarea abuziva a lui Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca
subiect pierderea scrisorii, prin discutiile dintre prefect si Trahanache, avand acelasi
subiect, prin scena numararii steagurilor, cea a numararii voturilor, prin rasturnarile
bruste de situatie si introducerea elementului-surpriza Agamemnon Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul
conjugal, adulterul (Trahanache-Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu
publicarea scrisorii daca nu sunt votati in alegeri: Catavencu si Dan-danache), abuzul de
putere (Tipatescu), furtul din avutul statului si slugarnicia (Pris-tanda), demagogia
politica (Catavencu, Farfuridi), falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care
intotdeauna este fericit. Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul turmentat si
oferita destinatarului, adica Zoei, astfel incat Catavencu nu il mai poate santaja pe
Tipatescu. Lupta politica dintre cele doua partide ia sfarsit, deoarece cel ce castiga
alegerile nu este niciunul dintre cei doi candidati propusi, ci un al treilea, Agamita
Dandanache, trimis de la centru. Astfel, membrii partidului de guver-namant si cei ai
opozitiei se imbratiseaza, se felicita reciproc si toate conflictele sunt stinse si uitate, ca in
orice comedie.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: actiunea,
conflictul, elemente de compozitie, relatii temporale si spatiale.
Actiunea este simpla: Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de
dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o
pierde. Este gasita de catre cetateanul turmentat, de la care o fura Catavencu, liderul
opozitiei si adversarul politic al lui Tipatescu. Acesta il santajeaza pe prefect si doreste
voturile sale, precum si cele ale membrilor partidului de guvernamant, pentru a fi ales
deputat. In caz contrar va face publica scrisoarea in ziarul al carui director este.
Scrisoarea este din nou pierduta si gasita tot de catre cetateanul turmentat, care o
inapoiaza destinatarului.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu,
prefectul judetului si Ghita Pristanda, „politaiul orasului”, care discuta despre un ar-ticol
din ziarul „Racnetul Carpatilor”. Din aceasta scena se poate deduce rivalitatea politica
dintre Tipatescu, reprezentantul partidului de guvernamant si Catavencu, directorul
ziarului, reprezentantul partidului de opozitie.
Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste
prefectului despre discutia pe care a ascultat-o pe furis, catarat pe ulucile casei lui
Catavencu, despre scrisoarea pe care acesta gasit-o si care urma sa-i aduca voturile
necesare castigarii alegerilor. Pristanda ii spune prefectului ca nu a reusit sa auda despre
ce scrisoare este vorba.
Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii
actiunii, in actul al II-lea cand Trahanache, presedintele organizatiei locale a partidului
de guvernamant si prietenul prefectului, ii aduce acestuia vestea ca a avut o intrevedere
cu Catavencu si a aflat ca acesta detine „o scrisoare de amor in toata regula”, adresata de
Tipatescu sotiei lui Trahanache, Zoe. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm
alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu
ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii
cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii
documentului. Catavencu solicita, in schimbul scrisorii, sa-i fie sprijinita candidatura ca
deputat. De la Bucuresti, soseste o depesa, care anunta obligatia colegiului al II-lea de a-l
alege „cu orice, pret, dar cu orice pret” pe Agamemnon Dandanache, un candidat
necunoscut, care urmeaza sa soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si
Catavencu. Incercarile acestuia din urma de a dezvalui alegatorilor imoralitatea
prefectului si a Zoei sunt zadarnicite de Ghita Pristanda si de oamenii sai, care provoaca
o incaierare.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea, pe
care o gaseste din nou cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza Zoei, Dandanache este ales
deputat, iar Zoe ii cere lui Catavencu, pe care il iertase, sa conduca manifestatia publica
si banchetul organizate in cinstea proaspatului deputat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O
scrisoare pierduta” exista in primul rand un conflict principal, generat de lupta pentru
putere dintre reprezentantii celor doua partide politice: partidul de guvernamant,
reprezentat prin Tipatescu, Trahanache, Frafuridi si Branzovenescu si partidul din
opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu si Popescu. Conflictul secundar este
reprezentat de suspiciunile lui Farfuridi si cele ale lui Branzovenescu, privitoare la
posibila tradare politica a prefectului Tipatescu.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se
desfasoara „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza
autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la
finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor.
Unul dintre personajele care au o importanta deosebita in aceasta opera este Zoe.
Chiar daca prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica” si pana la finalul
operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare, Zoe este lucida,
luciditatea fiind trasatura sa dominanta de caracter. O prima scena semnificativa care
pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca
gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe
numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si
cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin
casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii.
O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la
Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demons-trand o perfecta
adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in
continuare arestat pe oponentul sau politic.
Relatia acestui personaj cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa
importanta in derularea evenimentelor. In relatie cu Trahanache, Zoe se dovedeste a fi
un abil manipulant: „Eu te votez, eu cu barbatul meu!”, „la drept vorbind, Joitica a
staruit mai mult.” Prin casatoria cu acesta, ea o obtinut avere, pozitie sociala inalta,
puterea de a influenta viata politica si sociala din judet. In relatie cu Tipatescu, Zoe isi
evidentiaza firea pragmatica. Ea este indignata de atitudinea lui, respinge propunerea
acestuia de a fugi in lume si se hotaraste sa lupte impotriva tuturor, daca telul sau este
amenintat, chiar si impotriva lui Tipatescu.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a
autorului. Alegerile sunt castigate de un personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe
care insusi Caragiale il numeste „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat
Tipatescu”, iar cel care tine discursul final este Catavencu, tocmai cel ce isi santajase
oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor
din final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza
nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia
inconstienta.” (Ion Constantinescu)

Iona
de Marin Sorescu
Teatrul postbelic- personajul
Particularitatile de constructie a personajului
Drama este specie a genului dramatic, caracterizata prin deznodamant grav, dar
in care conflictul, desi foarte puternic, nu mai duce neaparat, ca in tragedie, la moartea
personajelor principale, iar accentele tragice se impletesc uneori cu cele comice sau
lirice.
Iona (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia
cu titlul simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paracliserul si Matca. Piesa Iona
este inspirata de unul dintre marile mituri crestine, cel al personajului biblic Iona.
In opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care traieste
acut singuratatea si care are profunde framantari, in efortul de aflare a sinelui, ezitarea
in a-si asuma constient drumul in viata. Problematica se diversifica prin revolta omului
in fata destinului, raportul dintre libertate si necesitate sau in comunicarea sociala, ca
sursa a singuratatii. Consider ca aceasta tema se reflecta in constructia personajului
Iona, in special prin atitudinea acestuia in fata problemelor cu care se confrunta. O
scena semnificativa este cea in care Iona, temandu-se de singuratate, se striga pe nume:
“Iona! (mai ragusit). Iona! –Nimic. – Pustietatea ar trebui macar sa imi raspunda.” El isi
pierde insa ecoul, semn ca trebuie sa infrunte singur destinul. Autorul considera ca
acesta este cel mai ingrozitor lucru ce i se poate intampla unui om, de aceea noteaza:
Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e cand Iona isi pierde ecoul.”
De asemenea, consider ca tema textului se reflecta in constructia lui Iona si prin
modul in care autorul alege sa il supuna pe acesta unor probe, personajul fiind inghitit
succesiv de trei ori. Astfel, descopera ca vanatorul devine vanat, ca cel ce pescuia, este
pescuit. Aceste probe nu il inving, dimpotriva, subliniaza puterea omului de a infrunta
orice provocare. Desi rateaza de mai multe ori, nu-si pierde increderea in capacitatea
fiintei umane de a-si depasi limitele, de a iesi din labirintul existentei, caci el nu
inceteaza nicio clipa sa aspire catre o existenta superioara.
Statutul social al personajului este precizat in indicatiile scenice de la inceputul
piesei: “Iona, pescar” si apoi subliniat pe parcursul operei: “De mult pandesc eu pestele
asta. L-am si visat.” Acest statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul
Testament. Acestuia, Dumnezeu i-a poruncit sa mearga la Ninive, oras in care
“faradelegile locuitorilor au ajuns pana in fata mea”. Insa Iona, ignorand porunca
primita, si-a schimbat traseul, urcand pe o alta corabie care pleca spre orasul Tarsis.
Dumnezeu, care a vazut totul, a starnit o furtuna puternica, incat corabia in care se afla
Iona era in pericol. Aruncat in mare, Iona este inghitit de un peste urias, in burta caruia
sta trei zile si trei nopti, timp in care se pocaieste si accepta misiunea divina. Statutul
psihologic pune in evidenta un caracter extrem de puternic, lucru evidentiat prin vointa
extraordinara cu care personjul incearca sa isi depaseasca propria conditie, dar si prin
gestul sau final: “Dar nu ma las. Plec din nou. […] Razbim noi cumva la lumina.”
Statutul moral releva structura sufleteasca a eroului. Este o fire reflexiva, meditand
asupra unor probleme existentiale - soarta, viata, moarte: “De ce trebuie sa pierdem
timpul cu lucruri care nu ne folosesc dupa moarte?”, “De ce trebuie sa se culce toti
oamenii la sfarsitul vietii?”
Trasatura dominanta de caracter este vointa, ilustrand capacitatea fiintei
umane de a depasi mereu obstacolele, de a-si depasi conditia. Iona este omul prins fara
voia lui intr-o capcana, din care incearca pur si simplu sa scape. O scena semnificativa
este cea in care, Iona spinteca burta celui de-al doilea peste care l-a inghitit pe primul,
din care el reusise sa iasa. Pentru a putea iesi din spatiul stramt in care este inchis, Iona
isi foloseste degetele ca niste ferastraie, in incercarea de a taia o fereastra in burta
pestelui. Totodata, subliniaza vointa sa puternica reflectand asupra incercarilor
succesive pe care le va face, incercand sa isi depaseasca propria conditie: “O sa inot o
zi, doua, pe spate, apoi pe burta, apoi intr-o parte, apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de
par, apoi intr-un suflet…”
A doua scena semnificativa pentru relevarea trasaturii dominante de caracter a
personajului este cea din finalul piesei. Dupa incercari repetate de a scapa din burtile de
peste, ceea ce dovedeste vointa acestuia, dorinta de a nu abandona cu nicun chip, Iona
capata intelegerea de care are nevoie. Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara.
Calea cea adevarata, singura de altfel, se afla insa inauntrul nostru. “Trebuie s-o iau in
partea cealalta…E invers.Totul e invers”, exclama el in final, iluminat. Gestul de a-si
spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio actiune din
text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta
se afla in sine. Mitul labirintului si metafora luminii din final (“razbim noi cumva la
lumina” )sustin semnificatia simbolica a piesei.
 Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales,
semnificative pentru tipologia personajului sunt: indicatiile scenice, actiunea, relatiile
spatiale si temporale si conflictul.
Indicatiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o
indica-tie scenica, independenta de textul propriu-zis, dar care are valoare anticipativa
pentru destinul personajului: “Scena e impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o
imensa gura de peste. Cealalta jumatate-apa. Iona sta in gura pestelui nepasator […]”.
Tabloul al II-lea subliniaza spatiul in care se afla Iona: „Impresia ca te afli pe fundul
marii si in acelasi timp cateva elemente care sa creeze senzatia de pantece urias”. Si in
tabloul al III-lea, indicatiile scenice sunt la fel de importante, pentru descifrarea
semnificatiilor textului: „iar intr-o parte a scenei - important!- o mica moara de vant.”,
evidentiind astfel, prin moara de vant, simbol al zadarniciei, ca Iona, simbol al omului
modern, nu mai accepta iluziile, asa cum o facea Don Quijote in fata morii de vant. In
tabloul al IV-lea, indicatia scenica aduce precizarea ca Iona se afla intr-un loc ce
seamana cu o pestera: „In fata, ceva nisipos, alge, scoici. Ceva ca o plaja. La gura grotei
rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita – vezi barba schivnicilor de pe fresce.” Se
sugereaza astfel faptul ca Iona nu reprezinta un tip uman, ci un simbol.
Relatiile temporale si spatiale sunt deosebit de importante pentru intelegerea
constructiei personajului. Elementele spatiale apartin aproape exclusiv imaginarului
(plaja, burtile pestilor, moara de vant, acvariul) si se inscriu in seria metaforica a
existentei tragice a personajului principal, care intruchipeaza fiinta umana in tragismul
ei. Spatiul, in cea mai mare parte a actiunii este inchis, apasator, amenintator: in burta
pestelui. Iona este astfel omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii. Relatiile
temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic pe
care il traieste Iona, care amplifica starile interioare ale personajului.
Actiunea se realizeaza prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior din
primul si ultimul tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treilea
tablou.
In tabloul I, este prezentat pescarul Iona, intr-o zi oarecare, incercandu-si
norocul, in dorinta lui de a prinde pestele cel mare. Marea, metafora a vietii, e plina de
tentatii pe care omul trebuie sa le ocoleasca: „Marea asta e plina de nade; tot felul de
nade frumos colorate. Noi, pestii, inotam printre ele.” Primul tablou se incheie tragic:
Iona este inghitit de pestele cel mare pe care il ignora.
Tabloul al II-lea il arata pe Iona in burta pestelui. Monologul personajului
contine multe intrebari existentiale. Iona observa ca, in timpul vietii, oamenii invata
multe lucruri care nu le sunt deloc utile dupa moarte. Fiind prins in burta pestelui,
incearca sa se convinga pe sine ca este liber, ca se poate duce incotro doreste, ca poate
face ce vrea.
Tabloul al III-lea este cel mai extins. Actiunea se desfasoara in interiorul celui
de-al doilea peste care a inghitit primul peste. Iona evadeaza, dar ajunge in burta celui
de-al treilea peste, un alt spatiu inchis. Isi aminteste acum lucruri marunte din viata sa:
plecarea la razboi, bucuria de a privi gazele, isi aminteste si de mama sa, careia ar vrea
sa ii scrie un bilet in care s-o roage sa-l mai nasca o data, finndca „Ne scapa mereu cate
ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu.”
Tabloul al IV-lea il arata pe Iona intr-un loc ce aduce cu o pestera, dandu-i
cititorului iluzia ca personajul si-a recapatat libertatea. Se dovedeste insa ca Iona se afla
in burta unui alt peste : “Sugestie, desigur a unei existente care se inchide in alta
existenta ca un cerc intr-un cerc mai mare sau o capcana intr-un sir neintrerupt de
capcane.” (Eugen Simion) Nu-si aminteste cine este, de aceea incearca sa se regaseasca,
eliberandu-se de trecerea timpului. Punctul culminant al acestui tablou este cel al
regasirii numelui: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Maretia personajului
consta in gestul sau final: el isi spinteca burta, asa cum facuse si cu sirul de burti de
peste. Gestul este simbolic, nu constituie o sinucidere. Replica: “Razbim noi cumva la
lumina” sugereaza eliberarea spiritului din trupul-temnita.
Conflictul din opera dramatica este specific tragismului piesei, prin urmare, din
parabola lui Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje, specifica teatrului
clasic. Conflictul in aceasta piesa este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona.
Imagine a omului modern, Iona traieste un conflict interior, generat de lupta cu sinele,
intr-o intriga de mare tensiune dramatica, nascuta din diferenta dintre idealul/ideea de
libertate, de cunoastere absoluta si convietuirea intr-un orizont inchis, ca un pantece de
peste.
Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea
lui Iona in burta pestelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera. In
ebraica, “iona” inseamna “porumbel”, pasare ce simbolizeaza pacea, dar si libertatea,
simbolistica integrata in continutul de idei al textului.
In ceea ce priveste semnificatia acestei tragedii, Marin Sorescu insusi
marturiseste in volumul Insomnii :„Au trecut trei ani de cand am scris tragedia. Totul
mi se incurca in memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur,
nemaipoment de singur”.

CRITICI
PERIOADA INTERBELICA
MODERNISMUL- Eugen Lovinescu
Perdioada interbelica se caracterizeaza prin doua curente complementare:
traditionalismul si modernismul.
Traditionalismul este o tendinta literara care cuprinde samanatorismul,
poporanismul, gandirismul- curente care s-au dezvoltat in jurul unor reviste precum
“Samanatorul”, “Viata romaneasca”, “Gandirea”, etc. Traditionalismul presupune
valorificarea temelor si a motivelor referitoare la lumea satului, a mitului, la istorie,
folclor, traditie, specific national.
Modernismul reprezinta tendinta literara care se opune traditionalismului si care
presupune adoptarea unor noi teme, tehnici, mijloace de exprimare. Modernismul este
promovat in spatiul romanesc de Eugen Lovinescu prin teoria sincronismului.
Eugen Lovinescu, critic literar, prozator, poet, editeaza revista
“Sburatorul”(1919-1922, 1926-1927) si conduce, pana la sfarsitul vietii(1943), cenaclul
cu acelasi nume. Va promova in spatiul cultural romanesc termenul de “modernism”,
termen pe care il va explica si pe care il va folosi frecvent in lucrarile sale.
Importanta pentru viziunea criticului este “Mutatia valorilor estetice”, in care
sustine ideea modernizarii culturii prin sicronizare cu cea europeana. Teoriticianul
porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, care determina sincronizarea
culturilor europene. In acest proces, civilizatiile mai putin evaluate vor suferi influenta
binefacatoare a celor mai avansate. Conform teoriei imitatiei, pe care o sustine,
influenta popoarelor avansate se realizeaza in doi pasi: mai intai se adopta prin imitatie
forme ale civilizatiei superioare, apoi se stimuleaza crearea unui fond propriu.In acest
sens, principiul sincronismului vizeaza schimbul de valori intre culture si acceptarea
elementelor care confera noutate si modernitate fenomenului literar.
Trasaturile modernismului in literatura sustinute de E. Lovinescu in vederea
sincronizarii literaturii romane cu spiritul veacului sunt: in proza, trecerea de la
literaturacu tematica rurala la o literatura de inspiratie citadina, trecerea dinspre
subiectiv si liric inspre obiectiv si epic in roman, de aceea va saluta aparitia in literature
a romanului “Ion”, al lui Liviu Rebreanu, pe care il va considera o data istorica in
procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. Nu e mai putin adevarat ca Lovinescu
considera necesara evolutia literaturii romane spre proza psihologica, spre romanul
crizei de constiinta, romanul subiectiv, romanul cu mediu citadin. Literatura europeana
inregistrase, prin romanele lui Marcel Proust, fluxul constiinti si memoria involuntara,
ceea ce inseamna un alt nivel in evolutia romanului. De asemenea, o trasatura
modernista este intectualizarea poeziei. In poezie, Lovinescu recomanda noi forme de
expresie, noi tematici, trecerea dinspre epic spre liric, “adancirea lirismului” .
Lovinescu incurajeaza si sprijina creatia Hortensiei Papadat –Bengescu, a lui Ion Barbu,
saluta publicarea romanului “Ion”, dar mai ales aparitia in literature romana a
romanelor subiective ale lui Camil Petrescu.

TITU MAIORESCU
Rolul lui Titu Maiorescu in dezvoltarea literaturii romane din a doua jumatate a
secolului al XIX-lea
Junimea a fost o grupare literar-culturala care a dat nastere unui curent de idei
numit junimism. Desi la inceputurile existentei gruparii s-au refuzat abordarile politice,
mai tarziu aceasta s-a orientat spre partidul conservator, unii dintre conducatorii ei
devenind chiar lideri ai acestui partid. ActivitateaJunimii a reprezentat un moment de
efervescenta creatoare, sustinuta de un spirit critic remarcabil, care i-a impus in viata
culturala pe scriitorii care au transformat aceasta perioada in epoca marilor clasici.
  Aparitia gruparii, in 1863, a fost rodul initiativei a cinci tineri, intorsi de la studii
din strainatate: Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si Petre
Carp. Titu Maiorescu devine mentorul gruparii, impunandu-se prin exigenta, prin
cultura vasta si prin corectitudinea si obiectivitatea aprecierilor critice: „A introdus
exigenta in literatura. […] A fost modern in gandire.” ( Ioana Parvulescu )
  Prima etapa in activitatea Junimii, desfasurata intre 1864 – 1874, este aceea a
stabilirii principiilor calauzitoare de lucru, membrii gruparii dovedind o larga
deschidere, fiindca deviza lor era intra cine vrea, ramane cine poate. Este perioada in
care se tin prelectiuni populare, pe teme literare, estetice, lingvistice, filozofice. Tinute
intr-o forma academica, aceste prelegeri au avut rolul principal de a educa gustul
publicului. Este perioada in care se afirma spiritul oratoric, pe care Tudor Vianu il
considera o caracteristica a spiritului junimist. Titu Maiorescu impune un model de
discurs, devenind unul dintre oratorii de seama ai epocii.
 In aceasta etapa, incep sa se manifeste preocuparile pentru faptele de limba si de
ortografie. Dupa ce, in 1860, se renuntase la scrierea cu alfabet chirilic, Titu Maiorescu
a redactat lucrarea Despre scrierea limbei romane (1866), in care si-a expus punctele
de vedere privitoare la limba romana: adoptarea principiului fonetic in ortografie;
respingerea alfabetului chirilic si adoptarea alfabetului latin; respingerea scrierii
etimologice.
 Incercarea de realizare a unei antologii de poezie romaneasca pentru scolari a fost un
prilej de exersare a spiritului critic, pentru scolari a fost un prilej de exersare a spiritului
critic, pentru ca lecturile din autori mai vechi erau urmate de dezbateri.
  In 1867, apare revista Convorbiri literare, in care vor fi publicate articole de
introducere in estetica pentru a se putea stabili criterii ferme de apreciere a creatiilor
artistice. Este perioada in care apare studiul lui Titu Maiorescu, O cercetare critica
asupra poeziei romane de la 1867, care contine o lucida evaluare a liricii momentului.
Studiul are doua parti: Conditiunea materiala a poezieisi Conditiunea ideala a poeziei.
Plecand de la afirmatia ca stiinta vizeaza adevarul si poezia frumosul,Titu Maiorescu
stabileste ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate
in materie sensibila. Prin conditiunea ideala a poeziei, Titu Maiorescu intelegea
identificarea ideii cu un sentiment, ceea ce l-a condus la formularea principiului
gratuitatii artei. Aceasta inseamna ca substanta poeziei este reprezentata de un
sentiment si nicidecum de o idee sau de o cugetare abstracta. Acest studiu al lui Titu
Maiorescu, bogat in exemple, a criticat sever retorismul abstract al poeziei romanesti a
epocii, frazele greoaie, vorbaria fara sens, mania diminutivelor si a imprimat criticii
junimiste o directie polemica.
Studiul In contra directiei de astazi in cultura romana ( 1868 ), lanseaza teoria
„formelor fara fond”, cu mare impact in epoca. Analizand cu luciditate modul in care
generatia pasoptista a conceput si a infaptuit modernizarea societatii si culturii romane,
prin imitarea formelor civilizatiei occidentale, fara sa se preocupe de o pregatire
corespunzatoare a fondului autohton in vederea unei astfel de transformari, Titu
Maiorescu identifica problemele de fond si propune solutii. Teoria exprima viziunea
autorului asupra culturii romane, si are un fundament filozofic, dezvoltand trei principii:
autonomia valorilor, unitatea intre cultura si societate, unitatea intre fond si forma, atat
in cultura, cat si in dezvoltarea sociala.
  In privinta autonomiei valorilor, criticul junimist delimiteaza, dupa modelul lui
Immanuel Kant, domeniul esteticului de celelalte valori ( etice, stiintifice, politice ).
Raportandu-se critic la cateva lucrari ale reprezentantilor Scolii Ardelene, Titu
Maiorescu subliniaza ideea ca acestea incalca uneori adevarul stiintific si recurg la
exagerari din motive demonstrative si politice. Autorul studiului explica necesitatea
aprecierii fiecarui domeniu prin criterii specifice, evitand astfel contaminarea, care are
ca efect confuzia valorilor.
  Unitatea intre cultura si societate este explicata ca raport necesar intre
dimensiunea universala a formelor culturale ( arta, stiinta etc. ) si determinarea concreta
a unei societati (istorie, mod de viata ) care constituie „fundamentul dinauntru”.
  Unitatea intre fond si forma in cultura si in dezvoltarea sociala este principiul
derivat din teoria evolutiei organice. Prin fond, Maiorescu intelege sistemul activitatilor
materiale si sociale, dar si mentalitatile dominante si formele caracteristice ale
psihologiei colective, traditiile si spiritul acestora ( in ansamblul lor ), asa cum se
reflecta in conduita practica. Prin forma, sunt desemnate structurile institutionale,
juridice si politice ale societatii, sistemul de educatie, institutiile culturale ( presa,
teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc. ), prin care se realizeaza circulatia
valorilor in cadrul societatii.
  In ultima parte a studiului, sunt enuntate cateva principii ( „adevaruri” ), care
sintetizeaza observatiile criticului in ceea ce priveste evolutia culturala a societatii
romane si ofera puncte de plecare pentru conceperea unui program coerent si posibil de
aplicat de reformare culturala. Astfel, se sustine ideea renuntarii la indulgenta fata de
mediocritati in toate domeniile, se sugereaza ca imitatia formelor discrediteaza cultura
unui popor si ca falsa cultura este mai nociva decat lipsa ei. Teoria formelor fara fond
promovata de Maiorescu este o analiza critica a evolutiei societatii romane a
momentului si subliniaza ideea ca imprumuturile formelor trebuie facute cu
discernamant, astfel incat fondul sa fie pregatit sa le recepteze si sa le valorifice in sens
creator.
  A doua etapa a activitatii gruparii junimiste este cuprinsa intre 1874 si 1885, cand
se consolideaza tendintele lansate anterior si se lanseaza operele de maturitate ale unor
scriitori ca Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ioan Slavici.
 Titu Maiorescu publica studiul Directia noua in poezia si proza romana, in 1872,
impunand numele scriitorilor consacrati prin colaborarea cu gruparea junimista. In
studiul Comediile d-lui Caragiale, se abordeaza problema moralitatii artei si se
subliniaza ideea ca orice opera literara care determina inaltarea receptorului intr-o lume
a ideilor pure nu poate fi considerata imorala, mai ales daca personajele sunt simboluri,
reprezinta tipuri. Titu Maiorescu isi continua si activitatea lingvistica, prin publicarea
articolului Neologismele, in care a recomandat imprumuturile de origine romanica, mai
usor de adaptat structurii fonetice a limbii romane.
  A treia etapa din evolutia societatii Junimea incepe dupa 1885, cand
revista Convorbiri literare isi pierde caracterul preponderent literar, devenind o revista
de studii academice. Societatea devine, de altfel, cunoscuta pentru caracterul universitar
( drumul prin Junimea ducea la Universitate ).
 Evolutia societatii junimiste si impactul asupra dezvoltarii culturale a societatii romane
in a doua jumatate a secolului al XIX-lea subliniaza importanta pe care a avut-o liderul
acesteia in definirea finalitatilor activitatii asociatiei si in aplicarea principiilor teoretice.
Prin activitatea sa in diferite domenii, Titu Maiorescu devine un deschizator de drumuri
si o personalitate marcanta a culturii romane.

Argumentare – text aparținand genului dramatic 

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre
cele trei genuri literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza
obiectivarea eului creator, prin intermediul personajelor, fiind prezente totodata
actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... si apartine genului
dramatic, deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de
expunere este dialogul, iar structura operei dramatice se compune din acte, scene,
tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile
principale in desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea
sau iesirea unui personaj. Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei
replici este pus numele personajului care o rosteste si, ca semn de punctuatie,
doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....
…..... .
 • Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si
reactii.......... . El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si
transformate in adevarate fise de caracterizare directa:............ . Astfel, i se
precizeaza cea mai importanta trasatura de caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta
caracteristicile specifice: organizarea in acte si scene, aparitia personajelor,
dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile scenice.

Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......,de......... si apartine genului epic,
deoarece autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul
actiunii si al personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si
conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............
(momentul/momentele subiectului prezent(e) in fragment). Astfel, aflam
ca…………………………………..............
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban
etc, ce are in prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii
specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre
narator / de catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte /
comportament / limbaj / vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea /
descrierea /dialogul / monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele
in ordinea cronologica a desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea
de la o secventa narativa la alta) / prin insertie. Dialogul da dinamism actiunii si
constituie un mijloc de caracterizare indirecta. Descrierea infatiseaza peisaje sau
contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I /
a III-a singular / plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv,
fragmentul citat valorificand atributele specifice genului epic.

Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text
descriptiv, deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din
natura / un portret, valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza
observatii cu privire la ipostazele prezentate.
 • Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de
imagini vizuale / auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice,
alternativ si pe grupuri nominale (substantive,
adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al....................,
fragmentul devenind un tablou al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva
pentru cititor: epitete(...........................) / personificari (.........................) /
metafore (............................), comparatii (............................) / enumeratii
(..................) / inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand
imaginea.…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate,
detaliile contribuind la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca
fragmentul citat din opera literara.............................,de....................este o
descriere.

Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent

prezent in expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin
caracterizare directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam
ca.................. .

• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse

indirect din succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de
catre narator/de catre alte personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,

deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte
personaje etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia

lui....................., care doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie,
simpatie, fata de tipul de personaj creat.
 TABEL SINOPTIC
Morometii Ion Ultima Enigma Moara cu
noapte de Otiliei noroc
dragoste,
intaia
noapte de
razboi
Autor Marin Liviu Camil George Ioan
Preda Rebreanu Petrescu Calinescu Slavici
Anul 1955, 1967 1920 1930 1938 1881
publicarii
Incadrare Roman Roman Roman Roman realist, Nuvela
in context realist, realist, modern, de observatie realista, de
postbelic obiectiv, subiectiv, de sociala factura
interbelic analiza (balzacian), psihologic
psihologica, interbelic a
interbelic
Caracteris - -reprezentarea -unicitatea -veridicitate -analiza
tici inregistreaza veridica a perspectivei -atenta conflictulu
transformaril realitatii narative observatie a i interior al
e vietii -absenta -timpul socialului lui Ghita
rurale, ale idealizarii prezent si -utilizarea -urmarirea
mentalitatilo personajelor subiectiv detaliilor procesului
r, ale -obiectivitatea -fluxul -naratiunea la instrainarii
institutiilor, observatiei constiintei pers. III acestuia de
de-a lungul -omul este -naratiunea -existenta familie
unui sfert de prezentat ca la pers. I naratorului -urmarirea
secol un produs -memoria omniscient procesului
-se impune o social-istoric afectiva -observarea de
noua al mediului in -tehnica umanitatii sub degradare
tipologie a care traieste si jurnalului latura morala morala
personajelor cu care este in - -prezentarea produsa de
-prin tema interdependen autenticitate frescei ispita
familiei, ta a Bucurestiului banilor
romanul -realitatea - inainte de I -tematica
dezvolta o ofera fresca substantialit RM -modalitati
viziune noua societatii atea -motivul de
despre lume transilvanene mostenirii caracteriza
-face apel la de la sf. sec. re a
observatia XIX personajel
psihologica or
Perspectiv Narator Perspectiva Narator Naratiune la Naratiunea
a narativa obiectiv, narativa de tip implicat, pers. III, la pers. III,
naratiune la auctorial, subiectiv, narator narator
pers. III naratiune la naratiune la obiectiv, omniscient
72
 pers. III, pers. I detasat, ,
narator omniscient, omnipreze
omniprezent, omniprezent nt,
omniscient, neimplicat
neimplicat
Viziunea Romanul Conceptia Actul de Autorul Concentrat
despre reconstituie scriitorului creatie este evidentiaza a in
lume imaginea despre un act de viata cuvintele
satului literatura si cunoastere si burgheziei batranei
romanesc despre nu de bucurestene din
intr-o menirea ei. inventie, iar de la inceputul incipitul
perioada de Literatura este scriitorul sec. XX in nuvelei -
criza, inainte “creatie de descrie raport cu omul
si dupa cel oameni si de realitatea banul prin: trebuie sa
de-al Doilea viata” si cere propriei -tema fie
Razboi ca romanul sa constiinte: -structura multumit
Mondial se indrepte “ Sa nu simetrica si cu ceea ce
prin: spre un descriu decat circulara are
-tematica “realism al ceea ce vad, -specificul
-conflict esentelor”. ceea ce aud, secventelor
- ceea ce descriptive
particularitat inregsitreaza -realizarea
i de simturile personajelor
compozitie mele, ceea
-perspectiva ce gandesc
personajului eu…Aceasta
Ilie e singura
Moromete realitate pe
asupra vietii care o pot
si a povesti.”
intamplarilor
Tema Tema Foamea Inadaptarea Prezentarea Efectul
familiei arhetipala intelectualul societatii dezumaniz
Destramarea pentru pamant ui la bucurestene la ant al
familiei si a Tema iubirii societatea inceputului banului
civilizatiei Tema mediocra sec. XX Tema
traditionale destinului Tema iubirii Tema familiei
taranesti Tema mostenirii Tema
Tema razboiului Tema iubirii destinului
timpului Tema implacabil
parvenirii
Tema
paternittatii
Titlul Asaza tema Numele Metafora a Misterul prin Spatiul de
familiei in personajului timpului care se desfasurar
73
 centrul principal psihologic caracterizeaza e al
romanului comportament eveniment
ul elor, este
protagonistei mai
degraba
ironic
Structura 3 planuri: 3 planuri: Planul 2 planuri Un singur
-principal- -destinul lui prezent principale: plan
destinul Ion alterneaza cu -lupta pentru narativ
familiei -destinul fam. planul trecut obtinerea
-secundar- Herdelea mostenirii
destinul -planul -destinul
individului colectivitatii tanarului Sima
-tertiar-al Planuri
colectivitatii secundare
Compoziti 2 volume: 2 parti 2 parti 20 capitole 17 capitole
e -vol.1-3 parti 13 capitole 13 capitole
-vol.2-5 parti
Tehnici Tehnica Principiul Estetica Tehnica Fir narativ
narative narativa a cronologiei autenticitatii simetriei si a unic
colajului Principiul circularitatii Tehnica
simetriei Principiul inlantuirii
Principiul contrapunctul Ritm epic
circularitatii ui neomogen
Tehnica Principiul
contrapunctul cronologiei
ui
Relatii Actiunea se Spatiul real- Actiunea se Actiunea se Eveniment
temporale/ desfasoara localitatea petrece atat petrece intr-o ele au loc
spatiale pe o Prislop in spatiul seara, la pe
perioada de Durata de citadin, cat inceputul lunii parcursul
un sfert de timp reala- si pe front, iulie, in anul unui an, de
veac si sfarsitul cu aprox. 2 1909, pe la Sfantul
infatiseaza secolului al ani si strada Antim Gheorghe
destinul XIX-lea jumatate din Bucuresti pana la
taranului inainte de Paste.
inainte si 1916, cat si Spatiul
dupa al in timpul este real,
Doilea razboiului transilvane
Razboi an.
Mondial
Incipit Referire la Motivul Fixeaza Fixeaza Are
tema drumului- coordonatele veridic cadrul statutul
timpului metafora spatio- spatio- unui
pentru temporale temporal, prolog,
74
 patrunderea principalele surprinder
cititorului in personaje, elatiile din
lumea conflictul, familia lui
fictionala principalele Ghita
planuri epice Vorbele
batranei
sintetizeaz
a
mentalitate
a arhaica a
omului
simplu, dar
si
conceptia
moralizato
are a
autorului
Final Simetric fata Simetric fata Lasa loc Inchis, aduce Este
de incipit de incipit interpretarilo rezolvarea readusa in
r multiple conflictului, prim-plan
este urmat de batrana,
un epilog care
incheie
simetric
nuvela
printr-o
replica
privitoare
la destinul
implacabil
Conflicte Triplu Conflict Conflict Conflict Conflict
conflict: central: lupta interior: economic: interior: al
-tata-cei 3 fii pentru pamant constiinta problema protagonist
-Moromete- Conflict personajului mostenirii ului
Catrina exterior: -narator Conflict Conflict
-Moromete- Ion-Vasile Stefan moral: exterior:
Guica Baciu, Ion- Gheorghidiu problema Ghita-Lica
Vol.2: George Conflict paternitatii, Samadaul
-mentalitatea Bulbuc exterior: parvenirii
traditionala- Conflict pune in Conflict
mentalitatea moral: nunta evdenta psihologic:
colectivista lui Ion cu Ana relatia tema iubirii
Conflict protagonistu
interior: lui cu
Glasul societatea
75
 pamantului-
glasul iubirii
Secvente Scena cinei Scena horei Primirea Intalnirea din Mutarea la
narative Scena taierii Scena mostenirii parc dintre Moara cu
semnificati salcamului zvarcolirii Excursia la Felix si Otilia noroc
ve Secerisul Scena Odobesti Plecarea Aparitia
Fonciirea sarutarii Otiliei lui Lica
Poiana lui pamantului Intalnirea cu
Iocan Pascalopol in
tren
Personaj Ilie Ion Stefan Otilia Ghita
principal Moromete Gheorghidiu Marculescu
Statutul Critica Personaj Inadaptat Personaj Personaj
personajul literara l-a eponim social eponim care se
ui incadrat in Taranul Intelectualul Misterul metamorfo
principal tipul insetat de care traieste feminitatii zeaza,
taranului pamant totul sub adolescentine oscileaza
filosof semnul intre
Taran constiintei patima
“inteligent si pentru
ironic”, bani,
spirit dragostea
reflexiv, pentru
contemplativ familie si
dorinta de
a ramane
un om
cinstit

76