Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BASMUL
POVESTIREA
– definitie si caracteristici
Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt
prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau
participant direct la intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si
situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o
perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes,
urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori,
indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind
una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia
ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o
data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului,
motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare,
captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte
personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in
„Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie,
beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o
stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre
deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai
putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita)sau
celor analitice privind universul launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si
roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu
exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai
ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis
de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate
fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. („Hanul
Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion
Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.
NUVELA
NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA
- Specie a genului epic, in proza, de dimensiuni relativ reduse (se situeaza intre
schita si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu
un conflict concentrat, care implica un numar redus de personaje.
- Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
- Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu se
implica in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si
obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt
minime.
- Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje,
ale caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
- Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor
este precizat, ceea ce confera verosimilitate.
- Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a perso¬najelor decat
actiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea
conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate
(biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
- Rolul detaliilor semnificative.
- Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea
(denumirea fr. nouvelle, it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor
abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela
are o constructie epica riguroasa.
NUVELA - comparativ cu alte specii epice in proza:
- Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
- Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela
- tendinta spre obiectivare a nuvelei (naratiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii
Povestire
- caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la
persoana I)
- autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul
- povestirea poate porni de la date mai indepartate ale realului (intamplari
senzationale sau insolite), dar perspectiva narativa sustine iluzia autenticitatii
Tipuri de nuvela:
- dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
- dupa tema: istorica, psihologica, fantastica, filozofica, anecdotica, sociala.
NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje
istorice
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor,letopisete,lucrari
istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a
aparut in perioada pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc) ;
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul
actiunii fiind precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de
istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar
elaborarea lor se realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea
autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati,
comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta
naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai
cunoscute nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.
ROMANUL
Clasificare:
1. Romanul Doric :
Doric- prima virsta a romanului, o virsta „a iluziei si inocentei genului” (sec. XVIII-
XIX)
Trasaturi:
- lume omogena, rationala;
- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii;
- morala tuturor triumfa asupra moralei unuia singur;
- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii;
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient;
- timpul e urmarit liniar;
- se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.
„Mara” de I.Slavici, „Rascoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Morometii” de M.Preda,
„Enigma Otiliei” De G.Calinescu.
2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua virsta a romanului, „o virsta a constiintei de sine”.
Trasaturi:
- prefera analiza si confesiunea
- sunt scrise de obicei la persoana a intii
- naratorul devine personaj
- personajul e singuratic, izolat
- firul temporal nu mai e cronologic
- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta
- compozitia este moderna
- modul de expunere dominant este monologul
- finalul este deschis
„Ultima noapte de drgaoste, prima noapte de razboi” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”,
„Adela” de G.Ibraileanu, „Concert de muzica de bach”, „Maytrei” de M.Eliade.
3. Romanul Corintic:
Corintic- infatiseaza o virsta a ironiei (a doua jum. A sec XX)
Trasaturi:
- subiectul e ambiguizat, ascuns
- disparitia eroului
- personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului- papusar
- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc
experiente tragice
- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca.
- deconstructia formelor epice
„Crai-de-Carte-Veche” de Matei Caragiale, „Creanga de aur” de M.Sadoveanu, „Cartea
milionarului” de. St. Banulescu.
POEZIA
MIHAI EMINESCU
Luceafarul
de Mihai Eminescu
opera apartinand romantismului
Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”,
din 1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat
in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana
acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in
fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai
Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza
si a modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una
dintre aceste capodopere este opera literara „Luceafarul”.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile
specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima
parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din
umbra falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a
Luceafarului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se
realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea
umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina”, este in contrast
evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor/
Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara”.
Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub
sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca,
in care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt/Deasupra-i cer de
stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai/ Cum izvorau lumine”. De
asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza in poem
antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub
semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc/Si progoniri
de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism
este utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de
inspiratie basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara
corp”, pentru a crea in “Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A
fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila
dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul
romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea
terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: “Din umbra negrului castel”, dar
si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare
in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta
tema este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata
cu atribute deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de
cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva
dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de
geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin
raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat,
careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti
pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va
petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice
prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al
stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al
Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de
opozitie si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”,
prin intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care
este considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp
nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca
niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea
atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata
nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale
puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul
comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de
catre Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric
este realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de
imparat este „una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna
intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele,
dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi
nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar
voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O,
esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un
demon se arata”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o
fiinta supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii
mari si minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E
alba ca de ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De
rumeni, bata-i vina”.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre.
Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si
cele spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea
singuratatii unei tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte
supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor
bolti/Ea pasul si-l indreapta/Langa fereastra unde-n colt/Luceafarul asteapta.” Totodata,
in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica
a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal
meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma.”
Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care se realizeaza descoperirea
infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a poemului, in
care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau
lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”
Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de
7-8 silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri,
construite pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in
antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare:
„Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar
al ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De
asemenea, apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si
Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se
prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin.
Sunt evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul
apare ca „viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce
umple cupele cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de
dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob
amorul”.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie
in timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la
Demiurg, la momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii
releva lui Hyperion imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a
pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp,
nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi
tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si
visul meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n
trecut/In mari din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea
muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia
omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce
Eminescu numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul
alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de
noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva,
nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun,
o lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului
superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de
conditia sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se
detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul
vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”
Revedere
Mihai Eminescu
Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul iși exprima direct
sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la
melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in
revista "Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, deși fusese scrisa cu cativa ani
inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin
tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creație de
maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile
populare fiind imbogatite și innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia și perisabilitatea omului in contrast cu
perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema
timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de
opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema
este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura
artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia și tristetea poetului pentru viata trecatoare a
omului și admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un
prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante
afective, implicând totodata și sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care
meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga
poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca
bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila și ireversibila
conditia omului muritor și timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie
numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata și pe doua planuri
distincte: unul uman și celalalt al naturii și patru secvente lirice corespunzatoare celor
doua intrebari și celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Începutul
este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul
"codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul
liric, codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie
pentru acesta, precum și bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care
sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea
timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul
scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezintă raspunsul codrului, formulat in
același stil popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult",
ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale:
"Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia și forta de rezistenta a
naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-
mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ și gonind cantarile;"-, iar
armonia afectiva perfecta dintre om și natura este ilustrata prin bucuria codrului la
auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-și cofeile,/ Mi-o canta
femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care
conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme
vine", trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare
permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti".
Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura,
devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se
intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea
naturii. Ideea existentei trainice și perene a codrului, ca simbol al naturii, al
Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere
ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/
și de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge
pentru el ireversibil și implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe
cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;".
Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea
Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care
se inscriu: "Marea și cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu
izvoarele". Acestea sunt și principalele motive romantice intalnite in majoritatea
creațiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile și ideile
poetului și ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in
timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima
numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care
"asculta" viscolul, doinele și care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia
naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului
pentru codru: "codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de
mult", "Iar noi locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creațiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea",
"vantu-mi bate", "frunza-mi suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "Și mai fac....", "și de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8
silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om și etern pentru
Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind și aici armonia
inconfundabila intre glasul poetului și acela al poeziei populare, fapt care face ca
George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face
poezie populara fara sa imite, și cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism
poporan".
Plumb
de George Bacovia
opera apartinand simbolismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, George Bacovia se
impune in primele decenii ale secolului XX, ca un artist cu o viziune unica in literatura
romana. Poezia „Plumb” deschide volumul de debut al autorului, aparut, cu acelasi titlu,
in 1916.
Poemul se incadreaza in simbolism, o trasatura care evidentiaza apartenenta
poemului la acest curent literar fiind muzicalitatea. Aceasta deriva din repetarea
termenului „plumb” de sase ori pe parcursul textului, in pozitie simetrica in cele doua
strofe: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul meu de plumb”, „Si
flori de plumb si funerar vestmant”, „Pe flori de plumb si-am inceput sa-l strig”, „Si
scartaiau coroanele de plumb”, „Si-i atarnau aripele de plumb”. S-a observat frecventa
consoanelor „p”, „b”, „t”, „d”, „s”, „f”, „v”, dar si a vocalelor inchise „u”, „i”, „i”, care
contribuie la cresterea sonoritatii versurilor. Rimele masculine, cu accentul pe ultima
silaba a cuvantului aflat la sfarsit de vers, isi aduc, de asemenea, contributia, la
muzicalitatea textului. Nu in ultimul rand, aceasta muzicalitate este sustinuta si de
prezenta paralelismului sintactic, care confera si simetrie poeziei.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a autorului sunt evidentiate in
acest text in primul rand prin compozitie. Aceasta include 4 strofe de tip catren, cu
masura versurilor de 10 silabe si rima imbratisata. Organizarea in replica fidela a celei
de-a doua strofe fata de prima este vizibila nu numai la nivelul constructiei sintactice:
„Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul meu de plumb”, dar si in
distributia cuvintelor de final, pentru obtinerea rimei: versurile 1 si 4 din ambele strofe
se incheie cu termenul „plumb”. Cele doua strofe evidentiaza doua planuri ale
inregistrarii realitatii: unul exterior, constituit dintr-un numar redus de elemente:
cavoul, sicriele, coroanele si unul interior, reprezentat de sentimentul singuratatii. Se
stie ca orice creator, indiferent de epoca, isi simte harul ca pe o povara, ca pe o
condamnare la singuratate si nefericire. Dar Bacovia proiecteaza aceasta traire la
dimensiuni infernale, demonstrand, cu mijloace lirice, ceea ce contemporanii ii reprosau
lui Cioran ca minciuna: ca se poate trai, constant, pe culmile disperarii.
Consider, de asemenea, ca viziunea despre lume a poetului se exprima in text
prin intermediul simbolurilor, ce au o putere evocatoare deosebita. Reluarea
simbolului central, plumbul, da imaginilor vizuale valoare de obsesie. Alte simboluri
din text sunt: cavoul, exprimand izolarea artistului, dar si limitarea existentei umane,
sicriele, coroanele, vestmantul funerar, florile, toate accentuand ideea de apasare
existentiala. Plumbul, somnul si vantul sunt simboluri ale degradarii, ale vitregiei unui
univers in care nimic nu traieste cu adevarat.
Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica, in
care autorul isi exprima conceptia despre conditia poetului in societate. Astfel, o prima
idee poetica relevanta pentru sublinierea acestei teme este aceea ca sentimentele
poetului evidentiaza durerea neputintei de a infrunta destinul tragic. Ele subliniaza
faptul ca poezia este un strigat cutremurator, repede inabusit, al unei constiinte care
asimileaza lumea unui cimitir. O a doua idee poetica relevanta pentru sublinierea
temei textului este aceea a inadaptarii artistului care, in calitate de fiinta superioara,
hipersensibila, deci vulnerabila, nu-si gaseste locul in aceasta lume, pustie si rece ca un
cavou: „Stam singur in cavou...si era vant”. Spatiul stramt, mortuar este echivalentul
transfigurat al tuturor limitarilor, conditionarilor, in fata carora artistul se simte obosit,
singur si nefericit, idee evidentiata prin repetarea obsesiva a unor sintagme: „Stam
singur in cavou...si era vant”, „Stam singur langa mort...si era frig”.
Patru dintre elementele de compozitie si de limbaj din textul ales, prin care se
subliniaza viziunea despre lume a autorului, sunt: incipitul, titlul, elementele de
opozitie si de simetrie, motivele poetice.
Incipitul operei, „Dormeau adanc sicriele de plumb”, ilustreaza o exceptionala
capacitate de vizualizare, cu ajutorul unui lexic restrans. Incipitului ii este conferita
sarcina de a introduce cititorul intr-un univers straniu, rasturnat, in care obiectele capata
proprietati umane si se substituie omului, asa cum se observa chiar din strofa intai.
Verbul la timpul imperfect „dormeau” creeaza impresia de durata supsendata, de timp
incremenit in cosmar, cu atat mai mult cu cat el este static si se reia la inceputul strofei
a doua. Sustantivul concret „sicriele” capata un rol esential, potentat si de constructia
nominala, cu rol de calificare „de plumb”, ce tine loc de adjectiv.
Titlul este alcatuit dintr-un singur termen, un substantiv nearticulat, care ii
confera caracter de generalitate si care este potrivit pentru determinari: „sicriu de
plumb”, „flori de plumb”. El prefigureaza o confesiune poetica si o incheie, fiind plasat
si in finalul ultimului vers. Se creeaza astfel o circularitate dramatica a discursului
poetic, ce exprima sentimentul de cadere sub o greutate strivitoare. Plumbul este un
metal cenusiu, asociat cu strari negative precum tristete, nevroza, apasare sufleteasca,
oboseala. Metaforic, el sugereaza o existenta fara orizont, traita fara speranta.
Elementele de simetrie si de opozitie din text sunt puse in evidenta prin
compozitia textului. Deoarece sicriele, ca si florile, ca si coroanele sunt „de plumb”, se
poate deduce ca perceptia asupra realitatii este alterata. Paralelismul sintactic este
procedeul dominant de structurare a textului, fiecarui vers din prima strofa
corespunzandu-i un vers din a doua: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea
intors amorul meu de plumb”; „Si flori de plumb si funerar vestmant”, „Pe flori de
plumb si-am inceput sa-l strig”; „Si scartaiau coroanele de plumb”, „Si-i atarnau aripele
de plumb”. Simetria este data de plasarea termenului „plumb”, precum si a liniei de
pauza si a punctelor de suspensie in aceeasi pozitie, in cele doua strofe, contribuind
astfel la conturarea unei atmosfere apasatoare.
Motivele poetice ce se subsumeaza temei in aceasta poezie sunt: plumbul,
cavoul, vantul, somnul, frigul, singuratatea. Toate acestea alcatuiesc un camp semantic
unic al mortii atotcuprinzatoare care inghite lent, rabdator, fiinte: „mort”, obiecte:
„sicriele de plumb”, sentimente: „amorul meu”. Lumea este, in viziunea poetului, un
spatiu inchis, in care el se simte prizonier, din care nu poate evada si care il constrange
permanent.
Astfel, textul, care deschide volumul de debut al poetului, cu acelasi titlu, se
constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care autorul
isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un
univers liric singular in intreaga literatura romana.
Lumina de Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul
Alba, sat ce poartă-n nume „sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el
însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”,
autodefinindu-se „mut ca o lebădă” deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta
de 4 ani. Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal,
Lancrăm. Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga stă în îmbinarea de mare
profunzime a poeziei cu filozofia, care mărturiseşte - prin bogăţia metaforică, prin
terminologia originală - viziunea sa poetică, lirica evoluând atât în raportul dintre eu
şi lume, cât şi în modalitatea de expresie.
Tema poeziei
Titlul poeziei
Poezia Lumina este structurată în trei secvenţe lirice: prima şi ultima strofă
ilustrează monologul eului liric adresat iubitei; strofele a doua şi a treia compun un
tablou cosmogonic, iar strofa a patra exprimă, printr-o interogaţie retorică,
incertitudinea şi neliniştea provocate de natura misterioasă a luminii.
Strofa întâi
Strofa a doua
Strofa a treia
Strofa a treia începe cu explozia luminii care a cuprins într-o clipă lumea, „O
mare / şi-un vifor nebun de lumină / făcutu-s-a-n clipă”. Enumeraţia substantivelor „de
păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi, [...] de lume şi soare” sugerează prin aceste
simboluri principalele componente ale vieţii, de care are parte sufletul omenesc în
întreaga sa existenţă: slăbiciunile, sentimentele, idealurile, patimile lumeşti şi celeşti.
Strofa a patra
Strofa a patra este un distih şi este realizată sub forma unei interogaţii retorice
care exprimă ideea dispariţiei luminii orbitoare „de-atunci”, strălucire fără nici o
legătură cu lumina primordială. Revelaţia eului liric privind imaginea lumii aflate în
pericol de a se desacraliza este sugerată de metafora „orbitoarea lumină”, incertitudinea
receptării misterelor fiind exprimată de sintagma dubitativă „Cine ştie?”.
Strofa a cincea
Ultima strofă o reia, parţial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei.
Eul intim se pătrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora
revelatorie a luminii, reacţie afectivă intensă, care-l invadează în prezenţa femeii iubite:
„Lumina ce-o „simt năvălindu-mi în piept când te văd - minunată”. Vocativul
superlativ, „minunata”, sugerează desăvârşirea eternului feminin întruchipat de iubită,
fiind şi prima referire la această ipostază erotică.
Din lumina originară, ca sursă a Genezei, nu a mai rămas decât „ultimul strop”,
care se dovedeşte a fi misterul iubirii, calea esenţială de cunoaştere şi de viaţă: „e poate
că ultimul strop / din lumina creată în ziua dintâi”. Ideea constituie substanţa
fundamentală a filozofiei lui Lucian Blaga în definirea cunoaşterii luciferice, care s-ar
putea sintetiza m afirmaţia: cunoaşterea înseamnă iubire. Nuanţa dubitativă „poate”
concentrează incertitudinea eului liric despre faptul că, din toată „lumina aceea-nsetată
adânc de viaţă”, n-a mai rămas decât „un strop” pentru iubire.
Nichita Stanescu
Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt
considerate operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si
procesul de creatie.
Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o
abordare, parere a emotiilor regasite in volumul respectiv.
Semnificatie titlu
Opera literara “Leoaica tanara iubirea’ are un titlu sugestiv, iar metafora titlu
asociaza in mod inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele
concepte au in comun acea agresivitate cu care finta este dominata “Leoaica tanara
iubirea” surprinde o iubire adolescentina cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se
indragosteasca.
Tema textului
Poezia cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana
fiind vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment predestinat
si patrunde brutal in viata eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea
universului sub ochii indragostitului si renasterea fiintei acestuia, iar ultima secventa
descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetueaza in timp, o constanta existentiala.
Comentare pe secvente
A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”, universul
redobandind un alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita
“natura i se facu un cerc de-a dura”. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar
comparatia “cand mai larg cand mai aproape/ Ca o strangere de ape” semnifica
reinvetarea in forma pura a tot ceea ce-l inconjoara pe indragostit. Simturile sunt
reinventate si percep doar ceea ce eul poetic doreste: lumea este zugravita in culori vii
de curcubeu, iar auzul percepe muzica stelelor “si privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat
in doua/ Si auzul o-ntalni/ Tocmai langa ciorcalii”. Substantivul “ciocarlia” este un
simbol al zborului spre lumina, spre soare.
Marcile subiectivitatii
Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de lirism este
subiectiv.
Prozodie
Concluzie
In concluzie, opera “Leoaica tanara iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica
neomoderna.
Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul,
publicat in 1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce
cu veselie spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din
poeziile traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic
ori madrigal.
Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul
stil trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de
Nichita Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare".(Al.Steianescu).Spre
deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde
dragostea este devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic",
iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a
poetilor Vacaresti.
Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie
ce poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare,
trecatoare si nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de
domnisoara".
Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea
efemera si conventionala.
PROZA
Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creanga
basm cult
Tema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand
valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi
de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in
literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile
sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-
Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei
specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice.
Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea
fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii
suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta
si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui
Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde
Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de
3ori pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat
este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema,
relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in
aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o
calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele
binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar
reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal
eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte,
raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind
impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de
timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la
crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al
fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-
Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului
Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de
echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a
echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai
care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii
cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii
doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici
ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il
va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a
mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce
se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si
de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept
nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise
numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3
probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de
nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de
primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor
probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum:
Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina
albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul,
personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in
viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la
care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia
stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii
ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce
cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia,
odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite
vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care
sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala,
readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se
uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat
in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de
fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se
sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul
de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste
sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la
care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care
dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si
defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de
lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru
ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana
cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns
acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie
aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta
scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca
Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3
Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita
sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea
statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de
maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut
sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai
pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai,
prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii,
atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare
nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija.
Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu
infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este
magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu
doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple
calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are
niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul
prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de
probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia
autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui
bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative
scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita
opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti
sau deloc.”
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
nuvela
Tema si viziunea despre lume
Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
constituita pe baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care
accentul nu este pus pe desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere
complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi
de Ion Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in
literatura romana atat prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele
mai importante opere ale sale ramane nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu
care incadreaza exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea,
intr-un loc numit Moara cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care
sunt caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om
puternic, care stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna
familiei, iar Lica, personajul antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de
puternica si nimeni nu i se poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema,
relatiile spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este
ilustrata prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce
in ce mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea
sa este urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile
setei de inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care
incalcase normele vietii satului si pe cele morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada
de inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici
evidentiaza semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe
care il urmeaza Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai,
personajul trebuie sa urce niste dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea
materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc,
la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a degradarii morale. Locul este pustiu,
pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu
malefic, al raului, generat de patima pentru bani a personajului principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar
sarac, intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in
arenda Moara cu noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se
muta impreuna cu intreaga familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind
apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo, ca un carciumar destoinic. Ulterior insa,
odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se schimba. Lica are nevoie de un om
de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga lui. Lica insa intelege ca
slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si profita pentru a-l
ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna
pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia
si ca nu mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea,
care il urmarea de multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de
Paste si ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din
dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o
avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea,
il accepta pe Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu
un cutit, cautand pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han,
observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca
Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere sa fie incendiat hanul
si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-
se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama Anei si
copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca
din sat si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia
se subliniaza intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face
fericit”. Finalul include tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si
ginerele sau sa nu plece din sat si ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa
bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior,
dupa ce ia in arenda Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe
Lica Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este
initial un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face
totul pentru familia sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba
fundamental, indepartandu-se de familie si ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge
familia si ii va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o
constituie prima intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum
manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a
se intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt
timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere
carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca
altfel isi va face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta,
doar pentru ca voia bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot
exemplar, care isi manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de
experienta vietii, pe care o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-
o parte pentru ca nu doreste sa ii marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la
Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o proteja. In finalul operei, Ghita practic isi
arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va prinde, dar nu-i explica
acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru
ca nu se lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce
Samadaul afla care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral,
acceptand compromis dupa compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara
cu noroc, pentru a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa
in evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa
fie multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”.
Explica apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor
batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu
greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au incalcat normele morale ale societatii din care
faceau parte, asadar trebuie sa isi asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici
despre lume este subliniata si in final, prin intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-
are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se accentueaza conceptia ca omul sta sub
semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta supranaturala decide dinainte ceea
ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui
Ioan Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al
scriitorului, care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul
masurii, echilibru si stapanire de sine.
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
roman traditional
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura
a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din
spate”, care presupune prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv.
Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu
comenteaza actiunile personajelor. Obiectivitatea naratorului se remarca prin detasarea
cu care prezinta citito-rului evenimentul din finalul operei, cand Vitoria Lipan ii
descopera lumii intregi pe ucigasii sotului sau. Naratorul nu comenteaza faptele femeii,
nu face consideratii personale, lasand cititorul sa traga propriile concluzii.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator
omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini
ale operei, prin descrierea amanuntita a anecdotei despre facerea lumii, pe care Nechifor
Lipan o spunea „la nunti si cumetrii”. De asemenea, acest tip de narator este prezent pe
tot parcursul romanului, citito-rul avand acces la gandurile, emotiile, sentimentele
personajului principal.
Patru dintre elementele de constructie importante ale romanului sunt: titlul,
incipitul, actiunea, reperele spatiale si temporale.
Titlul este sugestiv pentru mesajul operei, avand mai multe semnificatii: este
obiect simbolic, ambivalent, ca arma a crimei si instru-ment al actului justitiar, dar este
si unealta cu care muntenii isi castiga exis-tenta, fapt subliniat in primele pagini ale
romanului. Totodata, fiind un topor cu doua taisuri, poate sublinia dualitatea: viata -
moarte.
Incipitul cuprinde povestea cu tonalitate biblica a alcatuirii lumii, spusa de catre
Nichifor Lipan la “nunti si cumetrii”. Este un pretext literar pentru autor de a sublinia
trasaturile de caracter ale muntenilor, despre care urmeaza sa vorbeasca in roman, prin
prezentarea asezarii si a randuielii oamenilor, dar si a destinului individual. Muntenii
apar astfel ca buni cunoscatori ai naturii, apartinand unei civilizatii pastorale.
Actiunea este liniara, primele sase capitole incluzand expozitiunea si intriga. Se
prezinta satul si se realizeaza portretul Vitoriei, nelinistita de intarzierea sotului sau,
plecat la Dorna sa cumpere oi. Sunt subliniate framantarile femeii si mijloacele prin
care aceasta incearca sa gaseasca raspunsuri intrebarilor pe care si le pune. Mai intai
merge la baba Maranda, vrajitoarea satului, apoi la parintele Daniil, apoi cauta sprijin la
autoritati. In cele din urma, se hotaraste sa afle singura ce s-a intamplat cu sotul ei.
Femeia se pregateste pentru plecarea in cautarea acestuia: tine post negru, merge la
Manastirea Bistrita, face rost de bani, o lasa pe fiica ei, Minodora la manastire si pleaca
la drum cu fiul sau adolescent Gheorghita. In urmatoarele sapte capitole este urmarita
desfasurarea actiunii, Vitoria si Gheorghita reconstituind traseul lui Nechifor si
poposind in Bicaz, la crasma domnului David de la Calugareni, la Vatra Dornei, Borca
etc.
Se observa atentia acordata de catre scriitor detaliilor, deoarece sunt subliniate
obiceiurile moldovenesti. Vitoria si Gheorghita intalnesc o nunta si un botez la care
participa, conform obiceiurilor, element cu valoare anticipativa, trimitand la
inmormantarea din final.Vitoria intelege ca sotul ei a disparut intre Suha si Sabasa. Cu
ajutorul cainelui regasit, Lupu, cei doi descopera intr-o rapa ramasitele lui Nechifor.
Gheorghita coboara in rapa si vegheaza osemintele tatalui o noapte intreaga, semn al
maturizarii acestui adolescent.
In ultimele trei capitole, naratorul dezvaluie modul in care Vitoria reuseste sa
descopere ucigasii, printr-o intuitie extraordinara. Sunt prezentate inmormantarea,
parastasul lui Nechifor si pedespsirea ucigasului. Punctul culminant o surprinde pe
Vitoria, ce reconstituie cu fidelitate scena crimei, uimindu-i pe Calistrat Bogza si Ilie
Hutui. Gestul de infaptuire a dreptatii realizat de catre Gheorghita cu baltagul lui
Nechifor este gestul final din roman. Bogza isi recunoaste vina, iar Vitoria se reintoarce
acasa cu Ghorghita si isi reia viata.
Relatiile spatiale fixeaza actiunea in satul Magura Tarcaului, dar apar si alte nume
de localitati importante pentru desfasurarea actiunii: Bicaz, Dorna, Suha, Sabasa.
Spatiul cuprinde atat toponime reale, existente ( Dor-na, Bistrita), cat si toponime
imaginare, ce anunta raul, moartea (raul Neagra). El are o dubla valoare: spatiu inchis
initial (satul Magura, gospodaria fam.Lipan, semnificand siguranta, protectie,
intimitate), dar si spatiu deschis, odata cu plecarea Vitoriei si-a lui Gheorghita. Timpul
este vag precizat, prin repere ce tin de marile sarbatori religioase: Sf. Andrei, Postul
Mare.
Personajul principal este Vitoria Lipan, personaj de factura realista reprezentativ
pentru lumea rurala, cu o personalitate complexa, indi-vidualizat prin caracterizare
directa si indirecta. Portretul fizic reiese din caracterizarea directa a naratorului si este
realizat prin tehnica detaliului avand in centru laitmotivul privirii: “ ochii ei caprui in
care parca se rasfrange lumina castanie a parului”, “ acei ochi aprigi”.
Statutul social al personajului se dezvaluie la inceput, prin conditia de mama si
sotie, indatoriri pe care si le indeplineste cu daruire. Statutul psihologic subliniaza un
caracter comple, extrem de puternic. Portretul moral este dezvaluit prin mijloacele
caracterizarii indirecte, introspectia psihologica reprezintand un mijloc de carcterizare
indirecta a personajului: trairile intense, dar neexteriorizate, dezvaluie un personaj
sensibil caruia i se contureaza latura feminina. Principalele trasaturi de caracter sunt:
spirit religios, contrabalasnat de credinta in superstitii, inteligenta deosebita pe
parcursul drumului cand reconstituie traseul sotului sau, luciditate, buna cunoastere a
psihologiei celuilalt si stapanirea de sine, evidente in episodul demascarii ucigasului.
In opinia mea viziunea lui Sadoveanu despre lume este foarte bine evidentiata,
atat prin tema, cat si prin constructia personajelor.Viziunea despre lume in acest roman
se individualizeaza prin coexistenta planului realist cu cel mitic, prin echivalentele
dintre lumea umana si ordinea cosmica. Spre deosebire de balada “Miorita”, romanul
nu se limiteaza la o moarte ipotetica, Vitoria parcurgand traseul presupus al maicutei
batrane.
Ion
de Liviu Rebreanu
Romanul obiectiv, traditional
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura
a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din
spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv.
Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu
comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta
acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate cu
salbaticie pe Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente
din intreaga literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu
transpare, din partea naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru
victima sau de indignare fata de brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea
cu care prezinta cititorului evenimentul, amanuntit, sunt absolute.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator
omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini
ale operei, prin descrierea amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a
elementelor definitorii ale acestuia: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele
Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul
din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific romanelor obiective, traditionale,
scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu
exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un
personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce
gandesc exact, ce planuiesc.”
Padurea spanzuratilor
de Liviu Rebreanu
- prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care – mustrat launtric de partea
de vina pe care o avea in condamnarea lui Svoboda – Bologa se indreapta si el spre
spanzuratoare.
Geneza romanului
Tema romanului
Subiectul romanului
Fiu al unui avocat roman, luptator pentru cauza nationala, din orasul
transilvanean Parva, Apostol Bologa este educat de un tata sobru si o mama religioasa,
aceasta din urma avand o influenta considerabila: copilul isi gaseste un suport sufletesc
in credinta in Dumnezeu. Cand - liceean fiind - isi pierde tatal, credinta i se prabuseste
"ca o cladire veche cu temelii ca radacinile stejarului". Mai tarziu, ca student la
filosofie, isi cauta un reazem in ideea datoriei.
Plecat acasa in convalescenta, Apostol rupe logodna cu Marta si, intors pe front,
sta in gazda la groparul Vidor si se indragosteste puternic de fata acestuia, Ilona, cu care
se si logodeste. Bologa dezerteaza intr-o noapte, trecand linia frontului chiar prin
sectorul ungurului Varga, care-l suspecta demult si care are acum prilejul sa-l aresteze,
gasind asupra lui si "harta cu pozitiile frontului". Refuza cu incapatanare sa fie aparat
de Klapka, simtindu-si sufletul inundat de iubire, deoarece numai "prin iubire cunosti
pe Dumnezeu si te inalti pana la ceruri...". Moartea nu-l infricoseaza, ba se intreaba
chiar "daca dincolo de moarte nu e adevarata viata?" intreaga sa fiinta e cuprinsa de
iubirea totala, fata de oameni si de Dumnezeu, caci "cu iubirea in suflet poti trece
pragul mortii" si cine are fericirea sa o simta "traieste in eternitate...".
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa,
pentru libertate si adevar, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, in timp ce ii
rasuna in ureche glasul preotului: "Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol...
Apostol... Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciaza ca romanul Padurea spanzuratilor este o proza psihologica
"in sensul analizei evolutive a unui singur caz de constiinta, un studiu metodic,
alimentat de fapte precise si de coincidente, impins dincolo de tesatura logica, in
adancurile inconstientului".
Constructia romanului
Perspectiva narativa
Enigma Otiliei
de George Calinescu
Romanul realist
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care,
prin intermediul actiunii, reflecta realitatea vietii cotidiene.
La aparitia „Enigmei Otiliei", in 1938 (in doua volume), romanul, ca specie a
literaturii avusese o evolutie extrem de rapida, dominand literatura romaneasca
interbelica. George Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin
„Enigma Otiliei" el aduce o viziune originala, moderna.
Opera se incadreaza in tipul de roman realist, balzacian (de observatie
sociala), interbelic. O prima trasatura a acestui tip de roman este perspectiva narativa
obiectiva, adica viziunea din „spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a
si a unui narator obiectiv, omniscient. Acesta este deci detasat, nu se implica in
evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena
semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv este
scena primului atac cerebral al lui mos Costache. Naratorul observa cu detasare cum
toti membrii familiei care voiau sa intre in posesia averii, cautau semne ale acesteia prin
casa, cum toti se asaza la masa, mamanca si poarta diferite conversatii, fara sa se
intereseze de starea batranului prezent langa ei. Singura exceptie o constituie Felix si
Otilia, atenti si ingrijorati, interesati cu adevarat de sanatatea lui mos Costache.
Naratorul prezinta detasat, neimplicat faptele, nu comenteaza evenimentele, nu face
nicio apreciere referitoare la atitudinea personajelor, ci lasa cititorul sa descopere singur
trasaturile de caracter ale acestora si modul lor de a gandi.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie cronologia evenimentelor
din opera. Actiunea este prezentata linear, de la venirea tanarului Felix in casa lui mos
Costache, pana la plecarea Otiliei cu Pascalopol la Paris. Sunt evidentiate trairile
tanarului, emotiile, sentimentele fata de Otilia, discutiile importante cu aceasta, privind
destinul lor, precum si relatiile degradate din familia Tulea, in raport cu familia
Giurgiuveanu.
Tema operei o constituie infatisarea societatii bucurestene de la inceputul
secolului XX, reprezentand o adevarata fresca a unei lumi, dar, in acelasi timp si istoria
unei formari, fiind urmarit destinul unui adolescent care parcurge anii iubirii si ai
pregatirii profesionale. Tema este realizata prin prezentarea a doua principale planuri
epice: unul urmareste problema mostenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar celalalt
destinul nepotului sau, tanarul Felix Sima, in procesul devenirii sale.Titlul initial
„Parintii Otiliei”, reflecta ideea balzaciana a paternitatii, dar a fost schimbat din motive
editoriale, directionand astfel atentia cititorului spre personajul feminin.
Patru elemente de constructive a operei sunt importante pentru intelegerea
semnificatiilor textului: incipitul, actiunea, relatiile spatiale si temporale, conflictul.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite
consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anuminte roluri, printre care:
introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea
coordonatelor spatio-temporale. Incipitul romanului realist fixeaza veridic cadrul
temporal „Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909” si spatial, prin descrierea strazii
Antim din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interiorului casei acestuia,
prezinta principalele personaje si sugereaza conflictul. Simetria incipitului cu finalul se
realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui mos Costache, din perspectiva lui Felix in
doua momente diferite ale existentei lui. Replica „Aici nu sta nimeni”, rostita initial de
mos Costache, reflecta teama avarului de necunoscut, iar in final reflecta destramarea
familiei si conditia tragica si fragila a fiintei umane.
Actiunea romanului incepe cu venirea la Bucuresti a tanarului Felix Sima, un
orfan care terminase liceul la Iasi si voia sa devina medic. El soseste in casa unchiului
sau, Costache Giurgiuveanu. Acesta o creste pe Otilia Marculescu, fiica sa vitrega, cu
intentia de a o infia. Giurgiuveanu are o sora, Aglae Tulea, care o considera pe Otilia un
pericol pentru mostenire. Lupta pentru mostenirea batranului este data de Aglae si de
ginerele ei, Stanica Ratiu. Fiecare doreste sa puna mana pe banii lui Costache. Tocmai
de aceea ei vin foarte des in casa lui si vor sa fie siguri ca batranul nu o infiaza pe Otilia
si nici nu face vreun testament. Cei doi banuiesc ca mos Costache tine ascunsa in casa o
mare suma de bani. La un moment dat, mos Costache, in urma unui efort mare, are un
atac cerebral si atunci Aglae isi aduce toata familia in casa batranului, asteptandu-i
moartea. Totusi Costache isi revine, dar mai tarziu, banii sunt furati de arivistul Stanica
Ratiu, chiar de sub salteaua bolnavului paralizat, ceea ce produce moartea batranului.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a
romanului. Ele sunt realizate in metoda realist-balzaciana: situarea exacta a actiunii in
timp si spatiu, veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice (strada Antim, strada
Sfintii Apostoli, Bucuresti), descrierea strazii in maniera realista, finetea observatiei si
notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitecturale ale strazii si ale casei lui
mos Costache sunt surprinse de ochiul „ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului
specializat, desi observatia ii este atribuita personajului-reflector, Felix Sima, care cauta
o anumita casa. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrangerii treptate a cadrului,
de la strada la casa, la interioare, la fizionomia si gesturile locatarilor, este o modalitate
de patrundere a psihologiei personajelor din acest spatiu, prin reconstituirea atmosferei.
Strada si casa lui mos Costache sugereaza, prin detaliile surprinse, contrastul dintre
pretentia de confort si bun gust a unur locatari bogati, burghezi imbogatiti candva si
realitate: inculti (aspectul de kitsch), amestecul de stiluri arhitecturale incompatibile),
zgarciti (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii
clasice), dela-satori (urme vizibile ale umezelii si ale uscaciunii, impresia de paragina).
Arhitectura sugereaza imaginea unei lumi in declin, care a avut candva energia necesara
pentru a dobandi avere, dar nu si fondul cultural.
Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care
sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, care o are in grija pe Otilia Marcules-cu, adolescenta
orfana, fiica celei de-a doua sotii decedate a acestuia. Aici patrunde Felix Sima, fiul
surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a studia Medicina si locuieste la tutorele
sau legal, mos Costache. A doua familie vecina si inrudita, care aspira la mostenirea
averii batranului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din
sotul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie
patrunde Stanica Ratiu pentru a obtine zestrea, ca sot al Olimpiei. Istoria unei mosteniri
include doua conflicte succesorale: primul este iscat in jurul averii lui Mos Costache
(adversitatea manifestata de Aglae impotrva orfanei Otilia), al doilea destrama familia
Tulea (interesul lui Stanica pentru averea batranului). Conflictul erotic priveste
rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mana Otiliei.
Personajul principal masculin al acestui roman este Costache Giurgiuveanu,
acel personaj in jurul caruia se construieste actiunea, a carui avere polarizeaza aparitia
celorlalte personaje.
Statutul social evidentiaza un personaj cu o avere impresionanta, care include
case cu chiriasi si restaurante. Psihologic, personajul pare a se lasa influ-entat de
opiniile celor din jur, chiar acestea, de multe ori sunt rauvoitoare. De exemplu, lui
Costache pare a-i fi teama de parerea surorii sale, de vorba ei aspra si de sarcasmul ei
cu privire la Otilia, de aceea prefera sa nu intocmeasca testament sau sa nu o infieze.
Statutul moral pune accent pe trasatura sa dominanta de caracter, avaritia. Aceasta
este evidentiata in numeroase scene: batranul gaseste langa masa de joc de carti o
moneda si pretinde ca este a lui, are o lista prin care sa justifice cheltuielile pentru
Felix, in care trece lucruri pe care nu i le-a cumparat niciodata, vinde chiriasilor sai,
studenti la Medicina, seringi refolosite, construieste o casa pentru Otilia din materiale
refolosite, umbla imbracat cu lucruri vechi si rupte, nu-i da bani servitoarei, ca sa
cumpere mancare.
Relatia cu celelalte personaje este dominata de o suspiciune permanenta,
izvorata din teama de a fi jefuit. Se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit,
potential atentator la averea sa. Astfel, in relatie cu Felix, este initial reticent, ceea ce il
face sa ii spuna acestuia, sosit pentru prima oara in casa, la inceputul romanului „nu, nu
sta nimeni aici”. In relatie cu Stanica Ratiu, este extrem de precaut, deoarece il
banuieste ca ii pandeste averea. Dupa primul atac cerebral, isi captuseste pantalonii si
tine banii permanent la sine, situatia devenind dramatica atunci cand, dupa cel de-al
doilea atac cerebral, desi ar fi scapat cu viata, Stanica Ratiu ii fura pachetul cu bani.
Cand vede ca i se smulge de sub saltea tot ceea ce adunase cu patima intreaga sa
existenta, moare cu groaza intiparita pe chip, articuland cu disperare: „ba-banii pu-
pungasule”.
Modalitatile de caracterizare sunt diverse, personajul este privit din mai multe
perspective: pentru Otilia este “papa”, “un om bun”, dar are “ciudateniile lui”, pentru
Felix este “un om de treaba, dar cam ciudat”, pentru Stanica este “un pezevenghi”.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in acest roman este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Otilia reprezinta pentru
Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigma. Misterul
personajului pare a se ascunde in replica ce pare de neinteles la inceputul romanului:
„noi nu traim decat patru-cinci ani”. Romancierul insusi a acordat un loc aparte acestui
personaj feminin, in care marturiseste ca regaseste o parte din sine.
“Enigma Otiliei” de George Calinescu este un roman realist obiectiv de tip
balzacian, prin tema abordata: mostenirea, care declanseaza si mobilizeaza energii
umane care se infrunta, un roman care surprinde moravurile unei categorii a burgheziei
bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea.
Morometii
de Marin Preda
-romanul postbelic -
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura
a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din
spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv.
Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu
comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta
acest tip de viziune, cu narator obiectiv este discutia dintre Ilie Moromete si vecinul
sau, Tudor Balosu, din primul capitol al operei. Naratorul prezinta detasat, neimplicat,
faptele, nu comenteaza evenimentele, nu face nicio apreciere referitoare la atitudinea lui
Moromete fata de Balosu, ci lasa cititorul sa descopere singur trasaturile de caracter ale
personajului principal si modul sau de a gandi.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator
omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini
ale operei, prin descrierea amanuntita a cinei Morometilor, a locului pe care il ocupau la
masa cei opt membri ai familiei, a situatiei lor sociale si materiale, explicand si cauza
tensiunilor existente intre acestia. Despre acest tip de narator, specific romanelor
obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara
acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune
sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte
personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce planuiesc.”
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea
semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite
consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care:
introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea
coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind
reprezentat de o scurta fraza introductiva, care plaseaza actiunea operei in timp si in
spatiu: „In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, se
pare ca timpul avea nesfarsita rabdare cu oamenii. Viata se scurgea aici fara conflicte
mari.” Se observa modul in care naratorul isi insuseste tactic iluzia personajului
principal ca timpul are nesfarsita rabdare, utilizand verbul „se pare”, pentru a induce in
eroare voit cititorul si a face mai viu conflictul din opera.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a
oricarei opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu
coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre
personajele operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea
actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara
lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si
readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul primului volum este simetric cu
incipitul, prin prezenta aceluiasi element, care este Timpul: „Trei ani mai tarziu,
izbucnea cel de-al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare.” Finalul operei
pune in evidenta impacarea dintre tata si fiu, dupa moartea lui Moromete. Impacarea
este realizata doar la nivel imaginativ, in momentele in care Niculae isi viseaza tatal si
zambeste fericit ca intre ei toate conflicetele s-au sfarsit. Dupa marturisirea autorului,
inceputul si incheierea romanelor sale trebuie sa fie memorabile, „sa atraga atentia”,
directionand cititorul catre o morala, catre o folosofie de viata.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a
romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Silistea-Gumesti, din
Campia Dunarii, accentul fiind pus de catre autor pe anumite locuri, cu importanta
deosebita in viata personajelor: curtea casei lui Moromete, cea a casei lui Tudor Balosu,
ulita satului, poiana lui Iocan, primaria. Perioada in care se petrec evenimentele este
diferita in cele doua volume ale operei: cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi
Mondial, in primul volum si dupa incheierea razboiului, in volumul al doilea.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de conflict. In
volumul intai, conflictele vizeaza relatia lui Moromete cu cei trei fii din prima casatorie,
tensiunea maxima fiind atinsa in finalul acestui volum, in scena pedepsirii cu parul a lui
Paraschiv si a lui Nila, razvratiti impotriv autoritatii tatalui. Un conflict puternic apare
si intre Moromete si Catrina, fiind determinat de refuzul barbatului de a trece casa pe
numele ei si accentuandu-se dupa intoarcerea lui de la Bucuresti, cand ea afla de
promisiunea facuta de catre acesta baietilor, de a le da lor casa. In al doilea volum,
conflictul apare intre Niculae -acum adult- si tatal sau, conflict care se datoreaza
incapacitatii lor de a comunica, orgoliului fiului de a-si cauta eul, mandriei tatalui de a
avea utimul cuvant. In esenta, ei reprezinta noul si vechiul, doua fete ale istoriei,
particulare si generale.
Personajul principal al acestui roman este Moromete, cel a carui importanta
pentru derularea evenimentelor este subliniata inca din titlul romanului. El poate fi
incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului filosof, asa cum l-a numit critica
literara. Acest lucru evidentiaza caracterul autoritar, trasatura sa dominanta, care se
remarca pe parcursul intregului roman. O prima scena semnificativa care pune in
evidenta autoritatea personajului o constituie cina Morometilor. Pozitia sa la masa, de
„pater familias”, cu autoritate deplina de necontestat, este atent subliniata de catre
narator: „Moromete statea pe pragul celei de-a doua odai, de unde stapanea cu privirea
pe fiecare.” O alta scena semnificativa este cea de dinainte de fuga baietilor, cand
Moromete afla de la Scamosu ca cei doi frati sunt intelesi sa plece si ei la Bucuresti,
acolo unde ii astepta Achim. Bataia salbatica, aplicata cu parul, nu este numai o
descarcare a tatalui care intelege ca a fost mintit tot timpul de fiii sai care il urasc, ci si
o ultima incercare disperata de restabilire a autoritatii paterne grav stirbite.
Relatia personajului principial cu celelalte personaje din opera sintetizeaza
pozitia sa centrala in derularea evenimentelor. In relatie cu cei trei fii, Moromete isi
manifesta permanent autoritatea, obligandu-i sa munceasca pamantul si nepermitandu-
le sa isi exprime niciodata parerea cu privire la viitorul lor. Scena taierii salcamului
ilustreaza modul in care tatal ia hotararile in familie, fara a oferi nicio explicatie pentru
gesturile sale. Intrebarile pe care i le adreseaza fiii sai, cu privire la motivul taierii
salcamului, primesc un raspuns ironic: „Ca sa se mire prostii!”
Relatia lui Moromete cu Niculae este atent urmarita atat in primul volum, cat
mai ales in al doilea. Copil fiind, Niculae nu isi doreste decat sa invete si sa poata pleca
departe de sat. Mama este singura induiosata de jalea baiatului ca este mai degraba
trimis cu oile si nu este lasat de catre tatal sau sa mearga la scoala, acesta vorbindu-i lui
Niculae ironic: “Alta treaba n-avem noi acuma. Ne apucam sa studiem”. Baiatul o
implora sa il roage pe Moromete sa il lase sa invete, promitand ca va obtine la scoala
bursa, pentru a nu-i indatora pe parinti cu cheltuielile. Niculae ia premiul intai, dar
nimeni din familie nu apreciaza acest lucru, tatal sau fiind chiar uimit cand afla,
deoarece era convins ca fiul sau va ramane repetent. In volumul al doilea, Niculae este
adult si ia propriile hotarari privitoare la viata sa. Se evidentiaza relatia tata-fiu printr-
un conflict permanent, care vizeaza diferentele de mentalitate ale celor doi: Moromete
isi pastreaza gandirea liberala de dinainte de razboi, Niculae imbratiseaza ideile noii
oranduiri, cea comunista, finalizand studiile la o scoala de partid.
In opinia mea, deznodamantul romanului, evidentiaza conceptia despre viata a
lui Moromete si spiritul sau, care nu s-a lasat infrant niciodata, caracterul sau
neinfluentabil. „Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta”, ii marturiseste
el doctorului venit sa il vada in ultimele clipe de viata. Moromete moare insa singur,
parasit de toti: cei trei baieti nu mai vin niciodata in sat dupa plecarea la Bucuresti,
fetele ii intorc spatele, Catrina il paraseste, Niculae este in conflict cu el. Aceste aspecte
subliniaza ca autoritatea eroului si-a pierdut din valoare, pentru ca, desi inteligent, el
crede ca poate tine sub control tensiunile vechi si crescande din familie, sperand ca
membrii acesteia vor intelege, fara ca el sa le explice, ca unitatea familiei trebuie
pastrata, oricat de mari ar fi neajunsurile. Moartea lui Moromete, plasata in finalul
operei, ilustreaza moartea unei conceptii de viata arhaice, a unei mentalitati de sute de
ani a satului romanesc. Odata cu Moromete, piere o intreaga clasa sociala, taranimea.
Morometii- personajul
Particularitatile de constructie a personajului
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care
prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Personajul principal al romanului „Morometii” de Marin Preda este Ilie
Moromete, a carui importanta pentru derularea evenimentelor este subliniata inca din
titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al „taranului filosof”,
asa cum l-a numit critica literara.
Statutul sau social evidentiaza astfel mentalitatea unei anumite categorii sociale,
aceea a taranimii, pentru care pamantul continua sa aiba o importanta deosebita, dar nu
la fel de mare ca aceea pe care o avea pentru taranii lui Rebreanu.
Statutul psihologic dezvaluie un caracter extrem de puternic, deciziile sale
nefiind influentate niciodata de parerile celorlalti membri ai familiei sale. De altfel, el
insusi a maturisit, inainte de moarte: „Domnule, eu intotdeauna am dus o viata
independenta!”
Statutul moral este atent subliniat prin anumite scene semnificative, precum:
intoarcerea de la camp, discutia cu Tudor Balosu, cina, taierea salcamului, fonciirea,
poiana lui Iocan, fuga baietilor. Fiecare dintre acestea dezvaluie trasaturi ale
personajului, precum: delasarea, nepasarea, capacitatea de disimulare, inteligenta,
autoritatea, spiritul ironic, placerea vorbei, spiritul meditativ.
Caracterul autoritar constituie trasatura sa dominanta de caracter, care se
remarca pe parcursul intregului roman. O scena semnificativa care pune in evidenta
autoritatea personajului o constituie cina Morometilor. Pozitia sa la masa, de „pater
familias”, cu autoritate deplina de necontestat, este atent subliniata de catre narator:
„Moromete statea pe pragul celei de-a doua odai, de unde stapanea cu privirea pe
fiecare.” Totodata, aceasta autoritate se manifesta si in atitudinea membrilor familiei
care nu iau hotarari fara aprobarea tatalui: „si de altfel nimanui nu-i trecuse prin minte
sa schimbe masa aceea joasa”. In timpul mesei, permanent are grija sa isi mainfeste
autoritatea, pentru a pune capat conflictelor dintre cei trei baieti din prima casatorie si
catrina, precum si dintre cei trei baieti si copiii din a doua casatorie. O ameninta si pe
Catrina cand aceasta nu-i respecta vointa.
Patru elemente de structura si de compozitie ale textului narativ,
semnificative pentru constructia personajului sunt: incipitul, finalul, conflictul,
relati-ile spatiale si temporale.
Incipitul in acest roman coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de o scurta
fraza introductiva, care plaseaza actiunea operei in timp si in spatiu: „In Campia
Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial.” Incipitul este pus in
relatie cu personajul prin sublinierea relatiei dintre om si istorie, dintre om si timp: „se
pare ca timpul avea nesfarsita rabdare cu oamenii. Viata se scurgea aici fara conflicte
mari.” Se observa modul in care naratorul isi insuseste tactic iluzia personajului
principal Moromete ca timpul are nesfarsita rabdare, utilizand verbul „se pare”, pentru a
induce in eroare voit cititorul si a face mai viu conflictul din opera.
Finalul primului volum este simetric cu incipitul, prin prezenta aceluiasi
element, care este Timpul: „Trei ani mai tarziu, izbucnea cel de-al Doilea Razboi
Mondial. Timpul nu mai avea rabdare.” Finalul operei pune in evidenta impacarea
dintre tata si fiu, dupa moartea lui Moromete. Impacarea este realizata doar la nivel
imaginativ, in momentele in care Niculae isi viseaza tatal si zambeste fericit ca intre ei
toate conflictele s-au sfarsit. Dupa marturisirea autorului, inceputul si incheierea
romanelor sale trebuie sa fie memorabile, „sa atraga atentia”, directionand cititorul catre
o morala, catre o folosofie de viata.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a
romanului, prezentate in stransa legatura cu personajul principal. Spatiul in care se
desfasoara actiunea operei este satul Silistea-Gumesti, din Campia Dunarii, accentul
fiind pus de catre autor pe anumite locuri, cu importanta deosebita in viata lui Ilie
Moromete: curtea casei lui Moromete, stanoaga podistei acestei case, ulita satului, unde
cel mai adesea este vazut Moromete, poiana lui Iocan in care Moromete este figura
centrala. Perioada in care se petrec evenimentele este diferita in cele doua volume ale
operei: cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in primul volum si
dupa incheierea razboiului, in volumul al doilea, marcand evident mentalitatea si
independenta personajului, care nu s-a lasat infrant de vicisitudinile istoriei.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de conflict. In
volumul intai, conflictele vizeaza relatia lui Moromete cu cei trei fii din prima casatorie,
tensiunea maxima fiind atinsa in finalul acestui volum, in scena pedepsirii cu parul a lui
Paraschiv si a lui Nila, razvratiti impotriv autoritatii tatalui. Un conflict puternic apare
si intre Moromete si Catrina, fiind determinat de refuzul barbatului de a trece casa pe
numele ei si accentuandu-se dupa intoarcerea lui de la Bucuresti, cand ea afla de
promisiunea facuta de catre acesta baietilor, de a le da lor casa. In al doilea volum,
conflictul apare intre Niculae -acum adult- si tatal sau, conflict care se datoreaza
incapacitatii lor de a comunica, orgoliului fiului de a-si cauta eul, mandriei tatalui de a
avea utimul cuvant. In esenta, ei reprezinta noul si vechiul, doua fete ale istoriei,
particulare si generale. Se evidentiaza relatia tata-fiu printr-un conflict permanent, care
vizeaza diferentele de mentalitate ale celor doi: Moromete isi pastreaza gandirea
liberala de dinainte de razboi, Niculae imbratiseaza ideile noii oranduiri, cea comunista,
finalizand studiile la o scoala de partid.
In opinia mea, tema romanului – conditia taranului- se reflecta in mod
evident in constructia personajului principal. Toate actiunile sale privitoare la familia sa
sunt generate de mentalitatea acestei clase sociale, pentru care capul familiei reprezinta
autoritatea suprema, de necontestat, in fata careia nimeni nu ar nimic de spus.
Atitudinea dezaprobatoare fata de studiile lui Niculae, impunerea unui anumit mod de
viata membrilor familiei, celor trei baieti, toate isi au originea in aceasta „gandire
trufasa”, asa cum naratorul sublinia in finalul volumului intai. Deznodamantul
romanului, evidentiaza conceptia despre viata a lui Moromete si spiritul sau, care nu s-a
lasat infrant niciodata, caracterul sau neinfluentabil. „Domnule, eu intotdeauna am dus
o viata independenta”, ii marturiseste el doctorului venit sa il vada in ultimele clipe de
viata. Moromete moare insa singur, parasit de toti: cei trei baieti nu mai vin niciodata in
sat dupa plecarea la Bucuresti, fetele ii intorc spatele, Catrina il paraseste, Niculae este
in conflict cu el. Aceste aspecte subliniaza ca autoritatea eroului si-a pierdut din
valoare, pentru ca, desi inteligent, el crede ca poate tine sub control tensiunile vechi si
crescande din familie, sperand ca membrii acesteia vor intelege, fara ca el sa le explice,
ca unitatea familiei trebuie pastrata, oricat de mari ar fi neajunsurile. Moartea lui
Moromete, plasata in finalul operei, ilustreaza moartea unei conceptii de viata arhaice, a
unei mentalitati de sute de ani a satului romanesc. Odata cu Moromete, piere o intreaga
clasa sociala, taranimea.
O scrisoare pierduta
de Ion Luca Caragiale
comedie
Iona
de Marin Sorescu
Teatrul postbelic- personajul
Particularitatile de constructie a personajului
Drama este specie a genului dramatic, caracterizata prin deznodamant grav, dar
in care conflictul, desi foarte puternic, nu mai duce neaparat, ca in tragedie, la moartea
personajelor principale, iar accentele tragice se impletesc uneori cu cele comice sau
lirice.
Iona (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia
cu titlul simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paracliserul si Matca. Piesa Iona
este inspirata de unul dintre marile mituri crestine, cel al personajului biblic Iona.
In opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care traieste
acut singuratatea si care are profunde framantari, in efortul de aflare a sinelui, ezitarea
in a-si asuma constient drumul in viata. Problematica se diversifica prin revolta omului
in fata destinului, raportul dintre libertate si necesitate sau in comunicarea sociala, ca
sursa a singuratatii. Consider ca aceasta tema se reflecta in constructia personajului
Iona, in special prin atitudinea acestuia in fata problemelor cu care se confrunta. O
scena semnificativa este cea in care Iona, temandu-se de singuratate, se striga pe nume:
“Iona! (mai ragusit). Iona! –Nimic. – Pustietatea ar trebui macar sa imi raspunda.” El isi
pierde insa ecoul, semn ca trebuie sa infrunte singur destinul. Autorul considera ca
acesta este cel mai ingrozitor lucru ce i se poate intampla unui om, de aceea noteaza:
Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e cand Iona isi pierde ecoul.”
De asemenea, consider ca tema textului se reflecta in constructia lui Iona si prin
modul in care autorul alege sa il supuna pe acesta unor probe, personajul fiind inghitit
succesiv de trei ori. Astfel, descopera ca vanatorul devine vanat, ca cel ce pescuia, este
pescuit. Aceste probe nu il inving, dimpotriva, subliniaza puterea omului de a infrunta
orice provocare. Desi rateaza de mai multe ori, nu-si pierde increderea in capacitatea
fiintei umane de a-si depasi limitele, de a iesi din labirintul existentei, caci el nu
inceteaza nicio clipa sa aspire catre o existenta superioara.
Statutul social al personajului este precizat in indicatiile scenice de la inceputul
piesei: “Iona, pescar” si apoi subliniat pe parcursul operei: “De mult pandesc eu pestele
asta. L-am si visat.” Acest statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul
Testament. Acestuia, Dumnezeu i-a poruncit sa mearga la Ninive, oras in care
“faradelegile locuitorilor au ajuns pana in fata mea”. Insa Iona, ignorand porunca
primita, si-a schimbat traseul, urcand pe o alta corabie care pleca spre orasul Tarsis.
Dumnezeu, care a vazut totul, a starnit o furtuna puternica, incat corabia in care se afla
Iona era in pericol. Aruncat in mare, Iona este inghitit de un peste urias, in burta caruia
sta trei zile si trei nopti, timp in care se pocaieste si accepta misiunea divina. Statutul
psihologic pune in evidenta un caracter extrem de puternic, lucru evidentiat prin vointa
extraordinara cu care personjul incearca sa isi depaseasca propria conditie, dar si prin
gestul sau final: “Dar nu ma las. Plec din nou. […] Razbim noi cumva la lumina.”
Statutul moral releva structura sufleteasca a eroului. Este o fire reflexiva, meditand
asupra unor probleme existentiale - soarta, viata, moarte: “De ce trebuie sa pierdem
timpul cu lucruri care nu ne folosesc dupa moarte?”, “De ce trebuie sa se culce toti
oamenii la sfarsitul vietii?”
Trasatura dominanta de caracter este vointa, ilustrand capacitatea fiintei
umane de a depasi mereu obstacolele, de a-si depasi conditia. Iona este omul prins fara
voia lui intr-o capcana, din care incearca pur si simplu sa scape. O scena semnificativa
este cea in care, Iona spinteca burta celui de-al doilea peste care l-a inghitit pe primul,
din care el reusise sa iasa. Pentru a putea iesi din spatiul stramt in care este inchis, Iona
isi foloseste degetele ca niste ferastraie, in incercarea de a taia o fereastra in burta
pestelui. Totodata, subliniaza vointa sa puternica reflectand asupra incercarilor
succesive pe care le va face, incercand sa isi depaseasca propria conditie: “O sa inot o
zi, doua, pe spate, apoi pe burta, apoi intr-o parte, apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de
par, apoi intr-un suflet…”
A doua scena semnificativa pentru relevarea trasaturii dominante de caracter a
personajului este cea din finalul piesei. Dupa incercari repetate de a scapa din burtile de
peste, ceea ce dovedeste vointa acestuia, dorinta de a nu abandona cu nicun chip, Iona
capata intelegerea de care are nevoie. Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara.
Calea cea adevarata, singura de altfel, se afla insa inauntrul nostru. “Trebuie s-o iau in
partea cealalta…E invers.Totul e invers”, exclama el in final, iluminat. Gestul de a-si
spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio actiune din
text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta
se afla in sine. Mitul labirintului si metafora luminii din final (“razbim noi cumva la
lumina” )sustin semnificatia simbolica a piesei.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales,
semnificative pentru tipologia personajului sunt: indicatiile scenice, actiunea, relatiile
spatiale si temporale si conflictul.
Indicatiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o
indica-tie scenica, independenta de textul propriu-zis, dar care are valoare anticipativa
pentru destinul personajului: “Scena e impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o
imensa gura de peste. Cealalta jumatate-apa. Iona sta in gura pestelui nepasator […]”.
Tabloul al II-lea subliniaza spatiul in care se afla Iona: „Impresia ca te afli pe fundul
marii si in acelasi timp cateva elemente care sa creeze senzatia de pantece urias”. Si in
tabloul al III-lea, indicatiile scenice sunt la fel de importante, pentru descifrarea
semnificatiilor textului: „iar intr-o parte a scenei - important!- o mica moara de vant.”,
evidentiind astfel, prin moara de vant, simbol al zadarniciei, ca Iona, simbol al omului
modern, nu mai accepta iluziile, asa cum o facea Don Quijote in fata morii de vant. In
tabloul al IV-lea, indicatia scenica aduce precizarea ca Iona se afla intr-un loc ce
seamana cu o pestera: „In fata, ceva nisipos, alge, scoici. Ceva ca o plaja. La gura grotei
rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita – vezi barba schivnicilor de pe fresce.” Se
sugereaza astfel faptul ca Iona nu reprezinta un tip uman, ci un simbol.
Relatiile temporale si spatiale sunt deosebit de importante pentru intelegerea
constructiei personajului. Elementele spatiale apartin aproape exclusiv imaginarului
(plaja, burtile pestilor, moara de vant, acvariul) si se inscriu in seria metaforica a
existentei tragice a personajului principal, care intruchipeaza fiinta umana in tragismul
ei. Spatiul, in cea mai mare parte a actiunii este inchis, apasator, amenintator: in burta
pestelui. Iona este astfel omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii. Relatiile
temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic pe
care il traieste Iona, care amplifica starile interioare ale personajului.
Actiunea se realizeaza prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior din
primul si ultimul tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treilea
tablou.
In tabloul I, este prezentat pescarul Iona, intr-o zi oarecare, incercandu-si
norocul, in dorinta lui de a prinde pestele cel mare. Marea, metafora a vietii, e plina de
tentatii pe care omul trebuie sa le ocoleasca: „Marea asta e plina de nade; tot felul de
nade frumos colorate. Noi, pestii, inotam printre ele.” Primul tablou se incheie tragic:
Iona este inghitit de pestele cel mare pe care il ignora.
Tabloul al II-lea il arata pe Iona in burta pestelui. Monologul personajului
contine multe intrebari existentiale. Iona observa ca, in timpul vietii, oamenii invata
multe lucruri care nu le sunt deloc utile dupa moarte. Fiind prins in burta pestelui,
incearca sa se convinga pe sine ca este liber, ca se poate duce incotro doreste, ca poate
face ce vrea.
Tabloul al III-lea este cel mai extins. Actiunea se desfasoara in interiorul celui
de-al doilea peste care a inghitit primul peste. Iona evadeaza, dar ajunge in burta celui
de-al treilea peste, un alt spatiu inchis. Isi aminteste acum lucruri marunte din viata sa:
plecarea la razboi, bucuria de a privi gazele, isi aminteste si de mama sa, careia ar vrea
sa ii scrie un bilet in care s-o roage sa-l mai nasca o data, finndca „Ne scapa mereu cate
ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu.”
Tabloul al IV-lea il arata pe Iona intr-un loc ce aduce cu o pestera, dandu-i
cititorului iluzia ca personajul si-a recapatat libertatea. Se dovedeste insa ca Iona se afla
in burta unui alt peste : “Sugestie, desigur a unei existente care se inchide in alta
existenta ca un cerc intr-un cerc mai mare sau o capcana intr-un sir neintrerupt de
capcane.” (Eugen Simion) Nu-si aminteste cine este, de aceea incearca sa se regaseasca,
eliberandu-se de trecerea timpului. Punctul culminant al acestui tablou este cel al
regasirii numelui: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Maretia personajului
consta in gestul sau final: el isi spinteca burta, asa cum facuse si cu sirul de burti de
peste. Gestul este simbolic, nu constituie o sinucidere. Replica: “Razbim noi cumva la
lumina” sugereaza eliberarea spiritului din trupul-temnita.
Conflictul din opera dramatica este specific tragismului piesei, prin urmare, din
parabola lui Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje, specifica teatrului
clasic. Conflictul in aceasta piesa este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona.
Imagine a omului modern, Iona traieste un conflict interior, generat de lupta cu sinele,
intr-o intriga de mare tensiune dramatica, nascuta din diferenta dintre idealul/ideea de
libertate, de cunoastere absoluta si convietuirea intr-un orizont inchis, ca un pantece de
peste.
Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea
lui Iona in burta pestelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera. In
ebraica, “iona” inseamna “porumbel”, pasare ce simbolizeaza pacea, dar si libertatea,
simbolistica integrata in continutul de idei al textului.
In ceea ce priveste semnificatia acestei tragedii, Marin Sorescu insusi
marturiseste in volumul Insomnii :„Au trecut trei ani de cand am scris tragedia. Totul
mi se incurca in memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur,
nemaipoment de singur”.
CRITICI
PERIOADA INTERBELICA
MODERNISMUL- Eugen Lovinescu
Perdioada interbelica se caracterizeaza prin doua curente complementare:
traditionalismul si modernismul.
Traditionalismul este o tendinta literara care cuprinde samanatorismul,
poporanismul, gandirismul- curente care s-au dezvoltat in jurul unor reviste precum
“Samanatorul”, “Viata romaneasca”, “Gandirea”, etc. Traditionalismul presupune
valorificarea temelor si a motivelor referitoare la lumea satului, a mitului, la istorie,
folclor, traditie, specific national.
Modernismul reprezinta tendinta literara care se opune traditionalismului si care
presupune adoptarea unor noi teme, tehnici, mijloace de exprimare. Modernismul este
promovat in spatiul romanesc de Eugen Lovinescu prin teoria sincronismului.
Eugen Lovinescu, critic literar, prozator, poet, editeaza revista
“Sburatorul”(1919-1922, 1926-1927) si conduce, pana la sfarsitul vietii(1943), cenaclul
cu acelasi nume. Va promova in spatiul cultural romanesc termenul de “modernism”,
termen pe care il va explica si pe care il va folosi frecvent in lucrarile sale.
Importanta pentru viziunea criticului este “Mutatia valorilor estetice”, in care
sustine ideea modernizarii culturii prin sicronizare cu cea europeana. Teoriticianul
porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, care determina sincronizarea
culturilor europene. In acest proces, civilizatiile mai putin evaluate vor suferi influenta
binefacatoare a celor mai avansate. Conform teoriei imitatiei, pe care o sustine,
influenta popoarelor avansate se realizeaza in doi pasi: mai intai se adopta prin imitatie
forme ale civilizatiei superioare, apoi se stimuleaza crearea unui fond propriu.In acest
sens, principiul sincronismului vizeaza schimbul de valori intre culture si acceptarea
elementelor care confera noutate si modernitate fenomenului literar.
Trasaturile modernismului in literatura sustinute de E. Lovinescu in vederea
sincronizarii literaturii romane cu spiritul veacului sunt: in proza, trecerea de la
literaturacu tematica rurala la o literatura de inspiratie citadina, trecerea dinspre
subiectiv si liric inspre obiectiv si epic in roman, de aceea va saluta aparitia in literature
a romanului “Ion”, al lui Liviu Rebreanu, pe care il va considera o data istorica in
procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. Nu e mai putin adevarat ca Lovinescu
considera necesara evolutia literaturii romane spre proza psihologica, spre romanul
crizei de constiinta, romanul subiectiv, romanul cu mediu citadin. Literatura europeana
inregistrase, prin romanele lui Marcel Proust, fluxul constiinti si memoria involuntara,
ceea ce inseamna un alt nivel in evolutia romanului. De asemenea, o trasatura
modernista este intectualizarea poeziei. In poezie, Lovinescu recomanda noi forme de
expresie, noi tematici, trecerea dinspre epic spre liric, “adancirea lirismului” .
Lovinescu incurajeaza si sprijina creatia Hortensiei Papadat –Bengescu, a lui Ion Barbu,
saluta publicarea romanului “Ion”, dar mai ales aparitia in literature romana a
romanelor subiective ale lui Camil Petrescu.
TITU MAIORESCU
Rolul lui Titu Maiorescu in dezvoltarea literaturii romane din a doua jumatate a
secolului al XIX-lea
Junimea a fost o grupare literar-culturala care a dat nastere unui curent de idei
numit junimism. Desi la inceputurile existentei gruparii s-au refuzat abordarile politice,
mai tarziu aceasta s-a orientat spre partidul conservator, unii dintre conducatorii ei
devenind chiar lideri ai acestui partid. ActivitateaJunimii a reprezentat un moment de
efervescenta creatoare, sustinuta de un spirit critic remarcabil, care i-a impus in viata
culturala pe scriitorii care au transformat aceasta perioada in epoca marilor clasici.
Aparitia gruparii, in 1863, a fost rodul initiativei a cinci tineri, intorsi de la studii
din strainatate: Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si Petre
Carp. Titu Maiorescu devine mentorul gruparii, impunandu-se prin exigenta, prin
cultura vasta si prin corectitudinea si obiectivitatea aprecierilor critice: „A introdus
exigenta in literatura. […] A fost modern in gandire.” ( Ioana Parvulescu )
Prima etapa in activitatea Junimii, desfasurata intre 1864 – 1874, este aceea a
stabilirii principiilor calauzitoare de lucru, membrii gruparii dovedind o larga
deschidere, fiindca deviza lor era intra cine vrea, ramane cine poate. Este perioada in
care se tin prelectiuni populare, pe teme literare, estetice, lingvistice, filozofice. Tinute
intr-o forma academica, aceste prelegeri au avut rolul principal de a educa gustul
publicului. Este perioada in care se afirma spiritul oratoric, pe care Tudor Vianu il
considera o caracteristica a spiritului junimist. Titu Maiorescu impune un model de
discurs, devenind unul dintre oratorii de seama ai epocii.
In aceasta etapa, incep sa se manifeste preocuparile pentru faptele de limba si de
ortografie. Dupa ce, in 1860, se renuntase la scrierea cu alfabet chirilic, Titu Maiorescu
a redactat lucrarea Despre scrierea limbei romane (1866), in care si-a expus punctele
de vedere privitoare la limba romana: adoptarea principiului fonetic in ortografie;
respingerea alfabetului chirilic si adoptarea alfabetului latin; respingerea scrierii
etimologice.
Incercarea de realizare a unei antologii de poezie romaneasca pentru scolari a fost un
prilej de exersare a spiritului critic, pentru scolari a fost un prilej de exersare a spiritului
critic, pentru ca lecturile din autori mai vechi erau urmate de dezbateri.
In 1867, apare revista Convorbiri literare, in care vor fi publicate articole de
introducere in estetica pentru a se putea stabili criterii ferme de apreciere a creatiilor
artistice. Este perioada in care apare studiul lui Titu Maiorescu, O cercetare critica
asupra poeziei romane de la 1867, care contine o lucida evaluare a liricii momentului.
Studiul are doua parti: Conditiunea materiala a poezieisi Conditiunea ideala a poeziei.
Plecand de la afirmatia ca stiinta vizeaza adevarul si poezia frumosul,Titu Maiorescu
stabileste ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate
in materie sensibila. Prin conditiunea ideala a poeziei, Titu Maiorescu intelegea
identificarea ideii cu un sentiment, ceea ce l-a condus la formularea principiului
gratuitatii artei. Aceasta inseamna ca substanta poeziei este reprezentata de un
sentiment si nicidecum de o idee sau de o cugetare abstracta. Acest studiu al lui Titu
Maiorescu, bogat in exemple, a criticat sever retorismul abstract al poeziei romanesti a
epocii, frazele greoaie, vorbaria fara sens, mania diminutivelor si a imprimat criticii
junimiste o directie polemica.
Studiul In contra directiei de astazi in cultura romana ( 1868 ), lanseaza teoria
„formelor fara fond”, cu mare impact in epoca. Analizand cu luciditate modul in care
generatia pasoptista a conceput si a infaptuit modernizarea societatii si culturii romane,
prin imitarea formelor civilizatiei occidentale, fara sa se preocupe de o pregatire
corespunzatoare a fondului autohton in vederea unei astfel de transformari, Titu
Maiorescu identifica problemele de fond si propune solutii. Teoria exprima viziunea
autorului asupra culturii romane, si are un fundament filozofic, dezvoltand trei principii:
autonomia valorilor, unitatea intre cultura si societate, unitatea intre fond si forma, atat
in cultura, cat si in dezvoltarea sociala.
In privinta autonomiei valorilor, criticul junimist delimiteaza, dupa modelul lui
Immanuel Kant, domeniul esteticului de celelalte valori ( etice, stiintifice, politice ).
Raportandu-se critic la cateva lucrari ale reprezentantilor Scolii Ardelene, Titu
Maiorescu subliniaza ideea ca acestea incalca uneori adevarul stiintific si recurg la
exagerari din motive demonstrative si politice. Autorul studiului explica necesitatea
aprecierii fiecarui domeniu prin criterii specifice, evitand astfel contaminarea, care are
ca efect confuzia valorilor.
Unitatea intre cultura si societate este explicata ca raport necesar intre
dimensiunea universala a formelor culturale ( arta, stiinta etc. ) si determinarea concreta
a unei societati (istorie, mod de viata ) care constituie „fundamentul dinauntru”.
Unitatea intre fond si forma in cultura si in dezvoltarea sociala este principiul
derivat din teoria evolutiei organice. Prin fond, Maiorescu intelege sistemul activitatilor
materiale si sociale, dar si mentalitatile dominante si formele caracteristice ale
psihologiei colective, traditiile si spiritul acestora ( in ansamblul lor ), asa cum se
reflecta in conduita practica. Prin forma, sunt desemnate structurile institutionale,
juridice si politice ale societatii, sistemul de educatie, institutiile culturale ( presa,
teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc. ), prin care se realizeaza circulatia
valorilor in cadrul societatii.
In ultima parte a studiului, sunt enuntate cateva principii ( „adevaruri” ), care
sintetizeaza observatiile criticului in ceea ce priveste evolutia culturala a societatii
romane si ofera puncte de plecare pentru conceperea unui program coerent si posibil de
aplicat de reformare culturala. Astfel, se sustine ideea renuntarii la indulgenta fata de
mediocritati in toate domeniile, se sugereaza ca imitatia formelor discrediteaza cultura
unui popor si ca falsa cultura este mai nociva decat lipsa ei. Teoria formelor fara fond
promovata de Maiorescu este o analiza critica a evolutiei societatii romane a
momentului si subliniaza ideea ca imprumuturile formelor trebuie facute cu
discernamant, astfel incat fondul sa fie pregatit sa le recepteze si sa le valorifice in sens
creator.
A doua etapa a activitatii gruparii junimiste este cuprinsa intre 1874 si 1885, cand
se consolideaza tendintele lansate anterior si se lanseaza operele de maturitate ale unor
scriitori ca Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ioan Slavici.
Titu Maiorescu publica studiul Directia noua in poezia si proza romana, in 1872,
impunand numele scriitorilor consacrati prin colaborarea cu gruparea junimista. In
studiul Comediile d-lui Caragiale, se abordeaza problema moralitatii artei si se
subliniaza ideea ca orice opera literara care determina inaltarea receptorului intr-o lume
a ideilor pure nu poate fi considerata imorala, mai ales daca personajele sunt simboluri,
reprezinta tipuri. Titu Maiorescu isi continua si activitatea lingvistica, prin publicarea
articolului Neologismele, in care a recomandat imprumuturile de origine romanica, mai
usor de adaptat structurii fonetice a limbii romane.
A treia etapa din evolutia societatii Junimea incepe dupa 1885, cand
revista Convorbiri literare isi pierde caracterul preponderent literar, devenind o revista
de studii academice. Societatea devine, de altfel, cunoscuta pentru caracterul universitar
( drumul prin Junimea ducea la Universitate ).
Evolutia societatii junimiste si impactul asupra dezvoltarii culturale a societatii romane
in a doua jumatate a secolului al XIX-lea subliniaza importanta pe care a avut-o liderul
acesteia in definirea finalitatilor activitatii asociatiei si in aplicarea principiilor teoretice.
Prin activitatea sa in diferite domenii, Titu Maiorescu devine un deschizator de drumuri
si o personalitate marcanta a culturii romane.
• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre
cele trei genuri literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza
obiectivarea eului creator, prin intermediul personajelor, fiind prezente totodata
actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... si apartine genului
dramatic, deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de
expunere este dialogul, iar structura operei dramatice se compune din acte, scene,
tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile
principale in desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea
sau iesirea unui personaj. Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei
replici este pus numele personajului care o rosteste si, ca semn de punctuatie,
doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....
…..... .
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si
reactii.......... . El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si
transformate in adevarate fise de caracterizare directa:............ . Astfel, i se
precizeaza cea mai importanta trasatura de caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta
caracteristicile specifice: organizarea in acte si scene, aparitia personajelor,
dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile scenice.
• Fragmentul citat face parte din opera literara......,de......... si apartine genului epic,
deoarece autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul
actiunii si al personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si
conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............
(momentul/momentele subiectului prezent(e) in fragment). Astfel, aflam
ca…………………………………..............
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban
etc, ce are in prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii
specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre
narator / de catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte /
comportament / limbaj / vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea /
descrierea /dialogul / monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele
in ordinea cronologica a desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea
de la o secventa narativa la alta) / prin insertie. Dialogul da dinamism actiunii si
constituie un mijloc de caracterizare indirecta. Descrierea infatiseaza peisaje sau
contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I /
a III-a singular / plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv,
fragmentul citat valorificand atributele specifice genului epic.
• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text
descriptiv, deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din
natura / un portret, valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza
observatii cu privire la ipostazele prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de
imagini vizuale / auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice,
alternativ si pe grupuri nominale (substantive,
adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al....................,
fragmentul devenind un tablou al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva
pentru cititor: epitete(...........................) / personificari (.........................) /
metafore (............................), comparatii (............................) / enumeratii
(..................) / inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand
imaginea.…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate,
detaliile contribuind la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca
fragmentul citat din opera literara.............................,de....................este o
descriere.
76