Sunteți pe pagina 1din 142

UNIVERSITATEA DIN PETROSANI

FACULTATEA DE STIINTE

VASILE CIOCODEICA

DEMOGRAFIE

Petroşani, 2006
CUPRINS

Pag.
I. Obiectul şi istoricul ştiinţei
1.1. Stadiul actual al demografiei ca ştiinţă
1.2. Locul demografiei în contextul altor ştiinţe sociale şi
ştiinţe ale naturii
1.3. Raportul dintre demografie şi sociologie
II. Evoluţia situaţiei demografice a lumii
2.1. Antichitate şi evul mediu
2.2. Perioada modernă şi contemporană
2.3. Situaţia demografică în ţările în curs de dezvoltare
2.4. Teorii demoalimentare
III. Cadrul de referinţă al demografiei
3.1. Fenomen biologic şi fenomen social
3.2. Populaţia umană şi societatea
3.3. Reproducţia populaţiei
3.4. Variabile economice şi variabile demografice
IV. Structura populaţiei
4.1. Structura populaţiei
4.2. Numărul populaţiei
4.3. Densitatea populaţiei
4.4. Sexul şi vârsta
4.5. Starea civilă a populaţiei
4.6. Populaţia activă
4.7. Tranziţia demografică
V. Mobilitatea populaţiei
5.1. Fenomenul mobilităţii populaţiei
5.2. Mobilitatea populaţiei
5.3. Teorii despre migraţie
5.4. Migraţia populaţiei
5.5. Migraţia internaţională
5.6. Mobilitatea socială
VI. Mişcarea naturală a populaţiei
6.1. Natalitatea
6.2. Fertilitatea
6.3. Nupţialitatea. Tabela de nupţialitate
6.4. Divorţialitatea
6.5. Avorturile, sterilizarea şi teoria rolurilor în natalitate
VII. Mortalitatea
7.1. Fenomen natural
7.2. Tabela de mortalitate
7.3. Sporul natural al populaţiei
VIII. Prognoza demografică
8.1. Obiectul prognozei
8.2. Metode de prognoză
8.3. Prognoza demografică
8.4. Clasificarea metodelor de prognoză demografică
IX. Metodele demografiei
9.1. Caracterizare generală
9.2. Anchetele şi monografiile demografice
9.3. Numărătoarea populaţiei
9.4. Piramida populaţiei
9.5. Principii metodologice
X. Demografia şi dezvoltarea economico-socială
10.1. Corelaţii şi legităţi
10.2. Populaţia şi resursele naturale
10.3. Populaţia şi dezvoltarea economică
10.4. Costul unui bătrân şi preţul unui copil
XI. Relaţia populaţie – economie
11.1. Creşterea demografică în relaţia populaţie – economie
11.2. Factorii economici şi factorii demografici
XII. Politica demografică
12.1. Complexitatea problematicii
12.2. Studii de referinţă despre psihologia poporului român
12.3. Perioada postdecembristă - perioadă de declin
demografic
Intrebări de autoevaluare
Bibliografie
1

CURS NR.I
OBIECTUL SI ISTORICUL STIINTEI

Cuvântul ,,demografie” vine din limba greacă şi este format din cuvântul
,,demos” care înseamnă popor şi ,,graphe” care înseamnă descriere. Demografia, deci,
este ştiinţa care are ca obiect populaţiile umane pe care le studiază sub aspectul
numărului şi al repartizării geografice, structurii după diferite caracteristici demografice
şi socio-economice, evoluţiei lor, precum şi al factorilor ce determină schimbările
numărului şi structurii pentru a pune în lumină regularităţile după care se produc
fenomenele demografice. In acest scop demografia foloseşte cu precădere metode
cantitative-statistice, matematice, modele. Sub raport istoric demografia a apărut odată
cu statistica, desprinzându-se treptat de sub ,,tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă
autonomă. Datorită aspectului dual-biologic şi social- al fenomenelor sale demografia a
cunoscut un proces de ,,biologizare” şi, actual, mai recent, de ,,socializare”. In
consecinţă, se pot distinge două abordări ale demografiei:
-în sens îngust, corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia
studiază cu metode statistice-matematice populaţiile umane, concentrându-şi atenţia
asupra fertilităţii, mortalităţii, nupţialităţii şi migraţiei;
-iar în sens larg, corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei,
studiază în plus mobilitatea socială, structura social-economică a populaţiei şi factorii
social-economici care influenţează fenomenele demografice precum şi raportul reciproc
dintre populaţie şi economie.
Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată în lucrarea
,,Elemente de statistică umană sau demografie comparată” (Paris, 1855) de către
demograful şi statisticianul francez Achille Guillard, în concepţia căruia demografia
descrie masele cu ajutorul numerelor şi după sfera pe care ele o ocupă. Termenul de
demografie a fost propus de către demograful francez Emile Levasseur în 1878, la cel
2

de-al doilea congres internaţional de igienă şi demografie, pentru a înlocui denumirile


de ,,statistică”, ,,fizică socială”, ,,teoria populaţiei”.
Potrivit aprecierii demografului francez Daniel Villey, ,,statistica şi
demografia sunt nedespărţite, ele s-au născut în aceeaşi zi: ziua primului recensământ”.
După recensăminte a apărut cea de-a doua sursă informaţională, statistica stării civile,
care a jucat un rol important în apariţia demografiei. Sub formă de registre parohiale,
această evidenţă, introdusă în secolul al XVI-lea, consemna naşterile, decesele şi
căsătoriile. In Anglia aceste înregistrări au cunoscut o mare dezvoltare, în special
datorită epidemiilor de ciumă. Din 1629 au fost incluse câteva elemente noi, cu
precizarea bolii şi cauza decesului. Prelucrând materialul din asemenea liste, John
Graunt a elaborat celebra sa lucrare, ,,Observaţiile naturale (biologice) şi politice
(sociale) pe certificatele de mortalitate mai ales cu referire la guvernare, religie, tradiţii
etc.”. Această lucrare marchează constituirea demografiei ca ştiinţă datorită analizei
ştiinţifice de mare ingeniozitate pe care o întreprinde autorul şi care-i permite să
stabilească regularităţi şi legităţi în producerea unor fenomene demografice cum este
mortalitatea, să folosească metode de estimare a populaţiei, să facă predicţii pe baza
unui material statistic relativ redus, să intuiască caracterul dual al fenomenelor
demografice, biologic şi social. Acolo unde informaţia era insuficientă sau lipsea cu
totul, Graunt a făcut apel la eşantioane care i-au servit drept bază pentru diferite
estimări. El a elaborat primele ,,tabele de viaţă” (,,tabele de mortalitate”) şi a făcut unele
din cele mai timpurii evaluări ale mărimii şi tendinţelor populaţiei Londrei.
Secolul al XVIII-lea se caracterizează prin dezvoltarea demografiei şi
statisticii, printr-o tendinţă de autonomizare a ambelor discipline, prin dezvoltarea
teoriei probabilităţilor de care beneficiază şi statistica şi demografia. Este perioada
dezvoltării tabelelor de mortalitate, a diferitelor teorii despre populaţie, a formulării
,,legilor de mortalitate”, a abordării problemelor raportului dintre populaţie şi economie.
In secolul al XVIII-lea apar şi teorii despre populaţie care culminează cu cea a lui
Thomas Malthus. In lucrarea sa principală, ,,Eseu asupra principiilor populaţiei”,
încearcă să stabilească o ,,lege a populaţiei”. Malthus a formulat cel dintâi corelaţia
3

demo-economică sub forma faimosului raport dintre creşterea în progresie geometrică a


populaţiei şi creşterea în progresie aritmetică a mijloacelor de subzistenţă, elaborând
totodată, în cadrul doctrinei sale, un ansamblu de măsuri de politică demografică
desemnate astăzi generic cu numele de ,,malthusiene” sau ,,antipopulaţioniste”. Meritul
lui Malthus constă în faptul că a pus faţă în faţă variabila demografică cu cea
economică, problemă care a rămas un bun câştigat deopotrivă pentru economia politică
cât şi pentru demografie, constituind în prezent o preocupare de cea mai mare actualitate
sub forma raportului dintre ,,creşterea economică” şi ,,creşterea populaţiei”.
In secolul al XIX-lea se conturează diferite şcoli naţionale de demografie;
apar noi discipline înrudite cum ar fi sociologia şi biologia, se dezvoltă genetica.
Amintim pentru această perioadă pe germanul Gustav Zeuner, pentru tabelele de
mortalitate şi pentru reprezentările grafice ale variabilelor demografice, Richard Backh,
pentru contribuţia adusă la perfecţionarea tabelelor de mortalitate, dar mai ales pentru
faptul că este primul care, în 1884, a formulat indicele net al reproducţiei, indice
dezvoltat peste câteva decenii de demograful Robert Kuczynski (,,indicele Backh-
Kuczynski”). El a elaborat studii privind fertilitatea populaţiei feminine, divorţialitatea.
Economistul, demograful şi statisticianul Wilhelm Lexis a introdus celebra ,,reţea
demografică” care-i poartă numele, instrument de descriere şi analiză demografică, a
perfecţionat metodele de întocmire a tabelelor de mortalitate. In Anglia, în secolul al
XIX-lea sunt de semnalat câteva contribuţii în demografie şi, mai ales, constituirea
şcolii de statistică matematică care a jucat un rol deosebit în progresul aplicaţiilor
practice ale probabilităţilor şi statisticii matematice. Tradiţia demografiei în Franţa este
continuată în secolul al XIX-lea de nume prestigioase, ca cele a lui Laplace, a cărui
lucrare ,,Teoria analitică a probabilităţilor” cuprinde şi studii demografice, sau a lui
Play, sociolog având însă şi studii demografice. In Italia trebuie reţinute numele lui
Luigi Bodio, statistician şi demograf, mai ales pentru lucrarea sa ,, Mişcarea populaţiei
în Italia şi în alte state ale Europei”-1876, şi Rodolfo Benini şi L. Perozzo, autori ai unor
stereograme demografice, un fel de reprezentări grafice, asemănătoare cu graficul lui
Lexis. Un progres remarcabil a înregistrat demografia în S.U.A. Se poate afirma că, în
4

prezent, cele mai reprezentative şcoli demografice pe plan internaţional sunt cea
franceză şi cea americană. Caracteristic este faptul că în demografia americană s-au
conturat două tendinţe: una de orientare biologistă iar cealaltă, sociologică şi
economică, predominantă datorită marilor progrese pe care le-au făcut sociologia şi, mai
ales, cercetările sociologice concrete.
Progresele sunt notabile în toate ramurile demografiei şi în toate etapele
cercetării, începând cu sistemul informaţional, continuând cu analiza demografică şi
terminând cu teoriile despre populaţie. Au fost perfecţionate metodele de culegere a
datelor despre populaţie: recensămintele au cunoscut un proces energic de modernizare;
anchetele demografice s-au îmbogăţit cu noi variante elaborate de tehnica şi teoria
sondajului; s-au extins preocupările de introducere a registrelor permanente ale
populaţiei sub formă de ,,bănci de date”, pe bază electronică. Interpretarea sistemică şi
cibernetică a populaţiei devine tot mai mult un principiu fundamental în abordarea
problemelor demografice.

1.1.Stadiul actual al demografiei ca ştiinţă

Caracterul multidisciplinar al obiectului demografiei, care condiţionează


necesitatea abordării interdisciplinare a acesteia, explică dificultăţile în definirea exactă
a demografiei ca ştiinţă. Schema cea mai generală a descrierii şi analizei populaţiei şi a
fenomenelor demografice poate fi prezentată astfel: populaţia (ca ,,stoc iniţial”)
distribuită pe sexe şi vârste; fenomenele demografice (naşteri, decese, căsătorii,
divorţuri, migraţii) ca ,,fluxuri” în cadrul unei perioade care modifică ,,stocul iniţial”;
factorii social-economici care influenţează fenomenele demografice şi, prin intermediul
acestora, populaţia şi structura sa.
Intre fenomenele demografice luate ca atare (naşteri, decese, structuri) se
formează relaţii care sunt relaţii între variabile demografice. Pe de altă parte, între
fenomenele demografice şi cele social-economice se constituie de asemenea interrelaţii,
5

care sunt considerate ca interrelaţii dintre variabilele demografice şi cele social -


economice, inclusiv psihologice, culturale. Specificitatea obiectului demografiei o
constituie numai variabilele demografice şi raporturile dintre ele.
Analiza fenomenelor demografice în raport cu cele social-economice şi
încercarea de a găsi explicaţii cauzale transferă problema în zona altor ştiinţe ca
biologia, sociologia, economia politică. De aceea se justifică distincţia dintre
demografie, în sens restrâns şi demografia în sens mai larg, evidenţiată şi terminologic
prin expresii diferite. Prima este denumită uneori demografie formală sau demografie
pură în timp ce a doua poartă denumirea de studiul populaţiei sau demografie socială.
Demografia formală este foarte dezvoltată cuprinzând metodele statistice şi
matematice de măsurare şi de analiză a componentelor schimbărilor populaţiei, în
special a naşterilor şi a deceselor, a structurii populaţiei (după vârstă, sex, stare civilă).
Demografia socială include studiul variabilelor demografice în contextul
lor social, ca şi în contextul lor biologic, ceea ce înseamnă, în ultimă analiză, că
demografia descrie şi analizează: mărimea şi distribuţia populaţiei, structura ei biologică
(sex şi vârstă), caracteristicile socio-economice ale populaţiei (distribuţia geografică,
starea civilă, religia, limba, educaţia, ocupaţia, venitul).
După demograful suedez Hannes Hyrenius, demografia poate fi împărţită
astfel:
1.Statistica demografică - care se ocupă de metodele de obţinere a datelor
privind populaţia şi fenomenele demografice, de tehnicile de culegere (recensămintele,
cercetări prin sondaj) precum şi de metodele de prelucrare şi prezentare a datelor.
2.Demografia formală - defineşte şi construieşte indicii demografici,
studiază relaţiile funcţionale dintre factori şi schimbările demografice, metodele de
analiză a dinamicii populaţiei şi, în special, măsurarea interrelaţiilor.
3.Teorii despre populaţie.
4.Analiza demografică - care studiază factorii determinanţi ai populaţiei
asupra tendinţelor fenomenelor economice.
6

5.Descrierea demografică - care se ocupă cu descrierea mărimii unei


populaţii particulare.
6.Demografia aplicată - foloseşte datele şi metodele de analiză la o
populaţie concretă; are în vedere îndeosebi relaţiile demo-economice şi tehnicile de
proiectare demografică.
7.Politica demografică.
Există şi alte modalităţi de împărţire a demografiilor pe domenii.

1.2.Locul demografiei în contextul altor ştiinţe sociale şi ştiinţe ale naturii

Începuturile demografiei coincid cu cele ale statisticii demografice.


Îmbogăţirea metodelor de analiză demografică cu unele metode care nu pot fi socotite
metode statistice, mai ales în secolul al XX-lea, a permis să se aducă argumente viabile
care să impună afirmarea demografiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Totuşi mai sunt unele
păreri care pun semnul egalităţii între ,,demografie” şi ,,statistica demografică” socotind
ca insuficient ansamblul de metode şi probleme specifice demografiei, de natură să
justifice autonomizarea acesteia ca ştiinţă cu obiect şi metode proprii.
Rolul populaţiei în sfera activităţilor sociale explică strânsele legături
dintre demografie şi ansamblul ştiinţelor economice ca: economie politică, cibernetică
economică, management sau statistică economică.
Demografia, ca ştiinţă socială, beneficiază de realizările cognitive şi oferă
la rândul ei material documentar şi metode de analiză psihologiei sociale, antropologiei,
istoriei, geografiei economice.
Caracterul social-biologic al personalităţii umane explică legăturile strânse
dintre demografie, biologie şi medicină.
Fenomene ca natalitatea şi mortalitatea populaţiei, deşi sunt fenomene
sociale, au la bază evenimente biologice, naşterea şi decesul, obligând cercetătorul în
demografie să ţină seama de descoperirile ştiinţei medicale.
7

Importanţa demografiei pentru organizarea şi conducerea societăţii,


legăturile stabilite în procesul cunoaşterii cu alte ştiinţe sociale şi ştiinţe ale naturii
explică interesul deosebit de care se bucură aceasta printre specialiştii din cele mai
diferite domenii.

1.3.Raportul dintre demografie şi sociologie

După David Glass, în S.U.A. şi Olanda demografia este considerată ca o


ramură a sociologiei, în timp ce în Italia, Argentina şi Brazilia este mult mai accentuată
legătura demografiei cu ştiinţele biologice, iar în Franţa şi în Anglia sunt relevate
legăturile cu cele mai variate discipline: economia politică, statistica, antropologia,
sociologia, biologia umană.
Este vădită încercarea de subordonare a demografiei de către sociologie,
tendinţă accentuată în S.U.A.. Această tendinţă s-a conturat ca urmare a progreselor
sociologiei concrete, a cercetărilor sociologice şi a folosirii instrumentelor cantitative. In
prezent, însă, chiar şi în şcoala sociologică americană, sunt simptoame tot mai frecvente
de autonomizare a demografiei. Ceea ce este foarte important sunt relaţiile de
colaborare, împrumuturile reciproce. Contextul social, cuprinzând variabilele sociale,
economice, culturale, demografice, oferă cele mai largi posibilităţi de interpretare şi
analiză a diferitelor fenomene sociale. Cum fenomenele demografice sunt în primul
rând sociale, demografia recurge deseori la sprijinul sociologiei pentru analiza propriilor
probleme. De altfel, o serie întreagă de probleme le sunt comune: migraţia, urbanizarea,
mobilitatea populaţiei (spaţială, profesională), stratificarea socială; altele, cum sunt
nivelul şi evoluţia fertilităţii populaţiei, care reclamă studiul aprofundat al familiei, al
relaţiilor sociale, nu pot fi înţelese fără analiza determinărilor sociale. Demografia
împrumută de la sociologie o serie de teorii menite să ajute la explicarea cauzală a
fenomenelor demografiei; de asemenea ia de la sociologie materiale faptice sociologice
8

apelând şi la tehnicile acesteia. Pe de altă parte, sociologia, la rândul ei, nu se poate


dispensa de cunoaşterea populaţiei, a fenomenelor demografice, a evoluţiei acestora.
In general se afirmă că demografia are un obiect concret pe care îl descrie
şi îl analizează multilateral cu ajutorul unor tehnici cantitative rafinate dar că, în schimb,
s-ar resimţi de pe urma lipsei unei teorii generale, în timp ce sociologia excelează prin
elaborarea de teorii. De aceea colaborarea dintre aceste două ştiinţe este indispensabilă.
9

CURS NR.II
EVOLUTIA SITUATIEI DEMOGRAFICE A LUMII

2.1.Antichitate şi evul mediu

Numărul populaţiei nu este doar o simplă cifră ci expresia unor numeroase


şi complexe condiţii de existenţă ale unei colectivităţi umane; de aceea se afirmă că
,,demografia exprimă o civilizaţie”.
In preistoria omenirii condiţiile grele de existenţă, modul dificil de obţinere
a mijloacelor de subzistenţă, nomadismul inerent împrejurărilor de viaţă ale economiei
primitive constituiau importante obstacole în creşterea populaţiei. La această situaţie
contribuie şi alte fapte: simpla recoltare de către femei a produselor naturale nu oferă o
cantitate suficientă de alimente corespunzătoare copiilor mici şi, de aceea, perioada de
alăptare se prelungeşte, iar ca o consecinţă, sporeşte intervalul între două gravidităţi şi
se micşorează deci numărul naşterilor; condiţiile grele ale vieţii nomade, care impunea
deplasări zilnice de 10-25 km, nu permiteau transportul mai multor copii mici iar munca
grea a femeii, precum şi anumite condiţii de promiscuitate, influenţau defavorabil
naşterile.
Unele date pentru populaţiile Africii negre indică o speranţă de viaţă de 20-
37 de ani (de remarcat că scheletele feminine sunt totdeauna mai tinere).
Unele cercetări de antropologie presupun că pe teritoriile Australiei şi Americii de
Nord, în mileniile VIII şi VII î.e.n., în regiunile unde hrana era legată de vânătoare şi
culesul de fructe şi rădăcini, existau între 8-16 locuitori la 100 km2 pe când în regiunile
unde alimentaţia se baza pe hrana activă şi pe vegetale densitatea pe aceeaşi suprafaţă
putea ajunge până la 90 de locuitori. Nu întâmplător în mileniile IV şi III î.e.n. iau
naştere centre mari de populaţie în bazinul inferior al Nilului, în bazinul Mesopotamiei,
apoi în bazinul Indusului şi mai târziu pe plaiurile aluvionale ale fluviului Galben. Ele
sunt legate de importante amenajări ale solului şi de lucrări colective de irigaţie.
10

Datele asupra populaţiei diferitelor regiuni ale lumii pe la începutul erei


noastre sunt evaluate de Josefus Flavius pentru Egipt la 8,9 milioane, de Usher pentru
China la 71 milioane, de Beloch pentru Imperiul Roman la 54 milioane, ceea ce
împreună cu populaţiile altor teritorii ar constitui un total de 200-300 milioane locuitori.
Începând cu secolul al doilea populaţia tuturor teritoriilor Europei prezintă
mari oscilaţii numerice din cauza ciumei, foametei, războaielor frecvente şi îndelungate.
La sfârşitul perioadei sclavagiste populaţia Europei este foarte redusă şi, în
general, incapabilă din această cauză de a se opune forţei popoarelor migratoare. Dacă
la început au loc mari distrugeri de bunuri şi vieţi umane precum şi un adevărat exod al
celor cotropiţi din calea cotropitorilor, cu timpul începe să se dezvolte un proces
complex de legături între invadatori şi invadaţi, avantajos demografic pentru primii.
De abia spre sfârşitul primului mileniu (secolele VIII-X) începe o oarecare
îmbunătăţire economică, îndeosebi pe baza extinderii unor culturi agricole (centrul
Europei, bazinele Dunării) care duce la o anumită înviorare demografică. Unele evaluări
arată o creştere a populaţiei Angliei de la 800.000 suflete în secolul al VII-lea la
1.000.000 suflete în secolul al X-lea.
Imperiul Roman de Răsărit, compus din Peninsula Balcanică, Asia Mică,
Siria, Israel şi Egipt, deşi supus unor invazii, s-a putut menţine şi a avut o dezvoltare
demografică. Se crede că în secolul al VI-lea, sub Justinian, imperiul ar fi avut 30 de
milioane de suflete.
In tot cursul primului mileniu populaţia Chinei a crescut neîncetat în ciuda
numeroaselor calamităţi, trecând de la aproximativ 60 de milioane de locuitori în
secolul al II-lea la circa 120 milioane de locuitori pe la anul 1.000, graţie expansiunii
culturii orezului. O învăţătură chineză din această epocă spune: ,,Dacă un om are mai
mulţi fii şi o fiică, nu creşte decât trei şi nu păstrează nici o fiică”. Este de presupus că
infanticidul şi abandonul copiilor erau practici larg răspândite, probabil tocmai pentru a
îngrădi creşterea prea mare a populaţiei.
Începând cu secolul al XII-lea, odată cu dezvoltarea comerţului şi
meseriilor, cu apariţia oraşelor care se aglomerează în acest timp, Europa marchează o
11

oarecare creştere demografică. Dar aglomerarea a fost favorabilă răspândirii ciumei în


secolele următoare. Epidemiile, însoţite de alte calamităţi, provoacă distrugeri imense.
Intre 1350 şi 1377 populaţia Angliei scade de la 3,7 milioane la 2 milioane, oraşele
italiene pierd 30-60% din locuitori, în Alsacia 30 de localităţi rămân deşerte.

2.2.Perioada modernă şi contemporană

Secolele XV şi XVI, marcate în Europa printr-un avânt economic şi


cultural, s-au reflectat pozitiv şi în mişcarea demografică. Intre 1379 şi 1579 Anglia
trece de la 2 milioane la 4,4 milioane de locuitori. Germania creşte demografic de la 12
milioane în 1500 la 20 milioane de locuitori în 1600. La sfârşitul secolului al XVI-lea
oraşele Moscova şi Amsterdam au câte100.000 de locuitori, iar Parisul atinge 200.000.
De altfel, secolul al XVI-lea, tocmai pentru că a fost o perioadă de creştere demografică,
înregistrează fenomenul emigraţiei peste ocean.
Cu secolul al XVII-lea putem vorbi de unele date mai veridice despre
populaţie care vor servi primelor lucrări demografice ale lui Graunt, Petty, King, Halley.
La sfârşitul acestui secol se răspândesc date care informează că Europa ar avea 100
milioane de locuitori (din care Anglia 5,5 milioane, Franţa 14 milioane), Asia 340
milioane, Africa 95 milioane, America 65 milioane.
In perioada când Colber aplica în Franţa măsurile cunoscute de stimulare a
natalităţii oferind un premiu de 1.000 de lire pentru familiile cu 12 copii (1666),
oamenii se însurau în jurul vârstei de 25 de ani şi numărul naşterilor era în general
proporţional cu numărul anilor de căsătorie. Deşi mortalitatea nou născuţilor era
ridicată, o familie avea în medie 6-10 copii.
Începând cu secolele XVII şi mai ales XVIII se instalează un regim
demografic în care sporul de populaţie, favorizat de scăderea mortalităţii, se dezvoltă
într-un ritm impresionant. Unele date demografice interesante încep să apară în Franţa
la sfârşitul secolului al XVII-lea când constituţia include articole privitoare la aprobarea
12

divorţului. Indicele de divorţuri atinge curând cifre ridicate în oraşele mari - 6 divorţuri
la 100 de căsătorii - fiind de 10% la Marsilia, 13,5% la Rouen şi 24 % la Paris.
In secolul al XIX-lea şi până la primul război mondial populaţia Europei a
sporit de la 190 milioane la 400 milioane de locuitori. Dar tot în această perioadă o
masă imensă de oameni (40 milioane) a plecat spre America. In condiţiile menţinerii
unui spor ridicat de populaţie pe alte continente, partea Europei din populaţia lumii se
reduce de la 30% la 25%, proces care va continua până în zilele noastre deoarece odată
cu mortalitatea scade şi natalitatea. Aceasta a fost şi condiţia care a născut ideea
populaţiei staţionare la Quetelet. In această epocă începe să apară mai clar legătura între
creşterea populaţiei şi dezvoltarea social-economică, legătură care se reflectă în modul
discutării şi rezolvării problemelor politice ale vremii.
Ritmul creşterii populaţiei începe însă să se reducă de pe la mijlocul
secolului al XIX-lea deoarece natalitatea intră într-un declin care se prelungeşte mult
timp.
In situaţiile demografice ale ţărilor mai dezvoltate economic, pornite pe
calea industrializării, apar fenomene noi: mărirea proporţiei de populaţie urbană în
dauna celei rurale, primele simptoame ale îmbătrânirii în Europa.
In ansamblul tendinţelor de reducere a natalităţii, care a caracterizat ţările
dezvoltate între cele două războaie mondiale, un loc special îl ocupă situaţiile
Germaniei şi, într-o anumită măsură, a Italiei, unde s-a manifestat o politică de stimulare
a naşterilor legată de obiectivele fascismului şi nazismului. In Germania s-au aplicat şi
acţiuni eugenice, genocide şi a existat sistemul ,,soţiei de o zi”.
Un fenomen particular de reducere masivă a natalităţii îl prezintă Japonia
unde, în perioada 1950-1960, natalitatea se reduce cu aproape 40%. Reduceri
asemănătoare ale naşterilor le prezintă şi alte ţări dar într-un interval mai mare.
13

2.3.Situaţia demografică în ţările în curs de dezvoltare

Cu totul alta este situaţia ţărilor insuficient dezvoltate economic de pe


teritoriile Africii, Asiei şi Americii Latine ale căror populaţii reprezintă 2/3 din totalul
locuitorilor Pământului. Drept rezultat al unei natalităţi ridicate şi a scăderii mortalităţii,
datorită progresului medical rapid realizat cu ajutorul ţărilor dezvoltate economic,
sporul natural în aceste ţări a crescut considerabil.
Cercetătorii în demografie sunt de acord că perspectivele populaţiei sunt
legate îndeosebi de tendinţele natalităţii, mai ales a celei din ţările insuficient dezvoltate
sau în curs de dezvoltare, deoarece indicii mortalităţii, în marea majoritate a ţărilor, se
apropie tot mai mult, corespunzător dezvoltării asistenţei medicale şi aplicării unor
măsuri generale social-sanitare. (In general, variabilitatea modului de asociere a
mortalităţii şi fertilităţii cu condiţiile şi schimbările social-economice împiedică trasarea
unor tendinţe sigure în proiectarea populaţiei).
Populaţia ţărilor în curs de dezvoltare este mai mică cu 412 milioane de
oameni decât ar fi putut să fie dacă nu ar fi existat programele de planificare familială.
In anul 2100 populaţia ţărilor în curs de dezvoltare este de aşteptat să fie de 10 miliarde
de oameni, cu 1/3 mai mică decât ar fi putut să fie dacă nu s-ar aplica programele de
planificare familială.
Conform estimărilor O.N.U., rata totală a fertilităţii (RTF) în ţările în curs
de dezvoltare a scăzut de la 6,1 naşteri pe o femeie în 1960-1965 la 4,2 în 1980-1985.
Oricum, anumite regiuni au realizat pe departe rate mai scăzute ale fertilităţii decât
altele. In Asia de Est, de exemplu, RTF pentru anii 1980-1985 a fost de 2,4 naşteri pe o
femeie, mai scăzută faţă de 6,1 în 1960-1965. In contrast, RTF africană a scăzut cu 0,3
naşteri pe o femeie de la 6,6 în 1960-1965 la 6,3 în 1980-1985. Folosirea
contraceptivelor în ţările în curs de dezvoltare a crescut cam în acelaşi mod cu declinul
RTF. Cu toate că predominanţa contraceptivelor peste tot de-a lungul naţiunilor în curs
de dezvoltare a crescut de la 9% la 45% între 1960-1965 şi 1983, predominanţa în Asia
de Est a crescut de la 13% la 74% între cele două perioade. Utilizarea contraceptivelor
14

aproape s-a triplat în Africa în timpul acelei perioade (de la 5% la 14%) dar, conform
tabelului următor:
Tabelul nr.1
Proiectul standard al populaţiei

Specificaţie 2050 2100


Proiecţie standard 8,8 10,0
Fără programe 11,9 14,6
Diferenţe 3,1 4,6
Proiecţie standard 8,8 10,0
Fără naşteri nedorite 7,3 7,8
Diferenţe 1,5 2,2

proiectul standard al populaţiei al Băncii Mondiale pentru anul 2050 este de 8,8
miliarde, dar dacă declinul fertilităţii mondiale ar fi început cu 9, 8 ani mai târziu în
absenţa programelor de planificare familială, totalul populaţiei în 2050 ar fi putut să fie
de 11,9 miliarde locuitori.
Similar în proiect se prognozează pentru anul 2100 o populaţie de 10
miliarde, populaţia estimată în absenţa planificării familiale la 14,6 miliarde.
O serie de cercetători au arătat că un număr substanţial de femei în ţările în
curs de dezvoltare care nu mai vor copii sau care doresc perioade de timp între naşteri
nu folosesc contraceptivele. Deoarece naşterile rezultate din această neutilizare pot fi
clasificate ca nedorite sau neplanificate, impactul fertilităţii nedorite asupra mărimii
populaţiei pare important. Cercetările au estimat că 21% din naşteri în ţările în curs de
dezvoltare sunt nedorite.
Diferenţa dintre proiecţiile standard ale populaţiei, după Banca Mondială,
şi proiecţiile populaţiei în absenţa naşterilor nedorite indică că fără naşterile nedorite
15

populaţia lumii în ţările în curs de dezvoltare în 2050 ar fi cu 1,5 miliarde mai mică
decât este proiectată şi cu 2,2 miliarde mai mică în 2100.
Cercetările au concluzionat că programele de planificare familială au avut
un efect signifiant asupra creşterii populaţiei în ţările în curs de dezvoltare, în special în
cele din America de Sud şi Asia şi pot continua să fie la fel în viitor.
Cu toate că eliminarea tuturor naşterilor nedorite ar fi imposibilă, se crede
că programe îmbunătăţite şi tehnologii contraceptive pot produce declinuri importante
ale fertilităţii în viitor, şi aceasta poate să aibă efecte foarte substanţiale asupra mărimii
populaţiei în ţările în curs de dezvoltare pe termen lung.
Evoluţia populaţiei mondiale pe continente, în intervalul 1960-1990, după
estimaţiile diviziei de populaţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, se prezintă astfel:
Tabelul nr.2
Evoluţia populaţiei mondiale

Continentul sau Efectivul populaţiei Ritmul mediu


ţara anual
1960 1990 de creştere
Europa* 425 498 100,55
Africa 270 642 103,60
America 412 724 101,90
Asia 1650 3113 102,13
Oceania 16 26 101,64
U.R.S.S. 214 289 101,00
*Fără U.R.S.S.; partea europeană a Turciei este cuprinsă în Asia.

Pentru România, datele referitoare la evoluţia populaţiei ţării noastre în


ultimii 30 de ani indică un ritm mediu anual de creştere de 100,75%, deci cu puţin peste
16

ritmul de creştere a populaţiei Europei. După 1990 România atinge performanţa


înregistrării unor ritmuri de creştere negativă, situaţie întâlnită în foarte puţine ţări.

2.4.Teorii demoalimentare

Mai vechi sau mai noi, analizăm teoriile demoalimentare în noile condiţii
ale dezvoltării.
A. Celebră rămâne şi astăzi teza lui R. Malthus după care populaţia umană
tinde să crească în progresie geometrică, în timp ce resursele de hrană cresc lent, în
progresie aritmetică. Teza a fost elaborată sub forma unui model matematic simplu şi
foarte sugestiv după care:
a)Populaţia creşte în progresie geometrică: 1, 2, 4, 8, 16, 32…
b)Resursele de hrană cresc în progresie aritmetică: 1, 2, 3, 4, 5, 6…
R. Malthus (1766-1834) a experimentat această teorie a populaţiei şi într-un model
descriptiv, chiar literar, dar amar şi tulburător în conţinut. Iată ce scria Malthus : ,,Un
om care se naşte într-o lume deja ocupată, dacă familia sa nu poate să-l hrănească, sau
dacă societatea nu poate să-i folosească munca lui, nu are cel mai mic drept de a
reclama o porţiune de hrană; el este supranumerar pe acest pământ. La marele banchet
al naţiunii nu există tacâm pentru el; natura îl comandă şi-i ordonă să plece şi întârzie
să-şi pună ea însăşi acest ordin în execuţie”.
Teza lui Malthus şi cele care i-au urmat - cunoscute şi cu epitetul de
,,sperietoare malthusionistă” - merită a fi reevaluate deoarece:
a)consideră că resursele alimentare erau mai limitate decât cele care existau
ca potenţial în realitate, deci prima greşeală;
b)considera populaţia ca o variabilă independentă, izolată de celelalte
fenomene sociale şi care se încadra într-un model de creştere exponenţial, a doua eroare;
c)considera că reglarea populaţiei trebuie să se facă prin foamete, epidemii,
războaie, a treia eroare.
17

Foamea nu trebuie considerată ca o fatalitate ci ca un mijloc de autoreglare


în sens cibernetic pentru menţinerea echilibrului dintre populaţie şi disponibilităţile de
hrană. Opinia raţională este că în etapa actuală, la nivelul fiecărei ţări, aşa cum trebuia
reglată producţia aşa trebuia reglată şi populaţia prin măsuri specifice complexe, prin
politici economice, sociale, demografice, sanitare, acţiuni morale, educaţionale, etc.
In acest sens ,,sperietoarea malthusiană” ar putea fi îmblânzită încadrând-o
în mersul normal al dezvoltării, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară, prin
reducerea pe cale paşnică a fenomenelor de foame, epidemii şi războaie.
B.O altă teorie modernă susţine că înfometarea este cauza suprapopulaţiei.
Josue de Castro, în ,,Geografia foamei”, susţine că malnutriţia este una din cauzele unei
înalte fecundităţi umane. ,,Masa săracului - scrie el - este subţire şi patul mizeriei este
fecund”. Ideea fundamentală pe care o susţine savantul brazilian este aceea că nu
suprapopulaţia provoacă înfometarea în diferite părţi ale lumii, ci că înfometarea este
cauza suprapopulaţiei. Acest fapt îl explică prin aceea că, sub imperiul foamei, se
modifică forţa instinctelor în sensul că foamea specifică provoacă o lipsă cronică de
poftă de mâncare care duce cu timpul la pierderea interesului pentru hrană şi, prin
compensaţie, instinctul secund devine astfel dominant.
Examinarea unor date statistice din intervalul 1980-2000 arată într-adevăr
că se manifestă anumite corelaţii dintre cele două variabile demoeconomice, în sensul
că, cu cât indicele de dezvoltare a ţărilor este mai coborât cu atât indicele de fecunditate
este mai ridicat.
Teza lui Josue de Castro, deşi interesantă, nu poate fi absolutizată, în
sensul că se poate trage concluzia că rata ridicată a fertilităţii feminine este vinovată, în
ultima instanţă, de înfometarea populaţiei. Amintim în acest sens evoluţiile recente din
fostele ţări socialiste din Europa Centrală şi de Est unde scăderea considerabilă a
nivelului de trai şi chiar apariţia fenomenului de înfometare din unele zone nu au dus la
creşterea fecundităţii ci, dimpotrivă, la un declin demografic considerabil, până la
pragurile de depopulare. Aceasta s-ar explica, desigur, prin modelul cultural deosebit al
18

acestor ţări şi prin politici de liberalizare demografică şi nu prin fenomenul de


malnutriţie.
Studiile mai vechi şi mai noi arată într-adevăr că există o anumită corelaţie
între alimentaţie şi fertilitate, respectiv, viteza de reînnoire a populaţiei, alimentaţia
putând să devină un fel de regulator al evoluţiei populaţiei, dar în sensuri diferite. Teza
lui Castro, potrivit căreia foamea este singura răspunzătoare de suprapopulaţie, poate fi
considerată cel puţin exagerată deoarece în această direcţie acţionează şi alţi factori,
mult mai complecşi şi mai greu de cuantificat în modele, şi în primul rând, factorii
culturali.
C. O altă teorie formulată de neomalthusionişti consideră că, creşterea
demografică în unele ţări cu o populaţie numeroasă ar duce la foamete de mari proporţii,
foamete considerată nu numai iminentă dar şi dezirabilă.
W. Vogt, în lucrarea sa ,,Drumul spre supravieţuire” (New York, 1948),
afirma că sunt puţine speranţe ca lumea să evite grozăviile unei foamete de mari
proporţii în China. Dar, pentru omenire, aceasta nu numai că ar fi de dorit dar chiar şi
indispensabilă.
Analizele efectuate de F.A.O. contrazic previziunile anterioare. Astfel,
populaţia Chinei cu 1,2 miliarde de locuitori, deşi cu un ritm încă ridicat de creştere,
tinde către stabilizare, iar producţia de alimente a crescut simţitor depăşind cu mult
ritmul de creştere a populaţiei, evitându-se astfel nu numai fenomenul de foamete dar
s-a realizat şi o îmbunătăţire generală şi simţitoare a alimentaţiei populaţiei.
Problema relaţiei dintre alimentaţie şi economie este deosebit de complexă
şi trebuie să fie analizată diferenţiat şi cu prudenţa necesară. Aceasta cu atât mai mult cu
cât nimic nu poate fi mai înşelător decât transpunerea unor calcule statistice din diferite
ţări, fără precauţia necesară, în condiţiile altor ţări sau altor perioade istorice. Astfel,
astăzi, pe plan mondial se confruntă trei tendinţe, şi anume:
a)în ţările în curs de dezvoltare, care au nivel de alimentaţie scăzut, există o
natalitate ridicată dar şi o mortalitate corespunzătoare ridicată, ceea ce face ca ritmul de
creştere a populaţiei să fie de 2-3 ori mai ridicat decât în ţările industrializate;
19

b)în ţările dezvoltate, care au un nivel de alimentaţie ridicat, s-a instalat o


tendinţă de continuă reducere a fertilităţii cu ritmuri diferite în anumite zone şi perioade,
mai accentuate în ultimele decenii, şi cu o mortalitate moderată;
c)în fostele ţări socialiste europene, în condiţiile liberalizării avorturilor şi a
scăderii nivelului de trai, se manifestă o tendinţă de scădere rapidă a natalităţii,
ajungându-se chiar la fenomenul de depopulare (România); aceasta înseamnă că, în
anumite condiţii ale dezvoltării, prezenţa modelului cultural, chiar în condiţii de
subalimentaţie a populaţiei, nu duce la sporirea natalităţii, ci dimpotrivă, la reducerea,
uneori alarmantă, a acesteia.
20

CURS NR.III
CADRUL DE REFERINTA AL DEMOGRAFIEI

Stabilirea cadrului de referinţă şi a obiectului demografiei impune


precizarea domeniului de fenomene de care se ocupă această ştiinţă şi a caracterului
specific al acestor fenomene.
Nu intuiţia, ci consecinţele practice ale relaţiilor dintre mărimea
colectivităţii şi mijloacele de subzistenţă, dintre numărul bărbaţilor apţi de luptă şi
perspectivele cuceririi sau ale apărării, dintre numărul familiilor şi posibilităţile
constituirii unui fond central de impozite, dintre numărul copiilor şi viitorul economiei,
au determinat în toate vremurile şi la toate populaţiile măsurile de politică demografică.
Când ne referim la noţiunea de populaţie sunt necesare două prime
delimitări care servesc definirii esenţei fenomenelor demografice. O delimitare constă în
a deosebi în unitatea fenomenului demografic latura sa biologică de latura sa socială. A
doua delimitare constă în tratarea unei colectivităţi umane atât ca populaţie cât şi ca
societate. Alte două delimitări, care decurg din primele, privesc pe de o parte statica şi
dinamica componentelor populaţiei, pe de altă parte reproducţia populaţiei. Ultima
delimitare priveşte legăturile populaţiei cu condiţiile mediului ei de existenţă şi în
această situaţie tratăm relaţiile dintre factorii demografici, pe de o parte, şi factorii
economici şi culturali, pe de altă parte.

3.1.Fenomen biologic şi fenomen social

Omul este în acelaşi timp o unitate biologică şi o fiinţă socială.


Ca fiinţă biologică, omul este subordonat legilor generale ale naturii care
guvernează dezvoltarea tuturor fiinţelor vii, deoarece este una dintre verigi, şi anume
cea mai înaltă în lungul lanţ biologic al organismelor vii.
21

Pe măsura dezvoltării studiilor de ecologie, genetică şi antropologie reiese


în mod tot mai evident faptul că în afară de ceea ce are comun cu animalul, omului îi
sunt proprii procese şi legităţi biologice specifice. Fenomenele biologice poartă
amprenta influenţei determinante a factorului social, omul având o calitate esenţială care
îl deosebeşte de toate celelalte animale: munceşte şi creează unelte de muncă, existenţa
sa fiind determinată de totalitatea relaţiilor sociale istoriceşte determinate.
Tratarea ştiinţifică dintre fenomenul biologic şi fenomenul social în
demografie ridică problema legăturilor dintre naştere şi deces, pe de o parte, şi natalitate
şi mortalitate, pe de altă parte.
Natalitatea, ca fenomen social, are o individualitate proprie. Când ne
referim la natalitate trebuie să înţelegem că nu este vorba numai de suma naşterilor într-
o colectivitate umană. Nivelul şi evoluţia natalităţii nu sunt determinate de caracterele
biologice ale naşterii ci de condiţiile economice şi culturale ale societăţii.
La fel, fenomenele de deces (moarte) şi mortalitate, deşi apropiate ca
terminologie, prezintă deosebiri fundamentale. Moartea este încetarea activităţii
organismului sau, într-un sens mai larg, încetarea ireversibilă a metabolismului
substanţei vii însoţită de dezintegrarea proteinelor. Indiferent de cauză, decesul rămâne
un fenomen biologic care se produce într-un anumit cadru. Mortalitatea, ca fenomen
social, are o individualitate proprie. Când ne referim la mortalitate trebuie să înţelegem
că nu este vorba numai de suma deceselor într-o colectivitate umană (cifric), ci şi de un
proces legic care se reflectă în durata medie de viaţă a unei anumite populaţii în
condiţiile ei specifice de loc şi de timp, ca şi în cazul natalităţii. Nivelul şi evoluţia
mortalităţii nu sunt determinate de caracterele biologice ale morţii ci de condiţiile
economice şi culturale ale societăţii.
22

3.2.Populaţia umană şi societatea

In demografie noţiunea de ,,populaţie” sau ,,populaţie umană” este folosită


frecvent.
In sens statistic, termenul de ,,populaţie” poate fi folosit pentru orice
colectivitate.
In biologie, prin ,,populaţie” se înţelege colectivitatea indivizilor de un
anumit tip, dintr-un anumit loc. Colectivitatea de indivizi pe care o constituie populaţia
umană, tocmai datorită calităţilor specifice ale omului, nu este o colecţie de fiinţe
adunate întâmplător, pe un anumit teritoriu, ci o comunitate de oameni organizaţi pentru
a subzista şi care acţionează în acest scop asupra naturii. Un alt sens dat populaţiei se
referă la un grup de persoane constituit în raport cu o caracteristică oarecare, care nu
este neapărat teritorială (de exemplu: populaţia şcolară, populaţia în vârstă de muncă,
etc.).
Există relaţii complexe şi reciproce între populaţie şi societate.
Societatea umană nu poate fi înţeleasă complet fără a se ţine seama de
substratul biologic al indivizilor ce intră în componenţa ei. Dacă luăm societatea ca grup
uman, prima ei ipostază e cea demografică. Societatea e întâi de toate o populaţie, cu
toate atributele acesteia, inclusiv cu tendinţa firească de a se reproduce biologic. Însăşi
criteriile de ,,sex’’ (după o uzanţă mai nouă, ,,gen’’) şi ,,vârstă’’, care generează
importante configuraţii ale structurii unei societăţi sunt în fapt criterii naturale,
biologice. Se explică astfel de ce sociologii folosesc frecvent în locul termenului de
societate expresia ,,viaţa socială’’. Traian Herseni definea sociologia drept ,,ştiinţa
formelor colective de viaţă omenească’’, enunţându-şi explicit predilecţia pentru
substituirea, de câte ori se potriveşte, a termenului ,,societate’’ cu expresia ,,viaţa
socială’’. Anthony Giddens, în ,,Constituirea societăţii’’ (1986), relevă două categorii
de sensuri ale conceptului de societate. O primă categorie subsumează cristalizări
specifice de relaţii între indivizii umani şi între instituţii (societatea capitalistă,
societatea rurală). A doua categorie vizează caracterul de unitate (entitate) pe care îl
23

dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite (societatea germană, societatea


românească, societatea europeană).
Diferite societăţi au moduri diferite de a reacţiona şi de a aplica intervenţii
demografice asupra populaţiei. Modalitatea, caracterul şi timpul în care au loc aceste
intervenţii depind de tipul orânduirii sociale, de cultura şi psihologia societăţii
respective. Aceste intervenţii au loc atât pe plan statal cât şi pe plan familial şi
individual. Avortul acceptat şi suprasolicitat în unele colectivităţi citadine este aproape
abolit în anumite colectivităţi religioase, care, în schimb, acceptă mai uşor abstinenţa
periodică. Fapt este că în relaţiile complexe şi reciproce între populaţie şi societate o
influenţă considerabilă este exercitată în mod amplu şi variat de concepţiile de ordin
cultural, fie acestea un reflex al ,,tradiţiei”, fie ele o ierarhizare şi alegere a ,,valorilor”
(un copil sau un automobil ?).

Statica şi dinamica componentelor populaţiei

Statica reprezentată de structura populaţiei constituie un moment al


mişcării permanente a acesteia. Considerând structura drept un ,,moment” pe care în
mod obişnuit îl surprinde recensământul, avem în vedere un fapt real. A doua zi după
înregistrarea simultană a datelor unei populaţii, noi fenomene demografice, naşteri şi
decese, căsătorii şi divorţuri, deplasări de populaţie, schimbări în vârsta oamenilor, vin
să modifice vechea structură.
S-ar putea ca, influenţaţi de ideea caracterului absolut şi permanent al
dinamicii populaţiei, să considerăm că ipostaza statică a acesteia nu are o importanţă
deosebită. In fapt însă apare clar că structura unei colectivităţi umane produsă de o
seamă de factori ai existenţei sociale şi de mişcările naturale şi sociale, specifice într-o
anumită epocă pentru o formaţie social-economică, influenţează, la rândul ei,
reproducţia populaţiei în viaţa societăţii. Astfel, de exemplu, trecerea de la un tip de
populaţie tânără la un tip de populaţie bătrână, se face lent. In toată perioada de trecere,
acumulările cantitative exprimă mişcarea permanentă căreia îi este supusă populaţia: pe
24

baza reducerii naşterilor ponderea bătrânilor în ansamblul populaţiei creşte. Dar


cristalizarea tendinţei de îmbătrânire şi deci, trecerea la alt tip de populaţie, se face
numai de la un anumit moment dat.

3.3.Reproducţia populaţiei

Reproducţia populaţiei constă în permanenta înnoire a colectivităţii umane


prin înlocuirea generaţiilor care mor cu generaţiile care se nasc. Schimbul generaţiilor
are loc în mod complex, neexistând limite precise şi identice în timp. In principiu,
fiecare generaţie a anului respectiv este o generaţie iniţială din care se nasc succesiv mai
multe generaţii, fiecare, la rândul ei, fiind o generaţie iniţială.
Dacă urmărim modul în care se asociază naşterile şi decesele unei
colectivităţi umane pe cicluri îndelungate, remarcăm simultaneitatea, fără ca aceasta să
fie şi coincidenţa imediată în timp, a anumitor tendinţe de creştere sau scădere a lor.
Astfel, pe un anumit substrat social-economic, care determină o mortalitate crescută,
reacţia de adaptare a populaţiei va compensa pierderile printr-o natalitate sporită.
Rezultatul va fi un spor moderat deoarece mortalitatea va reduce excesul de naşteri încă
în primul an de existenţă a nou-născuţilor (mortalitatea infantilă reprezentând, după
condiţiile ţării respective, între 7 şi 20% din totalul mortalităţii). Când pe baza
progreselor sociale şi medicale mortalitatea se reduce, familiile încep să-şi autoregleze
tot mai mult naşterile şi, nu întâmplător, mijloacele pentru a realiza aceasta se
răspândesc tot mai mult.
In dorinţa de a pune în evidenţă anumite legităţi ale fenomenelor
demografice, unii demografi, sociologi, au încercat ca, urmărind tendinţele mişcării
populaţiei şi îndeosebi dinamica natalităţii şi mortalităţii, să identifice principalele tipuri
de reproducţie sau tipuri de populaţie ori stadii de evoluţie demografică.
Landsy distinge trei ,,regimuri demografice”:
25

1.Regimul primitiv: mijloacele de subzistenţă limitează creşterea


populaţiei; populaţia atinge nivelul maxim când mortalitatea se menţine la un nivel
apropiat de cel al fertilităţii.
2.Regimul intermediar: interesul pe care indivizii şi societatea îl manifestă
pentru menţinerea nivelului lor de trai exercită, prin intermediul nupţialităţii, o influenţă
asupra creşterii populaţiei.
3.Regimul epocii contemporane: începută prin ,,revoluţia demografică”,
care a marcat începutul unei creşteri impresionante a populaţiei, deşi însoţită la un
moment dat de scăderea fertilităţii şi de procreaţie limitată.
Landsy greşeşte când afirmă că în etapa a treia condiţiile economice nu mai
determină evoluţia demografică.
In 1947, Blacker descrie cinci stadii de dezvoltare demografică:
1.Stadiul staţionar cu natalitate şi mortalitate ridicate.
2.Stadiul de expansiune iniţială, cu natalitate şi mortalitate ridicate, cea
de-a doua fiind totuşi în scădere.
3.Stadiul de expansiune finală, în timpul căruia natalitatea se diminuează
paralel cu mortalitatea, care însă scade mai repede.
4.Stadiul staţionar, cu mortalitate şi natalitate reduse, una echilibrând pe
cealaltă.
5.Stadiul de declin, cu mortalitate redusă şi natalitate şi mai mică, ceea ce
produce un excedent de decese în raport cu naşterile.
Pornind de la consideraţia că dezvoltarea populaţiei este reglată de trei
sisteme autonome şi independente de acţiuni (demografică, tehnologică şi familială),
Ryder, conştient că simplifică întrucâtva fenomenele, descrie trei tipuri principale de
populaţie:
Tipul I : natalitate şi mortalitate ridicate, care au la bază economia agricolă
ca formă predominantă, fertilitate reglată prin avort, infanticid şi abstinenţă, fiind vorba
de societăţi de ţărani.
26

Tipul II : natalitate şi mortalitate mai reduse, care au la bază o activitate


agricolă importantă, familism conjugal, fertilitate reglată prin controlul nupţialităţii
(amânarea vârstei de căsătorie), fiind vorba de populaţiile Europei în epoca
preindustrială.
Tipul III : natalitate şi mortalitate reduse, care au la bază industrializarea, o
concepţie individualistă pronunţată, fertilitatea reglată prin mijloace anticoncepţionale,
fiind vorba de perioada contemporană.
Aceste concepţii nu surprind simptoamele reale ale marilor populaţii din
Asia, Africa.

3.4.Variabile economice şi variabile demografice

Relaţiile dintre variabilele economice şi cele demografice constituie una


din problemele fundamentale ale demografiei.
Factorul economic este determinant în ultimă instanţă în dezvoltarea
tuturor fenomenelor sociale, inclusiv a celor demografice.
Întreaga istorie a reproducţiei la om subliniază existenţa permanentă a unei
poziţii mai mult sau mai puţin active a familiei faţă de dimensiunea ei. Infanticidul şi
abstinenţa, amânarea căsătoriei şi părăsirea copilului, utilizarea mijloacelor
anticoncepţionale şi avortul, sunt tot atâtea manifestări ale voinţei şi posibilităţilor
individului şi familiei (şi a societăţii) de a apela sau nu la restricţia naşterilor. Cauzele
care pot determina un anumit comportament demografic trebuie căutate în condiţiile de
viaţă ale societăţii respective, în capacitatea colectivităţii umane de a-şi obţine prin
muncă mijloacele de trai, în raportul dintre numărul locuitorilor şi volumul mijloacelor
de subzistenţă, în relaţia dintre masa consumatorilor şi cea a producătorilor, în proporţia
utilizării forţei de muncă existente. Aceasta arată că elementul care intervine esenţial
între economie şi demografie este populaţia activă.
27

Creşterea populaţiei printr-o natalitate ridicată are loc şi anterior


capitalismului deoarece gospodăria casnică şi gospodăria ţărănească au nevoie de
numeroase braţe de muncă. Industrializarea debutează prin creşterea forţelor de
producţie, fapt ce măreşte considerabil cererea de muncă. In acelaşi timp, la clasele
înstărite, natalitatea este redusă în dorinţa de a preveni fărâmiţarea averii, situaţie
frecvent întâlnită şi la păturile ţărăneşti, posesoare de loturi agricole mici.
In a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în ţările capitaliste dezvoltate
economic, se produce o scădere masivă a natalităţii, care a fost considerată de unii
autori ca o consecinţă a creşterii bunăstării generale. Explicaţia constă în introducerea
maşinismului (şi ca o consecinţă, apariţia procesului de înlocuire treptată a muncii
necalificate cu munca calificată) care a redus considerabil numărul necesar de muncitori
pentru producerea unui anumit volum de bunuri. Salariul unui muncitor calificat a putut
permite înlocuirea totalului mai ridicat de salarii mici plătite fiecăruia din membrii
familiei acestuia. Astfel, capitalistul şi-a asigurat un profit mai ridicat, iar din punct de
vedere demografic, familia cu un singur susţinător, ameninţată de criză, şi mai ales de
şomaj, a trecut hotărât la restrângerea dimensiunii ei. Prudenţi faţă de pericolul de a nu
avea posibilitatea de a ocupa un loc de muncă şi de a-l deţine permanent, tinerii fac
eforturi de calificare şi amână căsătoria până când se simt capabili să întreţină o familie.
Amânarea aduce primul copil relativ mai târziu în viaţa soţilor şi reduce probabilitatea
acceptării unui număr prea mare de naşteri. Este concepută formula veche a sistemului
de doi copii pentru o familie.
Observăm că fenomenele creşterii populaţiei sunt reglate de cererea de
muncă, variabila economică fundamentală (pe lângă variabilele economice primare:
producţia totală, resursele naturale, volumul investiţiilor, comerţul, sau variabilele
economice secundare: venitul pe cap de locuitor, consumul).
28

CURS NR.IV
STRUCTURA POPULAŢIEI

Categoriile sau noţiunile de bază ale demografiei reprezintă abstracţiuni


indispensabile studiului populaţiei. Deosebim trei grupe de categorii în demografie:
1.categoriile structurii populaţiei;
2.categoriile mobilităţii populaţiei;
3.categoriile mişcării naturale a populaţiei.

4.1.Structura populaţiei

O populaţie exprimată printr-un număr trezeşte o reacţie care se manifestă


printr-o apreciere a mărimii şi se vorbeşte astfel despre o populaţie ,,mare”, ,,mijlocie”,
sau ,,mică”.
Raportarea populaţiei la teritoriul ocupat de ea a fost concretizată prin
apariţia şi utilizarea noţiunii de densitate.
S-a constatat că nu numai suprafaţa ci şi modul în care se lucrează
pământul, şi în general producţia industrială, influenţează numărul şi densitatea acesteia.
Astfel, în condiţiile unei agriculturi înapoiate (Africa, India) densitatea populaţiei
oscilează între 20-30 de locuitori/km2. Dacă însă teritoriul beneficiază de condiţii
favorabile (sol fertil, regim bogat de precipitaţii), chiar cu mijloace primitive,
agricultura poate hrăni sute de locuitori pe km2 lucrat complet.
Trecerea agriculturii de la stadiul de manufactură la stadiul maşinist
eliberează o cantitate importantă de forţă de muncă, fenomen care indică suprapopulaţia
agrară. Un exemplu recent este foarte concludent în această privinţă : în R.F.G., în
perioada 1949-1961 au fost lichidate 40.300 de gospodării agricole cu o suprafaţă de
până la 10 ha.
29

In atingerea unui anumit număr de locuitori sau unei anumite densităţi a


populaţiei pe un teritoriu, condiţiile social-economice au o influenţă deosebită. Nu se
poate afirma însă că unei anumite dezvoltări economice sau orânduiri sociale ori mod de
producţie i-ar putea corespunde o populaţie de o anumită mărime sau densitate
specifică. Ţări cu situaţii social-economice asemănătoare au densităţi diferite : Austria-
85, Italia-166, Anglia-218, Belgia-302, Olanda-351, în timp ce ţări cu condiţii social-
economice diferite au densităţi asemănătoare : Finlanda-13 şi Iran-13.
Încercarea de a raporta numărul locuitorilor la resursele materiale pentru
obţinerea densităţii economice s-a împiedicat în cele din urmă de complexitatea
relaţiilor legate de producţie, productivitate şi investiţii.
Ritmul creşterii populaţiei este un indicator important al tendinţelor unei
colectivităţi umane. Pe lângă calculul indicatorului de creştere anuală a populaţiei la
1.000 de locuitori unii economişti şi sociologi, preluând un procedeu utilizat încă de
autori premalthusieni, se referă la intervalul de timp (10 şi 15 ani iar la Malthus, 25 de
ani) în care se dublează populaţia. In acest sens evoluţia populaţiei totale a Pământului
arată o primă dublare între anii 1650 şi 1825, adică în 175 de ani, a doua dublare între
anii 1800 şi 1910, adică în circa 100 de ani, a treia dublare între anii 1900 şi 1965, adică
în 65 de ani.
Participarea diferitelor continente la aceste dublări a fost variată,
intervalele de timp cele mai mici fiind caracteristice pentru America, în special cea de
Nord, unde principalul fenomen responsabil de această situaţie a fost imigraţia.
Tentativa lui Malthus de a porni de la datele sporirii populaţiei Americii de
Nord în perioada imigraţiei intense pentru a arăta dublarea numărului de locuitori la
fiecare 25 de ani, s-a dovedit falsă pentru condiţiile de timp şi de loc în care autorul a
încercat să găsească argumentele pentru ideea progresiei geometrice de creştere a
populaţiei.
30

4.2.Numărul populaţiei

Prin număr al populaţiei se înţelege totalitatea persoanelor în viaţă la un


moment dat, care locuiesc pe un anumit teritoriu, delimitat după diverse criterii (de
obicei, administrative). Fără alte precizări, numărul populaţiei se referă la categoria de
populaţie stabilă.
In mod obişnuit numărul populaţiei se stabileşte prin recensământ şi se
referă la efectivul existent în momentul critic al acestuia. Pentru ţările în care sistemul
informaţional demografic este bine organizat, se determină în mod curent numărul
populaţiei la începutul fiecărui an (1 ianuarie) şi la mijlocul anului (efectivul la 1 iulie).
Din punctul de vedere al modalităţii de obţinere a informaţiilor şi de calcul
al numărului populaţiei, distingem noţiunile de număr înregistrat şi număr calculat.
Numărul înregistrat al populaţiei indică totalitatea persoanelor cu ocazia
recensământului.
Numărul calculat, aşa cum sugerează denumirea, se obţine prin calcule şi
poate fi număr estimat al populaţiei, implicând informaţiile recensământului şi cele ale
evidenţei curente a mişcării naturale şi migratorii sau metode speciale de interpolare şi
număr proiectat (prognozat), oglindind evoluţia probabilă a efectivului populaţiei în
viitor.
Recensământul stabileşte numărul populaţiei în viaţă. Deoarece rareori
momentul recensământului este fixat în ziua de 1 ianuarie, şi cum necesităţile analizei
demografice solicită cunoaşterea numărului populaţiei la începutul şi mijlocul anului, se
apelează la metode de estimare a acestuia folosind datele recensământului şi cele oferite
de evidenţa curentă a mişcării naturale şi migratorii.
Astfel, efectivul populaţiei pentru data de 1 ianuarie, care precede
recensământul, se stabileşte folosind relaţia:

P1⏐= Pr - ( N - M)1⏐→ r - ( I - E )1⏐ → r , în care:


31

P1⏐ = efectivul populaţiei la 1 ianuarie;


Pr = efectivul populaţiei înregistrat la recensământ;
N = numărul născuţilor vii;
M = numărul persoanelor decedate;
I = numărul persoanelor imigrante (sosite);
E = numărul persoanelor emigrante (plecate);
( N - M)1 ⏐→ r = sporul (excedentul natural) în perioada care separă începutul anului de
momentul recensământului;
( I - E )1⏐→ r = sporul (excedentul migratoriu) în perioada care separă începutul anului de
momentul recensământului.
Pentru stabilirea efectivului populaţiei la data de 1 iulie sau 1 ianuarie, care
succede recensământului, se utilizează aceeaşi relaţie de calcul, cu deosebirea că atât
sporul natural cât şi sporul migratoriu se adaugă efectivului populaţiei înregistrate la
recensământ.
Raţionamentul expus anterior este valabil în toate situaţiile în care se cere
stabilirea efectivului populaţiei în momentul ti+1 cunoscând efectivul acesteia în
momentul ti şi sporul natural şi migratoriu în intervalul de timp care separă momentul ti
de momentul ti+1 :

Pti+1 = Pti + ( N - M )ti→ ti+1 + ( I - E )ti→ ti+1

Pe baza acestei relaţii se estimează, în practică, efectivul populaţiei la 1


ianuarie anul curent, cunoscând efectivul la 1 ianuarie anul precedent şi sporul natural şi
migratoriu înregistrate în anul anterior.
32

4.3.Densitatea populaţiei

Legătura dintre efectivul populaţiei la un moment dat şi suprafaţa


teritoriului pe care îl locuieşte este pusă în evidenţă de indicatorul densităţii.
Deoarece densitatea populaţiei este una din condiţiile vieţii materiale,
analiza ei sub cele mai variate aspecte prezintă nu numai interes demografic ci şi social-
economic, fiind legată de strategia dezvoltării, atât la nivel macroeconomic cât şi în
profil teritorial.
Caracterizarea densităţii populaţiei beneficiază de un sistem de indicatori
generali şi specifici, printre care amintim:
-densitatea generală, care prezintă o imagine de ansamblu a densităţii
populaţiei, indicând numărul de locuitori pe km2 din suprafaţa teritoriului şi se
determină pe baza relaţiei:
P
dg = ⎯ , în care:
S
dg = densitatea generală;
P = efectivul populaţiei;
S = suprafaţa teritoriului, exprimată în km2.
Asemănător indicatorului densităţii generale, prin sfera de cuprindere, este
aşa-numitul coeficient de arealitate.
-coeficientul de arealitate este indicatorul invers al densităţii generale,
precizând suprafaţa din teritoriu, exprimată în km2 , ce revine unui locuitor:
S
a=⎯ , în care:
P
a = coeficient de arealitate.
Utilizând datele calculate cu privire la efectivul populaţiei României la data
de 01.07.1991, nivelul indicatorilor generali ai densităţii populaţiei ţării noastre, se
prezintă astfel:
33

23185084
dg = ⎯⎯⎯⎯⎯ = 97,3 locuitori/km2
238391 km2

238391 km2
a = ⎯⎯⎯⎯⎯ = 0,01 km2/locuitor sau 1 ha/locuitor
23185084

Cu o densitate generală de 97,3 locuitori/km2, România se plasează în


apropierea nivelului mediu al densităţii populaţiei continentului european.
In afara indicatorilor generali prezentaţi anterior, aprofundarea unor
aspecte ale densităţii beneficiază de aportul unor indicatori specifici.
Astfel, pentru a pune în evidenţă legătura dintre efectivul populaţiei şi
resursele potenţiale privind mijloacele de subzistenţă, se determină densitatea generală
la 100 ha teren agricol sau teren arabil (densitatea fiziologică);
P
agr
d g = ⎯⎯ x 100
Sagr

P
ar
d g = ⎯⎯ x 100 , în care:
Sar

Sagr = suprafaţa agricolă exprimată în hectare


Sar = suprafaţa arabilă exprimată în hectare .
Aspectele cele mai importante care fac obiectul analizei densităţii
populaţiei sunt legate de studierea acesteia pe medii (urban-rural), pe judeţe, pe forme
de relief, etc., urmărindu-se în special corelaţia dintre nivelul dezvoltării economice şi
densitatea populaţiei.
34

4.4.Sexul şi vârsta

De regulă se nasc mai mulţi copii de sex masculin decât de sex feminin.
Ulterior, la grupa de vârstă între 5-9 ani, proporţiile de băieţi şi fete se egalează din
cauza mortalităţii mai ridicate la primii. Continuând să existe o mortalitate masculină
superioară celei feminine, îndeosebi între 40-50 de ani, numărul femeilor creşte
proporţional cu vârsta. In aceste condiţii, proporţia pe sexe a unei populaţii, fără a
prezenta deosebiri mari pe ansamblu, are 48-49% persoane de sexul masculin şi 51-52%
persoane de sexul feminin. Raţiunea cunoaşterii distribuţiei pe sexe constă în prevederea
posibilităţilor de formare a familiilor din grupele de vârstă apte de căsătorie.
Sexul şi vârsta reprezintă două elemente fundamentale ale structurii
populaţiei. Structura pe sexe şi vârste a unei populaţii este rezultatul evoluţiei naşterilor
şi deceselor (dacă excludem, pentru simplificare, fenomenul migraţiei) pe câteva
generaţii. Numărul persoanelor de un anumit sex şi o anumită vârstă este numărul celor
de acelaşi sex care s-au născut în acelaşi an (minus cei decedaţi între timp). Din punct
de vedere demografic, semnificaţiile fundamentale ale vârstei privesc capacitatea de
procreaţie şi capacitatea de muncă. Astfel, de exemplu, perioada fertilă a unei femei este
cuprinsă între 15 şi 49 de ani, iar perioada capacităţii ei de muncă între 16 şi 55 de ani ;
perioada fertilă şi capabilă de muncă a unui bărbat se întinde între 15 şi 60 de ani.
In prezent asistăm la un fenomen de apropiere a proporţiilor pe grupe de
vârstă între diferitele ţări, în condiţiile micşorării numerice relative a celor de vârstă
tânără cu creşterea numerică relativă a celor peste 50 de ani şi peste 60 de ani.
Nu există sector de activitate care să nu fie interesat în cunoaşterea
efectivului şi structurii populaţiei după vârstă şi sex.
Structura pe sexe se stabileşte determinând greutatea specifică a populaţiei
de sex feminin, respectiv masculin, în totalul populaţiei.
F
gF = ⎯ x 100
P
35

M
gM = ⎯ x 100, în care:
P
gF şi gM = ponderea populaţiei de sex feminin, respectiv masculin, în totalul populaţiei
(în procente);
F = numărul persoanelor de sex feminin;
M = numărul persoanelor de sex masculin;
= efectivul total al populaţiei.
Structura populaţiei pe sexe poate fi caracterizată şi prin intermediul unui
indicator indirect, cunoscut sub denumirea de raport de feminitate sau raport de
masculinitate:
F
rF = ⎯ x 100
M

M
rM = ⎯ x 100
F
Raportul de feminitate (masculinitate) indică numărul persoanelor de sex
feminin (masculin) corespunzător unui efectiv de 100 persoane de sex masculin
(feminin).
Nivelul indicatorilor, pentru caracterizarea structurii populaţiei pe sexe în
ţara noastră, conform datelor calculate pentru 1 iulie 1991, se prezintă astfel:

11749798
gF = ⎯⎯⎯⎯ x 100 = 50,71%
23185084

11435286
gM = ⎯⎯⎯⎯ x 100 = 49,3%
23185084
36

11749798 103F
rF = ⎯⎯⎯⎯⎯ x 100 = ⎯⎯
1142586 100M

11435286 97M
rM = ⎯⎯⎯⎯⎯ x 100 = ⎯⎯
11749798 100F

După evenimentele din decembrie 1989 avem de-a face cu un proces de


reîntoarcere a forţei de muncă din urban în rural, sub impactul disponibilizării unui
număr însemnat de salariaţi, deşi şomajul a afectat mai ales populaţia feminină.
Masculinitatea populaţiei rurale va creşte deoarece femeile, chiar dacă ajung în situaţia
de şomaj, nu se întorc în mediul rural, acestea migrând anterior spre mediul urban,
îndeosebi în urma căsătoriei.
Recensământul populaţiei din ianuarie 1992 a scos în evidenţă o tendinţă
accentuată de îmbătrânire a populaţiei, constând în creşterea absolută şi relativă a
populaţiei în vârstă de peste 60 de ani, în condiţiile unei scăderi constante a natalităţii.
Dat fiind decalajul tranziţiei demografice în România, faţă de tranziţia demografică din
Europa, procesul de îmbătrânire a populaţiei româneşti a început mai târziu şi s-a
desfăşurat cu o intensitate mai scăzută. In pofida măsurilor de constrângere luate de
fostele autorităţi comuniste pentru creşterea natalităţii, procesul de îmbătrânire
demografică a continuat în mod constant, astfel că în ultimele două decenii, faţă de o
creştere a populaţiei totale cu 1% anual, creşterea numărului populaţiei vârstnice a
înregistrat un ritm anual de cca. 2,1%. Populaţia vârstnică (60 de ani şi peste) a
României cuprinde peste 3,8 milioane de persoane, ceea ce înseamnă o proporţie de
aproximativ 16,7% din populaţia totală. Pe grupe de vârstă şi sexe, populaţia vârstnică
cuprinde următoarele proporţii:
37

Tabelul nr.3
Populaţia vârstnică

Grupa de vârstă Proporţia în totalul Proporţia în totalul grupei de vârstă


populaţiei M F
60-64 ani 5,6% 47,4% 52,6%
65-69 ani 4,6% 45,0% 55,0%
70-74 ani 2,4% 39,9% 60,1%
75 de ani şi peste 4,1% 38,6% 61,4%

Proporţia globală a întregii populaţii vârstnice (60 de ani şi peste) în 1992


reprezintă a creştere impresionantă faţă de anii anteriori:
Tabelul nr.4
Proporţia populaţiei vârstnice
1930 1948 1956 1966 1977 1985 1992
7,4% 9,3% 9,9% 12,3% 13,9% 14,2% 16,7%

Numărul de vârstnici este mai ridicat în rândul femeilor (56,6%) decât în


cel al bărbaţilor (43,4%) cu diferenţe sensibile de la o grupă de vârstă la alta.
In ceea ce priveşte distribuţia populaţiei vârstnice în funcţie de aria de
rezidenţă, frecvenţa ei este mai mare în mediul rural (59,6%) decât în mediul urban
(40,4%), tendinţă determinată de politica de industrializare forţată a vechiului regim.
Numărul sporit al populaţiei vârstnice contribuie la existenţa unor raporturi
disproporţionale între diferite grupuri de vârstă ale populaţiei. Astfel, raportul de
dependenţă la 1000, reprezentat de raportarea populaţiei vârstnice (60 de ani şi peste) la
totalul populaţiei care are vârsta între 15-59 de ani, este de 274 persoane. Aceasta
înseamnă că pentru fiecare bătrân revin aproximativ 4 persoane din intervalul de vârstă
15-59 de ani.
38

Tendinţele de perspectivă pentru următorii ani arată că în România


procesul de îmbătrânire demografică va continua, urmând ca până la sfârşitul acestui
mileniu populaţia de 60 de ani şi peste să crească cu minim 14%, iar până în anul 2035
să crească cu încă 37% din efectivul ei actual.
Tabelul nr.5
Tendinţe proiectate pentru anii următori
Anul Ponderea populaţiei vârstnice în Raport de dependenţă (la o mie)
totalul populaţiei (%)
1993 16,7 274
2000 17,6 300
2020 18,4 310
2035 19,6 333

Datele recensământului populaţiei din 1992 reflectă criza economică şi


socială prin care trece România: scăderea puternică a numărului de copii născuţi ce
revin la 1000 de femei într-o proporţie care, în anul 1992, nu a asigurat nici măcar
reproducţia simplă a populaţiei, creşterea dramatică a mortalităţii generale (11,6 morţi la
1000 de locuitori) şi a mortalităţii infantile (23,2 copii născuţi morţi la 1000 de născuţi
vii).

4.5.Starea civilă a populaţiei

Distribuţia unei populaţii după starea civilă constituie obiectul preocupării


mai multor discipline: sociologia, psihologia socială, dreptul, etc. Demografia urmăreşte
cu atenţie rezultatele investigaţiilor acestor discipline în privinţa celibatului, căsătoriei şi
divorţului, pentru ca, pe baza corelaţiilor cu datele statistice demografice referitoare la
familie, să pună în evidenţă contribuţia fenomenelor respective la mişcarea naturală a
populaţiei.
39

Relaţiile dintre sexe au o bază biologică: instinctul sexual. Căsătoria însă


reprezintă o uniune cu un cadru mai larg decât relaţiile sexuale. Referindu-ne la un
dicton din Evul Mediu, după care ,,a bea, a mânca şi a se culca împreună înseamnă
căsătorie”, sociologul englez Westermarck consideră că această uniune poate fi
apreciată ca atare când durează mai mult timp decât actul de procreaţie şi se prelungeşte
şi după naşterea progeniturii.
Familia este o instituţie economică care pe plan istoric a debutat ca o
unitate elementară de producţie. Căsătoria este baza familiei în sensul că uniunea dintre
un bărbat şi o femeie, care are drept scop întemeierea unei familii, poate fi considerată
căsătorie. Când realizarea unei uniuni maritale are alte scopuri decât acela de a întemeia
o familie, atunci putem considera că este vorba de o căsătorie fictivă.
Numărul căsătoriilor raportat la numărul populaţiei într-un anumit interval
de timp dă indicele nupţialităţii, care arată intensitatea fenomenului căsătoriei.
După demografii Mortala şi Zingali cel mai real indice al nupţialităţii ar fi
raportarea numărului căsătoriilor la mediul în care ele se produc după formula:

Numărul celor căsătoriţi prima dată x 1000

Numărul persoanelor (la începutul anului) în vârstă de 15-44 de ani necăsătoriţi

Căsătoria ia sfârşit fie prin decesul unuia dintre soţi, fie prin divorţ. In
primul caz durata medie de convieţuire va depinde atât de vârsta medie la căsătorie, cât
şi de mortalitatea generală, mai exact de durata medie de viaţă.
Stabilitatea familiei este măsurată prin indicele divorţurilor care se
calculează prin raportarea divorţurilor la 100 de căsătorii. Existenţa unui număr crescut
de divorţuri înseamnă reducerea anilor de convieţuire a cuplurilor şi, în consecinţă,
favorizarea unui număr mai redus de naşteri. Numărul mediu al copiilor rezultaţi din
cupluri divorţate este evident inferior celui al copiilor rezultaţi din căsătorii care se
40

termină prin decesul unuia dintre soţi. Acest fenomen este şi mai accentuat când durata
medie de convieţuire la cei divorţaţi scade, aşa cum acest lucru are loc în prezent.

4.6.Populaţia activă

In colectivităţile umane are loc un proces permanent de diferenţiere a


producătorilor din masa totală a consumatorilor sau, mai exact spus, toţi se nasc
consumatori pentru a deveni apoi un timp producători.
Din punctul de vedere al capacităţii de muncă, populaţia prezintă trei
grupuri distincte:
a)copiii şi adolescenţii până la 14-16 ani, care nu au intrat încă în muncă;
b)adulţii care sunt în muncă (între 14-16 ani şi 62-65 ani);
c)bătrânii care au ieşit din muncă la vârsta pensionării sau retragerii.
Grupa mijlocie cuprinde persoanele capabile de muncă şi are o relativă
stabilitate ca proporţie din totalul populaţiei, oscilând în jur de 50%.
Pornind de la datele demografice privind vârsta, se obişnuieşte a se calcula
relaţia dintre persoanele adulte capabile de muncă şi persoanele întreţinute de acestea :

Numărul copiilor, adolescenţilor şi persoanelor din afara limitelor vârstei de muncă

Numărul persoanelor în vârstă de muncă

Nu muncesc toate persoanele capabile de muncă la vârsta de muncă. Există


grupuri de oameni la vârsta de muncă ocupaţi cu învăţătura şi persoane ocupate în
armată. Din persoanele capabile de muncă la vârsta de muncă mai trebuie reduse şi alte
categorii: şomerii şi persoanele lipsite de libertate datorită încălcării legilor societăţii.
Dacă, după reducerea acestor categorii de oameni, se adaugă persoanelor
capabile de muncă, cei care muncesc după limita legală de pensionare, obţinem
resursele de muncă ale ţării respective.
41

4.7.Tranziţia demografică

Pentru înţelegerea problematicii trebuie să precizăm: Populaţia umană


(populaţia naţională) este un sistem demografic relativ autonom, guvernat de legi
proprii. Ca sistem, populaţia se defineşte prin variabile de stare reprezentând stocurile
populaţiei – efective şu structuri demografice modificate în permanenţă de fluxuri –
formând mişcarea naturală a populaţiei. Distingem astfel o stare iniţială şi una finală a
populaţiei: la începutul şi sfârşitul anului; la începutul şi sfârşitul tranziţiei. Tranziţia
demografică are în vedere populaţia de tip închis, prin urmare, fără intervenţia migraţiei.
Definiţia generală a tranziţiei demografice: Tranziţia demografică sau
revoluţia demografică este un proces evolutiv, observat într-un număr mare de populaţii,
început în secolul al XVIII-lea, caracterizat printr-o scădere importantă a mortalităţii şi
natalităţii. Tranziţia demografică face ca populaţiile să treacă de la regimul demografic
vechi, caracterizat prin nivele înalte ale natalităţii şi mortalităţii, la regimul demografic
modern, cu natalitate şi mortalitate având niveluri scăzute.
O altă definiţie a fost dată de Chesnais în 1979: tranziţia demografică este
trecerea, în decursul unui interval de timp, de la un regim tradiţional de echilibru
demografic, cu niveluri ridicate ale fertilităţii şi mortalităţii, la un regim modern, de
echilibru, cu niveluri joase ale fertilităţii şi mortalităţii.
Sistemul demografic se caracterizează printr-o relativă stabilitate conferită
atât de faptul că în populaţia din fiecare moment coexistă 100 de clase de vârstă,
corespunzând unui număr de 100 de generaţii, cât şi de persistenţa comportamentelor
demografice, expresie a unor modele culturale.
Prin urmare, populaţia este înzestrată cu o inerţie – inerţia demografică. De
aici decurg două consecinţe teoretice şi metodologice. Unitatea de timp, cu care se
măsoară modificările demografice, este durata unei generaţii sau, mai exact, distanţa
dintre două generaţii succesive (valoarea internaţională este de 30 de ani, în România
este de 25-29 de ani).
42

Factorii exogeni, printre care şi măsurile de politică demografică, pot


determina schimbări, aşa numitele efecte conjuncturale.
43

CURS NR.V
MOBILITATEA POPULATIEI

Mult timp mobilitatea populaţiei în demografie a fost redusă numai la


aspectul ei spaţial sau geografic cunoscut sub numele de migraţie, fie ea internă sau
internaţională. Noţiunea de mobilitate socială, adică de trecere dintr-o stare socială în
alta, a început să fie studiată mai atent pe la mijlocul deceniului al 3-lea al secolului XX.

5.1.Fenomenul mobilităţii populaţiei

Mobilitatea populaţiei este un fenomen care interesează mai multe ştiinţe


socio-umane, fiecare dintre ele abordând-o din perspectivă specifică. Este de menţionat,
în primul rând, demografia a cărei atenţie se centrează pe ,, mişcarea populaţiei” ceea
ce face ca aici accentul să se regăsească pe modalităţile tehnice de înregistrare şi
evaluare, pe calcularea indicatorilor globali şi specifici ai fenomenului.
Geografia populaţiei, având ca obiect tocmai distribuţia teritorială a
fiinţelor umane, în corelaţie cu factorii naturali, se preocupă şi ea de migraţii,
accentuând ceea ce-i este specific: latura spaţialităţii (ariile geografice de plecare şi
sosire, distanţele, etc.).
Economistul priveşte migrantul ca forţa de muncă, individ consumator,
investitor, contribuabil, integrându-l în calculele sale în una sau alta dintre ipostaze :
imigrant sau emigrant.
De o atenţie deosebită se bucură migraţia în cadrul antropologiei
culturale, axată cu predilecţie pe probleme de genul relaţiilor dintre imigranţi şi
autohtoni, transferuri culturale, interiorizarea de către imigranţi a unui anumit sistem de
norme şi valori, relaţiile din sânul grupurilor de migranţi, etc.
44

Ştiinţele dreptului găsesc în migraţie un fenomen vis-a-vis de care, în


timp, s-au ţesut o serie de reglementări juridice ce cunosc, mai ales în ultimele decenii,
un intens proces de modificare, de multe ori deconcertant şi chiar venind în contradicţie
cu normele morale acceptate şi promovate prin sistemele de valori caracteristice
societăţilor occidentale.
Sociologia, spre deosebire de celelalte discipline, încadrează fenomenul în
ansamblul determinaţiilor sale sociale şi încearcă să evalueze consecinţele sale globale.
In al doilea rând, această notă de ,,globalitate” nu exclude, ci presupune centrarea
atenţiei sociologului asupra persoanei umane, ca agent conştient, al cărui comportament
individual împleteşte, în modul cel mai complicat posibil, intenţii, evaluări, percepţii -
ce se află la baza fenomenului la scară macrosocială.

5.2.Mobilitatea populaţiei

Mobilitatea sau mişcarea spaţială ori geografică este cunoscută şi sub


numele de ,, mişcare mecanică” sau de ,,migraţie”. Mobilitatea spaţială a populaţiilor
umane este determinată în primul rând de factori economici şi în al doilea rând de
factori sociali, culturali, politici. Referindu-ne la compararea mişcării mecanice cu
mişcarea naturală a populaţiei, vedem că dacă toţi oamenii se nasc şi mor, numai o parte
migrează. Dar migraţia unora influenţează natalitatea, atât a celor care se deplasează, cât
şi a celor de la care se pleacă sau la care se vine.
In general migraţiile cuprind deplasări ale unor grupuri mari de persoane.
Aceasta nu înseamnă că nu pot exista deplasări singulare ale unor familii sau a unei
familii, ca şi deplasări ale unor persoane sau a unei persoane. Cu vremea deplasările pe
colective reduse pot atinge cifre care depăşesc migraţii masive simultane într-un anumit
interval de timp.
Mobilitatea spaţială nu are un caracter întâmplător şi impulsiv. Motive
puternice pot determina anumite grupuri de oameni să ia iniţiativa de a-şi schimba
45

definitiv domiciliul, condiţia de muncă sau chiar profesia, viaţa. De aici provine şi
caracterul migraţiei care poate fi voluntară sau forţată. Este greu de făcut o delimitare
precisă între migraţiile determinate în cele două modalităţi. De regulă, deplasările
voluntare sunt determinate de condiţii economice (nesatisfăcătoare în locul de unde se
pleacă ori atrăgătoare unde se merge), pe când deplasările forţate au mai ales un motiv
social-politic (prigoană politică, religioasă, rasială). In general, mobilitatea spaţială,
indiferent de motiv şi caracter, cuprinde în proporţii variabile elemente de iniţiativă
personală combinate cu elemente de consens ale colectivităţii sau autorităţii teritoriului
de unde se pleacă. In studiul migraţiei este necesar a se avea în vedere ,,factorii de non-
migraţie”, adică acele elemente de inerţie, tradiţie, teamă, ignorare a posibilităţilor de
trai în alt loc, care împiedică migrarea anumitor grupe cu condiţii de migraţie.
Fenomenul de mobilitate spaţială realizează într-un anumit sens o selecţie
biologică, socială, economică, culturală. Adulţii migrează în timp ce copiii şi bătrânii se
deplasează mai puţin sau de loc. Bărbaţii migrează în proporţie mai mare decât femeile.
In unele cazuri, deplasări ale familiilor duc şi la migraţii echilibrate de copii, femei şi
bătrâni. Persoanele care migrează se recrutează din rândul celor mai capabile de muncă.
Dacă în trecut migraţiile priveau o imensitate de oameni fără nici o pregătire sau cel
mult cu unele cunoştinţe de agricultură, în timpurile moderne politica statelor primitoare
a pus accent pe calitatea profesională a imigranţilor.
S-a constatat că atât colectivitatea umană din care pleacă grupe de
emigranţi, cât şi populaţia în care vin imigranţi, suferă influenţe demografice importante
în ceea ce priveşte numărul, compoziţia şi mişcarea naturală. Aceste influenţe se
exercită în cazul migraţiei interne cât şi a celei internaţionale, între ambele forme de
mobilitate spaţială existând legături strânse. De exemplu, situaţia economică care
determină în condiţiile capitalismului deplasarea de la sat la oraş influenţează şi tendinţa
emigrării în alte ţări a populaţiei în căutarea unor situaţii materiale mai bune.
46

5.3.Teorii despre migraţie

Una din primele încercări – oricum cea mai des invocată ca atare –
descriere teoretică a migraţiei se leagă de numele lui E.G.Ravenstein, care pe baza
datelor recensămintelor britanice din 1871 şi 1881 a calculat volumul migraţiei în Marea
Britanie, căutând să descopere legităţile acesteia. După părerea lui Ravenstein, migraţia
este legată de caracteristicile ariilor de origine şi destinaţie şi de distanţa dintre ele,
existând posibilitatea stabilirii unor regularităţi.
Aceste constatări pot fi rezumate astfel :
a) Majoritatea migraţilor parcurg o distanţă scurtă.
b) Migraţia se realizează pas cu pas.
c) Migraţii pe distanţe lungi se deplasează de preferinţă spre marile centre
comerciale sau industriale.
d) Fiecare curent de migraţiune se compensează cu un contra-flux.
e) Cei născuţi la oraşe sunt mai puţin mobili decât cei de la sate.
f) Femeile sunt mai mobile decât bărbaţii în locurile de baştină, dar bărbaţii
îndrăznesc să părăsească mai des aceste locuri.
g) Cei mai mobili sunt adulţii : familiile în întregime emigrează mai rar din ţara lor
baştină.
h) Marile oraşe cresc mai mult pe seama sporului migrator decât a celui natural.
i) Migraţia creşte în volum odată cu dezvoltarea industriei, a comerţului şi a
transportului.
j) Direcţia majoră a migraţiei este din agricultură spre centrele industriale şi
comerciale.
k) Cauzele majore ale migraţiei sunt economice.
În ceea ce priveşte migraţia rural-urbană, acest flux devine dominant, după
părerea lui Ravenstein, în momentul în care sunt îndeplinite următoarele trei condiţii: (i)
sporul natural este mai ridicat la sat decât la oraş ; (ii) standardul de viaţă este inferior în
rural şi (iii) nu există constrângeri administrative care să împiedice migraţia.
47

Tot lui Ravenstein îi datorăm elaborarea câtorva tipuri de clasificare a


migraţilor : „locali”, „pe distanţe scurte”, „pe distanţe lungi”, „stadiali” (în mai multe
stadii) şi „temporari”.Dar ideea cea mai direct moştenită de la acest autor este aceea că
numărul migraţilor creşte odată cu populaţia locului de origine şi scade odată cu
distanţa. Aici se originează aşa-numitele „modele gravitaţionale”, respectiv formulele
propuse pentru evaluarea numărului de migranţi şi care sunt de forma :

P1P 2
M 12 =
d n 12

unde M12 reprezintă numărul de migranţi între zonele 1 şi 2, P1 şi P2 populaţiile celor


două zone, d12 distanţa dintre ele şi n un exponent, ce primeşte, de obicei, valoarea 2.
Evident că valoarea predictivă a acestui gen de formule este extrem de
limitată. La fel de limitată este şi valoarea explicativă a teoriei lui Ravenstein. Cu toate
acestea, meritele sale în sistematizarea problematicii migraţiei şi în evidenţele
influenţelor unor factori sociali asupra intensităţii fenomenului sunt de netăgăduit.
Samuel Stouffer îşi propune elaborarea unei teorii care să dea seamă de
raportul dintre migraţiune şi distanţă, plecând tocmai de la prima „lege” a lui
Ravenstein, conform căreia cei mai mulţi migranţi parcurg o distanţă scurtă, în
condiţiile în care migraţia pe distanţe lungi nu este nici ea neglijabilă. Mai concret,
Stouffer îşi pune întrebarea de ce oamenii parcurg în migraţiune distanţe diferite şi cum
poate fi legat numărul migranţilor de distanţă. Meritul lui Stouffer este acela că el
depăşeşte caracterul mecanicist al noţiunii de distanţă, dându-i acesteia o interpretare
sociologică.
În acest sens, el introduce conceptul de „oportunităţi care intervin”
(Intervenning Opportunities) şi apreciază că numărul persoanelor care parcurg o
distanţă dată este direct proporţional cu numărul oportunităţilor pe acea distanţă şi
invers proporţional cu numărul oportunităţilor care intervin. Problema importantă pentru
48

testarea teoriei este operaţionalizarea noţiunii de „oportunităţi”, prin care se desemnează


numărul de locuri de muncă vacante, numărul de locuri în şcoli şi universităţi etc. În
fine, Stouffer mai introduce şi noţiunea de „migranţi competitivi”, semnificând
totalitatea migranţilor candidaţi la oportunităţile dintr-o anumită zonă. Astfel, ajunge să
propună şi el o formulă de calcul al numărului de migranţi (N) între două zone:

kxX 0
N= '
( XxX c ) b

unde X0 desemnează oportunităţile din zona de sosire, X oportunităţile ce intervin între


zona de plecare şi cea de sosire şi Xc migranţii competitivi; K reprezintă o constantă şi b
o putere determinabilă empiric. Deci, pentru un interval de timp dat, numărul de
migranţi dintr-o zonă de plecare este funcţie directă de numărul oportunităţilor din zona
de sosire şi funcţie inversă de amploarea oportunităţilor care intervin între cele două
zone şi de numărul altor migranţi care aspiră la oportunităţile din zona de sosire.
O contribuţie semnificativă la descrierea şi explicarea fenomenului o aduce
James Tarver prin postularea ideii interacţiunii factorilor demografici, economici şi
sociali în determinarea migraţiei. Teoria sa poate fi schematizată astfel :
a) Există inegalităţi între diferitele regiuni ale unei ţări pe planul caracteristicilor
demografice, economice şi sociale.
b) Aceste însuşiri evoluează în timp cu viteze diferite.
c) Eliminarea unui dezechilibru între numărul populaţiei şi posibilităţile de
utilizare a forţei de muncă presupune fie o redistribuire a forţei de muncă, fie a altor
factori de producţie, fie a tuturor factorilor. Dar cum ceilalţi factori sunt puţin mobili,
redistribuirea forţei de muncă este calea cea mai eficientă.
d) Regiunile în care posibilităţile de ocupare a forţei de muncă cresc repede au, de
obicei, un spor natural mic. Ele îşi reproduc, într-o măsură insuficientă, forţa de muncă
şi deci trebuie să recurgă la imigranţi pentru umplerea golurilor.
49

e) Schimbările diferenţiale în baza economică a unei localităţi sunt cele mai


puternice stimulente pentru mobilitatea în raport cu această localitate.
Cele trei variabile de bază (economică, demografică, socială) au fost
operaţionalizate prin 24 de indici, dintre care 11 de natură economică şi restul de 14 de
natură socio-demografică. Cu ajutorul acestui model, Tarver a examinat datele din
S.U.A., ajungând la concluzia că dimensiunea economică este cea mai importantă în
explicarea migraţiei. Totuşi, modelul său a fost departe de a explica în întregime
migraţia internă din Statele Unite.
Una dintre cele mai răspândite paradigme explicative a fenomenului
migraţional este cea a modelului „push-pull”, adică al „respingerii-atracţiei”, model
dezvoltat, printre alţii, de Everett Lee. Evident că şi această paradigmă este de inspiraţie
mecanică, în sensul că imaginează un sistem de „forţe” care atrag şi resping oamenii
spre şi dinspre o anumită zonă. Astfel, dacă ne interesează migraţia dinspre o arie A
spre una B, va trebui să facem un calcul de rezultantă a forţelor care reţin pe oameni în
A, a celor care-i resping din A, a celor care-i atrag spre B şi a celor care-i resping din B.
Fireşte că în modelele ceva mai dezvoltate, ca cel al lui Lee, se vor lua în considerare şi
obstacolele ce intervin pe traseul dintre cele două arii, precum şi caracteristicile
indivizilor ce le populează .
O idee destul de fecundă a introdus, în câmpul atât de bogat al acestor
paradigme descriptive şi explicative ale migraţiei, geograful american Wilbur Zelinsky,
care vorbeşte despre „tranziţie migratorie”(Mobility Transition), în sensul în care se
vorbeşte de o tranziţie demografică ca model de evoluţie pe termen lung a ratelor de
mortalitate şi de fertilitate. În cazul migraţiei, Zelinsky evidenţiază cinci faze de
schimbare a diferitelor caracteristici ale migraţiei, începând cu societăţile tradiţionale şi
terminând cu cele ale viitorului.
În sfârşit, o clasă importantă de paradigme explicative este cea a modelelor
de tip economic, care pun accentul pe analiza cost-beneficiu aplicată, în principal,
veniturilor în cele două zone. Totuşi, modelele acestea nu se reduc la elementele de
natură economică şi, cu atât mai puţin, la cele legate de venituri. Dat fiind faptul că aici
50

actele de migraţiune sunt privite ca rezultat al deciziilor actorilor sociali, actori care iau
în calcul costurile, beneficiile şi riscurile (pe plan economic, dar nu numai), putem
încadra acest gen de explicaţii în clasa mai largă a modelelor alegerii raţionale
(raţional choice), care încearcă să extindă paradigmele explicative folosite în câmpul
econometriei la fenomene sociale mai generale. După părerea noastră, migraţia e un
fenomen care se pretează foarte bine la o astfel de paradigmă explicativă, din moment
ce, în majoritatea cazurilor, decizia de a migra sau nu este luată pe baza unui calcul clar
al actorului social.
În concluzie, aşa – numitele teorii asupra migraţiei se constituie, în general,
ca modele explicative ale fenomenului, accentuând diferite tipuri de paradime. Ni se
pare clar că nu există o teorie a migraţiei şi că, din fiecare din modelele prezentate, se
pot reţine elemente explicative relevante. Dacă ar fi să încercăm o sinteză explicativă a
migraţiei libere (nonforţate) am spune că acest model trebuie să dea seamă de direcţia
fluxurilor de migraţie, de intensitatea şi de componenţa lor. Asta înseamnă
evidenţierea acelor factori care influenţează decizia actorilor sociali de a pleca şi de a
pleca spre o anumită zonă socio-geografică şi nu spre alta, precum şi explicarea reacţiei
diferenţiate a populaţiei la factorii macrosociali respectivi, funcţie de condiţiile
particulare ale fiecărui subiect decident, despre care se poate aprecia că reacţionează în
mod raţional.

5.4.Migraţia internă

Analiza motivelor şi a condiţiilor în care are loc o migraţie internă arată


deosebiri fundamentale ale fenomenului în funcţie de orânduirea socială. Fuga iobagului
de munca extenuantă ori asaltarea oraşului de către ţăranii expropriaţi nu pot fi
comparate cu sistemul planificat de calificare a cadrelor provenite din mediul rural în
epoca contemporană.
51

Sintetizând o seamă de studii personale şi ale altor autori, sociologul


american D.J. Bogue a elaborat un inventar al situaţiilor, factorilor, condiţiilor şi
curentelor migraţiei interne.
Situaţiile care stimulează migraţia privesc: continuarea studiilor superioare,
căsătoria, despărţirea (divorţul), loc de muncă mai bun, munca de construcţii, o
activitate care poate fi dezvoltată într-un loc unde ea nu există dar este necesară,
transfer, schimbări în organizarea muncii, pensionare, serviciul militar, decesul unei
rude, starea sănătăţii, relaţii de serviciu nesatisfăcătoare, calamităţi locale, nevoi
personale (moşteniri), inadaptabilitate în colectivitatea locală.
Factorii care influenţează alegerea locului de destinaţie pot fi : prietenii,
costul deplasării, oferta unui loc de muncă dorit, atracţie pentru locul respectiv, relaţii
privind starea civilă, posibilitatea utilizării mai bine a cunoştinţelor profesionale,
reputaţia locului.
O seamă de condiţii social-economice generale influenţează migraţia
internă: investiţii în locuri noi, crize, schimbări tehnice şi organizatorice în întreprinderi,
îmbunătăţirea condiţiilor de trai, condiţii mai bune de asigurări sociale şi protecţia
muncii şi sănătăţii.
Dezvoltarea complexă economico-socială a dat naştere unor forme diverse
de mobilitate teritorială a populaţiei cum ar fi:
a)Mişcarea pendulatorie, de ,,du-te, vino” (navetismul), însemnând
deplasarea , de regulă la perioade scurte, a populaţiei în fluxuri continue de la locul de
reşedinţă la locul de muncă sau de instruire în localităţile limitrofe;
b)Mobilitatea sezonieră, care are loc prin deplasări pentru muncă, sau
instruire profesională în alte localităţi şi pe o perioadă de timp îndelungată (1-5 ani);
c)Mobilitatea rezidenţială, definită şi ca cea mai semnificativă în fond şi
care afectează statutul de habitat, fiind vorba de schimbarea domiciliului dintr-o
localitate în alta.
Adaptarea imigranţilor la noul teritoriu ridică probleme complicate în
rezolvarea cărora rolul important revine condiţiilor social-economice şi culturale care li
52

se asigură celor veniţi, dar şi modului în care ştiu şi pot ei să se integreze în noua
colectivitate de muncă şi de viaţă.
Ca urmare, în colectivitatea de unde pleacă o masă de oameni tineri se
modifică natalitatea în sensul reducerii ei, se micşorează nupţialitatea, iar cu puţină
deplasare în timp sporeşte mortalitatea (decesele celor vârstnici ocupă o proporţie mare
în masa generală redusă a populaţiei ) şi în consecinţă sporul natural se reduce. In timp,
fenomenul demografic poate fi agravat de dificultăţile economice influenţate de lipsa
forţei de muncă tinere.
In colectivitatea unde se vine, fenomenele ar fi opuse şi ele chiar au în
general această tendinţă. Dar expresia concretă a creşterii natalităţii, scăderii
mortalităţii, măririi sporului natural apare mai târziu, din cauza dificultăţilor inerente de
adaptare a noilor veniţi, ca şi a adaptării celor existenţi la noii veniţi. In general,
perioadele de migraţii intense sunt şi epoci de natalitate mai redusă.

5.5.Migraţia internaţională

In trecut multe regiuni ale Pământului au fost populate prin migraţii.


S.U.A. au fost create în primul rând prin emigrarea unor mase de englezi, irlandezi,
germani, olandezi, francezi. Intensitatea acestui fenomen este condiţionată de situaţia
economică a ţării în care se imigrează.
Perioada ulterioară celui de-al doilea război mondial, după simptoamele
anilor antebelici, ar fi trebuit să stimuleze migraţia. Acest fenomen a avut loc însă
numai în primii ani. Intre 1945-1952 au emigrat 6.312.000 oameni. In deceniul al
şaselea al secolului XX dezvoltarea economică şi creşterea populaţiei active au stopat
curentul masiv de emigraţie din Europa. Pe rând, după Franţa, şi alte ţări au devenit ţări
de imigraţie (Belgia, Elveţia, Suedia, R.F.G.). Oameni din alte continente (Africa)
emigrează spre Europa.
53

Asistăm apoi la curente particulare de migraţie: cadre calificate din Europa


merg spre Africa şi muncitori necalificaţi din Africa vin în Europa (ca mână de lucru
ieftină).
Un domeniu particular de studiu al migraţiilor internaţionale îl constituie
adaptarea şi asimilarea imigranţilor. Migraţia modifică evoluţia demografică a
persoanelor şi familiilor care se deplasează şi influenţează mişcarea naturală a
populaţiei în ţara de imigrare. In general, fenomenul cel mai sensibil, natalitatea, se
resimte rapid, adaptarea solicitând un efort care se realizează şi în detrimentul naşterilor.
Structura populaţiei atât a celei de unde se pleacă cât şi a celei de unde se vine reflectă
modificările produse de migraţie, prima îmbătrâneşte iar a doua întinereşte, cu toate
consecinţele privind reproducţia care derivă din această situaţie.

5.6.Mobilitatea socială

Prin ,,mobilitate socială” se înţelege în esenţă trecerea dintr-o stare socială


în alta, fie aceasta economică, politică, profesională, etc. Sorokin, în lucrarea
,,Mobilitatea socială”, apărută în 1927, sesizează că circulaţia socială priveşte: armata,
biserica, şcoala, politica, economia, profesia, familia, căsătoria.
Efectele mobilităţii sociale sunt numeroase. Ele se concretizează în
schimbarea structurii populaţiei influenţând şi mişcarea naturală a populaţiei.
Din totalitatea tipurilor de mobilitate socială cea profesională şi cea socială
au o importanţă deosebită deoarece pot antrena mişcări în alte domenii (inclusiv forme
de mobilitate spaţială).
Un aspect general al mobilităţii profesionale priveşte intrarea şi ieşirea din
populaţia activă. Intrarea în populaţia activă a tinerilor ajunşi la vârsta aptă de muncă şi
pregătiţi pentru profesia respectivă (inclusiv a persoanelor tinere şi adulte imigrate)
modifică radical situaţia individului şi uneori poziţia familiei din care face parte.
54

Mişcarea populaţiei capabilă de muncă între partea activă şi cea inactivă


este determinată de regimul social, de gradul utilizării forţei de muncă, de cantitatea de
forţă de muncă cerută la un moment dat pentru asigurarea bunurilor şi serviciilor
necesare societăţii.
Consecinţa demografică a mobilităţii profesionale este foarte importantă.
Intre altele, ea este capabilă să determine aspecte diferenţiate în ceea ce priveşte
natalitatea şi mortalitatea. Este cunoscut că reproducţia unei populaţii ai cărei membri
sunt ocupaţi în sectorul ,,primar” diferă semnificativ într-o anumită etapă istorică de
aceea ai cărei oameni îşi desfăşoară activitatea în sectoarele ,,secundar” şi ,,terţiar”. Mai
mult încă, proporţiile în care este în general distribuită populaţia activă pe sectoare
influenţează întregul cadru de evoluţie al reproducţiei. De exemplu, într-o economie
predominant agrară indicii natalităţii şi ai mortalităţii sunt ridicaţi, în timp ce într-o
economie predominant industrială aceiaşi indici trec către un nivel mai redus.
Un alt aspect deosebit de important al mobilităţii sociale îl constituie ceea
ce s-a numit ,,mişcarea claselor sociale”. Este suficient, de exemplu, să observăm
modificările intervenite în mişcarea naturală a ţărănimii odată cu industrializarea.
Micşorarea proporţiei populaţiei rurale şi a celei agricole (care, în general, are un nivel
mai ridicat de naşteri) a contribuit la reducerea natalităţii generale (pe lângă faptul că
şi-a redus ea însăşi fertilitatea).
55

CURS NR.VI
MISCAREA NATURALA A POPULATIEI

Populaţia este un sistem specific, caracterizat prin modificări


cantitativ/structurale continue, datorate mişcării naturale şi mişcării migratorii.
Intrările în sistemul populaţiei se datorează atât naşterilor, care au ca rezultat ,,născuţii
vii”, cât şi imigrării unor persoane din colectivităţi exterioare celei studiate.
Ieşirile din sistem se fac prin decesul unor persoane aparţinând
colectivităţii studiate şi prin emigrarea unor persoane către alte colectivităţi.
Privite din alt punct de vedere, naşterile şi decesele formează ,,mişcarea
naturală” a populaţiei, în timp ce imigrările alcătuiesc ,,mişcarea migratorie”.
In cazul în care modificările înregistrate în efectivul populaţiei, într-o
perioadă de timp determinată, sunt datorate numai mişcării naturale, se vorbeşte de aşa-
numita ,,populaţie de tip închis”.
Corespunzător, putem defini ,,populaţia de tip deschis” ca fiind acea
populaţie ale cărei intrări sunt date de naşteri şi imigrări, iar ieşirile de decese şi
emigrări.
Datorită influenţei pe care o exercită, prin intermediul fertilităţii conjugale,
asupra masei născuţilor vii, ,,nupţialitatea” şi ,,divorţialitatea” populaţiei sunt
considerate fenomene ale mişcării naturale. Faptul este justificat în mare măsură prin
aceea că natalitatea are drept cadru de evoluţie căsătoriile. Marea majoritate a naşterilor
au avut loc şi au loc în familii. Căsătoria reprezintă un tip particular de relaţii sociale,
psihice şi biologice a căror natură determină nu numai descendenţi în general, ci şi
cantitatea, iar dintr-un anumit punct de vedere şi calitatea urmaşilor.
56

6.1.Natalitatea

Natalitatea reprezintă o relaţie de proporţionalitate între numărul născuţilor


vii şi totalul populaţiei unui teritoriu pe un interval, în mod obişnuit, de un an.
Intensitatea fenomenului se stabileşte prin formula:
Nvii
ng = x 100, în care:
P
ng = rata generală a natalităţii;
Nvii = numărul născuţilor vii;
P = efectivul populaţiei.
Natalitatea este fenomenul de bază al creşterii populaţiei, sporul populaţiei
fiind rezultatul excedentului numeric de nou-născuţi asupra deceselor.
Populaţia dintr-o regiune considerată poate creşte şi pe seama imigraţiei,
dar modalitatea fundamentală a sporirii ei este mişcarea naturală.
Spre deosebire de mortalitate, unde avem de-a face cu o singură unitate,
decesul, la natalitate ne putem referi atât la nou-născuţi cât şi la naşteri.
O serie de studii au pus în evidenţă legătura existentă între nivelul
veniturilor şi dimensiunea familiei, legătură ce poate fi descrisă sub forma unei parabole
de gradul II.
Nr.persoane
din familie

Venituri pe membru de familie

Se apreciază că un nivel redus al veniturilor, urmare a unei productivităţi a


muncii scăzute sau a unor inechităţi flagrante în repartizarea resurselor materiale ale
societăţii, favorizează existenţa unor familii cu un număr mare de membri, ceea ce
57

echivalează de fapt cu o natalitate ridicată. Pe măsura creşterii veniturilor este evidentă


tendinţa de scădere a dimensiunii familiei, orientată spre o reducere simplă. Depăşirea
unui anumit nivel al veniturilor, astfel încât acestea să nu mai condiţioneze în măsură
hotărâtoare standardul de viaţă, determină un comportament demografic orientat către o
reproducere lărgită a populaţiei.
Deşi în bună măsură este determinat social-economic, procesul demografic
al natalităţii nu poate fi rupt de substratul biologic.

6.2.Fertilitatea

In scopul studierii fenomenelor de natalitate s-a fixat ca limită inferioară a


perioadei fertile (la femei) vârsta de 15 ani. Procesul pubertăţii şi adolescenţei la băieţi
începe mai târziu şi se prelungeşte până la 23 de ani. Din punct de vedere demografic,
limita de fertilitate a femeilor este fixată la 49 de ani. Pentru bărbaţi sunt date ca limite
pentru încetarea capacităţii de procreaţie diverse vârste între 60 şi 70 de ani.
Fertilitatea pe vârste sau grupe de vârstă se analizează cu ajutorul ratelor
specifice de fertilitate:
Nx
fx = ⎯⎯ X 1000, în care:
Fx
fx = rate de fertilitate specifică populaţiei feminine de vârstă ,,x”;
Nx = numărul născuţilor vii de către femeile de vârstă ,,x”;
Fx = efectivul populaţiei feminine de vârstă ,,x”.
Dezvoltarea morfo-fiziologică a organismului feminin are un rol mare în
procreaţie, fertilitatea maximă situându-se între 20 şi 25 de ani, după care se produce o
scădere lentă, dar sigură.
Noţiunea de ,,fertilitate” referitoare la natalitatea femeilor de vârstă fertilă
(15-49 ani) comportă oarecare discuţii. Fertilitatea este numită în limba engleză
58

,,fertility”, iar în limba franceză, ,,fecondite” (fecunditate). Probabil că denumirea


franceză ar fi mai reală ea arătând procreaţia propriu-zisă.
Termenul de ,,fertilitate”, opus ,,sterilităţii”, are mai curând sensul
aptitudinii sau capacităţii de procreaţie. Există femei şi bărbaţi cu o sterilitate
congenitală. In anumite condiţii patologice (boli venerice, etc.), după unele intervenţii
chirurgicale impuse de anumite boli ginecologice, sau după un număr frecvent de
avorturi, se poate instala sterilitatea numită secundară. Deci în studiul natalităţii trebuie
avută în vedere proporţia de persoane sterile.
Numeroşi autori s-au preocupat de stabilirea capacităţii maxime de
procreaţie sau fertilităţii naturale ori fertilităţii nedirijate. Majoritatea autorilor consideră
că, indiferent de gradul dezvoltării colectivităţii umane, totdeauna a existat o anumită
tendinţă precisă de limitare a dimensiunii familiei, fie prin acţiune de grup, fie prin
acţiune individuală.

6.3.Nupţialitatea

Fenomenul de nupţialitate defineşte masa căsătoriilor sau a persoanelor ce


se căsătoresc în limitele unei perioade de timp determinate, de obicei anul calendaristic.
Expresia cea mai generală a intensităţii nupţialităţii se obţine cu ajutorul
ratei generale de nupţialitate:
C
c = ⎯ x 1000, în care:
P
c = rata generală de nupţialitate;
C = numărul persoanelor ce se căsătoresc în perioada de timp specificată;
P = efectivul populaţiei în acelaşi interval.
Pentru analiza nupţialităţii vârsta joacă un rol esenţial. Legislaţia
majorităţii ţărilor stabileşte vârsta minimă la care orice persoană poate încheia o
căsătorie fără alte implicaţii procedurale, în afară de asentimentul cuplului. Corelate cu
59

observaţiile statistice privind limita superioară de vârstă după care numărul căsătoriilor
devine nesemnificativ, aceste prevederi legale permit delimitarea aşa-numitului
,,contingent nupţiabil”. In situaţia specifică ţării noastre, contingentul nupţiabil cuprinde
populaţia feminină în limitele de vârstă 16-39 ani şi populaţia de sex masculin, în
limitele de vârstă 18-44 ani.
Uniunea maritală influenţează complex şi în mai multe etape fertilitatea.
Autorii americani Davis şi Block, încă în 1956, împart factorii sau condiţiile prin care
căsătoriile influenţează fertilitatea în două grupe:
-,,variabile ale legăturii” (uniuni maritale) care cuprind vârsta la căsătorie,
frecvenţa căsătoriei, divorţurile, recăsătorirea divorţaţilor şi recăsătorirea văduvelor;
-,,variabile ale concepţiei” în care intră abstinenţa sexuală, avortul,
infanticidul, practica anticoncepţională, sterilizarea.
Totalitatea acestor variabile prezintă deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie
de cultura şi condiţiile de existenţă ale societăţii.
Ne oprim, în acest sens, la două dintre aspectele ce fac obiectul nupţialităţii
populaţiei pentru anul 1992 în România: căsătoriile în funcţie de vârsta soţilor şi
sezonalitatea fenomenului pe medii (urban-rural).
Datele din tabelul următor sugerează o corelaţie semnificativă între vârstele
soţilor la căsătorie*:
60

Tabelul nr.6
Grupa Total Grupa de vârstă a soţiei -ani-
de
vârstă
a sub 20 20-24 25-29 30-34 35-39 40-44 45 ani
soţului ani şi
-ani- peste
Total 174593 54109 83774 15923 6948 4620 3176 6043
sub 20 5871 4314 1454 79 13 7 3 1
20-24 98805 39523 54700 4087 383 80 23 9
25-29 35915 8590 20265 5787 998 225 36 14
30-34 13960 1389 5439 3725 2262 814 225 52
35-39 7409 228 1407 1611 1984 1496 526 157
40-44 4093 39 326 459 900 1123 896 350
45 ani
şi 8540 26 129 175 408 875 1467 5460
peste

*Anuarul statistic al României, 1993, pag.126


Proporţia cazurilor în care diferenţele de vârstă între cei doi soţi depăşesc
nivelul ± 5 sunt relativ reduse. Se semnalează însă şi unele anomalii când diferenţele de
vârstă între cei doi soţi sunt apreciabile, sexul feminin fiind mai tentat să facă
compromisuri în acest sens. Este sugestiv pentru afirmaţia anterioară faptul că, în timp
ce numărul bărbaţilor din categoria de vârstă sub 20 de ani care contractează o căsătorie
cu femei ce depăşesc vârsta de 30 de ani a fost de numai 24, numărul femeilor sub 20 de
ani căsătorite cu bărbaţi peste 30 de ani a însumat 1682 persoane.
Fără a generaliza, se consideră că o diferenţă mai mare de 10 ani între
vârstele celor doi soţi nu oferă şanse de supravieţuire pe o perioadă mai îndelungată a
cuplului.
Existenţa sau inexistenţa unei anumite sezonalităţi a fenomenului de
nupţialitate o vom surprinde determinând în mod distinct indicii de sezonalitate pentru
mediul urban şi rural, folosind datele referitoare la repartiţia căsătoriilor pe lunile anului
în perioada 1990-1992.
61

Repartiţia căsătoriilor în perioada 1990-1992


Tabelul nr. 7
Luna Nr.căsăt. în mediul urban Nr.mediu Indici de Nr. căsăt. în mediul rural Nr.mediu Indici de
de căsă- sezonali- de căsă- sezona-
1990 1991 1992 torii % tate 1990 1991 1992 torii lit.%
Ianuarie 5229 5276 4602 5036 59,4 4093 5439 4866 4799 70,3
Februa- 8107 6964 7264 7445 87,9 6060 5247 6606 5971 87,5
rie
Martie 5698 5229 5423 5450 64,3 3141 3286 3741 3389 49,7
Aprilie 8610 10910 3971 7830 92,4 6946 8676 3340 6321 92,7
Mai 7973 8682 8591 8415 99,3 6944 7672 9727 8114 118,9
Iunie 10740 8392 8253 9128 107,7 6692 5839 5891 6141 90,0
Iulie 11180 9094 9789 10021 118,3 7171 6114 6324 6536 95,8
August 12079 11825 10501 11468 135,3 7681 7735 7674 7697 112,8
Septem- 11528 9567 8551 9882 116,6 8972 7739 7681 8131 119,2
brie
Octom- 11959 11009 12072 11680 137,8 11559 11275 13498 12111 177,5
brie
Noiem- 10351 9956 8678 9662 114,0 8778 9059 8866 8901 130,5
brie
Decem- 6928 5089 4968 5662 66,8 4233 3314 3716 3754 55,0
brie
Total 110382 101993 92663 8473 - 82270 81395 81930 6822
62

Datele din tabel indică prezenţa sezonalităţii în cadrul nupţialităţii populaţiei.


Pentru ambele medii, atât urban cât şi rural, căsătoriile se încheie cu predilecţie în
perioada august-noiembrie. De asemenea, în cazul ambelor medii, cele mai multe
căsătorii se celebrează în luna octombrie, cu vârf de sezonalitate mai moderat pentru
mediul urban (137,8%) şi relativ accentuat pentru mediul rural (177,5%). Apar şi două
diferenţe, de mică amploare : indice de sezonalitate supraunitar pentru mediul rural în
luna mai şi subunitar în lunile iunie şi iulie, situaţia inversându-se în cazul mediului
urban. Amploarea sezonalităţii, aşa cum de fapt ne putem aştepta, este mai mare în
mediul rural.
Sezonalitatea nupţialităţii îşi găseşte explicaţia în tradiţiile poporului nostru
rezultate din experienţe religioase (vârf de sezonalitate în luna sărbătorilor de Paşte, în
mediul rural) sau legate de sezonalitatea activităţilor în agricultură (recoltarea culturilor
de toamnă).
Sezonalitatea nupţialităţii se va regăsi ca efect în sezonalitatea natalităţii,
fenomen cu vârfuri de sezonalitate în mai-iulie.

Tabela de nupţialitate

In vederea descrierii nupţialităţii într-o generaţie nu se iau în calcul primele


căsătorii într-un grup de 10.000 de femei de 15 ani (vârsta minimă legală de căsătorie),
ci retrospectiv, într-un grup de 10.000 de femei care ating o vârstă suficient de ridicată
pentru ca după această vârstă căsătoriile celibatarelor să poată fi neglijate; această vârstă
ar putea a fi de 50 de ani, de exemplu.
Intervievând astfel în Franţa, în anul 1955, un număr de 10.000 de femei în
vârstă de 50 de ani, asupra faptului dacă au fost sau nu căsătorite şi, în primul caz,
asupra vârstei la prima căsătorie, s-au obţinut următoarele rezultate:
-1.012 femei nu erau încă căsătorite la vârsta de 50 de ani;
-8.988 femei încheiaseră cel puţin o căsătorie, din care:
- 57 între 15 şi 16 ani;
63

-176 între 16 şi 17 ani;


-396 între 17 şi 18 ani;
--------------------------
- 9 între 49 şi 50 de ani.
Tabela de nupţialitate rezultă dintr-o îmbinare a acestor date. Notând cu x
seria valorilor vârstelor la aniversări succesive, căsătoriile le vom nota cu simbolul
m(x,x+1) şi vom obţine:
m(15,16) = 57
m(16,17) = 176
m(17,18) = 396
-----------------
m(49,50) = 9
Această serie a căsătoriilor permite calcularea, din aproape în aproape, a
efectivului de persoane care sunt încă celibatare la 16 ani, 17 ani, 18 ani,……,50 de ani,
rezultând următoarele:
-la 16 ani : 10.000- 57= 9.943 celibatare;
-la 17 ani : 9.943-176= 9.767 celibatare;
-la 18 ani : 9.767-396= 9.371 celibatare, etc.
Notăm cu Cx numărul celibatarelor la o aniversare x; vom avea astfel o
funcţie echivalentă cu ce a supravieţuitorilor Sx din tabela de mortalitate, adică:
C15 = 10.000
C16 = 9.943
C17 = 9.767
C18 = 9.371
--------------
C50 = 1.012
In sfârşit, se defineşte probabilitatea de căsătorie nx prin relaţia:
64

m(x,x+1)
nx = ⎯⎯⎯⎯
Cx
care aminteşte pe cea care defineşte probabilitatea de deces. In felul acesta vom avea:
m(15,16) 57
n15 = ⎯⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 5,7 la1.000
C15 10000

m(16,17) 176
n16 = ⎯⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 17,7 la 1.000
C16 9943

m(17,18) 396
n17 = ⎯⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 40,5 la 1.000
C17 9767

Se remarcă faptul că probabilitatea de căsătorie măsoară statistic riscul la


care este supusă o femeie celibatară la o aniversare oarecare de a se căsători.
In societatea umană relaţiile dintre sexe au un caracter esenţial social. In
comparaţie cu natura, cultura operează în materie sexuală eliminând pur şi simplu ca
inacceptabile din punct de vedere moral unele relaţii, interzicându-le ca fiind imorale,
încadrând pe altele în instituţii sociale mult mai complexe, reducându-le importanţa ca
şi libertatea de manifestare şi de schimbare. Sexualitatea nu este suprimată pentru că
este însăşi condiţia de perpetuare a speciei, deci a omului, deci a societăţii, dar este
îngrădită, reglementată, dirijată după nevoi sociale, materiale şi spirituale.
Comportamentul sexual animal este înlocuit la om cu un comportament sexual cultural,
variabil în funcţie de orânduiri sociale şi zonele culturale particulare. In timp ce la
popoarele semicivilizate, de regulă, fiecare bărbat încearcă să se căsătorească când
atinge vârsta pubertăţii şi practic, fiecare femeie se mărită, celibatarii fiind priviţi ca
anormali sau demni de dispreţ, la popoarele civilizate căsătoria are loc în general mai
târziu. Evident, în timpurile moderne, libertatea individului de a-şi alege partenerul este
foarte mare în comparaţie cu situaţia când părinţii contractau căsătoriile copiilor chiar în
65

primii ani după naşterea acestora. Această libertate de alegere a partenerului nu are însă
un caracter întâmplător. In primul rând, ca timp, ea coincide cu perioada trecerii la
exercitarea unei profesii şi este legată social de asigurarea căminului viitoarei familii. In
al doilea rând, relaţiile dintre viitorii soţi se stabilesc într-un anumit cadru social.
Există situaţii speciale în trecut (exterminări, calamităţi şi parţial în
perioadele războaielor moderne) în care numărul căsătoriilor poate scădea sensibil. S-a
observat că, după războaie, nupţialitatea sporeşte, fapt care contribuie la creşterea
natalităţii. Grupurile religioase de celibatari (preoţi, călugări, călugăriţe) influenţează cu
totul neînsemnat natalitatea unei populaţii. La multe populaţii căsătoria apare ca o
obligaţie: în vechiul Mexic bărbaţii erau căsătoriţi obligatoriu la 30 de ani dacă erau
celibatari.

6.4.Divorţialitatea

Fenomenul de divorţialitate caracterizează masa divorţurilor într-o perioadă


de timp delimitată. In general, analiza divorţialităţii încadrează numărul divorţurilor în
limitele unui an calendaristic.
Intensitatea fenomenului (d) se stabileşte ca mărime relativă, comparând
numărul persoanelor care au divorţat în anul calendaristic respectiv (D):
D
d = ⎯ x 1000
P

Utilizarea întregii populaţii pentru exprimarea intensităţii divorţialităţii nu


se justifică suficient deoarece nu întreaga populaţie poate participa, potenţial, la
constituirea masei divorţurilor. Ca urmare, se recomandă ca numărul divorţurilor să se
coreleze cu efectivul populaţiei căsătorite, exprimând mai corect intensitatea
fenomenului:
66

D
d = ⎯ x 1.000
Pc

Divorţurile pot influenţa fertilitatea reducând numărul anilor de convieţuire


a cuplurilor. Pe de altă parte, ţinând seama de faptul că în multe cazuri existenţa copiilor
constituie un impediment în decizia soţilor de a se despărţi, este de presupus că acele
căsătorii care se desfac, într-o oarecare măsură şi-au epuizat posibilităţile de avea copii.
Uneori lipsa copiilor şi sterilitatea duc la divorţ. Unii cercetători au găsit că
există o proporţionalitate inversă între situaţia social-economică şi frecvenţa divorţului
subliniind că păturile sociale mai puţin avute divorţează mai greu. Alţi autori au întâlnit
o frecvenţă mai mare a divorţurilor la aceste pături sociale.

6.5.Avorturile, sterilizarea şi teoria rolurilor în natalitate

Problema avorturilor are şi ea mari implicaţii asupra natalităţii. După cum


se ştie avorturile pot să fie spontane sau provocate. Avortul spontan (,,fausse couche”-în
limba franceză) înseamnă întrerupere naturală a sarcinii. Întreruperile naturale, sau aşa-
numite spontane, formează mortalitatea intrauterină care depinde de starea sanitară a
populaţiei şi îndeosebi de factorii genetici, încă insuficient cunoscuţi, dar care se
dovedesc a avea o influenţă ce creşte proporţional cu vârsta femeilor. Rolul avorturilor
provocate în reducerea natalităţii este greu de studiat deoarece nu se cunoaşte totdeauna
numărul real al acestor intervenţii. Pe de altă parte este dificil de obţinut informaţii
suplimentare cu care să poată fi corelate datele avorturilor.
Puţinii autori care s-au ocupat de complicata problemă a contribuţiei
avorturilor la scăderea natalităţii au considerat că, în general, aproximativ 10% din
naşteri sunt evitate prin avorturi (Lindquint-Suedia). S-a aproximat de asemenea că din
100 de avorturi 20 aparţin femeilor nemăritate. Datele în acest domeniu sunt inferioare
realităţii.
67

Pe măsură ce se extinde gama mijloacelor anticoncepţionale şi acestea


devin accesibile, avorturile au tendinţa de a scădea. Cu atât mai mult acest lucru este
valabil când intervin în plus şi modificări ale comportamentului demografic în sensul
acceptării unei creşteri a dimensiunii familiei.
Sterilizarea are o influenţă mică asupra fertilităţii, necuprinzând
colectivităţi mari de oameni. Se practică mai mult la bărbaţi (legarea canalelor aferente)
decât la femei, legarea trompelor uterine presupunând o intervenţie interabdominală.
Există puţine informaţii asupra practicii sterilizării. Sunt unele reglementări legale care
au în vedere consimţământul special al persoanelor care doresc aceasta. O astfel de lege
există în Suedia din 1935. După cel de-al doilea război mondial o lege asemănătoare,
dar cu efecte mult mai mari, a fost promulgată în Japonia unde, între 1949-1959, s-au
efectuat 340.600 sterilizări. In ultimii ani în China şi India se practică sterilizarea
încurajată de stat.
Infanticidul, echivalent al avortului după unii autori, a avut o practică mai
mare în trecut. In Sparta, copiii cu infirmităţi erau ucişi; la fel, la japonezii şi chinezii
din trecut, mai ales când era vorba de o fată.
O latură importantă în influenţarea variaţiilor fertilităţii este legată de
acţiunea conştientă a cuplului, de gradul de cunoştinţe al acestuia şi de psihologia şi
comportamentul lui în problema procreaţiei.
In explicarea comportamentului demografic este necesar de avut în vedere
şi sugestiile ,,teoriei rolurilor”, o achiziţie acceptată mai de mult în analiza sociologică,
conform căreia rolul unui membru al colectivităţii se defineşte prin ceea ce aşteaptă alţii
de la el, iar statutul, prin ceea ce este îndreptăţit să ceară el de la ceilalţi. Prin prisma
acestui punct de vedere, femeia care lucrează în afara căminului, şi deci aparţine în
general unei grupe profesionale, poate fi influenţată de o seamă de stimuli şi aspiraţii,
situaţie ce se reflectă şi asupra comportamentului demografic.
Intervenind în evenimentele care pot duce la naştere, familia realizează
voluntar sau involuntar un ,,control asupra naşterilor” reflectând şi utilizând selectiv
ideile şi mijloacele pe care i le pune la dispoziţie societatea. De aceea deosebim
68

acţiunile de creştere a numărului naşterilor de cele de descreştere a numărului acestora.


Astfel se ajunge la o anumită dimensiune a familiei, la un anumit număr de copii doriţi
sau acceptaţi.
Din cele expuse anterior se poate deduce că mijloacele şi activitatea menite
să stimuleze naşterile pe plan familial ar consta în: căsătorie timpurie, frecvenţă crescută
a contactelor sexuale, contacte sexuale sincronizate cu ovulaţia, evitarea mijloacelor
anticoncepţionale, tratarea sterilităţii, ocrotirea sănătăţii mamei, îngrijire prenatală,
însămânţare artificială.
Totalitatea acţiunilor enumerate mai sus fie stimulative, fie inhibitive, au o
legătură strânsă cu mediul social în care se produc, cu economia, cultura şi politica ţării
respective.
69

CURS NR.VII
MORTALITATEA

7.1.Fenomen natural

Mortalitatea reprezintă o relaţie de proporţionalitate între numărul morţilor


raportat la totalul populaţiei unui teritoriu pe un interval, în mod obişnuit de un an. Fiind
a doua componentă principală, după natalitate, a evoluţiei populaţiei, mortalitatea
influenţează hotărâtor volumul sporului natural şi, în general, mişcarea naturală a
populaţiei. Populaţia se poate reduce şi pe seama emigraţiei, dar modalitatea ei
fundamentală de mişcare în acest sens rămâne fenomenul natural al mortalităţii
Factorii de mortalitate au posibilitatea de a interveni imediat după naştere
şi pot limita durata de viaţă la diferite vârste. Astfel, după momentul intervenţiei
decesului deosebim:
-mortinatalitatea - numărul născuţilor morţi raportat la numărul născuţilor
vii;
-mortalitatea precoce - numărul deceselor până la o săptămână raportat la
numărul născuţilor vii;
-mortalitatea perinatală - născuţii morţi şi decedaţi până la o săptămână raportaţi la
născuţii vii;
-mortalitatea neonatală - numărul deceselor până la o lună raportat la
numărul născuţilor vii;
-mortalitatea infantilă - numărul deceselor până la un an raportat la
numărul născuţilor vii;
-mortalitatea generală - care cuprinde proporţional toate decesele unei
populaţii.
In timp ce înregistrarea naşterilor găseşte o completare în recensământ,
singura cale de cunoaştere şi studiu al deceselor rămâne înregistrarea lor. De aceea
70

condiţiile în care este organizată evidenţa deceselor capătă o mare importanţă îndeosebi
în cazul mortalităţii precoce şi a celei infantile.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere în studiul mortalităţii este relaţia
acesteia cu longevitatea. In timp ce factorii ereditari ai longevităţii îşi exercită influenţa
prin şi odată cu naşterea, factorii de mediu ai longevităţii acţionează asupra condiţiilor
concrete de viaţă reflectându-se prin momentul şi cadrul intervenţiei decesului asupra
duratei medii de viaţă. Pe măsură ce oamenii se eliberează de tirania şi capriciile
factorilor de mediu fizic, graţie dezvoltării sociale, ei combat mai bine mortalitatea. Dar
tot pe aceeaşi măsură noi factori, de data aceasta sociali, au venit să acţioneze asupra
duratei de viaţă, fenomen care a fost reflectat în indicii, desigur tot mai reduşi, ai
mortalităţii şi chiar în cauzele de deces.
Creşterea uriaşă a populaţiei din ultimele trei secole se datorează în primul
rând scăderii mortalităţii prin controlul crescând al omului şi al societăţii asupra
cauzelor de boală şi moarte ; această scădere a fost determinată (după A. F. Dorn) de:
-descoperirea de noi continente care au dat noi surse de alimente, de
metale, etc.;
-dezvoltarea comerţului, care a permis transportul alimentelor şi bunurilor
importante la distanţe mari;
-schimbarea tehnicii în agricultură şi dezvoltarea industriei moderne;
-creşterea controlului asupra bolilor prin îmbunătăţirea locuinţei,
alimentaţiei în general şi a celei cu apă, măsuri sanitare, medicină preventivă, vaccinări,
asistenţă medicală, antibiotice, insecticide.
După Sauvy, factorii sociali ai longevităţii, asemănători dar nu identici cu
cei enumeraţi anterior, ar fi următorii:
-creşterea puterii economice a individului;
-creşterea educaţiei;
-voinţa în ierarhizarea dorinţelor individului;
-calitatea (şi cantitatea) aparatului medico-social.
71

Reducerea deceselor ar fi, aşadar, mai curând un rezultat al medicinei decât


al ameliorării condiţiilor economice. Autorul arată că aşa-numitele boli ,,exogene”
creează diferenţe ale mortalităţii între bogaţi şi săraci, frecvenţa fiind mai mare la
ultimii, dar reducerea lor apropie nivelul indicilor celor două clase; inegalitatea socială
în faţa morţii ar fi valabilă numai pentru o parte a bolilor care produc decese.
Oricum, de remarcat este faptul că numai ameliorarea medicală, lipsită de
îmbunătăţirea economică şi socială, nu poate menţine timp îndelungat un echilibru
demografic, inclusiv o situaţie satisfăcătoare a mortalităţii. Pe de altă parte, nu se poate
contesta că, după ce se atinge un anumit nivel economic care asigură un minimum
fiziologic din punct de vedere alimentar, combaterea bolilor cu un aparat şi un
echipament medical mai dezvoltat poate fi asigurată un timp relativ îndelungat.
Intervenind în mod specific la diferite vârste, mortalitatea modifică durata
de viaţă a diferitelor contingente de oameni.
Dacă cunoaştem mortalitatea pe sexe şi vârste, putem, cu ajutorul datelor
recensământului, să calculăm probabilitatea de supravieţuire pentru fiecare om în vârstă
şi durata medie de viaţă a unei populaţii. Vom observa deci, că de fapt, durata medie de
viaţă este o speranţă de viaţă la naştere. Astfel putem afirma, de exemplu, că ţinând
seama de mortalitatea care reduce la fiecare vârstă contingentul persoanelor născute în
anul x - persoanele născute în anul x vor trăi în medie 70 de ani.
Studiile care au corelat durata medie de viaţă cu venitul mediu pe cap de
locuitor au arătat că venitul ridicat nu asigură automat o speranţă de viaţă crescândă.
Aceasta în primul rând pentru că de la un anumit nivel economic aceşti indicatori tind să
se asemene, concentrându-se în jurul speranţei de 70 de ani. In al doilea rând,
fenomenele demografice nu reflectă imediat şi fidel transformările de ordin economic.
Începând cu secolul al XIX-lea mortalitatea a suferit o reducere importantă,
de la o medie de circa 30 la mie la o medie de aproximativ 10 la mie în ţările europene
în zilele noastre. Mortalitatea a scăzut, în general, şi în ţările insuficient dezvoltate.
Important este faptul că ritmul de reducere a mortalităţii a fost mai accelerat în ţările
insuficient dezvoltate decât în cele dezvoltate. Astfel, în timp ce ţărilor capitaliste
72

dezvoltate economic le-a trebuit 30 de ani (de la 1930 la 1960) pentru a-şi reduce
mortalitatea de la 14,4 la mie la 10,3 la mie, unele ţări insuficient dezvoltate au obţinut
reduceri asemănătoare sau mai mari într-un deceniu, din 1950 în 1960.
Prin urmare, cu cât se intră mai târziu pe făgaşul scăderii mortalităţii
deţinându-se aceasta cu mijloacele tot mai perfecţionate ale vremurilor noi, cu atât
ritmul reducerii deceselor este mai accelerat.
Reducerea mortalităţii reflectă în bună măsură modificări importante în
ceea ce priveşte succesul combaterii grupelor de boli transmisibile şi de boli acute ale
aparatului respirator. In aceste condiţii pe primul plan trec bolile cu caracter
degenerativ: tumorile maligne şi benigne, bolile aparatului cardio-vascular, anemiile,
boli ale sistemului nervos legate de arteroscleroză.
Trecând către indici reduşi, mortalitatea generală începe să fie tot mai greu
de combătut deoarece prevenirea şi tratarea bolilor degenerative depind nu numai de
îmbunătăţirea condiţiilor generale social-economice, ci din ce în ce mai mult de
progresele ştiinţei medicale.
In scăderea mortalităţii generale prin reducerea bolilor transmisibile şi ale
aparatului respirator este influenţată îndeosebi mortalitatea infantilă.

7.2.Tabela de mortalitate

Imaginea cea mai generală a intensităţii mortalităţii este redată prin


intermediul ratei generale a mortalităţii, determinate pe baza relaţiei:
M
mg = ⎯ x 1.000, în care:
P
mg = rata generală a mortalităţii;
M = efectivul persoanelor care au decedat în perioada analizată;
P = efectivul populaţiei în perioada analizată.
73

Descrierea cea mai firească a mortalităţii se poate face constituind un grup


de persoane pe care-l urmărim de la naştere până la dispariţia completă. Având
mijloacele de înregistrare a deceselor pe măsură ce ele se produceau, la un grup de
100.000 de femei născute în Franţa în anul 1820, informaţiile statistice culese au luat
forma următoare:
-decese între 0 şi 1 an : 15.270
-decese între 1 şi 2 ani : 5.253
-decese între 2 şi 3 ani : 2.941
---------------------------------
-decese între 99 şi 100 ani : 14
-decese la vârsta de 100 ani şi peste : 20
_______________________________
Total : 100.000
Tabela de mortalitate rezultă, în esenţă, dintr-o îmbinare convenabilă a
acestor date.
Să notăm cu x seria valorilor care reprezintă aniversările; x ia valorile
0,1,2,3,….,100 (limitând descrierea noastră la 100 ani), iar decesele le notăm cu
d(x,x+1): d, iniţiala de deces, x, prima din cele două aniversări pe care le considerăm şi
x+1, aniversarea următoare; aşadar:
d(0,1) = 15.270
d(1,2) = 5.253
d(2,3) = 2.941
------------------
d(99,100) = 14
Seria deceselor permite calcularea din aproape în aproape a numărului de
persoane care sunt încă în viaţă la 1 an, 2 ani, 3 ani,…….,100 ani. Rezultă:
-la 1 an : 100.000 - 15.270 = 84.730 supravieţuitori
-la 2 ani : 84.730 - 5.253 = 79.477 supravieţuitori
-la 3 ani : 79.477 - 2.941 = 76.536 supravieţuitori
74

……………………………………………………
Să notăm cu Sx numărul supravieţuitorilor la o aniversare x; vom avea deci:
S0 = 100.000
S1 = 84.730
S2 = 79.477
S3 = 79.536
Să introducem acum o noţiune mai complexă : probabilitatea de deces . Se
notează qx şi este definită prin formula:
d(x,x+1)
qx = ⎯⎯⎯⎯ , aşadar:
Sx

d(0,1) 15270
qo = ⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 152,7 la 1.000
S0 100000

d(1,2) 5253
q1 = ⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 62,0 la 1.000
S1 84730

d(2,3) 2941
q2 = ⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 37,0 la 1.000
S2 79477

Se remarcă faptul că probabilitatea de deces măsoară statistic riscul la care


este supusă o persoană, la o aniversare, de a deceda înaintea aniversării următoare.

7.3.Sporul natural al populaţiei

Sporul natural al populaţiei este valoarea obţinută prin diferenţa dintre


natalitatea mai mare şi mortalitatea mai mică a unei colectivităţi umane pe un anumit
interval de timp.
75

Natalitatea înlocuieşte oamenii care pleacă prin cei care vin dar produce şi
un ,,excedent” sau ,,spor” de populaţie.
Odată cu scăderea deceselor şi prelungirea duratei medii de viaţă, s-a ivit
un fenomen aparent paradoxal. S-a observat că o creştere a populaţiei nu se realizează
numai pe baza natalităţii (factorul fundamental) ci şi prin reducerea mortalităţii. Pentru
aceasta însă a trebuit pusă în evidenţă importanţa noţiunii de generaţie şi analizată
situaţia coexistenţei diferitelor generaţii. Când mortalitatea scade reproducţia efectivelor
iniţiale apare un excedent la generaţiile fiice şi este posibil ca generaţiile fiice să fie mai
puţin numeroase la naştere decât generaţiile mame şi să aibă totuşi efectivul mai mare
începând de la 20 de ani. Acest declin la contingentele născute (în prezent) şi
expansiunea la contingentele adulte (născute în trecut) explică de ce o populaţie poate
creşte în ciuda unei descreşteri continue a efectivelor iniţiale ale generaţiilor. De aici
necesitatea (după demograful francez Depaid şi apoi după Henry) de a ţine seama la
calculul indicelui de reproducţie nu numai de generaţiile iniţiale nou-născute, ci şi de
mortalitate, precum şi de evoluţia tuturor generaţiilor, idee care conduce la practica
luării în consideraţie ,,a numărului de ani trăiţi de generaţiile succesive ale unei
populaţii” (Henry), în care caz este necesară cunoaşterea tabelelor de mortalitate a
generaţiilor. Practic, acest fenomen s-ar putea exemplifica astfel: mult timp s-a obişnuit
să se considere că reproducţia cere ca fiecare cuplu să aibă doi copii care să înlocuiască
pe cei doi membri adulţi ai familiei. Întrucât există celibat, divorţ, sterilitate, mortalitate
infantilă, este de dorit ca numărul mediu de copii pentru o familie să fie de 3-4. In caz
contrar se instalează fenomenul depopulării. Iată însă că aprofundarea ideii ,,anilor trăiţi
de generaţiile succesive ale unei populaţii” în condiţiile scăderii mortalităţii schimbă
întrucâtva datele problemei. Dacă la fiecare vârstă (deci corespunzător unei anumite
generaţii) numărul persoanelor care rămân în viaţă prin reducerea mortalităţii creşte,
atunci pe o perioadă lungă de timp este asigurată o creştere a populaţiei şi încă prin toate
vârstele ei. Aceasta nu exclude desigur fenomenul îmbătrânirii populaţiei.
76

Reluând problema îmbătrânirii populaţiei, care se produce datorită scăderii


fertilităţii, Boiarski arată că întinerirea populaţiei poate avea loc în condiţiile creşterii
duratei medii de viaţă, dar cu condiţia creşterii natalităţii.
Faptul că sporul populaţiei poate fi determinat, pe lângă creşterea
naşterilor, de prelungirea longevităţii are importante consecinţe asupra economiei
naţionale, datorită reducerii relative a grupelor de persoane apte de muncă în condiţiile
măririi numărului persoanelor întreţinute pe plan statal şi familial.
Dacă indicii mortalităţii scad, sporirea populaţiei prezintă caracteristici
specifice în funcţie de nivelul dezvoltării ţării respective. In ţările dezvoltate reducerea
mortalităţii, intervenită după micşorarea importantă a mortalităţii infantile, sporeşte
numărul persoanelor apte sau încă apte de muncă. In ţările insuficient dezvoltate
efectele unite ale menţinerii unui nivel ridicat de natalitate şi reducerii mortalităţii
infantile şi la grupele de copii până la 14 ani conduc la sporirea numărului persoanelor
inapte de muncă. Astfel, în general, în timp ce copiii până la 14 ani cuprind circa 25%
din populaţia unei ţări dezvoltate, aceleaşi grupe de copii ating aproximativ până la 40%
din populaţia unei ţări insuficient dezvoltate. Chiar dacă în ţările dezvoltate există o
pondere importantă de bătrâni, aceasta nu creează o masă de persoane dependente
asemănătoare celei din ţările insuficient dezvoltate.
Din cele expuse până acum am văzut din diferite perspective că modul în
care se asociază şi se influenţează natalitatea şi mortalitatea, pentru a contribui la
realizarea sporului natural, prezintă o seamă de particularităţi. Astfel, în trecut, când o
ţară pornea pe drumul dezvoltării, elementul principal al transformării demografice era
reducerea mortalităţii. Ulterior urma scăderea natalităţii şi în felul acesta se ajungea la
un anumit echilibru demografic caracterizat prin indici, reduşi în general, ai mişcării
naturale. Distanţa în timp între declinul mortalităţii şi cel al natalităţii nu era prea mare,
astfel că sporul populaţiei nu putea să se mărească excesiv timp îndelungat. Când
natalitatea s-a redus considerabil, populaţia a crescut în bună măsură pe seama reducerii
deceselor la toate grupele de vârstă şi, îndeosebi, la cele adulte şi bătrâne.
77

Efectul actual al cursei dintre natalitate şi mortalitate în ţările insuficient


dezvoltate asigură în continuare un ritm sporit de creştere a numărului locuitorilor atât
pentru aceste ţări, cât şi în general, pentru întreaga populaţie a Pământului.
Evoluând pe aceleaşi baze social-economice şi depinzând de psihologia
oamenilor cu grijă pentru ocrotirea vieţii şi sănătăţii lor personale, dar şi pentru
asigurarea unei anumite descendenţe, natalitatea şi mortalitatea au izvoare şi
componente de influenţare deosebite. Se ştie rolul important al progreselor medicale în
scăderea mortalităţii, rol relativ redus în cazul natalităţii. Se cunoaşte, pe de altă parte,
influenţa tradiţiilor asupra natalităţii. Consecinţa acestor stări o putem observa în
asocierea particulară, care poate fi întâlnită în unele ţări, dintre mortalitatea relativ
redusă şi natalitatea ridicată. De aici dificultatea aprecierii tendinţelor acestor două
variabile demografice fundamentale.
In ansamblul condiţiilor social-economice şi politice ale lumii
contemporane, creşterea în perspectivă a populaţiei devine o problemă de prim ordin.
De aici eforturile pentru aprecierea tendinţelor viitoare ale populaţiei, analiza
mijloacelor asigurării unui control mai eficient al popoarelor asupra dezvoltării lor
numerice.
78

CURS NR.VIII
PROGNOZA DEMOGRAFICA

8.1.Obiectul prognozei

Secole de-a rândul ideea că viitorul ar putea fi diferit de trecut nu şi-a găsit
adepţi în rândul oamenilor de ştiinţă, viitorul fiind considerat ca o simplă repetare a
trecutului şi de aceea atitudinea oamenilor în faţa lui era total pasivă.
Concepţia dialectică despre viitor este probabilistică şi permite formularea
unor prognoze condiţionate de structura sistemului social, de structura interacţiunii sale
cu ambianţa, de structura ambianţei. Este mai indicat să vorbim despre viitori alternativi
şi nu despre un viitor singular. La singular termenul indică o posibilitate unică,
presupunere infirmată de întreaga experienţă a umanităţii.
Calitatea unei prognoze nu poate fi apreciată cu ajutorul unui singur
indicator ci trebuie să se aibă în vedere un sistem de indicatori ai calităţii prognozelor.
In general o prognoză reflectă, cu o anumită probabilitate, etape de
schimbare, de diversificare, de extindere, de dezvoltare, etc. a unui anumit fenomen
real. Aceste etape pot fi continue sau discontinue şi se bazează pe cunoaşterea
condiţiilor de dezvoltare din trecut şi prezent. Deşi aceste etape au loc în timp, nu se
poate considera că sunt determinate de factorul timp ci de un complex de fapte şi
evenimente care se produc concomitent în decursul timpului.
Orice prognoză trebuie să ţină seama şi de dezvoltarea fenomenelor
înrudite cu cel care face obiectul prognozei şi să prezinte şi modul cum acestea vor
evolua în viitor fără a le considera statice. Prognoza oricărui fenomen nu poate fi ruptă
de prognoza ambianţei deoarece nici un fenomen real nu există într-un vid natural,
social sau politic.
79

Elaborarea oricărei prognoze probabilistice este însoţită de asumarea


riscului unei anumite erori care variază direct proporţional cu cantitatea şi calitatea
informaţiilor pentru trecut şi prezent cu privire la fenomenul prognozat.
Din prognozele social-economice efectuate până în prezent se pot evidenţia
câteva concluzii cu privire la factorii care acţionează asupra mărimii erorilor de
prognoză:
a)Cu cât ,,trecutul” unui fenomen este mai limitat cu atât evoluţia lui în
perspectivă este mai instabilă şi cu atât mai ridicate sunt erorile de prognoză şi invers;
b)Cu cât este mai mare volumul fenomenului prognozat cu atât erorile de
prognoză sunt mai mici şi invers;
c)Cu cât durata perioadei de perspectivă este mai mică cu atât erorile de
prognoză sunt mai mici şi invers.
Siguranţa prognozelor depinde de o serie de condiţii care s-ar putea
sistematiza în:
1.Ipotezele admise să nu conţină contradicţii;
2.Să ţină seama de acţiunea ambianţei;
3.Să ţină seama de structura ambianţei;
4.Cantitatea şi calitatea informaţiilor necesare prognozei să fie
corespunzătoare.

8.2.Metode de prognoză

Pe lângă metodele preluate din alte ştiinţe, prognoza utilizează pe scară din
ce în ce mai mare şi unele metode proprii, cum ar fi:
1.Metoda Delphi
In urmă cu trei decenii un grup de oameni de ştiinţă din S.U.A. au elaborat
o metodă de prognoză care se bazează pe folosirea sistematică a părerilor experţilor
80

privind sesizarea, evaluarea, prevederea şi controlul progresului tehnic şi ştiinţific în


viitorii 20-50 de ani asupra societăţii şi mediului înconjurător, metodă denumită Delphi.
Metoda Delphi constă într-o anchetă a specialiştilor care sunt consultaţi
individual, sistematic şi în etape succesive, care să-şi spună părerea asupra unei
probleme din domeniul lor de specialitate. Întrebările se trimit specialiştilor prin
intermediul chestionarelor iar aria investigaţiilor se îngustează prin trecerea de la o
etapă la alta.
Trăsăturile caracteristice generale ale metodei Delphi sunt următoarele :
anonimat, circulaţia şi reacţia dirijată a informaţiilor, identificarea statistică a majorităţii
părerilor experţilor şi suplinirea lipsei de informaţii.
Asigurarea caracterului anonim al experţilor chestionaţi elimină
inconvenientele anchetelor după procedeele tradiţionale (mese rotunde, discuţii, votări),
care duceau, de cele mai multe ori, la unificarea părerilor şi care, de regulă, se bazează
pe sugestia exercitată de o anumită autoritate ştiinţifică sau de altă natură, pe jena de a
renunţa la o opinie deja formulată, pe influenţa argumentelor aduse de către alţi experţi,
pe tendinţa de raliere la opinia majorităţii. In general, este mai uşor de a obţine părerile
majorităţii experţilor dintr-un anumit domeniu prin răspunsurile date la un chestionar
bine redactat decât de a-i reuni la o formă de discuţie colectivă ; de asemenea este mai
uşor pentru un specialist de a răspunde la anumite întrebări bine formulate decât de a lua
parte la o discuţie colectivă sau decât de a redacta un material tematic.
Rezultă din cele arătate că, chestionarul este cel mai rapid şi eficient mijloc
de obţinere a părerilor majorităţii experţilor în condiţii de anonimat.
Circulaţia şi reacţia dirijată a informaţiilor se asigură prin intermediul
unei serii de chestionare succesive, completate întotdeauna cu informaţiile din
chestionarele precedente.
Identificarea statistică a majorităţii părerilor experţilor se face cu
ajutorul valorii centrale (mediane), iar dispersia părerilor se apreciază cu ajutorul
cuartilelor Q1 şi Q2, adică primele şi ultimele 25% dintre părerile ordonate pe o anumită
scară se elimină.
81

Scopul principal al metodei Delphi constă în stabilirea momentului în care


se va produce un anumit eveniment şi în stabilirea condiţiilor care vor determina
evoluţia lui viitoare. Prin acumularea, clasificarea sistematică şi precizarea părerilor
experţilor metoda Delphi poate forma un cadru potrivit pentru aplicarea altor metode de
prognoză cu un grad mai mare de precizie.
2.Metoda scenariilor constă în continuarea unui lanţ logic de evenimente ipotetice,
corelate cu scopul de a arăta felul în care viitorul se poate dezvolta din prezent sau de la
oricare altă situaţie dată, în mod cronologic, pas cu pas.
Schematizarea teoretică a metodei scenariilor este relativ simplă, în
cercetările concrete însă întocmirea scenariilor ridică multe dificultăţi. Aplicarea în
practică a metodei scenariilor se face în două etape:
-descrierea structurii unui proces în prezent sau la un anumit moment dat şi
stabilirea legăturilor interne ale lui în acel moment;
-evoluţia în timp a efectelor pe care le va produce aplicarea anumitor
decizii privind procesul studiat.
In general, cu ajutorul acestei metode se pot rezolva în practică două tipuri
de probleme de prognoză:
-care sunt deciziile ce trebuie luate în prezent în momentul t şi în viitor
pentru ca peste o anumită perioadă de timp t+Δt, un anumit fenomen să atingă o
anumită valoare dinainte stabilită;
-cum poate fi prevenită, deviată sau facilitată o anumită tendinţă de
dezvoltare a unui anumit fenomen sub influenţa factorilor care îl influenţează pe fiecare
treaptă a dezvoltării sale.
Datorită faptului că descrierile stărilor şi a evoluţiei fenomenelor se pot
limita la aspecte calitative, câmpul de aplicare a acestei metode în viaţa socială este
vast: în politică, în domeniul militar, în economie, în demografie, în sociologie.
3.Analiza interacţiunilor încrucişate se bazează pe corelaţiile între
fenomenele şi tendinţele cu influenţă reciprocă. Problema de bază este aprecierea
82

probabilităţii medii a apariţiei fiecărui eveniment în cadrul unei colectivităţi de poziţii


între care există relaţii de interacţiune reciprocă pronunţată.
Corelaţiile dintre evenimente se referă la sporirea sau reducerea posibilităţii
apariţiei evenimentului următor, care este determinată de apariţia evenimentului
precedent.
In general se poate afirma că nu există o metodă de prognoză valabilă
pentru toate domeniile şi fenomenele sociale. Folosirea concomitentă a mai multor
metode şi tehnici de prognoză dă o mai mare siguranţă în formularea viitorilor
alternativi, iar dacă rezultatele obţinute cu ajutorul unor metode şi tehnici diferite sunt
apropiate, atunci şi plauzibilitatea prognozei este mai mare.
O problemă metodologică importantă pe care este chemată să o rezolve
ştiinţa prognozei este şi aceea a stabilirii anului final din viitor până la care se urmăreşte
evoluţia unui fenomen, adică orizontul prognozei.
Orizontul prognozelor trebuie să ţină seama de intervalul de timp care se
scurge de la apariţia unei noi descoperiri ştiinţifice, tehnice sau economice până la
aplicarea sa în practică. Acest interval a înregistrat o tendinţă accelerată de scădere de-a
lungul timpului, astfel:
-112 ani pentru fotografie 1727-1839
- 56 ani pentru telefon 1820-1876
- 35 ani pentru radio 1867-1902
- 15 ani pentru radar 1925-1940
- 12 ani pentru televiziune 1922-1934
- 6 ani pentru bomba atomică 1939-1945
- 5 ani pentru tranzistor 1948-1953
- 3 ani pentru circuitul integrat 1958-1961.
83

8.3.Prognoza demografică

Domeniul de aplicare a prognozelor demografice este vast : în politică, în


economie, în urbanizare, în asistenţa socială şi în cercetările demografice.
Numărul populaţiei determină, într-o anumită măsură, mărimea forţelor de
producţie care pot pune în mişcare resursele naturale şi economice ale societăţii şi, în
acelaşi timp, determină volumul necesităţilor de consum pe care trebuie să le satisfacă
într-o anumită perioadă determinată de timp.
Estimarea evoluţiei viitoare a numărului şi structurii după vârstă şi sexe a
populaţiei, a numărului familiilor, îl interesează pe un economist îndeosebi ca o bază
pentru elaborarea unui bilanţ de perspectivă a volumului forţei de muncă disponibilă sau
a timpului de muncă disponibil ca şi pentru planificarea producţiei materiale şi a
consumului material sau de servicii a populaţiei, care depind în mare măsură de
structura populaţiei pe vârste.
Prognoza populaţiei şi a familiilor este importantă pentru planificarea pe
termen lung a dezvoltării activităţilor neindustriale precum şi pentru planificarea
repartiţiei populaţiei pe zone, a construcţiilor de locuinţe, a politicii alimentare.
Prognozele demografice care interesează politica sunt cele care prelungesc
analiza unei situaţii prin studiul consecinţelor sale, cum ar fi: perspectivele natalităţii
într-o ţară şi consecinţele acesteia asupra îmbătrânirii sau întineririi unei populaţii;
îmbătrânirea populaţiei în perspectivă şi consecinţele acesteia asupra asistenţei sociale;
consecinţele menţinerii în viitor a unei fertilităţi ridicate asupra ritmului de dezvoltare
economică şi socială în ţările în curs de dezvoltare; consecinţele imediate şi de
perspectivă ale unei fertilităţi ridicate asupra nivelului de trai etc.
Nevoile de locuinţe viitoare depind de numărul familiilor din perioada de
perspectivă. Orice plan al construcţiei de locuinţe trebuie să pornească de la prognoza
nevoilor viitoare de locuinţe. O locuinţă este destinată să dureze aproximativ 100 de ani,
de aceea amplasarea, mărimea şi calitatea ei trebuie să fie determinată de necesităţile pe
84

care acestea le vor satisface în cursul întregii lor existenţe şi nu numai pe baza
necesităţilor primului ocupant.
Necesităţile de şcoli şi de profesori depind aproape în exclusivitate de
numărul copiilor în vârstă aptă de şcolaritate, iar acesta, la rândul său, depinde de
numărul, structura şi fertilitatea populaţiei prezente şi viitoare, ca şi de sistemul de
educaţie.
In mod similar se pun problemele şi în cazul asistenţei sociale şi a
spitalelor. Asigurările sociale au nevoie, de asemenea, de calcule privind numărul
populaţiei viitoare pentru orizonturi cuprinse între 1 an şi 30 de ani, uneori chiar mai
mari.
Prognoza populaţiei are şi o importanţă pur demografică ; ea trebuie să
arate în mod clar consecinţele viitoare ale politicii demografice din trecut şi din prezent.
In analiza şi cercetarea demografică pe diferite perioade este necesar să se
compare situaţia reală (existentă) cu cea ,,aşteptată”, adică cu situaţia care ar fi fost dacă
o anumită tendinţă observată în trecut s-ar fi menţinut neschimbată. Situaţia aşteptărilor
este aceea care se obţine pe baza unui calcul de prognoză.

8.4.Clasificarea metodelor de prognoză demografică

De la prima încercare de estimare ştiinţifică a numărului populaţiei viitoare


(G. Riccioli, 1661) şi până la revoluţia ştiinţifică contemporană, metodele de calcul a
populaţiei viitoare (metodele de prognoză demografică) s-au perfecţionat şi diversificat
în mod continuu.
Populaţia unei ţări sau a unei zone la un anumit moment poate fi privită sub
două aspecte principale: al numărului populaţiei şi al structurii sale după caracteristici
demografice, economice, culturale. A efectua prognoza unei populaţii înseamnă, deci,
a-i determina, pentru diferite orizonturi de prognoză, numărul şi structura sa. Această
premiză a stat la baza împărţirii metodelor de prognoză demografică în două grupe:
85

-metode globale;
-metode analitice.
Una din cele mai simple metode de proiectare globală a populaţiei este
cea a sporului mediu anual. Metoda sporului mediu anual de creştere a populaţiei
poate fi folosită în condiţiile în care, ca urmare a analizei evoluţiei populaţiei în
perioada precedentă şi a studierii evoluţiei probabile a mişcării naturale a populaţiei în
perspectivă, se ajunge la concluzia că populaţia va creşte în progresie aritmetică, sporul
natural al acesteia fiind constant pentru întreaga perioadă. Pe baza informaţiilor privind
evoluţia populaţiei într-o perioadă precedentă de 5-10 ani se stabileşte sporul mediu
anual al populaţiei:
P1 - P0
S = ⎯⎯⎯ , unde:
n-1
P1 = numărul populaţiei la data de 1 ianuarie sau la 1 iulie în anul efectuării prognozei;
P0 = numărul populaţiei la data de 1 ianuarie sau la 1 iulie dintr-un an anterior efectuării
calculului;
n-1= numărul de ani întregi ce separă P1 şi P0.
Efectivul populaţiei pentru fiecare an al perioadei de prognoză se
determină adăugând la efectivul populaţiei din momentul calculului de atâtea ori sporul
mediu anual câţi ani separă momentul de perspectivă de momentul de calcul.
Metodele globale de prognoză demografică beneficiază de cea mai vastă
experienţă şi se bazează pe estimarea populaţiei viitoare cu ajutorul unui procedeu de
extrapolare. Ele pornesc, de regulă, de la analiza unei serii de date cu privire la evoluţia
populaţiei, pentru o perioadă suficient de lungă din trecut, pe baza căreia se determină
tendinţa centrală-liniară sau curbilinie - de dezvoltare a populaţiei şi apoi această
tendinţă este prelungită în viitor pentru diferite orizonturi de prognoză. Prognoza
obţinută se referă la numărul total al populaţiei fără a face vreo diferenţiere structurală
după sex, vârstă, stare civilă.
Metoda extrapolării poate fi folosită nu numai pentru determinarea
dezvoltării viitoare a numărului populaţiei sau a numărului familiilor ci şi în prognoza
86

diferitelor componente ale populaţiei cum ar fi : prognoza mortalităţii specifice,


prognoza mărimii medii a familiei, ponderea populaţiei active faţă de populaţia totală.
Aplicarea practică a unei funcţii analitice de extrapolare se poate face în
mai multe feluri:
-pe baza metodei celor mai mici pătrate;
-pe baza metodei punctelor selecţionate;
-ca o extrapolare condiţionată de anumite ipoteze enunţate despre
intensitatea creşterii fenomenului dat, etc.
Primele două cazuri se referă la o extrapolare pură a dezvoltării trecute
deoarece se presupune că în viitor vor rămâne neschimbate condiţiile din trecut.
Cea de-a treia metodă dă posibilitatea de a lua în consideraţie anumite
schimbări ce se presupun că vor interveni în viitor în dezvoltarea unei populaţii. Acest
fapt constituie însă şi deficienţa principală a metodei întrucât este mai subiectivă decât
primele două metode.
O deficienţă comună a tuturor acestor metode o constituie faptul că în
prognoza numărului total al populaţiei se pleacă de la imaginea unei dezvoltări medii
(tendinţa centrală) şi nu se iau în considerare anumite aspecte speciale ale dezvoltării
grupelor individuale din cadrul populaţiei.
Metodele analitice de prognoză demografică constau în prognoza
separată a subpopulaţiei de sex masculin şi a celei de sex feminin pe fiecare vârstă, sau
pe grupe de vârste, prin salt de un an sau de mai mulţi ani. Metodele analitice de
prognoză demografică sunt cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de
,, metoda componentelor”. Această metodă este superioară metodei globale de prognoză
demografică deoarece ea implică o analiză separată a schimbărilor ce vor afecta fiecare
component al populaţiei. Dacă se emit ipoteze plauzibile cu privire la fiecare
component, riscul de a greşi, pe ansamblu, se diminuează. Cu ajutorul metodei
componentelor se obţin informaţii referitoare la schimbările în structura populaţiei
viitoare şi momentul în care se vor produce aceste schimbări.
87

Metodele analitice de prognoză demografică nu sunt aplicabile atunci când


nu există informaţii statistice suficiente, când numărul populaţiei este foarte redus, sau
când factorii economici şi sociali, sau alt factor de mediu, au o importanţă deosebită
asupra numărului viitor al populaţiei, pe care şi-o exercită mai ales prin intensitatea
migraţiei. Dacă unul sau mai mulţi dintre factorii amintiţi prejudiciază rezultatele atunci
este de preferat metodei componentelor o metodă de calcul global.
Manualele O.N.U. şi alte materiale de specialitate recomandă şi o altă
clasificare a metodelor de prognoză demografică cu caracter convenţional şi anume, în
trei tipuri principale:
-metode matematice;
-metode economice;
-metoda componentelor.
Metodele matematice sunt, în general, metode bazate pe extrapolare.
Termenul ,,matematice” este utilizat în mod inadecvat deoarece el este prea general şi
nu reflectă esenţa demografică a acestor prognoze.
Metodele economice constau în aceea că, cu ajutorul lor se încearcă să se
estimeze mărimea populaţiei pentru care resursele de hrană, materie primă şi energie ar
fi suficiente în diferite perioade de timp determinate. Factorii social-economici îşi
exercită influenţa asupra numărului şi structurii populaţiei, indirect, prin intermediul
mortalităţii, fertilităţii şi migraţiei.
Metodele economice sunt cunoscute şi sub denumirea de metode de
regresie a dinamicii populaţiei. Din punct de vedere formal acest tip de metode de
prognoză demografică se bazează pe construirea unor ecuaţii de regresie multiplă în
care populaţia apare drept variabilă rezultativă, iar ca variabile factoriale se consideră
diferiţi factori economici şi sociali care se presupun că ar avea influenţă asupra creşterii
populaţiei.
In comparaţie cu metodele matematice, metodele economice se deosebesc
de acestea prin numărul factorilor (variabilelor independente) luaţi în consideraţie. In
primul caz numărul populaţiei este considerat ca o funcţie de timp, în cel de-al doilea
88

caz se iau în consideraţie şi alţi factori economici, demografici şi sociali deci, în afara
influenţei factorului timp, şi influenţa mediului economic, social şi demografic în care
are loc dezvoltarea populaţiei cercetate.
Metoda componentelor este o metodă analitică de prognoză demografică
utilizată pe scară largă de către toate ţările care dispun de informaţii statistice adecvate.
Demograful polonez E. Rosset distinge trei categorii metodologice de
prognoze demografice:
-prognoze realiste;
-prognoze de avertizare;
-prognoze analitice.
Prognozele demografice realiste au ca scop principal redarea cât mai
fidelă a dezvoltării viitoare a unei populaţii. Aprecierea dezvoltării viitoare a populaţiei
este o problemă dificilă chiar în cazul unei populaţii stabile. De aceea prognozele
realiste nu se determină ca valori unice pentru diferite momente ale perioadei viitoare ci
sub forma unui interval în care se va încadra dezvoltarea viitoare a populaţiei cu o
anumită probabilitate în funcţie de informaţiile statistice pe care se bazează prognoza.
Prognozele demografice de avertizare urmăresc determinarea
consecinţelor nefavorabile care ar putea avea efecte de durată asupra numărului şi
structurii unei anumite populaţii. Prognozele de avertizare nu-şi propun să arate ceea ce
va fi dar ele urmăresc să determine ceea ce ar putea să fie dacă condiţiile demografice
prezente sau dacă politica demografică actuală a unui stat ar acţiona o perioadă de timp
mai îndelungată. Aceste prognoze au ca scop principal prezentarea unei imagini cât mai
exacte a dezvoltării viitoare a unei populaţii care să servească organelor de decizie ca o
bază ştiinţifică de fundamentare a politicii economico-sociale în general, şi a celei
demografice în special.
Prognozele demografice analitice sunt cele cunoscute sub denumirea de
prognoze prin metoda componentelor.
In general se poate considera că prognozele de avertizare pot să constituie
una din variantele ansamblului de prognoze analitice.
89

Grupa prognozelor demografice realiste ar trebui să se bazeze pe


rezultatele unor prognoze analitice anterioare.
90

CURS NR.IX
METODELE DEMOGRAFIEI

9.1.Caracterizare generală

Principiile şi tehnicile de studiu ale demografiei decurg din poziţia acestei


ştiinţe în ansamblul general al ştiinţelor precum şi din contingenţele ei cu alte discipline
care au ca obiect laturi ale fenomenelor populaţiei. Ca şi celelalte ştiinţe sociale,
demografia utilizează în cursul analizei descrierea, comparaţia şi explicaţia.
A descrie înseamnă în demografie a constata faptele aşa cum se prezintă
ele în mod obiectiv, cu ajutorul unor tehnici poate superioare celor folosite de alte
ştiinţe sociale: recensământul şi evidenţa curentă a mişcării populaţiei.
Aspecte particulare, deosebit de preţioase în studiul direct al fenomenelor
demografice, sunt descrise prin monografii. Demografia istorică a avut o contribuţie
însemnată la înţelegerea unor relaţii dintre fenomenele demografice, ca şi a legăturilor
dintre acestea şi condiţiile social-economice în etape diferite de dezvoltare a omenirii.
Un element fundamental al observaţiei este, fără îndoială, comparaţia.
Prin confruntarea unor fenomene comparabile se stabilesc tipuri şi grupe. Aşa a fost
posibilă formularea tipurilor de producţie a populaţiei, ierarhizarea gradelor de
frecvenţă ale natalităţii şi mortalităţii, întocmirea piramidelor pe sexe şi vârste ale
populaţiei. Graţie comparaţiei s-a observat cum analogia condiţiilor de viaţă poate
produce analogia unor fenomene demografice.
Ca şi în alte ştiinţe, explicaţia în demografie se bazează pe o seamă de
procedee şi postulate menite a indica atât cauzele cât şi condiţiile desfăşurării
fenomenelor demografice.
Principalul mijloc de investigaţie în toate etapele de studiu este statistica
demografică definită ca: ,, o ramură a statisticii sociale care studiază latura cantitativă a
fenomenelor şi proceselor de masă ce se produc în sânul populaţiei omeneşti, în vederea
91

asigurării materialului statistic privind numărul populaţiei, repartizarea ei geografică,


structura şi mişcarea ei, prelucrarea şi analiza multilaterală a acestui material”.
In colectarea datelor demografice se folosesc obişnuit două modalităţi: cea
instantanee (recensământul) şi cea continuă (evidenţa curentă a populaţiei).
Remarcăm că, în timp ce recensămintele se aplică stării populaţiei, adică
structurii ansamblurilor umane (structură determinată de evenimentele demografice din
trecutul populaţiei), evidenţa curentă a stării civile înregistrează mişcarea populaţiei,
adică ansamblurile evenimentelor demografice raportate la structura populaţiei în sânul
cărora acestea s-au produs.
In mod obişnuit, totalitatea fenomenelor demografice supuse observaţiei pe
baza metodelor amintite sunt prelucrate şi concretizate în indicatori care se publică
periodic în diferite anuare şi buletine informative naţionale şi internaţionale. Aceste
informaţii cuprind, în general, date privind : numărul populaţiei pe sexe, vârste şi medii;
densitatea generală şi regională, natalitatea, mortalitatea şi sporul natural ; căsătoriile şi
divorţurile.
Pe lângă activitatea oficială de statistică demografică, diferită de la o ţară la
alta în funcţie de echipamentul şi cadrele de specialitate, de tradiţii şi de experienţă,
într-un număr tot mai mare de ţări s-au dezvoltat studii aprofundate ale fenomenului
demografic care au dat naştere unei colecţii de metode de studiu a populaţiei.
Dintre metodele menţionate vom lua în discuţie pe cele mai importante şi
vom analiza semnificaţia şi valoarea lor.

9.2.Anchetele şi monografiile demografice

Cerinţele procesului cunoaşterii în demografie sunt rezolvate prin utilizarea


anchetelor şi monografiilor demografice.
O mare extindere au căpătat anchetele de opinie demografică cunoscute
şi sub denumirea de anchete demografice.
92

Orice anchetă trebuie precedată de întocmirea unui plan de organizare care


va cuprinde:
a)definirea fenomenului demografic al cărui studiu se urmăreşte prin
anchetă şi a factorilor de natură social-economică care îl condiţionează;
b)întocmirea programului observării, a chestionarelor cuprinzând
întrebările ce vor fi adresate persoanelor chestionate;
c)stabilirea felului relaţiei ce se va utiliza şi determinarea eşantionului ce
va fi supus observării;
d)instruirea personalului;
e)observarea propriu-zisă, prelucrarea datelor obţinute prin cercetare şi
analiza acestora.

a)Direcţiile care au făcut obiectul unor anchete se referă la studiul


diferenţiat al fertilităţii populaţiei, studiul mortalităţii infantile, studiul mortalităţii
generale, studiul reglementării conştiente a dimensiunilor familiei, studiul nupţialităţii şi
divorţialităţii populaţiei, studiul migraţiei interne.
După determinarea scopului anchetei se vor stabili şi factorii de natură
social-economică care influenţează evoluţia fenomenului demografic studiat.
b)Programul anchetei corespunde, de fapt, chestionarului de anchetă.
Cuprinsul programului diferă de la un fenomen demografic la altul deoarece, pe lângă
factorii care influenţează evoluţia tuturor fenomenelor demografice, intervin şi factorii
specifici fiecărui fenomen.
Dacă vrem, de exemplu, să studiem prin anchetă fertilitatea feminină şi
migraţia internă va trebui să identificăm caracteristici generale comune cum ar fi :
vârsta, ocupaţia, nivelul de pregătire şcolară, veniturile, etc. Programul anchetei pentru
studiul fertilităţii va trebui să cuprindă însă şi întrebări despre durata căsătoriei, numărul
copiilor născuţi vii, intervalul dintre naşteri, etc. In schimb, programul anchetei pentru
studiul migraţiei interne va trebui să permită obţinerea informaţiilor despre locul
naşterii, sex, data venirii în localitate, etc. pentru fiecare dintre persoanele anchetate.
93

c)Cadrul de eşantionare folosit trebuie să cuprindă întreaga populaţie la


care se referă ancheta. Alegerea persoanelor ce vor fi supuse anchetei se va face prin
una din schemele de extracţie cunoscute:
-eşantionare simplă aleatoare;
-eşantionare stratificată.
Prima metodă de eşantionare, cunoscută şi sub denumirea de selecţie
întâmplătoare, poate utiliza ca metodă de extracţie a unităţilor din colectivitatea
generală extracţia repetată, nerepetată sau mecanică.
Cea de-a doua metodă de eşantionare, cunoscută şi sub denumirea de
selecţie tipică, împarte mai întâi colectivitatea generală în straturi (grupe tipice) urmând
ca, ulterior, din fiecare strat să se selecteze întâmplător sau mecanic unităţile ce vor
forma eşantionul.
Datorită avantajelor pe care le prezintă, eşantionarea stratificată se aplică
cu precădere în studierea fenomenelor demografice.
Volumul colectivităţii de selecţie depinde de felul selecţiei adoptate, de
abaterea medie pătratică (abaterea standard) a caracteristicii în colectivitatea generală şi
de probabilitatea cu care vrem să garantăm rezultatele.
După stabilirea volumului eşantionului se trece la selectarea familiilor care
vor fi supuse anchetei utilizându-se metoda loteriei. Această metodă constă în aceea că
fiecare familie este reprezentată printr-un număr înscris pe un disc. Discurile numerotate
vor fi introduse în urnă din care se vor extrage întâmplător şi nerepetat un număr de
discuri, corespunzător volumului eşantionului.
Deoarece populaţia unei ţări sau a unei unităţi administrativ-teritoriale, de
tipul judeţului, este foarte numeroasă şi poate fi despărţită în grupe tipice, se recomandă
aplicarea procedeului eşantionării stratificate.
Eşantionarea stratificată poate fi monostadială, bistadială sau multistadială.
Cu cât volumul colectivităţii generale este mai mare, cu atât este mai utilă folosirea
eşantionării în mai multe straturi.
94

Să considerăm că se urmăreşte studierea fertilităţii populaţiei în mediul


rural. Ca unitate de observare se va folosi familia. Se identifică factorii de natură social-
economică care influenţează nivelul fertilităţii după care se stabileşte că, pentru a obţine
un eşantion reprezentativ la nivelul ţării, este nevoie ca volumul colectivităţii de selecţie
să fie de ,,n” familii. Considerând că fertilitatea familiilor diferă net de la un judeţ la
altul, se poate hotărî stratificarea pe judeţe. Ca prim pas, fiecărui judeţ i se va repartiza
un număr corespunzător de interviuri, după metoda fracţiilor uniforme de eşantionare.
Dacă judeţul Hunedoara deţine 4% din numărul familiilor din mediul rural, în
comparaţie cu întreaga ţară, iar volumul calculat al eşantionului este de 4.000 de familii,
rezultă că, din acest judeţ, vor fi anchetate 160 de familii.
Din lista familiilor fiecărui judeţ se selectează numărul de familii stabilit.
Astfel se constituie un eşantion stratificat monostadial.
In cazul eşantionului stratificat bistadial stratificarea pe judeţe se va face ca
mai sus urmând ca din lista comunelor fiecărui judeţ să se extragă un eşantion de
comune şi apoi un eşantion de familii.
Considerând că opinia anchetaţilor asupra nivelului fertilităţii depinde,
printre altele, de venitul mediu pe un membru al familiei, se pot grupa mai întâi
familiile dintr-o comună în familii cu venituri mici, mijlocii şi mari, pe un membru de
familie.
Din fiecare grupă se va selecta numărul corespunzător de familii care vor fi
supuse observării.
Utilitatea selecţiei stratificate multistadiale, pe lângă avantajele
considerabile de ordin material, asigură şi o creştere a gradului de reprezentativitate, în
cazul în care grupele formate sunt grupe omogene.
d)Personalul însărcinat cu efectuarea anchetei trebuie să cunoască
întrebările conţinute în chestionare, să fie un bun psiholog, să ştie să se facă înţeles de
persoanele chestionate.
e)In faza de observare se înregistrează pe formularele de anchetă
răspunsurile la întrebările adresate la persoanele care fac parte din eşantion.
95

In privinţa recoltării informaţiilor s-au conturat două metode principale:


-metoda chestionarelor poştale (prin corespondenţă);
-metoda interviului.
In cazul primei metode persoanelor care au fost selectate pentru a face
parte din eşantion li se expediază, prin poştă, chestionarul. Chestionarele prin
corespondenţă au avantajul că economisesc mijloace financiare şi reduc numărul
persoanelor angrenate în efectuarea anchetei. Metoda are însă şi deficienţe rezultate din
faptul că există posibilitatea ca persoanele anchetate să nu poată distinge exact sensul
întrebărilor sau să nu expedieze organului de anchetă formularele primite. De aceea
metoda chestionarelor poştale este mai puţin utilizată.
In cazul metodei interviului anchetatorul se deplasează la domiciliul
persoanei anchetate, adresează personal întrebările cuprinse în chestionar şi tot el
înregistrează răspunsurile, mărindu-se astfel gradul de încredere în concluziile anchetei.
Informaţiile prelucrate şi analizate vor face obiectul unei dări de seamă pe
baza căreia se întreprind măsuri adecvate pentru influenţarea pozitivă a evoluţiei
fenomenului demografic cercetat.
Monografiile demografice se caracterizează prin aceea că studiile
întreprinse prin intermediul lor au un caracter exhaustiv (se studiază fenomenul
demografic sub toate aspectele).
Din punct de vedere al sferei de cuprindere se deosebesc două tipuri de
monografii:
-cele care studiază un singur fenomen demografic în cadrul întregii
populaţii sau al unei părţi al acesteia în corelaţie cu toţi factorii social-economici care îl
determină;
-cele care studiază toate fenomenele demografice interdependente în cadrul
unei unităţi teritoriale sau zone geografice.
Exemple de monografii al căror scop este studierea unui fenomen
demografic: monografierea mortalităţii infantile, monografia fertilităţii femeilor dintr-o
localitate, etc. Caracteristic acestor monografii este faptul că o parte însemnată a
96

studiului se va referi la oglindirea factorilor de natură social-economică, factori care


determină fenomenul respectiv.
Monografiile care studiază toate fenomenele demografice au un caracter
mai amplu. Din această cauză efectuarea lor se va limita la un anumit teritoriu, de
preferat la localităţi în care nivelul fenomenelor demografice se diferenţiază cel mai
mult, în plus sau în minus faţă de media pe ţară.
Caracterul mai complex al monografiei în comparaţie cu anchetele
demografice determină şi necesitatea utilizării unor surse de date mai variate. Pentru
obţinerea materialului brut ce va fi prelucrat ulterior se pot folosi concomitent
observarea totală a fenomenelor, observarea relativă în scopul lărgirii programului de
observare, extragere de date din diverse documente cu caracter istoric, etc.
Orice monografie trebuie să aibă ca scop final elaborarea unor propuneri
pentru determinarea unei evoluţii favorabile a fenomenului demografic.

9.3.Numărătoarea populaţiei

Recensămintele periodice şi evidenţa curentă a stării civile fac posibilă


cunoaşterea numărului populaţiei. In orice societate, orientarea politicilor economico-
sociale şi stabilirea priorităţilor de acţiune au la bază cunoaşterea realităţii oglindită prin
datele statistice.
Scopul recensământului este acela de a obţine date statistice privind
numărul şi distribuţia teritorială a populaţiei, structura sa demografică, economică şi
socio-culturală precum şi situaţia fondului locativ, condiţiile de locuit şi clădirile.
Aceste informaţii constituie o valoroasă resursă naţională care va fi utilizată atât pentru
cunoaşterea mai bună a schimbărilor ce au intervenit în societatea românească în ultimul
deceniu, cât şi, mai ales, pentru fundamentarea politicilor economico-sociale viitoare de
dezvoltare pe termen mediu şi a programelor de guvernare.
97

Recensământul este cea mai veche operaţiune statistică din lume şi,
implicit, din România. Documentele istorice atestă că împăratul Traian, imediat după
cucerirea Daciei, a ordonat efectuarea unei înregistrări a populaţiei din noua provincie.
Sunt, de asemenea, atestate înregistrări ale populaţiei pe teritoriul României în secolele
XVI-XVIII, care urmăreau, în principal, scopuri fiscale.
Primul recensământ modern, bazat pe înregistrarea nominală, directă şi
universală, pe baza unei formular unic şi într-o perioadă relativ scurtă de timp a fost
efectuat în anul 1838. De atunci şi până în zilele noastre s-au mai efectuat pe teritoriul
de astăzi al României încă 11 recensăminte moderne, cel din anul 2002 ocupând locul al
12-lea.
Estimarea numărului de locuitori dintre două recensăminte se poate face
prin diferite metode. Obişnuită este cea a interpolării pe baza calculului raţiei anuale de
creştere a populaţiei în intervalul dintre două recensăminte.
Recensământul populaţiei constă în observarea statistică, de obicei exhaustivă, având
drept obiectiv înregistrarea populaţiei la un moment dat împreună cu o serie de
caracteristici demografice şi socio-economice : domiciliul, vârsta, sexul, starea civilă,
cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă, categoria socială, ocupaţia, etc.,
organizată în vederea determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale a
populaţiei.
Practica recensămintelor recomandă ca înregistrarea populaţiei să se
efectueze în clădirile în care locuieşte permanent sau temporar.
Pentru a asigura caracterul unitar şi complet al înregistrării este nevoie să
se definească cu precizie diversele categorii de populaţie în funcţie de situaţia concretă
la momentul critic. Momentul critic precede perioada de înregistrare. Deşi nu este
obligatoriu, perioada de înregistrare este delimitată de ziua al cărei început este marcat
de momentul critic şi durează până la terminarea înregistrărilor pe întreg teritoriul ţării.
Având drept criteriu situaţia populaţiei dintr-o anumită localitate în
momentul critic al recensământului, se definesc două categorii principale:
-populaţia stabilă a localităţii;
98

-populaţia prezentă în localitate.


La rândul lor, fiecare din aceste categorii principale se subdivizează în
categorii secundare în funcţie de domiciliul stabil.
Populaţia stabilă a localităţii este constituită din totalitatea persoanelor
care îşi au domiciliul stabil în acea localitate.
La momentul critic al recensământului populaţia stabilă a localităţii se
poate afla în următoarele situaţii:
-este prezentă la domiciliul stabil alcătuind populaţia stabilă prezentă;
-absentează de la domiciliul stabil fiind prezentă în clădiri de locuit din alte
localităţi, constituind categoria de populaţie absentă temporar;
-absentează întâmplător de la domiciliul stabil şi nu se află în clădiri de
locuit situate în alte localităţi (persoane la lucru în schimb de noapte, în mijloace de
transport, etc.) alcătuind categoria de populaţie absentă întâmplător. Această ultimă
categorie se asimilează direct categoriei de populaţie stabilă prezentă.
Populaţia prezentă într-o localitate este constituită din totalitatea
persoanelor care în momentul critic al recensământului se aflau în clădiri de locuit din
localitatea respectivă.
In funcţie de domiciliul stabil populaţia prezentă dintr-o localitate se
subdivizează în următoarele categorii:
-populaţia stabilă prezentă formată din totalitatea persoanelor care
întrunesc concomitent două calităţi: au domiciliul stabil în acea localitate iar în
momentul critic se aflau prezente la acest domiciliu;
-populaţie temporar prezentă alcătuită din totalitatea persoanelor care în
momentul critic se aflau în clădiri de locuit situate în localitatea respectivă dar care
aveau domiciliul stabil în alte localităţi.
Se poate constata că cele două categorii principale de populaţie au ca
element comun populaţia stabilă prezentă. Cunoscând şi celelalte categorii secundare de
populaţie se poate stabili indirect efectivul fiecărei categorii principale de populaţie
utilizând una din relaţiile:
99

Pst = Pp - Pt + At
Pp = Pst + Pt - At , în care:
Pst = efectivul populaţiei stabile
Pp = efectivul populaţiei prezente
Pt = efectivul populaţiei prezente temporar
At = efectivul populaţiei absente temporar
Pentru o anumită localitate este imperios necesar să se cunoască atât
populaţia stabilă cât şi populaţia prezentă, fiecare categorie având un rol distinct în
organizarea activităţilor economico-sociale. Astfel, efectivul populaţiei stabile se are în
vedere în cazul elaborării programelor de sistematizare, a construcţiilor de locuinţe, etc.
Populaţia prezentă intervine în fundamentarea activităţilor de
aprovizionare, a transportului în comun, etc.
Cunoaşterea concomitentă, pentru fiecare localitate atât a populaţiei stabile
cât şi a populaţiei prezente poate servi şi ca mijloc de verificare a gradului de cuprindere
a populaţiei prin recensământ. La nivelul întregii ţări efectivul populaţiei prezente
stabile trebuie să fie aproximativ egal cu efectivul populaţiei deoarece o persoană
absentă temporar într-o localitate se regăseşte într-o altă localitate (cu excepţia
persoanelor aflate în străinătate în momentul critic).
Recensămintele moderne se caracterizează prin următoarele trăsături:
1.Sunt efectuate în scopuri statistice, spre deosebire de recensămintele
fiscale, înregistrările administrative;
2.Sunt iniţiate pe baza unui act normativ de stat (lege, decret);
3.Se referă la un teritoriu bine determinat, acela asupra căruia se exercită
suveranitatea statului respectiv;
4.Au un caracter de universalitate în sensul că ele cuprind întreaga
populaţie;
5.Inregistrarea este obligatorie pentru toate persoanele care constituie
obiectul recensământului;
100

6.Operaţia de înregistrare se referă la acelaşi interval de timp pentru


întreaga populaţie (simultaneitatea);
7.Informaţiile se obţin direct de la populaţie;
8.Metodologia de înregistrare şi programa de observare au un caracter
unitar pentru întreg teritoriul recensământului;
9.Unitatea de înregistrare este persoana, chiar dacă unitatea de recensământ
este familia sau gospodăria.
Recensămintele se efectuează fie autonom, fie combinate cu cele ale
locuinţelor, profesiunilor.
In cazul în care nu s-au făcut recensăminte, se fac cercetări parţiale pe
eşantioane reprezentative aplicându-se procedeele de calcul ale reprezentativităţii, al
estimării exactităţii cercetării, al gradului de variabilitate a fenomenelor demografice.

9.4.Piramida populaţiei

Structura populaţiei pe sexe şi grupe de vârstă (sau vârste) îşi găseşte o


expresie grafică în piramida vârstelor ori piramida populaţiei. Construirea graficului se
face astfel: pe axa absciselor, care este baza piramidei, se notează numărul persoanelor
din grupa de vârstă sau vârsta respectivă ; pe ordonată se marchează grupele de vârstă
sau vârstele de la 0 la 100 de ani (înălţimea piramidei). Unind extremităţile piramidei se
obţin figuri deosebite, asemănătoare cu un triunghi, un clopot, o amforă şi altele (însă
niciodată identice cu o piramidă).
Piramida cuprinde cunoscutele trei grupe de vârstă (0-14, 15-59 şi 60 şi
peste 60 de ani) care, datorită variaţiei în ceea ce priveşte ponderea lor în ansamblul
colectivităţilor umane, pot pune în evidenţă trei tipuri de populaţie:
a)cu o proporţie mare de tineri şi o proporţie mică de bătrâni;
b)cu o proporţie mică de tineri şi o proporţie mare de bătrâni;
101

c)cu proporţii de tineri şi bătrâni relativ asemănătoare cu predominanţa


ultimilor.

Vârsta

90

59

14

a b c d

Când o populaţie are o natalitate şi o mortalitate mare, care afectează mai


ales vârstele copilăriei, laturile piramidei se curbează cu concavitatea în interior
(piramida d).
După cum observăm, dreptunghiurile care reprezintă numărul persoanelor
de o anumită vârstă sau o anumită grupă de vârste nu sunt egale la lungime (de unde şi
formele diferite ale piramidelor). Cauzele care pot modifica lungimea acestor
dreptunghiuri sunt următoarele:
1.Efectivul populaţiei născute într-un anumit an;
2.Acţiunea mortalităţii asupra populaţiei la diferiţi ani după naştere;
3.Volumul persoanelor migrate (imigrate sau emigrate).
Urmărirea relaţiilor dintre piramida vârstelor şi mişcarea naturală a
populaţiei arată că îmbătrânirea unei populaţii are loc în două feluri. Există o
îmbătrânire prin baza piramidei ca urmare a reducerii natalităţii şi creşterii ponderii
sexogenarilor. Dar poate avea loc o îmbătrânire de vârf a piramidei când eforturile de
102

combatere a deceselor sunt eficiente datorită dezvoltării asistenţei medicale şi a unor


acţiuni de igienă şi sociale.

9.5.Principii metodologice

Punctele de vedere noi în ceea ce priveşte modul de calcul al datelor care


ilustrează natalitatea şi mortalitatea au izvorât dintr-o analiză a esenţei acestor fenomene
şi nu numai ca o necesitate de preciziune matematică.
Astfel, timp îndelungat, numărul naşterilor şi al deceselor a fost raportat la
totalul populaţiei. Aceşti indici, aşa-numiţi bruţi, sunt utilizaţi şi în prezent în statisticile
naţionale şi internaţionale, ei permiţând comparaţii utile. Analiza efectuată pe baza lor
este însă sumară şi uneori insuficient de corectă. Mai exact spus, indicii bruţi servesc
numai anumitor cerinţe şi numai până la un anumit nivel al analizei demografice.
Diferite studii demografice au arătat necesitatea adâncirii analizei.
Raportarea nou-născuţilor la întreaga populaţie are de la început o premisă greşită ; în
totalul populaţiei intră nu numai femeile apte de procreaţie, ci şi fetele sub 15 ani şi
femeile peste 49 de ani, precum şi bărbaţii de toate vârstele şi copiii de sex masculin.
Deci raportarea în cazul indicilor bruţi nu se face între mărimi care au legături directe.
De aceea s-a ajuns la un indice mai subtil - cel al fertilităţii - care
raportează nou-născuţii la femeile de vârstă fertilă, între 15 şi 49 de ani. Acest indice
specializat permite în acelaşi timp calcularea indicilor de fertilitate pe grupe de vârstă.
Astfel s-a putut observa că fenomenul scăderii fertilităţii nu se petrece în aceeaşi măsură
la toate vârstele. Este posibil, de exemplu, ca în unele cazuri reducerea să privească
îndeosebi grupe între 20-30 de ani (vârsta fertilităţii maxime).
Un fenomen asemănător are loc şi în ceea ce priveşte mortalitatea. Calculul
indicilor mortalităţii pe vârste şi grupe de vârste permite o analiză judicioasă a
contribuţiei fiecăreia dintre ele la nivelul general al mortalităţii. Acesta este un fapt
103

important. Este de ajuns să menţionăm că mortalitatea infantilă (până la 1 an) poate


constitui 10-20% din masa deceselor.
Si în cazul nupţialităţii putem utiliza mai mulţi indici. O raportare a
căsătoriilor la totalul populaţiei are acelaşi caracter foarte general şi inexact, remarcat şi
cu prilejul natalităţii. Dacă însă raportarea se face separat pe fiecare sex, după starea
civilă şi mai ales după grupurile de persoane apte de căsătorie, atunci nupţialitatea poate
fi analizată mai temeinic.
In acelaşi sens indicele divorţurilor obţinut din raportarea desfacerilor de
căsătorii la totalul populaţiei este inferior celui rezultat din raportarea divorţurilor la
numărul căsătoriilor.
Un moment important în analiza demografică constă în trecerea de la indici
la coeficienţi. Coeficientul este tot un tip de indice, însă mult superior deoarece decurge
dintr-o viziune probabilistică a evenimentelor demografice. De exemplu, coeficientul
măsoară riscul pentru persoanele care ating 20 de ani de a deceda între 20 şi 21 de ani
sau între 20 şi 25 de ani. Calculul coeficienţilor însă presupune un mod nou de a urmări
fenomenele sau evenimentele demografice. In timp ce observaţia surprinde, în cazul
indicilor, un moment din evoluţia lor (de exemplu, decesele care au survenit la toată
populaţia, deci la toate vârstele într-un anumit an), coeficienţii presupun urmărirea unei
generaţii până la dispariţie pentru a vedea cum acţionează asupra ei un anumit fenomen
demografic la diferite vârste.
Astfel, când analiza se aplică unei categorii de evenimente trăite de un
ansamblu de generaţii sau cohorte pe timp de un an (sau un grup de ani), este vorba de
analiza transversală sau analiza de moment. Dacă analiza demografică se aplică
evenimentelor trăite de aceleaşi generaţii sau cohorte se consideră că avem de-a face cu
o analiză longitudinală sau analiză pe cohortă.
104

CURS NR.X
DEMOGRAFIA SI DEZVOLTAREA ECONOMICO-SOCIALA

10.1.Corelaţii şi legităţi

In dorinţa de a stabili corelaţii şi a găsi legităţi, demografia apelează şi la


alte discipline. Pe lângă datele obişnuite privind natalitatea, mortalitatea, sporul natural,
reproducţia, migraţia, analiza demografică trebuie să cuprindă şi informaţii asupra
resurselor naturale, producţiei, muncii, investiţiilor, veniturilor, grupelor sociale,
profesiilor, alimentaţiei, nivelului de instruire, sănătăţii, locuinţei, culturii, asigurărilor
sociale, politicii sociale, economiei, demografiei, ş.a.m.d. Aceste informaţii sunt
necesare în măsura în care constituie factori de influenţă a fenomenelor demografice.
Aşa cum şi alte ştiinţe utilizează datele demografice pentru descrierea şi analizarea
fenomenelor specifice care fac obiectul lor de studiu, demografia are domenii pe care le
abordează şi domenii la care face apel pentru a explica structura şi mişcarea populaţiei.
Nu pot fi înţelese situaţiile şi modificările demografice fără a cunoaşte corelaţiile lor cu
factorii mediului fizic şi social.
După Sauvy, schema de studiu a evoluţiei şi condiţiilor situaţiei
demografice ar fi următoarea:
-Nivelul de trai şi de dezvoltare, costul creşterii (generaţiilor noi),
investiţiile demografice, resursele naturale, diviziunea muncii, cheltuielile generale ale
naţiunii, factorii naturali de dezvoltare, îmbătrânirea;
-Munca, şomajul şi utilizarea forţei de muncă, maşinismul, progresul
tehnic;
-Îmbătrânirea fizică, pensiile;
-Populaţia activă, populaţia pe profesii, pregătirea tehnică şi culturală,
populaţia şcolară şi universitară, mobilitatea socială;
105

-Regimul agrar, resursele alimentare, depopularea rurală, conservarea


solurilor;
-Familia, condiţiile de viaţă, fiscalitatea familială, alocaţiile familiale,
munca femeii, căsătoria, divorţul;
-Locuinţa, urbanizarea, amenajarea teritoriului, regionalizarea,
descentralizarea, migraţiile interne;
-Migraţiile internaţionale, naturalizarea, culturalizarea, coexistenţa a două
populaţii;
-Sănătatea, igiena, longevitatea, plăgile sociale, alcoolismul, personalul
medical, asigurările de boală, fecunditatea fiziologică, mijloacele anticoncepţionale,
avortul;
-Genetica populaţiei, ereditatea şi mediul, consanguinitatea, sterilizarea.
Nu toţi aceşti factori au o importanţă egală iar intensitatea acţiunii fiecăruia
se modifică în timp. In mod practic asocierea datelor pentru toţi aceşti factori reprezintă
un efort imens iar stabilirea simultană a corelaţiilor multiple pe care le implică nu s-a
putut realiza încă matematic.
In mod obişnuit se fac corelaţii, mai mult sau mai puţin reuşite, dintre
populaţie (sau un component al ei) pe de o parte, şi un alt factor din cei cuprinşi în
schemă (de exemplu, nivel de trai, gradul de utilizare a forţei de muncă, alimentaţia,
ş.a.m.d.).

10.2.Populaţia şi resursele naturale

Exploatarea resurselor naturale impune investiţii, forţă de muncă, tehnică,


organizarea producţiei, care vor fi analizate mai departe.
In prezent sunt arate cca. 1 miliard de hectare, adică de 8 ori mai puţin
decât este posibil. Solul însă constituie numai o condiţie fundamentală în obţinerea
anumitor culturi. Este important modul în care se lucrează pământul dar şi cerinţele pe
106

care trebuie să le satisfacă roadele pământului. Accesul la produsele agricole şi felul


consumului acestor produse fac să existe mari oscilaţii în calculul mediei de consum pe
cap de locuitor.
Bine lucrat, un hectar de pământ poate hrăni aproximativ 10 oameni.
Suprafaţa arabilă poate fi mărită până la 10 miliarde de hectare ceea ce indică
posibilitatea hrănirii, la nivelul tehnicii actuale, a unui număr de 70 de miliarde de
oameni. Este puţin probabil ca populaţia Pământului să atingă cifra de locuitori pe care
ar permite-o mijloacele şi resursele de trai ale planetei noastre.
Energia solară are o influenţă considerabilă în obţinerea mijloacelor de
alimentaţie. Anual, pe suprafaţa Pământului ajung 55.71020 calorii de energie solară
adică în medie 1,08 x 1012 km2. Calculele au arătat că pentru crearea normei anuale de
alimente pentru om vegetalele trebuie să fixeze 5,9 milioane calorii de energie solară.
Prin folosirea acestei energii se pot obţine pe fiecare km2 alimente pentru 10.000 de
oameni iar de pe suprafaţa actuală pentru 143 miliarde de oameni (fără a însuma energia
solară de pe mări şi oceane).
Un alt grup de resurse importante în dezvoltarea social-economică a ţărilor
şi creşterea populaţiei este alcătuit de substanţele minerale necombustibile. Odată cu
dezvoltarea industriei tot mai multe din aceste substanţe, cantitativ şi calitativ, capătă o
largă întrebuinţare. Un loc important îl ocupă în special fierul, aluminiul, arama,
plumbul, zincul şi sulful. Relaţia dintre resursele minerale şi populaţie trece prin
producţie, industrie şi nivel de trai. De aici izvorăşte necesitatea de a lua în consideraţie,
odată cu dezvoltarea economică generală a unei populaţii şi elementele care pot
contribui ca această dezvoltare să atingă un anumit nivel într-un anumit timp.
Progresele industriei maselor plastice, a fibrelor şi firelor sintetice au
consecinţe favorabile în rezolvarea unor probleme social-economice.
Cărbunele, petrolul şi sarea pot servi la asigurarea unor mari cantităţi de
bunuri necesare omenirii.
Prin urmare, inventarierea sumară a celor mai de seamă resurse naturale de
care dispun oamenii în condiţiile actuale ale progresului tehnic indică posibilitatea
107

ameliorării condiţiilor de viaţă chiar dacă numărul va continua să crească depăşind cele
mai exagerate previziuni.
In perioada actuală economia mondială se află într-o profundă criză de
sistem, o criză politică, economică, socială, ecologică, morală, care a cuprins toate
ţările: cele industrializate, ţările în curs de dezvoltare, fostele ţări socialiste.
Nu există un sistem economico-social ideal, însă actualul model de
dezvoltare, model sălbatic, devastator, trebuie înlocuit cu un model nou, de economie
durabilă.
In ceea ce priveşte securitatea alimentară a populaţiei la nivelul planetei şi
a fiecărei ţări se pot enunţa următoarele probleme în strânsă conexiune unele cu altele:
-Necesitatea modelării cererii potenţiale de consum a populaţiei, în special
în ţările în curs de dezvoltare, prin reglarea creşterii demografice, pornind de la
principiul că planeta nu este o crescătorie şi cu atât mai mult o îngrăşătorie de oameni;
-Lichidarea structurilor agrare anacronice, modernizarea relaţiilor agrare,
protecţia economică (subvenţii, preţuri), protecţie socială (raport de venituri),
managementul agricol;
-Accesul populaţiei la achiziţionarea de bunuri agroalimentare pe baza
creşterii veniturilor şi a cererii solvabile. Supravegherea de către societate a controlului
asupra indicilor de preţuri la bunurile de consum şi servicii pentru populaţie, menţinerea
sub control a inflaţiei şi creşterea puterii de cumpărare a populaţiei se înscriu ca tendinţe
generale în aproape toate ţările lumii;
-Problema asigurării securităţii alimentare nu este numai o chestiune de
producţie ci şi una de distribuţie. Aceasta înseamnă reglarea pe baze echitabile a
comerţului internaţional de produse agroalimentare între ţările industrializate şi cele în
curs de dezvoltare;
-Valorificarea superioară a materiilor prime agroalimentare prin:
a)convertirea eficientă a caloriilor vegetale în calorii animale prin
mecanismul biologic al animalelor;
108

b)prelucrarea semiindustrială şi industrială a materiilor prime vegetale şi


animale;
c)economisirea resurselor alimentare şi menţinerea însuşirilor naturale ale
acestora;
-Trebuie schimbată optica existentă în prezent asupra ajutorului alimentar
mondial care, din ajutor ,,umanitar” trebuie convertit în ajutor economic efectiv pentru
acele ţări care au nevoie de elaborare de programe concrete de dezvoltare.
In ultimă analiză, problema alimentaţiei nu se poate soluţiona pe deplin
decât printr-o soluţie bazată pe ştiinţă, adică prin armonizarea politicilor economice,
sociale, demografice şi ecologice, cu cele ale rezultatelor cercetărilor economico-
ştiinţifice.

10.3.Populaţia şi dezvoltarea economică

Acţiunea complexă, reciprocă şi simultană a factorilor economici şi


demografici este un fapt.
Intre creşterea populaţiei şi dezvoltarea economică există o relaţie directă
care îşi reduce într-o oarecare măsură importanţa în condiţiile progresului tehnic din
ţările dezvoltate, factorul demografic nemaiavând un caracter indispensabil sub aspect
cantitativ.
Un fenomen particular îl constituie o relaţie economică pusă în evidenţă
încă din secolul trecut. Tallqvist scria în 1878 că în Franţa natalitatea este invers
proporţională cu cifra medie de depuneri la casa de economii (pe cap de locuitor). Deci,
scăderea natalităţii ar fi, în general, rezultatul spiritului de prevedere.
Numeroase sunt studiile care demonstrează practic că mijlocul principal de absorbţie a
unei populaţii în creştere constă în progresul tehnic, fenomen care se însoţeşte de o
mobilitate spaţială şi socială ce deplasează populaţia activă din agricultură în industrie şi
în sectorul terţiar (servicii publice). După Sauvy, progresul tehnic ori investiţiile pot fi
109

,,procesive”, când determină creşterea utilizării forţei de muncă şi ,,recesive”, în


cazul reducerii acesteia. Exemplele clasice sunt cele care se referă la agricultura
extensivă şi respectiv, agricultura intensivă. Modul în care se obţine dezvoltarea unei
economii, ritmul introducerii progresului tehnic, felul şi cantitatea de forţă de muncă
care se ,,eliberează” pentru şomaj ori pentru alte ramuri de producţie, deplasarea şi
eventuala plasare a suprapopulaţiei rezultate, influenţează considerabil demografia unei
populaţii. Acestea impun o atenţie deosebită în orientarea investiţiilor şi utilizarea lor
într-un anumit interval de timp.
Unii autori au căutat să găsească un raport între creşterea populaţiei şi
dezvoltarea economică pe baza evaluării costului creşterii unui copil până la vârsta când
acesta începe să producă şi să ramburseze societăţii sumele cheltuite. Astfel, Singer
presupune, pe baza unor calcule, că până la vârsta de 15 ani copiii reprezintă un pasiv de
o unitate pentru fiecare an de vârstă pentru ca după 15 ani fiecare an de muncă să
ramburseze cheltuielile întreţinerii sale în perioada copilăriei. Deci, la 30 de ani (după
15 ani de muncă) orice om şi-a achitat datoria şi devine o persoană care se întreţine şi
poate întreţine încă o persoană în plus. Desigur, datele şi ipotezele au deocamdată un
aspect teoretic.

10.4.Costul unui bătrân şi preţul unui copil

Indiferent de condiţiile sociale şi politice fiecare om, în cursul vieţii sale,


trece, din punct de vedere al relaţiilor economice cu societatea, prin trei etape
principale:
110

Copilăria Perioada productivă

Naştere Deces

Bătrâneţea

a)în prima perioadă -copilăria- omul consumă fără a produce;


b)în a doua perioadă -productivă-omul poate produce la început tot atât de mult cât
consumă iar apoi mai mult decât consumă;
c)în a treia perioadă -bătrâneţea- omul consumă fără a produce.
Este o schemă de analiză a structurii populaţiei dar care în unele situaţii se
modifică în ce priveşte evoluţia sus menţionată. Astfel, copiii pot începe munca
productivă timpuriu, o parte a persoanelor adulte sunt inapte de muncă sau dacă sunt
apte pot fi neocupate, un mare număr de femei nu sunt încadrate în munca productivă
prestând totuşi un alt tip de muncă, în gospodăria proprie (muncă ce poate fi evaluată),
numeroşi bătrâni îşi continuă activitatea profesională, permanent o mare parte a tinerilor
îşi satisfac serviciul militar ori îşi continuă studiile mai mulţi ani după vârsta legală de
intrare în muncă.
Modul în care este repartizată populaţia pe aceste perioade ale existenţei
umane are o mare importanţă din punct de vedere social-economic şi demografic
deoarece consumul întregii colectivităţi umane se face pe baza producţiei realizată
numai de o parte a ei.
Observaţia demonstrată la începutul secolului XX de suedezul Sundborg
după care, în condiţii normale, în toate ţările ,,vârsta între 15 şi 50 de ani cuprinde
aproximativ jumătate din populaţia totală”, se verifică şi astăzi. Aceasta însemnă că
mişcarea naturală modifică extremităţile populaţiei menţinând proporţia mare a copiilor
în detrimentul procentului redus al bătrânilor în ţările în curs de dezvoltare ori sporind
111

proporţia bătrânilor în condiţiile naşterii unui număr relativ mic de copii, ca în ţările
dezvoltate. Apare ca şi cum populaţia basculează în jurul unui ax central care ar fi o
anumită vârstă mijlocie, copiii şi tinerii fiind ,,înlocuiţi” de bătrâni în cadrul unui proces
de îmbătrânire a populaţiei.
Mult timp s-a crezut că îmbătrânirea populaţiei se datorează scăderii
mortalităţii şi prelungirii vieţii, confundându-se îmbătrânirea ansamblului cu creşterea
longevităţii membrilor acestuia. S-a demonstrat însă că îmbătrânirea populaţiei, până în
prezent, a rezultat în principal din scăderea fertilităţii, procesul social al îmbătrânirii
unei colectivităţi fiind o problemă de raport numeric între generaţii.
Unele cercetări efectuate sub egida O.N.U. au arătat anumite corelaţii între
indicele de reproducţie brută (numărul născuţilor vii la 1 sau 1.000 de femei în vârstă de
15-49 ani, fără a include în calcul mortalitatea feminină) şi speranţa de viaţă la naştere
pe de o parte şi structura pe grupe de vârstă a populaţiei, pe de altă parte. Aceste
corelaţii subliniază importanţa reducerii fertilităţii în sporirea proporţiei de îmbătrânire a
populaţiei. Reducerea reproducţiei se manifestă mai net în acest proces decât scăderea
mortalităţii care se reflectă în creşterea speranţei de viaţă.
Schimbările care intervin în structura pe vârste a populaţiei sub influenţa
diferitelor regimuri demografice - şi aici avem în vedere în primul rând scăderea
fertilităţii iar în al doilea rând creşterea speranţei de viaţă ca urmare a reducerii
mortalităţii - ridică probleme sociale şi economice complexe, legate de raportul dintre
copii, adulţi şi bătrâni.
Ideea că scăderea fertilităţii - cazul ţărilor dezvoltate cu o creştere lentă a populaţiei -
modificând structura pe vârste aduce prejudicii economice merită să fie discutată. In
primul rând nu numai bătrânii ci şi copiii sunt inactivi astfel că, în timp, creşterea
proporţiei bătrânilor este compensată de scăderea imediată a proporţiei copiilor. Dovadă
că proporţional povara nu creşte pe seama adulţilor este sporirea grupelor de 15-59 ani
în condiţiile reducerii fertilităţii.
Nu se poate ignora faptul că dacă imediat îmbătrânirea nu are un efect
defavorabil asupra economiei, contrar chiar, crescând proporţia populaţiei active,
112

aceasta are de suportat poveri mai reduse, într-un interval mai lung economia se va
resimţi de pe urma bătrânilor, consecinţele acestei situaţii putând deveni serioase în
condiţiile unei epoci de sporire rapidă a progresului tehnic.
Disputa asupra perspectivelor economice ale unei populaţii care creşte lent
datorită nivelului moderat al fertilităţii are însă şi unele implicaţii de ,,cost” ale
întreţinerii diferitelor grupe de vârstă. Unii autori, recunoscând cele expuse mai sus,
afirmă că astăzi copilul costă mai mult decât ieri, iar, în plus, tinerii încep să înapoieze
ce au primit din partea societăţii mai târziu ca în trecut. Pe de altă parte, alţi autori
consideră că sarcina economică pentru un bătrân este mai mare decât cea pentru un
tânăr.
In privinţa avantajelor creşterii populaţiei adulte apte de muncă problema
nu poate fi rezolvată strict aritmetic, cantitativ. Calitatea acestei populaţii productive
capătă o importanţă tot mai mare. In acest sens trebuie avut în vedere faptul că, în
perspectivă, reducerea fertilităţii îmbătrâneşte şi structura pe vârste a populaţiei adulte
determinând o seamă de consecinţe legate de scăderea randamentului la unele vârste
înaintate. Pe de altă parte apar inerente dificultăţi de adaptare ale muncitorilor vârstnici
la tehnica nouă în permanent progres.
De asemenea, elemente legate de şcolarizare, sistem de pensionare, etc. pot
influenţa atât cantitatea cât şi calitatea populaţiei active.
113

CURS NR.XI
RELATIA POPULATIE - ECONOMIE

11.1.Creşterea demografică în relaţia populaţie-economie

După Hagen există trei cazuri de creştere demografică care ilustrează


relaţia populaţie-economie.
Primul caz are la bază scăderea mortalităţii ca urmare a introducerii
mijloacelor medicinii preventive şi igienei publice. Acestei scăderi a numărului
deceselor îi corespunde cu întârziere o scădere a natalităţii fapt ce determină în
intervalul dintre cele două modificări o creştere a sporului natural.
Luăm două exemple semnificative, dintre care unul în trecut şi altul în
prezent. In a doua jumătate a secolului al XIX-lea mortalitatea în Suedia începe să scadă
trecând de la peste 21,0‰ în 1861-1870 la 14,0‰ în 1901-1910 şi la aproximativ
10,0‰ în 1931-1940, nivel care, cu mici modificări, se păstrează şi în prezent. In
această perioadă natalitatea în Suedia evoluează întrucâtva diferit menţinându-se în jurul
lui 30,0‰ până la începutul secolului XX, pentru ca apoi să se reducă în două decenii
la un indice oscilând între 15,0 şi 20,0‰, nivel care-l prezintă şi astăzi. Deci intervalul
dintre momentul modificării mortalităţii şi momentul modificării natalităţii este de
aproximativ jumătate de secol, în care sporul creşte de la 10,0‰ la 15,0‰.
Al doilea exemplu, mai recent, priveşte o ţară în curs de dezvoltare, cum
este Mexicul. Cu foarte mici oscilaţii natalitatea este cantonată de decenii la un nivel
între 40,0 şi 45,0‰, în timp ce mortalitatea, care atingea 22,9‰ în 1938, a trecut la
16,2‰ în 1950 şi apoi la un indice de 10,0‰ după 1960. In condiţiile unui spor care a
trecut de la 20,0‰ la aproape 35,0‰ nu se întrevede momentul începerii declinului
natalităţii. Acest exemplu, care cu mici deosebiri este valabil pentru un număr foarte
mare de ţări în curs de dezvoltare, demonstrează că nu orice creştere a populaţiei se
114

explică (cel puţin în principal) prin sporirea venitului individual deasupra nivelului de
subzistenţă.
Al doilea caz de creştere demografică are la bază ameliorarea venitului
individual prin punerea în valoare a noi teritorii şi progresul tehnic. Dacă punerea în
valoare a noilor teritorii lărgeşte economia şi asigură nevoile unui număr mai mare de
oameni, fără a afecta sensibil venitul individual, cum a fost cazul unor ţări occidentale la
începutul perioadei de dezvoltare capitalistă, progresul tehnic sporeşte în principal
venitul individual influenţând favorabil sănătatea şi reducând mortalitatea populaţiei,
situaţie care poate fi întâlnită în S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă. In ambele
cazuri sporul natural creşte, numai că în primul prin plusul de naşteri iar în al doilea prin
minusul de decese.
Al treilea caz prezintă situaţia particulară a ţărilor capitaliste care, deşi
între cele două războaie mondiale au atins nivelul cel mai scăzut de naşteri, după al
doilea război mondial, ulterior perioadei de ,,recuperare a naşterilor”, caracteristică
epocilor postbelice, natalitatea a început să crească (,,baby-boom”). Această situaţie
demonstrează încă o dată că, în contrazicere cu ideile malthusiene, creşterea populaţiei
suscitată de creşterea produsului naţional şi ameliorarea venitului individual nu a
influenţat negativ situaţia materială. Socotind indicele produsului naţional brut în preţuri
constante egal cu 100 în 1950, evoluţia lui între 1938 şi 1961 a fost pentru S.U.A. de la
55 la 155 iar pentru Canada de la 51 la 168, în timp ce indicele reproducţiei nete a
populaţiei (număr născuţi vii de sex feminin la 1000 de femei de 15-49 de ani, ţinând
cont şi de mortalitatea feminină) a sporit între 1935 şi 1960 de la 975 la 1716 pentru
S.U.A. şi de la 1173 la 1810 pentru Canada.
115

11.2.Factorii economici şi factorii demografici

Relaţiile dintre factorii economici şi factorii demografici au un caracter


istoric şi concret. In orice situaţie ele au însă un caracter de interdependenţă fapt care
explică interesul multor discipline pentru studiul populaţiei.
După Jaffe, în procesul natalităţii s-ar manifesta trei tipuri de relaţii:
-tipul A = factori care acţionează împreună pentru a produce un efect
interdependent, conjugat;
-tipul B = factori care acţionează independent dar în relaţie cu un alt factor
astfel că prezenţa acestuia potenţează acţiunea primilor;
-tipul C = factori nelegaţi funcţional care acţionează independent, deşi
simultan.
Cu privire la inventarul variabilelor demografice şi al ipotezelor referitoare
la relaţiile acestora cu alte variabile social-economice există o serie de lucrări ale unor
autori cunoscuţi ca: Sauvy, Hauser, Kiser, Potter, Spengler.
Pornind de la ideea influenţei specifice şi diferite ca interval de acţiune
(imediată şi neimediată) a variabilelor economice şi demografice, Spengler a încercat o
clasificare a acestora considerând drept secundare variabilele cu acţiune imediată,
determinate de variabilele primare, care nu au o acţiune imediată.
Variabilele demografice secundare:
R = indice de creştere a populaţiei totale
r = sporul natural
n = migraţia internaţională netă
T = totalul populaţiei
Ca = compoziţia pe vârste a populaţiei
Cq = compoziţia calitativă a populaţiei după caractere genetice şi culturale
Cs = compoziţia pe sexe a populaţiei
Td = distribuţia internă a populaţiei totale
116

Cqs = Compoziţia calitativă a populaţiei pe profesii şi regiuni

Variabilele demografice primare:


M = mortalitatea
F = fertilitatea Valori trecute şi prezente
e = emigraţie ale variabilelor
i = imigraţie

Fd = fertilitatea diferenţială
Md = mortalitatea diferenţială
m = migraţie internă
md = migraţie diferenţială

Variabile economice secundare:


Y = produs net sau venit naţional
y = produs net sau venit pe persoană
Dy = distribuţia venitului la persoanele care compun populaţia
E = indicele ocupării forţei de muncă
C = consumul
Cc = compoziţia calitativă a consumului
Oc = compoziţia profesională a populaţiei

Variabile economice primare:


K = capital total
k = capital total pe persoană
l = pământuri sau alte resurse pe persoană
t = comerţ internaţional
D = distribuţia funcţională a venitului pe salarii şi profituri
117

S = volumul anual al economiei


I = volumul anual al investiţiilor
Ic = compoziţia calitativă a investiţiilor

Relaţii de dependenţă ale variabilelor economice:


Variabile economice independente Variabile economice dependente
Y K,l,t,S,I,Ic,Oc,Dy
y k,l,t,S,I,Ic,Oc,Dy
Dy D,t,k,l,I,S,Oc
E I,S,C,Oc
C,Cc D,Oc,Dy
Oc y,k,l,t,I,Dy

Relaţii între variabilele economice şi cele demografice:


1.Variabilele economice afectate de variabilele demografice
Y şi y R,T,Td,Ca,Cq,Cs şi posibil Cqs
K şi k R,T,Ca,Cq,Cs
l T,R,Td
D R,T,Cq,Td
Dy R,T,Cq,Td,Ca,Cs
t R,T,Cq
S R,T,Cq,Ca,Cs,Td
I R,Cq,Ca,Cs,Td
E R,T,Ca,Cq,Cs,Td
C şi Cc R,T,Ca,Td
Ic R,Ca,Td
Oc Cq,Cs,Td
118

2.Variabilele demografice afectate de variabilele economice:


M,F,e,i(r,R) Y,y,Dy,E,C,Oc,Cc
Fd,Md Oc,Dy,E
m,md,Td Oc,E,Dy
Cq,Cqs Oc,Dy,E
După Spengler, schimbările economice duc la schimbări demografice prin
producerea de modificări în grupa variabilelor demografice primare care, la rândul lor,
influenţează schimbarea variabilelor demografice secundare (schimbări care par a fi mai
semnificative pentru economişti).
Un alt grup de cercetători (Kiser, Tabak) numesc variabilele independente
sau exogene datele care acţionează asupra variabilelor dependente, fără a fi la rândul lor
influenţate de acestea. Acestea sunt variabilele explicative.
Variabilele dependente sau endogene sunt determinate de funcţionarea
sistemului în interiorul căruia sunt plasate ele şi se caracterizează prin numeroase
interacţiuni. Ele sunt variabilele explicate.
Variabilele nu sunt prin natura lor dependente sau independente : totul
depinde de problema studiată.
Variabilele utilizate de autorii sus amintiţi cuprind sfere de activitate mai
largi (grupuri de variabile) fără a merge la detaliile noţiunilor utilizate de Spengler şi
anume:
A.Variabile independente
A-1.Mediul social-cultural general = tradiţii, sisteme de valori, religie, concepţii despre
familie, sisteme de rudenie, situaţii sociale şi economice, etc.
A-2.Integrarea cuplului în acest mediu social-cultural = venit, educaţie, mobilitate
socială, geografică şi profesională, statutul şi rolul persoanelor, etc.
A-3.Grupul conjugal = înţelegere între soţi pe toate planurile, originea socială a soţilor,
stil de viaţă al familiei, aspiraţii sociale, etc.
A-4.Personalitatea = inteligenţă, afectivitate, teamă de naştere, independenţa femeii faţă
de bărbat, faţă de copii, în general, etc.
119

A-5.Conceptul familiei ideale = formarea, structura, mărimea, etc.


B.Variabile dependente
B-1.Variabilele demografice = vârstele mamei şi tatălui, situaţia civilă actuală şi trecută,
vârsta la căsătorie, durata căsătoriei, numărul copiilor născuţi, intervalul între naşteri,
etc.
B-2.Predispoziţie psihologică la prevenirea naşterilor = relaţii sexuale anterioare
căsătoriei, mijloace de prevenire a naşterilor.
B-3.Cunoaşterea mijloacelor de prevenire a naşterilor = legătura dintre soţi, legăturile
soţilor cu mediul, mijloace de informaţie, etc.
B-4.Experienţa cu mijloacele anticoncepţionale = regularitatea utilizării lor, etapele de
acceptare a mijloacelor, etc.
B-5.Eficacitatea acestor mijloace.
B-6.Fertilitatea persoanelor sau a familiilor.
In cadrul unui sistem de variabile economice cu rol hotărâtor asupra
mişcării populaţiei trebuie inclus atât grupul variabilelor demografice cât şi factorii
psihologici în care se reflectă cultura unei colectivităţi umane.
In complexul relaţiilor dintre factorii economici şi demografici, ecuaţia
resurse naturale-populaţie joacă un rol important. Istoria dezvoltării economice a arătat
cu prisosinţă aspectele multilaterale ale noţiunii de resurse naturale care trebuie luate în
consideraţie nu numai cantitativ ci şi calitativ. Apoi, influenţele resurselor naturale se
exercită atât direct cât mai ales indirect în contextul condiţiilor social-economice. O
seamă de factori importanţi, legaţi de dezvoltarea mijloacelor de muncă, nivelul tehnic-
ştiinţific, instituţiile social-politice, comerţul, intervin în utilizarea resurselor naturale şi
a relaţiilor acestora cu populaţia şi forţa de muncă. Intr-un studiu cu caracter
demografic, E. Ackermann formulează o ecuaţie a factorilor amintiţi:
RQ ( TA St ) + Es + Tr ± F ⎟ W
P=
S
în care:
120

P = populaţia
S = standardul de viaţă
R = totalul resurselor
Q = calitatea resurselor
T = tehnologia
A = administrarea factorului tehnologic
St = stabilirea resurselor
W = intensitatea uzurii resurselor
F = instituţia societăţii
Es = mărimea elementelor economiei
Tr = resurse adăugate prin comerţ
Există în această formulă două grupuri de factori care pot imprima un ritm
deosebit de dezvoltare societăţii şi populaţiei. Dacă primul este reprezentat de
standardul de viaţă, cel de-al doilea apare constituit de larga noţiune a culturii
(tehnologie, instituţiile societăţii).
121

CURS NR.XII
POLITICA DEMOGRAFICA

12.1.Complexitatea problematicii

Toate conducerile statale au făcut totdeauna şi politică demografică. O


anumită politică demografică a apărut abia în perioada când s-a aplicat cu o oarecare
perseverenţă un ansamblu de măsuri de ,,redresare” ori ,,limitare” a natalităţii, căci în
general aceasta a fost problema centrală a preocupărilor privind mişcarea populaţiei.
Experienţa a demonstrat că în demografie nu se mai pot face eforturi
temporare; numai preocupările sistematice aduc o contribuţie reală la dezvoltarea
economiei, culturii şi populaţiei. Atât teoretic cât şi practic cercetările şi acţiunile în
problema natalităţii sunt lipsite de semnificaţii şi eficienţă dacă se efectuează pe o
perioadă de 1-2 ani. Fenomenul demografic trebuie gândit pe un interval de 15 şi chiar
de 20 de ani. De aici decurge şi faptul că o conduită valabilă în politica demografică
constă în modul complex de abordare a problemelor. Aceasta înseamnă luarea în
considerare a tuturor factorilor capabili să influenţeze mai mult sau mai puţin numărul
naşterilor, stabilirea importanţei fiecăruia şi organizarea acţiunilor pe baza unei anumite
ierarhizări a ponderii tuturor factorilor.
In cunoaşterea căilor de acţiune şi alegerea mijloacelor se pot utiliza datele
recensămintelor şi ale evidenţei curente a populaţiei.
Studii făcute de Spengler, Sauvy, Kiser, Potter, Davis, asupra relaţiilor de
condiţionare între variabilele economice (şi desigur şi cele culturale) şi variabilele
demografice au dat unele indicaţii asupra căilor de acces spre schema unui plan de
acţiune multilateral în politica demografică:
1.Mediul geografic are o influenţă directă tot mai redusă. Indirect, prin
organizare socială şi nivelul tehnic al producţiei, mediul geografic şi în special resursele
122

naturale pot influenţa nivelul de viaţă şi prin aceasta mişcarea naturală şi mecanică a
populaţiei. In acest sens problema utilizării resurselor naturale în sprijinul dirijării
fenomenelor demografice este strâns legată de o anumită concepţie şi de acţiunea
respectivă în politica economică a statului.
2.Dezvoltarea economică include o multitudine de factori din care
principalii sunt: producţia şi modul de dezvoltare a factorilor de producţie, investiţiile,
diviziunea muncii şi forţa de muncă, comerţul, consumul, venitul naţional, venitul pe
cap de locuitor, utilizarea forţei de muncă, compoziţia profesională a populaţiei.
Numeroase studii s-au ocupat de relaţiile dintre venit şi utilizarea forţei de
muncă pe de o parte, şi fertilitatea, pe de altă parte. S-a constatat că proporţionalitatea
inversă, specifică unei perioade de dezvoltare a societăţii până la atingerea unui anumit
nivel de bunăstare, se transformă într-o relaţie directă din momentul sporirii substanţiale
a venitului pe cap de locuitor. Se cunoaşte faptul că în prezent investiţiile pot avea
eficienţă şi în regiunile şi centrele mai puţin populate. Odată începută construcţia unor
obiective noi populaţia muncitoare nu întârzie să apară. Problema care rămâne este
fixarea ei pe locul unde a venit să muncească. Pentru aceasta este nevoie de un efort
important în ceea ce priveşte ,,echipamentul terţiar” : instalaţiile de apă şi canalizare,
telecomunicaţii, magazine, şcoli, asistenţă medicală, instituţii culturale, etc. Volumul
acestui ,, echipament terţiar” trebuie să fie corespunzător numărului populaţiei. Trebuie
avut în vedere faptul că, în general, populaţia urbană se dublează la 25 de ani.
3.Analiza factorilor care sunt luaţi în considerare în studiul dezvoltării
economice nu poate ignora domeniul agriculturii.
Astfel, corespunzător gradului de introducere a progresului tehnic în
agricultură şi dependent de orânduirea socială respectivă şi de regimul de proprietate,
pot lua naştere o seamă de fenomene social-economice şi demografice cum sunt:
suprapopulaţia agricolă, migraţia spontană în masă ori dirijată a populaţiei de la sat la
oraş, îmbătrânirea populaţiei prin migrarea tinerilor, reducerea natalităţii şi fertilităţii, o
anumită ascensiune a mortalităţii.
123

In România postdecembristă statul, pe de o parte, s-a retras din economie, a


renunţat la principalele sale instrumente de reglare utilizate în orice economie de piaţă
(plan orientativ, programe, strategii de dezvoltare), iar pe de altă parte, prin
reprezentanţii săi şi mecanismele existente în condiţii de generalizare a corupţiei şi
jafului deschis din substanţa avuţiei naţionale, a dobândit noi funcţii şi noi atribuţii:
a)subevaluarea patrimoniului public din agricultura şi industria alimentară
în scopul vânzării acestuia agenţilor privaţi;
b)la adăpostul unei privatizări confuze, agricultura, ca şi toate celelalte
ramuri, a fost blocată economic prin generarea unor grave acte de corupţie, abuz de
putere, trafic de influenţă, concurenţă neloială, prin care s-a creat cale liberă îmbogăţirii
fără temei a unor persoane, în dauna avutului public;
c)constituirea unor societăţi mixte cu parteneri străini prin subevaluarea
patrimoniului părţii române şi supraevaluarea celui extern şi acceptarea unor clauze
dezavantajoase pentru ţară (importul de tehnologii învechite, instalaţii şi echipamente
uzate şi la preţuri mult superioare pieţei);
d)amploarea şi intensificarea actelor de distrugere a unei părţi din avuţia
publică, din patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie şi asociaţii
intercooperatiste din agricultură în cursul procesului de desfiinţare a acestora;
e)scurgerea de bunuri şi valori peste graniţă din sectorul public, prin
intermediul unor firme private;
f)lipsa unui sistem protecţionist al comerţului exterior a produs pagube
grave economiei;
g)politicile comerţului exterior cu produse agroalimentare au avut
implicaţii nefaste asupra tuturor verigilor lanţului economic: producţie, distribuţie, piaţă
internă, locuri de muncă, venituri, consum, care fac parte nu numai din sfera agriculturii
ci şi a economiei naţionale în ansamblu.
4.Utilizarea şi distribuţia forţei de muncă ocupă în ansamblul
transformărilor social-economice un loc important. S-a observat că absorbţia rapidă a
unei mase mari de oameni în procesul de producţie, odată cu trecerea la un ritm
124

accelerat de dezvoltare a economiei şi îndeosebi a industriei, are drept urmare în prezent


o reducere a fertilităţii oarecum proporţională cu nivelul rapid de creştere a nivelului
industriei.
In ţările dezvoltate diferitele niveluri ale unei categorii de muncitori
prezintă o fertilitate diferenţiată, cu atât mai ridicată cu cât venitul este mai ridicat.
Adaptarea la alte tipuri de profesii legate şi de schimbarea mediului
(migraţii interne sat-oraş, migraţii internaţionale) inhibă fertilitatea (în cazul deplasărilor
familiilor).
O depresiune a natalităţii indică perspectiva unei reduceri, într-o anumită
perioadă de timp, a forţei de muncă. Trebuie stabilit pentru fiecare situaţie în parte
volumul deficitului de braţe de muncă în funcţie de progresul tehnic şi productivitatea
muncii.
5.Condiţiile economice reprezintă factorul determinant principal în
influenţarea fenomenelor demografice, însă nu singurul. Ansamblul condiţiilor de
ordin social-cultural alimentează într-o măsură însemnată conţinutul psihologiei
comportamentului demografic.
In domeniul culturii îşi găseşte locul o activitate de propagandă având ca
obiectiv reglarea natalităţii într-o anumită direcţie. Oricare ar fi însă sensul educaţiei
maselor, politica demografică trebuie să aibă la bază îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
şi mai ales perspectivele asigurării permanente a unor condiţii favorabile de trai şi în
viitor.
6.Obiectul principal asupra căruia acţionează măsurile tuturor domeniilor
de activitate socială în problemele demografice rămâne familia. In influenţarea
comportamentului demografic al familiei pot fi deosebite mai multe etape, în fiecare
dintre ele acţionând măsuri specifice.
Există, în primul rând, ansamblul de condiţii legate de tradiţie şi al celor
imprimate de cultura şi legislaţia nouă care concură la influenţarea încheierii căsătoriilor
(influenţa părinţilor, situaţia profesională la căsătorie, baza materială a familiei).
Concepţia statală asupra căsătoriei, divorţului şi celibatului poate interveni modificând o
125

serie de factori ai acestor fenomene. Astfel, de exemplu, severitatea legislaţiei în


acceptarea divorţului sau impozitul pe celibat sunt mijloace de stabilizare şi dezvoltare,
în anumite limite, a familiei şi prin aceasta a descendenţei.
In al doilea rând poate fi aplicată de către stat o gamă variată de mijloace
de limitare ori stimulare a procreaţiei în rândul familiilor constituite. Astfel de măsuri
pot avea în vedere practica anticoncepţională şi avortul, alocaţiile familiale şi ocrotirea
mamei şi a copilului, protecţia femeii şi propaganda pro natalistă, avantaje speciale
(impozite, prime, concedii) familiilor cu copii. Toate aceste acţiuni pot fi utilizate dacă
este cunoscută concepţia familiei asupra descendenţei sale sau asupra familiei ,,ideale”.
7.In sfârşit, în politica demografică joacă un rol important, în ceea ce
priveşte natalitatea şi mortalitatea, măsurile cu caracter biologic şi medical legate de
ocrotirea sănătăţii. Noi elemente ale unor preocupări de ordin biologic şi genetic măresc
şansele de a interveni tot mai activ în previziunea şi acţiunea eugenică.

12.2.Studii de referinţă despre psihologia poporului român

• 1907 – Introducerea în psihologia poporului român de Dimitrie Drăghicescu


• 1910 – Psihologia poporului român de Constantin Rădulescu-Motru
• 1934-1935 – cercetările publicate de doctor G.Banu în Revista de Igienă Socială
• 1936 – Românismul – catehismul unei noi spiritualităţi de Constantin Rădulescu
Motru.
• 1939 – Schimbarea la faţă a României de Emil Cioran.
• 1939-1944 studiile publicate de dr Iuliu Haţieganu în revistele vremii : Viaţa
Universitară (Sibiu) şi Timpul (Bucureşti).

În studiile lor interbelice asupra trăsăturilor poporului român, aceşti intelectuali


au ajuns la aceeaşi concluzie ca şi un recent program de studii al Băncii Mondiale,
126

realizat sub conducerea lui Ismail Serageldin, vicepreşedintele acesteia : în structura


bogăţiei unei naţiuni, resursele umane deţin în medie 60%, capitalurile produse cca.
20% şi activele naturale cca. 20%. În 1907, sociologul Dimitrie Drăghicescu tipărea, la
Librăria Lem Alcalay din Bucureşti, fenomenala lucrare Din psihologia poporului
român, reeditată în 1996, în care înfăţişează condiţiile generale ale psihologiei
popoarelor, precum şi elementele psihologiei poporului român. O documentată şi
argumentată incursiune istorică prezintă condiţiile primei noastre formări etnice, apoi
sufletul românesc şi condiţiile sale de viaţă până la înfiinţarea Principatelor. O analiză
atentă a spiritului românesc este făcută după întemeierea Principatelor şi în timpul
dominaţiei otomane. Fin observator al realităţii, Dimitrie Drăghicescu studiază influenţa
factorilor fizici (climă, poziţie geografică), a culturii şi a religiei, precum şi a reformelor
instituţiilor româneşti asupra psihologiei poporului.
Însuşirile sufleteşti primordiale ale poporului român
• suntem neisprăviţi geograficeşte şi istoriceşte, suntem nevârstnici din punct de
vedere social.
• o a doua trăsătură mai pronunţată şi caracteristică istoriei noastre, care se
răsfrânge simţitor în natura sufletului nostru etnic, este pasivitatea, rezistenţa
defensivă, resemnată, supusă, înfrântă, lipsa de energie ofensivă.
• Modestia cuminţită, înţelepciunea resemnată, care caută să înlăture pericolele
prevenindu-le . [...] Într-un cuvânt, prudenţa dincolo de margine, calculul
urmărilor, răbdarea, îngăduinţa şi modestia timidă, sunt însuşiri pe care
împrejurările istorice le-au impus.
• timiditatea, paralizia voinţei, frica, lipsa de curaj au stăpânit şi mai stăpânesc încă
sufletul românilor.
• nota cea mai dominantă din sufletul nostru etnic [...] este neprevederea, nepăsarea,
care fac că aproape toate lucrurile la noi sunt provizorii şi efemere.
• incoerenţa şi slăbiciunea voinţei, lipsa de disciplină şi de metodă în acţiuni, lipsa
continuităţii în sforţări.
127

• un fel de pornire de libertate.


• inteligenţa bogată şi superioară, mentalitatea spiritului viu prea bine dotat şi
împodobit, fineţea, vioiciunea spiritului, uşurinţa înţelegerii lucrurilor .
• înfăţişarea plăcută, care nu este totdeauna lipsită de un anume gen de frumuseţe.
• rasa este occidentală , căci aminteşte în privinţa limbii şi fizionomiei pe italieni şi
spanioli; obiceiurile ei sunt orientate [...] voinţa şi munca românilor vor lua un
avânt măreţ şi ar putea ajunge odată ceea ce sunt azi voinţa şi munca englezilor.
[...] Acest suflet nou, inspiraţia şi avântul original, ce Carpaţii vor oferi lumii, vor
fi desigur mentalitatea românească, cu calităţile ei politice turnate şi desăvârşite
în operele originale şi caracteristice, de o valoare universală.
Principalele însuşiri ale românilor în viziunea lui Nicolae Iorga sunt :
adaptabilitatea bunătatea
vitejia inteligenţa
îndemânarea lenevia
lirismul marea putere de rezistenţă
ospitalitatea răbdarea
religiozitatea respectul faţă de străini
sinceritatea respectul pentru tradiţie
toleranţa vitalitatea şi frumuseţea fizică
farmecul românesc

ROMÂNISMUL DUPĂ C. RĂDULESCU-MOTRU


În 1936, Constantin Rădulescu-Motru publică, la Fundaţia pentru literatură şi
artă Regele Carol II, remarcabilul său studiu Românismul – catehismul unei
spiritualităţi, reeditat în 1992. După C.Rădulescu-Motru, românismul «nu este
totalitatea numerică a românilor … el este porunca zilei de mâine, după logica vieţii
istorice a poporului românesc ». Rădulescu-Motru defineşte românismul ca esenţă a
128

spiritualităţii noastre, într-un studiu comparativ cu tot ceea ce a creat mai valoros
spiritualitatea europeană şi universală.
Defectele atribuite poporului român, susţine filosoful, vin din lipsa de educaţie
a însuşirilor lui naturale. «Brav, fără să fie războinic, răbdător la muncă, fără să fie un
profesionist al muncii, inteligent, fără reuşită în viaţa practică, gata la sacrificii în
politică, dar fără să contribuie prin aceasta la consolidarea statutului său politic, acestea
sunt în puţine cuvinte consecinţele care decurg din lipsa de educaţie a însuşirilor
românului». În aceste condiţii, concluzia se degajă de la sine : «Românismul este şcoala
energiei româneşti. Prin aceasta înţelegem că este spiritualitatea chemată să ne dea
încredere în viitorul neamului. Am avut începuturi de organizare politică şi culturală
care pe orice popor l-ar cinsti şi avem încă destulă vitalitate pentru a înfrunta cu succes
o perioadă de renaştere».
SCHIMBAREA LA FAŢĂ A ROMÂNIEI
În 1939, Emil Cioran postula în Schimbarea la faţă a României : «Deficienţele
actuale ale poporului român nu sunt produsul Istoriei sale, ci Istoria aceasta este
produsul unor deficienţe psihologice structurale. Particularitatea condiţiilor istorice şi
gravitatea lor au adâncit numai dispoziţiile iniţiale şi au scos la lumină istoria noastră.
Timpurile „vitrege” prin care am trecut au fost astfel, fiindcă n-am fost destul de tari şi
de capabili să le înfrângem. Dacă în noi ar fi fost o pornire de a individualiza şi de a ne
afirma categoric în lume, am fi învins vitregia vremurilor demult, aşa cum au făcut toate
popoarele mari ca destin, iar nu ca număr. Un popor contează prin număr, dar mult mai
mult prin forţa lui agresivă. [...] Singurul altar în faţa căruia s-a închinat omenirea este
forţa şi noi ne-am închinat în faţa acestui altar, dar numai pentru a ne umili şi a preamări
forţa altora . [...] Românii au fost întotdeauna prea călduţi. Urând extremele şi soluţiile
tari, ei n-au prezentat în faţa cursului lucrurilor reacţiunea caracterizată a unei
individualităţi, ci au dat ocol evenimentelor, încât toate s-au făcut peste ei. Echilibrul
nostru n-a fost expresia unei armonii, ci a unei deficienţe. [...] Suntem un popor prea
129

bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Salvarea României sunt virtualităţile şi posibilităţile
ei ascunse…»

12.3.Perioada postdecembristă, perioada de declin demografic

Declinul demografic îşi are originea în impactul durităţii schimbărilor


economice şi sociale în perioada imediat următoare anului 1989 asupra fenomenelor şi
proceselor demografice. Ne referim la scăderea natalităţii şi creşterea mortalităţii, chiar
dacă în cazul celei dintâi componente evoluţia (nu şi intensitatea acesteia) era
previzibilă în condiţiile abrogării politicii pro nataliste forţate a vechiului regim.
In deceniile precedente evoluţia sinuoasă a fertilităţii româneşti a reţinut
atenţia specialiştilor străini iar calificativul de ,,laborator demografic” atribuit ţării
noastre corespunde de fapt unei situaţii unice în care guvernanţii credeau că pot dirija
evoluţia unui fenomen atât de complex prin măsuri legislative restrictive asupra
avortului abstractizând determinarea socio-economică şi culturală a fenomenului.
Nivelul fertilităţii s-a menţinut în aceste condiţii peste media europeană dar
consecinţele pe termen lung, demografice şi economice, ale variaţiilor fertilităţii după
1966 au fost doar parţial evaluate.
Deoarece indicatorul conjunctural al fertilităţii a fost în anul 1992 de numai
1,5 copii la o femeie, departe atât de nivelul din 1989 (2,2) cât şi faţă de cel reclamat de
simpla înlocuire a generaţiilor, România trece din grupa ţărilor cu valorile cele mai
ridicate în aceea a ţărilor cu natalitatea cea mai scăzută (Bulgaria, Germania, Grecia,
Italia şi Spania).
Dintre toate evoluţiile demografice cea care atrage în mod deosebit atenţia
este scăderea numărului populaţiei ţării. Conform datelor statistice, în perioada 1990-
1997, populaţia României a scăzut cu aproximativ 270 de mii de locuitori, contribuţia
majoră având-o migraţia externă.
130

Tabelul nr.8

Anul Populaţia la Schimbări în cursul anului


începutul Scădere totală din care:
anului anuală scădere (creşte- scădere prin
re) naturală emigrare
1990 22854768 -26174 +67660 -93834
1991 22828594 -17202 +23515 -40717
1992 22811392 -32859 -3462 -29397
1993 22778533 -30506 -13329 -17177
1994 22748027 -35633 -19365 -16268
1995 22712394 -56249 -35032 -21217
1996 22585145 -71000 -55132 -15868
1990-1996 - -269623 -35145 -234478

Se observă că în anii 1990 şi 1991 scăderea populaţiei a fost determinată


numai de nivelul migraţiei externe, soldul negativ al acesteia-aproape 135 mii de
persoane-fiind mai mare decât sporul natural (diferenţa dintre născuţi şi decedaţi)
pozitiv din cei doi ani, 91 mii de persoane. Începând cu anul 1992, pe lângă scăderea
determinată de emigrare, se înregistreză şi o scădere naturală, numărul deceselor
depăşind pe cel al născuţilor.
Fertilitatea populaţiei feminine tinere a scăzut în 1992 faţă de 1977 la toate
grupele de vârstă, mai puternic în mediul urban. In perioada 1977-1992 numărul mediu
de copii născuţi vii, ce revin la 1000 de femei în vârstă de 15-29 ani, a scăzut de la 2034
copii la 1802 copii. Cel mai mare număr de copii născuţi vii ce revin la 1000 de femei
se înregistrează la femeile ce au doar şcoala primară-2588, în timp ce femeilor care au
absolvit învăţământul superior le reveneau 1125 copii născuţi vii la 1000 de femei
licenţiate. Apartenenţa religioasă influenţează nivelul fertilităţii : femeile ce aparţin
131

religiei penticostale au fertilitatea cea mai ridicată-2808, în timp ce femeile aparţinând


cultului mozaic au fertilitatea cea mai scăzută-735 copii. Femeile de religie ortodoxă au
înregistrat un număr de 1788 copii născuţi vii la 1000 de femei.
Există diferenţe semnificative ale fertilităţii în funcţie de naţionalitate.
Femeile tinere de naţionalitate română, care reprezintă 89,4% din totalul femeilor de 15-
29 ani, au născut 1802 copii vii la 1000 de femei în timp ce femeile de etnie romă au
născut 2700 copii vii la 1000 de femei. Ridicată este fertilitatea şi la etnia ucrainiană
(2402) şi turcă (2190).
Structura pe naţionalităţi a populaţiei tinere reproduce structura etnică a
ansamblului populaţiei ţării ; tinerii de naţionalitate română reprezintă 89,8% din totalul
populaţiei tinere, cei de naţionalitate maghiară 6,7%, romii 2%, germanii 0,4%. La
populaţia tânără proporţia românilor şi romilor este mai mare decât cea din ansamblul
populaţiei iar proporţia maghiarilor şi germanilor mai mică datorită, probabil, părăsirii
definitive a ţării de către tinerii acestor etnii. Se naşte întrebarea dacă structura etnică a
populaţiei ţării noastre va fi influenţată, şi în ce măsură, de relaţiile, reprezentările
sociale, atitudinile şi stereotipurile etnice ale tinerilor.
Scăderea de până acum a numărului populaţiei ţării, cu aproape 300 de mii
în şapte ani, nu credem că poate reprezenta un motiv major de îngrijorare dacă ne
referim numai la dimensiunea declinului şi dacă ţinem cont de contextul socio-
economic în care se află ţara. Există însă schimbări structurale rezultate din acest declin
şi ele sunt considerabil mai importante prin prisma implicaţiilor. Pe de altă parte,
evoluţiile de până acum trebuie privite în dezvoltările lor viitoare, care nu pot fi
schimbate pe termen scurt şi nici mediu. Evoluţia natalităţii şi mortalităţii, îndeosebi în
anii 1992-1998, lasă să se întrevadă atingerea rapidă, probabil chiar din 1999, a unei
scăderi anuale de peste 100 mii persoane, ceea ce impune o altă perspectivă asupra
implicaţiilor declinului demografic la care asistăm după 1989.
Creşterea alarmantă a morbidităţii, deteriorarea stării de sănătate în rândul
populaţiei de toate vârstele şi alţi factori, vor influenţa în mod cert evoluţia viitoare a
132

mortalităţii, şi reducerea ei ar putea să fie mult mai dificilă atunci când criza economică
va fi depăşită.
Si în cazul natalităţii rămân multe necunoscute în raportul dintre un context
socio-economic diferit în bine de cel actual şi decizia cuplurilor în materie de număr de
copii în familie.
Schimbările pe care le-a cunoscut societatea românească după decembrie
1989 nu au influenţat până acum evoluţia divorţialităţii, cel puţin la nivelul indicatorilor
uzuali fenomenul manifestând stabilitate la un nivel ce poate fi apreciat drept moderat,
30-35 mii divorţuri anual, ceea ce reprezintă 20 de divorţuri la 100 de căsătorii,
respectiv 1,5 divorţuri la 1000 de locuitori.
La 18 martie 2002, potrivit rezultatelor preliminare ale recensământului,
populaţia stabilă a României a fost de 21.698.181 locuitori.
Scăderea numărului populaţiei României în ultimul deceniu (cu peste
1.100.000 locuitori faţă de 1992) se datorează atât sporului natural negativ (diferenţa
dintre născuţii vii şi decedaţi) cât şi soldului negativ al migraţiei externe (diferenţa
dintre persoanele plecate cu documente oficiale de renunţare la domiciliu sau cu
reşedinţa pe termen lung în străinătate şi persoanele venite în România).
In ceea ce priveşte structura pe sexe a populaţiei în 2002, se constată
aceeaşi predominare a populaţiei de sex feminin ca şi la recensămintele anterioare.
Astfel, ponderea populaţiei feminine a fost în 2002 de 51,2% în totalul populaţiei, în
uşoară creştere comparativ cu 1992 când a fost de 50,8%.
Pe medii, se constată creşterea ponderii populaţiei rurale cu aproape două
procente faţă de cea existentă în 1992.
Datele recensământului din 2002 au mai scos în evidenţă faptul că, în afară
de judeţele Ilfov şi Iaşi, toate celelalte au cunoscut o scădere semnificativă a populaţiei,
un loc fruntaş ocupând şi judeţul Hunedoara cu 11% în minus. In schimb, judeţul
Hunedoara rămâne cu cel mai ridicat nivel de urbanizare, şi anume, cu 76%.
Rezultatele obţinute la recensămintele anterioare au arătat că, din anul 1948
şi până la recensământul din 1992, populaţia României a fost într-o creştere permanentă,
133

urmată de tendinţa constantă de scădere, observată la recensământul din 2002. Populaţia


României a început să se împuţineze încă din 1990 şi nu din 1992.
Momentul de vârf al numărului populaţiei României s-a înregistrat la 1
iulie 1990, cu un efectiv de 23.206.720 locuitori.
Pe lângă faptul că numărul populaţiei României este într-o continuă
scădere, ponderea vârstnicilor (peste 60 de ani) este tot mai mare, în 2002 ajungând la
aproape 18% din totalul populaţiei şi asta la o durată medie a vieţii de 65 de ani pentru
bărbaţi şi 73 de ani pentru femei.
Ca o concluzie a situaţiei actuale a României, spunem că asistăm la un
proces continuu de degradare a capitalului uman, sub un quatriplu aspect:
1.Degradare biologică, reflectată prin subnutriţie, înrăutăţirea condiţiilor de
asistenţă sanitară şi socială, morbiditate şi mortalitate ridicată, accentuarea procesului de
îmbătrânire demografică, diminuarea speranţei de viaţă activă.
2.Degradare morală, reflectată prin creşterea criminalităţii şi a corupţiei,
prin apariţia şi evoluţia şomajului, insuficienţa măsurilor de securitate individuală, de
motivare a muncii şi de protecţie socială.
3.Degradare profesională, reflectată prin scăderea ratei de activitate şi
îndeosebi a celei de ocupare, lipsa de preocupare pentru formarea şi perfecţionarea
profesională, însoţită de exodul de inteligenţă.
4.Degradare educaţională, exprimată prin abandonul şcolar, prin
inadecvarea formelor de învăţământ şi de reconversie profesională la cerinţele reale ale
pieţei muncii.
In acest peisaj demografic se impune nevoia studierii şi cunoaşterii
caracteristicilor şi implicaţiilor evoluţiilor demografice actuale şi a celor care se
întrevăd pentru viitorul apropiat astfel ca redresarea situaţiei, atunci când aceasta va fi
posibilă, să se producă în condiţiile unei bune cunoaşteri a situaţiei demografice şi a
raporturilor dintre socio-economic şi demografie.
134

INTREBARI DE AUTOEVALUARE

CURS NR.I
1.Obiectul şi istoricul ştiinţei
2.Stadiul actual al demografiei ca ştiinţă
3.Locul demografiei în contextul altor ştiinţe. Raportul dintre demografie şi sociologie

CURS NR.II
1.Antichitate şi evul mediu
2.Perioada modernă şi contemporană
3.Situaţia demografică în ţările în curs de dezvoltare
4.Teorii demoalimentare

CURS NR.III
1.Fenomen biologic şi fenomen social
2.Populaţia umană şi societatea
3.Statica şi dinamica componentelor populaţiei. Reproducţia populaţiei
4.Variabile economice şi variabile demografice

CURS NR.IV
1.Structura populaţiei
2.Numărul populaţiei
3.Densitatea populaţiei
4.Sexul şi vârsta
5.Starea civilă a populaţiei
6.Populaţia activă
7.Tranziţia demografică
135

CURS NR.V
1.Fenomenul mobilităţii şi mobilitatea populaţiei
2.Migraţia internă
3.Migraţia internaţională
4.Moblitatea socială

CURS NR.VI
1.Mişcarea naturală a populaţiei. Natalitatea
2.Fertilitatea
3.Nupţialitatea
4.Tabela de nupţialitate
5.Divorţialitatea
6.Avorturile, sterilizarea şi teoria rolurilor în natalitate

CURS NR.VII
1.Mortalitatea. Fenomen natural
2.Tabela de mortalitate
3.Sporul natural al populaţiei

CURS NR.VIII
1.Obiectul prognozei
2.Metode de prognoză
3.Prognoza demografică
4.Clasificarea metodelor de prognoză demografică

CURS NR.IX
1.Metodele demografiei. Caracterizare generală
2.Anchetele şi monografiile demografice
3.Numărătoarea populaţiei
136

4.Piramida populaţiei
5.Principii metodologice

CURS NR.X
1.Populaţia şi resursele naturale
2.Populaţia şi dezvoltarea economică
3.Costul unui bătrân şi preţul unui copil

CURS NR.XI
1.Creşterea demografică în relaţia populaţie-economie
2.Factorii economici şi factorii demografici
3.Variabile independente şi dependente

CURS NR.XII
1.Complexitatea problematicii
2.Perioada postdecembristă, perioadă de declin demografic
3.consideraţii în urma recensământului din 2002
137

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Mircea Bulgaru Dreptul de a mânca, Editura economică, Bucureşti,


1996
2. M.Emilian Dobrescu Românografia, Editura Compania, Bucureşti, 2000
3. Vasile Ciocodeică Psihosociologia conducerii, Editura Focus,
Petroşani, 2001
4. Vasile Gheţău Perspective demografice, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1975
5. Cornelia Mureşan Evoluţia demografică a României-Tendinţe vechi,
schimbări recente, perspective (1870-2030), Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj ,1999
6. Al. Pescaru Elemente de demografie, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1968
7. Roland Pressat Analiza demografică, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1974
8. Traian Rotariu, Petru Iluţ Sociologie, Ediţia a II-a, Editura Mesagerul, Cluj-
Napoca, 1996
9. V.Sora, I.Hristache, Demografie şi statistică socială, Editura economică,
C.Mihăiescu Bucureşti, 1996
10. A. Sauvy Theorie generale de la population, Paris,1961
11. Vl.Trebici Populaţia Terrei, Demografie mondială, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1991
12. XXX Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7
ian.1992.Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti,
1994
13. XXX Anuarele statistice ale României, Comisia Naţională
de Statistică, 1993, 1997
138

14. XXX Revista Română de Statistică, nr.1 şi 2/2002