Sunteți pe pagina 1din 3

9.

Valentele comunicarii totale

Conceptul de comunicare totala a fost dezvoltat in literatura de specialitate, mai ales pe


terenul educarii si adaptarii persoanelor cu surditate in comunicarea si relationarea cu cei din
jur. Dimensiunea comunicarii totale se extinde nu numai in domeniul psihopedagogiei
speciale, dar si in cel al psihologiei, pedagogiei, lingvisticii si psiholingvisticii. Iata trei
obiective pe care si le propune studiul de fata:
1. Comunicarea totala este conditia de baza pentru educarea persoanelor surde si cu alte
deficiente, pentru a asigura reusita adaptarii si integrarii sociale.
2. Comunicarea totala este deosebit de activa si in cazul persoanelor auzitoare, astfel
incat determina dinamizarea si orientarea preferintelor de expresie ale personalitatii.
3. Comunicarea totala constituie o componenta psihologica a personalitatii, ce asigura
reusita activitatii de energizare si expansiune a subiectului, ceea ce ii confera rolul de
aptitudine intelectiva si atitudine motivationala fata de semenii din jur, dar si fata de
sine.

Comunicarea totala reprezinta o proprietate specifica tuturor persoanelor si ea depaseste


sfera comunicarii verbale, intrucat completeaza cu o serie de mijloace extralingvistice si
prozodice, cum ar fi gesturile, mimica, pantomimica, expresia privirii si a miscarii, a
exclamarii si a inflexiunilor ei, a pauzelor, a reactiilor vegetative etc. Comunicarea totala nu
exclude comunicarea verbala, o cuprinde si o extinde la persoanele normale, pe cand la
persoanele cu deficiente de limbaj are loc o pendulare intre diferitele mijloace de realizare a
comunicarii, in care semnificativ devine atingerea scopului de a inter-relationa si de a se
intelege cu cei din jur.
Comunicarea totala a inceput sa fie studiata in raport cu cerintele educationale speciale
abia dupa anii ’70 ai secolului trecut. La baza cercetarilor au stat studiile referitoare la
limbajul gestual, care reprezinta numai o fateta a comunicarii totale, dar cu siguranta una
dintre cele mai importante. Primul curs de limbajul gesturilor a fost predat la Institutul
National din Paris, 1976, apoi a fost introdus in diverse programe educational-recuperative in
special pentru deficientii de auz. In continuare, comunicarea totala castiga tot mai mult teren
in fata metodei orale, care a dominat o lunga perioada de timp in educatia surzilor.
Metoda orala presupune valorizarea la maximum a restantelor auditive prin protezare
auditiva, ceea ce face ca deficientii de auz sa poata fi integrati in scoala de masa. Si la noi in
tara exista persoane care cred in miracolele protezarii si a unei integrari depline a copilului
surd in invatamantul de masa. Nu minimalizam efectele pozitive ale protezarii, dar aceasta nu
suplineste importanta procesului educational – recuperativ calificat din invatamantul special,
care si-a demonstrat multiplele valente in decursul timpului.
Acupedia se bazeaza pe prioritatea auzului fata de vaz, iar abordarea terapeutica porneste
de la detectarea timpurie a deficientei odata cu protezarea auditiva si interventia sistematica
educationala. Ulterior, eficacitatea acestei metode s-a dovedit inferioara altor metode,
deoarece copiii supusi unor asemenea programe acupedice nu puteau comunica si citi la
nivelul celor care traversau alte moduri de interventie. Optiunea prezenta a terapeutilor si
educatorilor pentru comunicarea totala se bazeaza nu pe excluderea metodelor gestuale, ci pe
imbinarea acestora cu metodele orale, pentru a obtine rezultate edificatoare atat in utilizarea
vorbirii, cat si in gramatica, citire si scriere.
Desi au trecut mai mult de 20 de ani de la aceste constatari, inca nu exista o acceptiune
unanima a comunicarii totale. Unii cred ca aceasta se rezuma la folosirea simultana a
comunicarii gestuale cu cea orala, pe cand altii o considera a fi o metoda de comunicare prin
utilizarea tuturor mijloacelor: metoda orala, limbaj gestual, citire labiala, dactileme etc.
Pentru Emil Verza, comunicarea totala nu se rezuma numai la educatia persoanelor cu
deficit auditiv, ci ea cuprinde un sistem organizat de interventie sistematica in educarea si
instructia persoanelor normale sau cu handicap, in scopul de a dezvolta capacitati cat mai
avansate de comunicare si de relationare cu cei din jur, folosindu-se toate mijloacele posibile:
verbale – nonverbale, verbale – prozodice, verbale – actionale etc. Adaptarea acestora se face
la varsta cronologica si mintala a subiectului, la nivelul de cultura si de educatie, la
capacitatile intelective si senzoriale ale acestuia. Utilizarea si a altor mijloace, in afara celor
auditiv-orale, pentru dezvoltarea comunicarii si a sociabilitatii, nu poate fi decat in folosul
subiectului. Cu cat sunt mai limitate structurile verbale ale subiectului, cu atat exista o
tendinta mai mare de a folosi si mijloace nonverbale de expresie, pentru a se putea exprima si
a se putea face inteles, chiar daca acestea din urma nu au fost invatate intr-un mod organizat.
Adultul dezvolta o asemenea exprimare inca din ontogeneza timpurie, cand in mod spontan,
prin relationare cu cei din jur, invata semnificatiile mimicii si adopta aceste mijloace
extralingvistice in paralel cu folosirea simbolurilor verbale pentru unele actiuni si pentru
referinte la diferite obiecte. S-a constatat in mod empiric ca insusirea denumirii obiectelor, de
exemplu, se realizeaza mult mai usor daca referintele verbale sunt insotite de cele mimice,
gestuale, prozodice, de o accentuare a laturii afective a comunicarii, de folosirea materialului
iconic si de stimularea citirii labiale. Din nefericire, termenul de comunicare totala nu are o
rezonanta fundamentata si nu a penetrat in cercetarea stiintifica.
D. Moores vorbeste despre copiii surzi si metodele folosite in educarea lor. Daca pana
acum se preferau metodele orale, mai recent s-a optat in favoarea comunicarii prin semne,
autorii respectivi incercand sa infirme ipoteza potrivit careia comunicarea prin semne ar fi
daunatoare, ceea ce ar insemna ca, mai cu seama, copiii surzi ce provin din familii de surzi
sunt inferiori, atat sub aspectele comunicarii, cat si ale invatarii si adaptarii sociale a celor ce
provin din parinti auzitori, care nu sunt invatati sa foloseasca limbajul semnelor.

Studiu pe 134 de subiecti – 90% dintre cei care proveneau din familii de surzi au atins
nivelul educatiei superioare; 38% (familii de surzi) au ajuns la facultate comparativ cu cei 9%
dintre cei care proveneau din familii de auzitori.
Studiu pe 38 de familii de surzi si 38 de familii de auzitori – s-a constatat o superioritate
la scris, citit, labiolectura a subiectilor din primul lot.
Studiu pe 59 de copii surzi din familii de surzi - s-au dovedit superiori la imaginea de
sine si la rezultatele scolare fata de un lot ce proveneau din familii de auzitori.
Veron si Koch – 32 de copii nascuti din parinti surzi si 32 de copii nascuti din parinti
auzitori: desi copiii nascuti din parinti auzitori au fost supusi la o educatie orala intensiva,
rezultatele au fost inferioare fata de cele ale primului grup, in toate domeniile scolare: citit,
scris, vocabular si rezultate egale in domeniul vorbirii, al lecturii labiale.

Aceste rezultate demonstreaza ca limbajul semnelor ii ajuta pe copiii surzi sa se adapteze


mai bine la situatiile de inter-relationare, deoarece sunt mai putin reticenti la formele pe care
le folosesc in comunicare, dar apreciaza nivelul de intelegere si de extindere afectiva in planul
unui comportament general de adaptare la mediu.
Scoala romaneasca a pus in practica ideea ca orice mijloc de comunicare bazat pe semne,
mimica, pantomimica, dactileme, citire labiala etc. nu trebuie exclus din educatia copiilor
surzi, atata timp cat acestea sunt utile comunicarii si ele pot constitui forme de sustinere a
dezvoltarii limbajului verbal.
Se observa usor ca toate persoanele care prezinta dificultati de exprimare verbala si de
constructie logico-gramaticala a limbajului, apeleaza la mijloace nonverbale pentru a se face
intelesi.
In ontogeneza timpurie copiii sunt invatati in mod spontan de mamele lor sa comunice
prin astfel de mijloace, sa inteleaga actiunile si cuvintele necunoscute prin intonatie, timbru
vocal, prin miscari ale mainilor si ale expresiei faciale. Apoi, aceste forme sunt intarite si
extinse in gradinita si scoala. De altfel, limbajul semnelor si, in general, tehnicile nonverbale
se invata odata cu limbajul verbal si impreuna dau dimensiunea comunicarii totale, ele se
sustin si se completeaza reciproc, determinand, in final, un echilibru care denota capacitatile
verbale ale subiectului. Prin urmare, comunicarea totala cuprinde toate mijloacele verbale
(orale si scrise) si mijloacele nonverbale care il ajuta pe un individ sa inteleaga si sa se faca
inteles la un nivel cat mai ridicat.
Limbajul verbal este mai incarcat de informatie, exprima si indeplineste in mod complex
functia de cognitie, comparativ cu limbajul nonverbal, care exprima, in principal, atitudini si
emotii dand impresia unei exacerbari a laturii afective a comunicarii. Limbajul verbal devine,
cu timpul, tot mai controlat si cenzurat, in care domina intentia, sensul si semnificatia ce se
doreste a se exprima, in timp ce limbajul nonverbal are un pronuntat caracter spontan, realizat
fara intentie, centrat pe eveniment sau pe o situatie data. Am putea spune ca, in raport de
situatie, de contextul in care se desfasoara si in functie de interlocutor, limbajul nonverbal
poate capata valente superioare limbajului verbal. Unii autori chiar afirma ca limbajul
nonverbal este superior celui verbal, deoarece majoritatea informatiilor sau a mesajelor
produse nonverbal au un grad de sinceritate mai ridicat, dar sigur, nu poate fi minimalizata
importanta cuvantului in comunicarea si in interactiunea dintre oameni.

Comunicarea totalal inglobeaza cele doua forme de limbaj, verbal si nonverbal, ceea ce
inseamna o exprimare deplina a tuturor intentiilor si a ideatiei subiectului, odata cu cresterea
resurselor de intelegere a celor din jur, de interactiunile si adaptarea la mediul psihosocial.
Odata cu dezvoltarea psihica a subiectului, comunicarea totala devine tot mai performanta,
atingand un nivel maxim in deplina maturitate psihica, atunci cand indeplineste un accentuat
rol facilitator de vehiculare a informatiilor si a starilor atitudinal-afective, dar si de adaptarea
si integrarea complexa in mediul inconjurator.
Data fiind legatura stransa dintre comunicarea verbala si cea nonverbala, mesajele
elaborate printr-o forma se completeaza si se imbogatesc, din punctul de vedere al
continutului, cu mesajele provenite pe celalalt canal, sporind unitatea comunicarii totale si
locul determinant al acesteia in cadrul activitatii psihice superioare. Comunicarea totala joaca
un rol decisiv si ea implica toate formele limbajului ca si structura bazata a personalitatii si a
experientei de viata. Aprecierea si evaluarea inteligentei si a adaptarii sociale presupune o
relatie dinamica intre genetic si dobandit, pe baza careia evolueaza intreaga activitate psihica
a persoanei.