Etica 

(din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei, ea se

ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări
precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm?

În Întemeierea metafizicii moravurilor, Immanuel Kant susține că etica se fondează în împrejurul

răspunsului la întrebarea "Was soll ich tun?" (= ce trebuie să fac?). Când spune acestea, el pleacă
de la premisa crasă că există o etică veritabilă, universal acceptată. Întrebarea eticii nu a fost pe atât
de corect formulată de Kant, ea fiind nu "Was soll ich tun", ci "Was kann ich wissen über das was
ich tun soll?" (= Ce pot să știu despre ce trebuie să fac?).te binele/răul? cum trebuie să ne
comportăm?

Ca denumire a unei discipline filosofice conceptul de "etică" a fost prima dată folosit de Aristotel.
Prin acesta Aristotel intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și tradiții omenești. Important
de reținut este că etica fusese deja mutată în centrul discuțiilor filosofice o dată cu apariția
lui Socrate.

Explozia gândirii raționale în Grecia antică a avut un ecou deosebit în toată lumea occidentală,
influența acestui mod a imagina și explica lumea, și implicit omul, s-a făcut simțită chiar și în
teologie.

Scolastica ca și școală a filosofiei a fost influențată de demersul rațional inițiat în Grecia antică,
principalul obiectiv al acestei școli a fost acela de a îmbina rațiunea, denumită lumina naturală, și
teologia. Explicațiile etice se regăsesc undeva la confluența celor două mari școli: teologia rațională
- avându-l ca reprezentat pe Aristotel și teologia revelată, în prim planul acesteia fiind Toma
d'Aquino. Încercarea lui Toma d'Aquino de a media între un mod de viață rațional și unul bazat pe
credințe religioase este evidentă în principala lucrare a acestuia Summa theologiae. Pentru Toma
d'Aquino rațiunea devine un deschizător de drumuri pentru credință.

Istoria filosofiei îl prezintă ca părinte al scolasticii pe Sfântul Anselm, recunoscut în general ca fiind
cel care a introdus argumentul ontologic al lui Dumnezeu. Apelând la o argumentare rațională prin
apelul la axiome și concluzii obținute din premise, Anselm a întărit ideea necesității unei abordări
deductive a cunoașterii, în acest sens mărturie stau cuvintele acestuia:

Mi se pare o dovadă de neglijență, dacă, după ce am reușit să avem Credință, nu ne dăm silința să
înțelegem ceea ce credem”

—Anselm - De ce s-a făcut Dumnezeu om

Importanța argumentării logice în problemele etice, analizate filosofic sau teologic este subliniată și
de William Ockham. Concluzia acestuia are în vedere localizarea sursei moralei în însăși voința
divină. Aducând în discuție unul din atributele lui Dumnezeu, și anume omnipotența, gânditorului
franciscan afirmă că Dumnezeu poate face orice, în afară de ceea ce este ilogic.
2
3