Sunteți pe pagina 1din 9

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIUNEA A PATRA

CAUZA GHEORGHE-FLORIN POPESCU c. ROMÂNIA


(Cererea nr. 7967/13)

HOTĂRÂRE
Art. 10 – Libertatea de exprimare – Condamnarea unui ziarist bloger la plata unor daune-interese
pentru o serie de articole considerate difamante la adresa unui alt ziarist – Lipsa motivelor pertinente și
suficiente cu privire la criteriile desprinse din jurisprudența Curții

STRASBOURG

12 ianuarie 2021

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta
poate suferi modificări de formă

În cauza Gheorghe-Florin Popescu c. România,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), statuând în Camera alcătuită din:
Yonko Grozev, președinte,
Iulia Antoanella Motoc,
Armen Harutyunyan,
Gabriele Kuksko-Stadlmayer,
Tim Eicke,
Jolien Schukkig
Ana Maria Guerra Martins, judecători
și Andrea Tamietti, grefierul secției,

Având în vedere cererea (nr. 79671/13) îndreptată împotriva României prin care un cetățean al acestui
stat, domnul Gheorghe-Florin Popescu („reclamantul”), a introdus o acțiune în fața Curții la 17
decembrie 2013 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a
libertăților fundamentale („Convenția”),
Având în vedere decizia de a aduce cererea în atenția guvernului român („Guvernul”) la 7 februarie
2018,
Având în vedere observațiile părților,
După ce a deliberat în camera de consiliu pe 20 octombrie și 10 decembrie 2020,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

INTRODUCERE
Cererea se referă la decizia autorităților interne de a condamna reclamantul, un jurnalist, să plătească
despăgubiri pentru că a publicat pe blogul său cinci articole critice la adresa LB, jurnalist, redactor-șef
al unui ziar și realizator de emisiuni de televiziune. Reclamantul se bazează pe articolul 10 al
Convenției.

ÎN FAPT
2. Reclamantul s-a născut în 1971 și locuiește în Bacău. A fost reprezentat de Dna D.O. Hatneanu,
avocat.
3. Guvernul a fost reprezentat de agenții săi, ultima dată de doamna O. Ezer, de la Ministerul
Afacerilor Externe.
4. În 2011, reclamantul, jurnalist de profesie, a publicat pe blogul său (www.aghiuta.com) o serie de
articole în care îl viza pe LB, redactor-șef al unui ziar al grupului media Deșteptarea și producător al
unor emisiuni pentru un post TV local din același grup.
5. L.B. a introdus o acțiune civilă în fața Tribunalului de Primă Instanță Bacău prin care a solicitat
răspunderea reclamantului pentru cuvintele defăimătoare potrivit acestuia, pe care acesta din urmă le-a
avut în articolele sale. El i-a reproșat reclamantului în special faptul că a folosit termeni pe care i-a
considerat vulgari pentru a critica faptul că tinerii activiști ai Partidului Social Democrat (PSD) au
urmat o formare pe care a oferit-o acesta (a se vedea paragraful 7 de mai jos), după ce l-a acuzat că
este „responsabil moral” pentru un eveniment tragic și că nu a acoperit acest eveniment în mass-media
(a se vedea paragrafele 8, 10 și 11 de mai jos) și că a proferat insulte care, în ochii lui, au depășit
limitele libertății de exprimare (a se vedea paragraful 9 de mai jos).
6. La 11 aprilie 2012, instanța a admis parțial acțiunea LB și a obligat reclamantul să plătească 5.000
de lei românești (aproximativ 1.100 euro) drept despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l-a cauzat
LB. Pentru a ajunge la această concluzie, a constatat că cele cinci articole scrise de reclamant
conțineau observații defăimătoare și, prin urmare, încălcau dreptul LB la protecția reputației sale.
7. Primul articol, care a fost intitulat „Tinerii social-democrați se califică pentru treburi murdare” și a
fost publicat la 15 ianuarie 2011, avea următorul conținut:
„Epigonii lui [H.] au lacune în cultura politică și s-au gândit să se amelioreze. Întrucât kitul de ucenic
politic nu mai este la vânzare, aceștia l-au chemat pe [L.B.]. Talentat, Limba i-a învățat tehnici de
minciună, lins și supt, singurele în care a excelat la curtea lui [S.]. Încă două lecții de moralitate și
lipitorii de afișe PSD vor fi promovați de tineri socio-democrați la proștii social-democrați. Ca să
vezi. ”
8. Al doilea articol, care a fost intitulat „[D.B.] față în față cu tipul bizar din strada Gândurilor” și a
fost publicat la 7 iulie 2011, a fost formulat după cum urmează în pasajele sale cele mai relevante:
„[D.B.] a acceptat invitația care i-a fost făcută de a discuta despre administrație în cadrul programului„
Impact ”al Limbii [L.B.]. Dacă s-ar fi interesat puțin, nu s-ar fi dus, pentru că acolo se duc politicienii
de mâna a doua și a treia (...)
P.-S. Într-o lume normală, un om responsabil din punct de vedere moral pentru o crimă-sinucidere (cea
din [strada] Gândurilor) ar planta, de fapt, flori, mai degrabă decât să facă programe de televiziune. Și
chiar dacă ar fi angajat de un patron bizar pentru a realiza emisiuni, nu ar fi invitat niciodată un
președinte al consiliului departamental.”
9. Al treilea articol, care a fost intitulat „Răpirile sunt reale” și a fost publicat la 8 iulie 2011, avea
următorul cuprins:
„Băieții răi au răpit-o pe Limba și l-au abuzat până când și-a pierdut capul Disperați, părinții săi au
făcut următorul anunț:
„Am pierdut un copil handicapat, [L.], în apropiere de parc [C.]. În ziua dispariției, purta chiloți
portocalii și o cămașă de forță. Este sub tratament și încă face pipi în pat. Cine îl aduce înapoi va primi
o recompensă. E prost, dar este unul de-al nostru.”
10. Al patrulea articol, care a fost intitulat „La mulți ani, doamnă [L.]!” Și a fost publicat pe 4 august
2011, era scris după cum urmează în părțile sale relevante:
„(...) Ce frumos. Păcat că nu mai lucrez la Deșteptarea, aș fi putut beneficia de protecția mamei-
patron! Dar nu-i nimic, îi doresc multă fericire și o mulțime de ani! Această scumpă [L.] și [L.B.]
urmează să ridice un pahar de șampanie în memoria celei de-a doua aniversări a Crimelor din strada
Gândurilor.
Am auzit că [L.] vrea să pregătească o surpriză pentru cititori: un supliment cu imagini în roșu a
fericitului eveniment. Acum doi ani, ziarul nu scria nimic, fericirea fiind prea mare. Oferirea unei
ultime case pentru doi tineri trebuie să fie o satisfacție supremă, nu?
Doamnă [L.], nu-i grozav să ai un angajat ca Limba?”
11. Al cincilea articol, care a fost intitulat „Au trecut deja doi ani pentru [L.B.] de la asasinarea-
sinuciderea din strada Gândurilor” și a fost publicat la 18 august 2011, are următorul cuprins în părțile
sale relevante:
„[L.B.] își amintește cu siguranță că au trecut doi ani de la uciderea-sinuciderea din strada Gândurilor.
Într-o postare scrisă pe hârtie igienică, criminalul-sinucigaș făcea trimiteri sinistre la un „diavol”
vinovat de tot ce avea să trăiască în viața de apoi. Poliția nu a investigat niciodată rolul lui [L.B.] în
această poveste.
Cei apropiați spun că ar fi responsabil moral pentru despărțirea care a înnebunit criminalul. La acea
vreme, subiectul nu era menționat în [ziarele] Deșteptarea și Observatorul, ceea ce explică multe
lucruri acum.
Doi ani mai târziu, [L.B.] continuă să scrie pentru Desteptarea. Poate că își amintește adesea de
tragedia trăită de vechii lui prieteni. Remușcări? Se pare că nu are niciuna. Pe de altă parte, anumite
expresii îl înspăimântă teribil (...)
Un adevărat model de probitate, acest [L.B.]. Felicitări mele, [L.]!”
12. După ce a enumerat câteva principii care reies din jurisprudența Curții referitoare la articolul 10
din Convenție, instanța de fond concluzionează că, în cele cinci articole în discuție pe care le publicase
pe blogul său, reclamantul depășise limitele libertății de exprimare. El a constatat că în articolele pe
care le publicase la 7 iulie și 18 august 2011 (a se vedea punctele 8 și 11 de mai sus), reclamantul, în
absența oricărei baze de fapt, l-a prezentat pe LB drept responsabil moral pentru o crimă-sinucidere. În
ceea ce privește articolele publicate în 15 ianuarie, 8 iulie și 4 august 2011 (a se vedea paragrafele 7, 9
și 10 de mai sus), instanța a constatat că expresii vulgare și defăimătoare precum „i-au învățat tehnici
de a minți, linge și suge” sau „e prost, dar este unul dintre noi” a afectat onoarea și reputația lui LB
13. Judecătorii primei instanțe au considerat că reclamantul a proiectat continuu și în mod repetat o
imagine negativă a lui L.B. care i-a provocat suferință psihologică, îngrijorare și durere, ceea ce doi
martori au confirmat. De asemenea, au considerat că faptul că reclamantul a folosit un blog pentru a-și
comunica opiniile, fără a lua în considerare limitele și rezervele aplicabile în ceea ce privește libertatea
de exprimare, a confirmat că a avut un comportament reprobabil. Mai precis, aceștia l-au acuzat pe
reclamant că, fără dovezi și bazându-se exclusiv pe faptul că nu a publicat nimic despre acest subiect,
l-a acuzat pe L.B de a fi responsabil moral pentru o crimă-sinucidere. Justificarea generală a valorii
daunelor pentru prejudiciul moral pe care l-au acordat lui LB prin enumerarea anumitor criterii, cum
ar fi poziția socială a victimei, gravitatea afirmațiilor și valoarea medie a venitului unui jurnalist, au
reafirmat că cazul în cauză au fost acuzații lipsite de temei de fapt și că faptul că aceste acuzații au fost
publicate doar pe un blog nu a fost suficient pentru a exonera reclamantul de responsabilitate.
14. Reclamantul a făcut recurs împotriva acestei hotărâri. El a susținut că primii judecători l-au
considerat proprietarul site-ului unde era găzduit blogul său, că au concluzionat în mod greșit că l-a
acuzat pe LB că este responsabil din punct de vedere moral pentru tragicul eveniment în cauză și că nu
aveau în vedere nici caracterul satiric al articolelor sale, nici statutul de persoană publică a
reclamantului, care a jucat un rol activ în viața politică.
15. În hotărârea din 3 decembrie 2012, tribunalul județean a respins recursul și a confirmat concluziile
instanței de fond, și anume că acuzațiile împotriva LB erau lipsite de temei de fapt și, prin urmare,
depășeau limitele libertății expresie. Faptul că informațiile aflate la originea articolelor în litigiu se
bazau pe articole din alte ziare nu justifica, în opinia sa, publicarea lor în absența unei baze suficient
de precise și fiabile. Instanța a respins argumentul solicitantului potrivit căruia reclamantul era o
persoană publică. El a considerat că, în orice caz, limbajul folosit în aceste articole era vulgar și
depășea limitele criticii admisibile. În cele din urmă, în ceea ce privește natura pamfletară a articolelor
în cauză, tribunalul județean a considerat că reclamantul nu și-a justificat afirmațiile într-o măsură
care să justifice faptul că recursul său ar trebui admis.
16. Reclamantul a făcut recurs împotriva acestei decizii la Curtea de Apel Bacău. El a susținut că nu a
comis nicio faptă ilicită și că instanțele au greșit considerând că el este proprietarul site-ului internet pe
care era găzduit blogul său. Printr-o hotărâre din 17 iunie 2013, Curtea de Apel a respins recursul din
lipsă de fond. Aceasta a constatat că reclamantul nu a contestat că administrează site-ul în cauză și că,
în orice caz, afirmațiile conținute în articolele în litigiu erau calomnioase și jignitoare și depășeau
limitele libertății de exprimare, ceea ce a justificat punerea în joc a răspunderii sale delictuale în
conformitate cu articolele 998 și 999 din Codul civil.

CADRUL JURIDIC INTERN RELEVANT

17. Dispozițiile relevante din acest caz ale vechiului Cod civil român care erau în vigoare înainte de 1
octombrie 2011 se citesc după cum urmează:
Articolul 998
„Orice fapt al persoanei care cauzează daune altuia îl obligă pe cel din vina căruia s-au produs să le
repare.”
Articolul 999
„Fiecare este responsabil pentru daunele pe care le-a provocat nu numai prin acțiunile sale, ci și prin
neglijența sau imprudența sa.”

ÎN DREPT

I.CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE


18. Reclamantul susține că, condamnându-l în proces civil pentru că a publicat cinci articole pe blogul
pe care îl administra, instanțele naționale i-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare, garantat de
articolul 10 al Convenției. .
Această dispoziție are următorul cuprins în părțile sale relevante în acest caz:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și
libertatea (...) de a transmite informații sau idei fără intervenția autorităților publice (...)
2. Exercitarea acestor libertăți care implică îndatoriri și responsabilități poate fi supusă anumitor
formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea națională, pentru integritatea teritorială sau siguranța publică,
apărarea ordinii și prevenirea criminalității, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a
drepturilor altora, pentru a preveni divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta
autoritatea și imparțialitatea sistemului judiciar.”

A. Cu privire la admisibilitate

19. Constatând că această plângere nu este vădit nefondată și nici inadmisibilă pentru niciun alt motiv
menționat la articolul 35 al Convenției, Curtea o declară admisibilă.

B. Pe fond

1. Argumentele părților

a) Reclamantul
20. Reclamantul susține că la momentul faptelor, L.B., jurnalist și director al grupului media
Deșteptarea, era și un activist politic care participa la campania electorală a unui candidat la alegerile
locale. În sprijinul tezei sale, el pune la dosar o captură de ecran care îl arată pe L.B. în timpul unui
program de televiziune, în care apare în partea dreaptă jos sigla unui partid politic. El susține că, în
timp ce în primul articol (paragraful 7 de mai sus) a pus la îndoială capacitatea lui LB de a instrui
tinerii socialiști, în al doilea, al treilea și al cincilea articol (paragrafele 8, 9 și 11 de mai sus) „și-a pus
la îndoială capacitatea de a-și îndeplini funcțiile de director al unui grup media, dat fiind că ziarul pe
care îl conducea nu reușise să acopere un eveniment tragic (uciderea unei femei de către partenerul
acesteia, urmată de sinuciderea celui din urmă). În ceea ce privește al patrulea articol (a se vedea
paragraful 10 de mai sus), el spune că l-ar fi trimis directorului general al cotidianului Deșteptarea ca
răspuns la un articol anonim care fusese publicat în acel ziar despre el.
21. Reclamantul susține că LB era o persoană publică, un „influencer local” angajat în dezbateri
publice, care avea capacitatea de a sprijini candidații la alegeri, ceea ce, având în vedere contextul
cazului, a permis o doză de critici mai importantă. El crede că, în calitate de director al unui grup
media, realizator de programe de televiziune și jurnalist care publica articole uneori critice, L.B. s-a
expus singur la dezbateri publice. Bazându-se pe două articole de presă pe care le-a introdus în dosar
și care, potrivit acestuia, coroborează afirmațiile sale, reclamantul susține că L.B. și persoanele
implicate în tragicul eveniment au avut legături, dintre care unele erau notorii la nivel local. El susține
că instanțele naționale nu au examinat această legătură și nici nu au examinat afirmațiile sale
referitoare la activitățile politice și publice ale lui LB. El adaugă că suma compensației pe care a fost
obligat să i-o plătească lui LB (a se vedea paragraful 6 de mai sus) a fost de șapte ori salariul minim
brut și, în opinia sa, a fost, prin urmare, mult prea mare. În sprijinul acestei afirmații, el prezintă o
copie a unei decizii guvernamentale de stabilire a salariului minim național pentru anul 2013.
22. Reclamantul consideră că imixtiunea în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare nu era
necesară într-o societate democratică, că nu îndeplinea o nevoie socială stringentă și că aceasta nu era
proporțională cu scopul urmărit. El susține că toate articolele au exprimat o opinie despre calitățile
morale, intelectuale și profesionale ale L.B. în calitate de director al unui grup media local, producător
de televiziune și activist politic. El susține în special că articolul al cincilea (a se vedea paragraful 11
de mai sus), în care a sugerat că rudele lui LB îl considerau „responsabil moral” pentru ruptura dintre
criminal și victima sa, nu a făcut niciodată obiectul analizei de către instanțe și instanțele interne au
considerat în mod greșit că l-a acuzat pe LB că este responsabil moral pentru crimă. Contestând
concluziile instanțelor naționale, el susține că faptul de a fi publicat articolele în litigiu pe un simplu
blog nu justifică, în sine, implicarea răspunderii sale civile. El susține că blogul în cauză era satiric, că
nu era un portal de internet specializat în diseminarea informațiilor și că nu era vorba de o infracțiune,
ci de informații despre legăturile dintre LB și persoanele implicate în faptele în cauză și că, prin
urmare, prezenta cauză diferă de cazurile Delfi AS c. Estonia ([GC], nr. 64569/09, CEDO 2015) și
Egill Einarsson c. Islanda (nr. 24703/15, 7 noiembrie 2017).

b) Guvernul

23. Guvernul susține că condamnarea civilă a reclamantului a constituit o ingerință în exercitarea de


către persoana în cauză a dreptului său la libertatea de exprimare și că această ingerință a fost
prevăzută de lege (articolele 998 și 999 din Codul civil, deoarece acestea erau în vigoare la momentul
faptelor - a se vedea paragraful 17 de mai sus), urmăreau obiectivul legitim de a proteja reputația lui
LB, jurnalist, editor și producător de emisiuni de televiziune, și era necesar într-o societate
democratică. El este de părere că cuvintele reclamantului au depășit limitele criticilor admisibile,
deoarece, deși L.B. era apropiat de un partid politic, el nu deținea nicio funcție publică și nu putea fi
considerat politician. Acesta susține, pe de o parte, că reclamantul l-a acuzat pe LB că a fost implicat
într-un eveniment tragic bazat exclusiv pe afirmațiile că LB a menținut relații de prietenie cu
criminalul și că nu a acoperit drama în mass-media și pe de altă parte, faptul că aceste observații nu au
făcut parte dintr-o dezbatere de interes general. De asemenea, el crede că utilizarea unui blog personal
pentru a exprima tot felul de opinii personale depășește cu mult nivelul de exagerare util pentru
dezbaterea democratică.
24. Guvernul a considerat că, deși reclamantul s-a inspirat dintr-o altă sursă în scrierea articolelor sale,
acest lucru nu l-a scutit de verificarea mai întâi a fiabilității informațiilor publicate ca fapte constatate.
Acesta face trimitere la jurisprudența Curții în această privință (Delfi AS, citată mai sus, § 133 și Egill
Einarsson, citată mai sus, §§ 49-52) și consideră că sancțiunea aplicată de instanțele naționale nu a
fost excesiv de severă.

2. Aprecierea Curții

a) Cu privire la existența unei ingerințe „prevăzute de lege” și care vizează un „scop legitim”
25. În prezenta cauză, Curtea evidențiază de la bun început că părțile consideră că condamnarea civilă
a reclamantului, de profesie jurnalist, pentru că a atacat onoarea și reputația lui LB din cauza publicării
a cinci articole pe un blog poate fi analizată ca o ingerință în exercitarea dreptului său la libertatea de
exprimare. Acesta este de acord cu această analiză și observă, de asemenea, că ingerința în cauză a fost
prevăzută de lege, în acest caz de articolele 998 și 999 din vechiul Cod civil (a se vedea paragraful 17
de mai sus). Curtea observă că măsura atacată a fost menită să protejeze onoarea lui L.B. și că, prin
urmare, urmărea obiectivul legitim de „protejare a reputației sau a drepturilor altor persoane”. Prin
urmare, rămâne de examinat dacă această ingerință a fost „necesară într-o societate democratică”, ceea
ce necesită verificarea faptului dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele
invocate de instanțele interne au fost relevante și suficiente (Morice împotriva Franței [GC ], nr.29369
/ 10, § 144, CEDO 2015).

b) Cu privire la necesitatea ingerinței „într-o societate democratică”

i) Principii generale

26. În speță, ingerința are loc în contextul rolului fundamental pe care îl joacă libertatea presei în buna
funcționare a unei societăți democratice (Lindon, Otchakovsky-Laurens și July împotriva Franței
[GC], nr. 21279/02 și 36448/02, § 62, CEDO 2007-IV). Având în vedere că site-urile web contribuie
în mare măsură la îmbunătățirea accesului publicului la știri și, în general, la facilitarea difuzării
informațiilor (Delfi AS, citat mai sus, § 133), funcția bloggerilor și a utilizatorii populari de social
media poate fi asimilată, de asemenea, cu cea al unui „câine de pază public” în ceea ce privește
protecția oferită de articolul 10 (Magyar Helsinki Bizottsag împotriva Ungariei [GC], nr. 18030/11, §
168, 8 noiembrie 2016).
27. Principiile generale care permit aprecierea necesității unei ingerințe date în exercitarea libertății de
exprimare au fost amintite în Bédat împotriva Elveției ([GC], nr. 56925/08, § 48, 29 martie 2016).
Curtea reamintește, de asemenea, că articolul 10 § 2 din Convenție lasă puțin loc restricțiilor privind
libertatea de exprimare în domeniul discursului politic sau problemelor de interes general. Marja de
apreciere a statelor este într-adevăr redusă în problemele de dezbatere referitoare la interesul general
(Baka împotriva Ungariei [GC], nr. 20261/12, § 159, 23 iunie 2016 și Satakunnan Markkinaporssi Oy
și Satamedia Oy împotriva Finlaneia [GC], nr.931 / 13, § 167, 27 iunie 2017).
28. În plus, Curtea reamintește distincția făcută între declarațiile de fapt și judecățile de valoare.
Materialitatea declarațiilor de fapt poate fi dovedită; pe de altă parte, întrucât judecățile de valoare nu
se pretează la o demonstrație a exactității lor, cerința stabilirii adevărului lor este impracticabilă și
încalcă libertatea de opinie în sine, un element fundamental al dreptului garantat de articolul 10. Cu
toate acestea, în cazul unei judecăți de valoare, proporționalitatea ingerinței depinde de existența unei
„baze de fapt” suficiente pe care se bazează afirmațiile în litigiu: în caz contrar, această judecată de
valoare s-ar putea dovedi a fi excesivă. Pentru a distinge o imputare de fapt a unei judecăți de valoare,
trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei și de tonul general al observațiilor, înțelegându-se că
afirmațiile cu privire la chestiuni de interes public pot constitui în cest sens judecăți de valoare mai
degrabă decât declarații de fapt (Morice, citată mai sus, § 126 și referințele citate aici).
29. Principiile generale aplicabile în cazurile în care dreptul la libertatea de exprimare garantat de
articolul 10 al Convenției trebuie să fie pus în balanță cu dreptul la respectarea vieții private prevăzut
de articolul 8 al Convenției au fost expuse de Curte în hotărârile Von Hannover împotriva Germaniei
(nr. 2) ([GC], nr. 40660/08 și 60641/08, §§ 108-113, CEDO 2012) și Axel Springer AG împotriva
Germaniei ([GC], nr.3954 / 08, §§ 89-95, 7 februarie 2012). Astfel, Curtea a stabilit un anumit număr
de criterii în contextul echilibrării drepturilor în cauză, printre care în special contribuția la o dezbatere
de interes general, notorietatea și comportamentul anterior al persoanei în cauză, conținutul, forma și
impactul publicației, precum și gravitatea sancțiunii aplicate.
30. Curtea a clarificat, de asemenea, că atunci când analizează ingerința cu dreptul la libertatea de
exprimare, aceasta trebuie, printre altele, să stabilească dacă motivele invocate de autoritățile naționale
pentru a justifica acest lucru par „relevante și suficiente”. Procedând astfel, trebuie să fim convinși că
autoritățile naționale au aplicat norme în conformitate cu principiile consacrate la articolul 10 și, în
plus, pe baza unei evaluări acceptabile a faptelor relevante (Perinçek împotriva Elveției [GC], nr.
27510/08, § 196, CEDO 2015 (extrase)).

ii) Aplicarea acestor principii în speță

31. În ceea ce privește faptele prezentei cauze, Curtea constată de la bun început că, pentru că a
publicat cinci articole pe blogul său, reclamantului, de profesie jurnalist, a fost condamnat să îi
plătească lui LB, redactor șef și realizator al emisiuni pentru un canal de televiziune local, daune
pentru prejudiciu moral. Instanțele naționale au considerat că reclamantul l-a acuzat pe LB că este
responsabil din punct de vedere moral pentru o crimă-sinucidere fără a prezenta nicio probă și că s-a
limitat să afirme în sprijinul acuzațiilor sale că LB a refuzat că ziarul Deșteptarea să vorbească despre
evenimentul în cauză. Instanțele au considerat că reclamantul a folosit expresii vulgare și
defăimătoare care au afectat onoarea și reputația lui LB și care au depășit limitele libertății de
exprimare (a se vedea paragrafele 12-13 și 15-16 de mai sus).
32. Examinând conținutul deciziilor pronunțate în prezenta cauză în cadrul procedurilor interne,
Curtea constată că instanțele naționale și-au concentrat analiza în principal asupra consecințelor
negative pe care comentariile în litigiu le-au avut asupra onoarei, reputației și demnității lui LB,
precum și faptul că reclamantul nu a reușit să-și demonstreze afirmațiile (a se vedea, mutatis mutandis,
Skudayeva împotriva Rusiei, nr. 24014/07, § 36, 5 martie 2019). În cazul de față, nu au făcut nicio
distincție între declarațiile de fapt și judecățile de valoare. Cu toate acestea, o astfel de abordare este,
în ochii Curții, incompatibilă în sine cu principiile care rezultă din articolul 10 al Convenției (a se
vedea jurisprudența citată la punctul 28 de mai sus).
33. Curtea notează apoi că instanțele naționale nu au reușit să analizeze anumite elemente esențiale.
Observă că acestea din urmă au acordat o greutate foarte mare necesității de a repara daunele morale
suferite de LB, ignorând totodată faptul că reclamantul era jurnalist și că libertatea presei joacă un rol
fundamental în buna funcționare a unei societăți democratice (a se vedea jurisprudența citată la
punctul 26 de mai sus).
34. În plus, observă că instanțele naționale nu au ținut seama în mod explicit de criteriile relevante
stabilite în jurisprudența Curții (a se vedea punctul 29 de mai sus) și nu au constatat că litigiul se
referea la un conflict între dreptul la libertate exprimare și dreptul la protecția reputației (a se vedea,
mutatis mutandis, Dioundine împotriva Rusiei, nr. 37406/03, § 33, 14 octombrie 2008). Acest
dezechilibru a celor două drepturi este, în sine, problematic în temeiul articolului 10 al Convenției (a
se vedea, mutatis mutandis, Nadtoka împotriva Rusiei, nr. 38010/05, § 47, 31 mai 2006) .
35. Curtea reiterează faptul că instanțele naționale sunt, în principiu, mai în măsură pentru a interpreta
intenția subiacentă ascunsă în spatele sentințelor și declarațiilor în litigiu și pentru a evalua modul în
care publicul le percepe și reacționează la acestea (a se vedea, mutatis mutandis , Jalbă împotriva
României, nr.43912 / 10, § 33, 18 februarie 2014, în care a existat o plângere ridicată în temeiul
articolului 8 din Convenție care viza o presupusă încălcare a dreptului la respectarea vieții private ). În
speță, observă că instanțele naționale nu au examinat dacă observațiile reclamantului se încadrează
într-un domeniu de interes public și au contribuit la o dezbatere de interes general (a se vedea
jurisprudența citată la punctul 29 de mai sus ; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Terentyev
împotriva Rusiei, nr. 25147/09, § 22, 26 ianuarie 2017). Cu toate acestea, analiza observațiilor în
cauză în lumina acestui criteriu are o importanță deosebită în evaluarea necesității ingerinței făcute în
exercitarea dreptului la libertatea de exprimare (a se vedea punctul 27 de mai sus ).
36. Curtea arată, de asemenea, că instanțele naționale nu au luat în considerare nici notorietatea LB,
nici comportamentul anterior al acestuia. Analiza efectuată de acestea nu face posibilă identificarea
comportamentului său anterior sau de a judeca dacă a beneficiat sau nu de un grad ridicat de
notorietate. Mai precis, nu s-a stabilit cu precizie dacă LB a fost o „persoană publică” care acționează
într-un context public, în sensul jurisprudenței Curții, din cauza unui posibil angajament politic sau a
activității sale ca redactor-șef și producător de programe de televiziune într-un grup media (Couderc și
Hachette Filipacchi Asociați [GC], nr. 40454/07, §§ 117-123, CEDO 2015 (extrase) și Sousa Goucha
împotriva Portugaliei, nr. 70434/12, § 48, 22 martie 2016).
37. În ceea ce privește conținutul articolelor în cauză, Curtea constată că nici instanțele naționale nu au
încercat să știe care este obiectul lor și că s-au limitat la concluzia că reclamantul planificase pentru
LB o imagine negativă care îi poate provoca suferință psihologică, îngrijorare și durere (a se vedea
paragraful 13 de mai sus). Acest tip de raționament mărturisește o acceptare tacită, de către instanțele
naționale, a faptului că respectarea dreptului la viața privată a prevalat în prezenta cauză asupra
respectării dreptului la libertatea de exprimare (a se vedea jurisprudența citată la punctul 34 de mai
sus).
38. În ceea ce privește forma articolelor redactate de reclamant, Curtea acceptă că stilul acestora poate
părea discutabil, în special în ceea ce privește caracterul ofensator al anumitor pasaje (a se vedea
punctele 8-9 de mai sus). Cu toate acestea, deși natura satirică a articolelor a fost principalul argument
al apărării reclamantului (a se vedea paragraful 14 de mai sus), instanțele naționale nu au examinat cu
o atenție deosebită dacă a fost sau nu o formă de exagerare sau denaturare a realității destinate în mod
natural să provoace, să se agite (Alves da Silva împotriva Portugaliei, nr. 41665/07, § 27, 20
octombrie 2009 și Welsh și Silva Canha împotriva Portugaliei, nr. 16812/11, § 29, 17 septembrie
2013) și care nu ar trebui luate în serios (Tamiz împotriva Regatului Unit (dec.) nr. 3877/14, § 81, 19
septembrie 2017). Pentru Curte, stilul unei comunicări face parte din aceasta; se prezintă sub forma
expresiei și este protejat ca atare de articolul 10 în același mod ca și conținutul expresiei (Tuçalp
împotriva Turciei, nr. 32131/08 și 41617/08, § 48, 21 februarie 2012).
39. În plus, Curtea constată că instanțele interne nu au analizat în niciun moment amploarea difuzării
articolelor în litigiu și nici accesibilitatea acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Savva Terentyev
împotriva Rusiei, nr. 10692/09, § 80, 28 august 2018 și, dimpotrivă, ML și WW împotriva Germaniei,
nr. 60798/10 și 65599/10, § 113, 28 iunie 2018) sau dacă solicitantul a fost un blogger cunoscut sau un
utilizator popular mass-media sociale (a se vedea, mutatis mutandis, Magyar Helsinki Bizottsàg, citat
mai sus, § 168), care ar fi putut atrage atenția publicului și ar fi putut spori posibilul impact al
remarcilor contestate.
40. În cele din urmă, în ceea ce privește gravitatea sancțiunii impuse, Curtea constată că instanțele
interne au condamnat reclamantul să plătească 5.000 de lei românești, sau aproximativ 1.100 de euro,
pentru prejudiciul moral (paragraful 6 de mai sus). Guvernul a considerat că această sancțiune nu a
fost excesiv de severă (a se vedea paragraful 24 de mai sus). Reclamantul, la rândul său, observă că
valoarea acestei despăgubiri a fost de șapte ori mai mare decât salariul minim lunar din România, fără
a indica totuși care este situația sa financiară la momentul faptelor și nici dacă a avut dificultăți la plata
acestei sume (a se vedea paragraful 21 in fine de mai sus). Curtea arată că instanțele naționale s-au
limitat la enumerarea anumitor criterii care trebuie aplicate în scopul stabilirii sancțiunii, fără a le
aplica totuși sau a lua în considerare consecințele acestei sancțiuni asupra situației economice a
reclamantului (paragraful 13 de mai sus). În aceste condiții și în absența informațiilor cu privire la
executarea deciziei interne, Curtea nu poate specula cu privire la impactul sancțiunii asupra situației
reclamantului.
41. În orice caz, având în vedere cele de mai sus și, în special, faptul că instanțele naționale nu au
cântărit în mod corespunzător interesele în joc în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudența sa,
Curtea consideră că aceste instanțe nu au furnizat motive relevante și suficiente pentru a justifica
ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Prin urmare, nu se poate concluziona că
au aplicat criterii în conformitate cu principiile care decurg din articolul 10 din Convenție sau că s-au
bazat pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante. Ingerința în exercitarea de către reclamant a
dreptului său la libertatea de exprimare nu a fost, așadar, „necesară într-o societate democratică”(a se
vedea, mutatis mutandis, Skudayeva, citată mai sus, §§ 36-40).
42. În consecință, a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție.

II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

43. Conform articolului 41 al Convenției: „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției
sau a Protocoalelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante permite doar ștergerea
parțială a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă există, o satisfacție
echitabilă”.

A. Daune

44. Reclamantul pretinde 7.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a
suferit.
45. Guvernul a susținut că orice constatare a unei încălcări ar constitui în sine o satisfacție echitabilă
suficientă pentru reclamant. În subsidiar, aceasta reamintește că Curtea a acordat sume cuprinse între
3.250 EUR și 5.000 EUR în situații similare.
46. Având în vedere circumstanțele speței, Curtea consideră că constatarea unei încălcări constituie în
sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral care ar fi putut fi suferit de
reclamant.

B. Costuri și cheltuieli

47. Reclamantul a solicitat 1.166,67 EUR pentru costurile și cheltuielile pe care le-a suportat în
legătură cu procedura în fața Curții. Acesta furnizează o copie a contractului de asistență juridică și a
chitanțelor aferente.
48. Guvernul susține că avocatul reclamantului nu a intervenit în procedură decât după comunicarea
cererii și a invitat Curtea să acorde reclamantului o sumă care să corespundă cheltuielilor efective,
dovedite, rezonabile și necesare.
49. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor
sale numai în măsura în care au fost stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora.
În cazul de față, având în vedere documentele de care dispune și criteriile menționate mai sus, Curtea
consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 1.166,67 EUR pentru costurile și
cheltuielile efectuate în procedura urmată pe lângă această instanță.
C. Interese moratorii

50. Curtea consideră oportun să calcheze rata dobânzii de întârziere la rata dobânzii facilității de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă;


2. Spune că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție;
3. Spune că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice
prejudiciu care ar fi putut fi suferit de reclamant;
4.Spune
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea
devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 1.166,67 EUR (o mie o sută șaizeci
și șase de euro și șaizeci și șapte de centime), plus orice sumă care ar putea fi datorată din această
sumă de către reclamant ca impozit, pentru costuri și cheltuieli, care urmează să fie convertită în
moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plății;
b) că de la expirarea perioadei menționate și până la plată, această sumă va fi majorată cu dobândă
simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă
în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale.

Redactat în franceză, apoi comunicat în scris la 12 ianuarie 2021, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3


din regulament.

Andrea Tamietti Yonko Grozev


Grefier Președinte