DISCIPLINA: DREPT PENAL.

PARTEA GENERALĂ
NUME ȘI PRENUME: CIULICĂ DAIANA-ȘTEFANIA
ANUL: II GRUPA:320

Vinovăția-element subiectiv al infracțiunii

Introducere:
Infracţiunea – noțiune, trăsături

I. Noțiune: Ca parte importantă a teoriei generale a infracţiunii, conceptul de

infracţiune a generat şi generează în permanenţă discuţii controversate în doctrină. Termenul
de infracţiune provine din cuvântul latin “infracţio, -onis” cu sensul de a frânge, a sparge,
prin filieră franceză “infraction” = infracţiune 1 . În limbajul comun, cuvântul are semnificaţia
de “abatere”, de “încălcare a unui ordin”, dar şi de “violare a unei legi, care merită a fi
sancţionată prin pedeapsă penală”, “faptă care prezintă pericol social, constând în încălcarea
unei legi penale, în săvârşirea, cu vinovăţie, a unei abateri de la legea penală, şi care este
sancţionată de lege”2.
Codul penal român din 2009 (în vigoare de la 01.02.2014) defineşte întrun mod nou
infracţiunea, abandonând ideea că infracţiunea ar fi fapta care prezintă pericol social9 .
Prioritatea în ordinea trăsăturilor enumerate o are prevederea faptei în legea penală, apoi
vinovăţia3, urmând alte două trăsături esenţiale, caracterul nejustificat şi imputabil al faptei,
astfel că dispoziţiile art. 15 alin. 1 C.p. stipulează că “infracţiunea este fapta prevăzută de
legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”.

II. Trăsături: Din examinarea conceptului de infracţiune, în înţelesul definiţiei date

de art. 15 alin. 1 C.p., prin enunţarea trăsăturilor sale esenţiale, rezultă că oricare din
infracţiunile prevăzute de legea penală română, pentru a fi considerate ca atare, trebuie să
îndeplinească patru trăsături esenţiale: - fapta să fie prevăzută de legea penală / tipicitatea; -
fapta să fie săvârşită cu vinovăţie / culpabilitatea; - fapta să fie nejustificată / antijuridicitatea;
- fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o / imputabilitatea. Într-o altă opinie 4 la care
1
V. Paşca, Drept penal. Partea generală, Editura Worldteach, Timişoara, 2005, p. 219.
2
Detalii: http://dexonline.ro/definitie/infractiune
3
E. G. Simionescu, Distincţie între vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţie ca element al
conţinutului constitutiv al unei infracţiuni, Revista “Drept şi societate”, nr. 2/2003, Editura „Academica
Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2003, pp. 178-188.
4
www.mpublic.ro., Noul Cod Penal. Partea generală - Ministerul Public;
achiesăm, s-a afirmat că trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt trei: - prevederea faptei de
legea penală (tipicitatea): - caracterul nejustificat (antijuridicitatea) - caracterul imputabil
(imputabilitatea).
2. Vinovăţia - element subiectiv al infracţiunii: definiţie, forme şi modalităţi
Infracţiunea, ca fenomen social, periculos pentru societate, cuprinde în conţinutul său
mai multe elemente componente, care se află într-o strânsă legătură reciprocă, determinându-
se, influenţându-se unele pe altele. Ca orice faptă a omului, infracţiunea cuprinde, în mod
obligatoriu, două categorii de elemente componente: obiective, în care intră obiectul şi latura
obiectivă, şi subiective, adică subiectul şi latura subiectivă5.
Vinovăţia sau elementul moral, ca element subiectiv al infracţiunii nu se referă la
vinovăţia penală în general, ci la totalitatea condiţiilor de ordin subiectiv prevăzute de lege
pentru existenţa conţinuturilor unor infracţiuni concrete. Vinovăţia nu poate exista decât în
modalitatea anume prevăzută de lege, deci numai atunci când elementul material al
infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege6 .
Prin elementul subiectiv al infracţiunii se înţelege “atitudinea psihică a persoanei care
a săvârşit o faptă ce constituie elemental material al infracţiunii, faţă de fapta săvârşită,
urmarea imediată şi legătura de cauzalitate dintre ele, atitudine exprimată în vinovăţia acelei
persoane în forma cerută de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune”. După cum în
conţinutul fiecărei infracţiuni intră un element care este descris în norma incriminatoare,
asemănător, intră şi un element subiectiv care trebuie indicat în textul legii. Codul penal
român foloseşte pentru caracterizarea elementului subiectiv al unor infracţiuni două procedee:
fie stabileşte doar unele reguli cuprinse în partea generală, fie indică, în mod special şi
explicit, forma de vinovăţie necesară în însuşi textul incriminator. Potrivit art. 16 alin 6 C.p.
“Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu
intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod
expres”. Cu alte cuvinte, toate faptele descrise de norma incriminatoare, acţiuni sau inacţiuni,
se comit numai cu intenţie. Răspunderea penală pentru aceste fapte ar putea fi atrasă şi dacă
autorul a acţionat din culpă, numai dacă aceasta este prevăzută expres de lege.

III. Definiţie
Vinovăţia sau culpabilitatea poate fi definită ca fiind ansamblul proceselor psihice
care fundamentează corelaţia dintre fapta ilicită şi autor (concepţia psihologică) sau ca un

5
M. Ralea, T. Hariton, Sociologia succesului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 550.
6
Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Curs selectiv pentru licenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 34.
reproş adresat agentului de a nu-şi fi adaptat conduita cerinţelor ordinii juridice, un concept
normativ exprimând contrarietatea între voinţa subiectului şi norma de drept (concepţia
normativă).
Din punct de venere etimologic termenul de culpabilitate provine din latinescul culpa,
în înţelegerea actuală culpa desemnând o formă de vinovăţie, un anumit tip de poziţie psihică
a făptuitorului în momentul comiterii faptei desemnâ. La originile sale însă, termenul culpa
desemnează vina sau vinovăţia în sens larg, romanii asimilând culpa lata intenţiei sau dolului,
iar culpa levis cu greşeala. Doctrina penală limitează vinovăţia la acele procese psihice ale
subiectului care trezesc ideea infracţională, impulsionează la acţiune, dirijează şi controlează
activitatea fizică însăşi7 . Aceasta presupune ca fapta să fie expresia unei anumite atitudini
psihice a subiectului în ceea ce priveşte voinţa de a săvârşi acea faptă şi conştiinţa
caracterului şi a urmărilor acesteia. Infracţiunea, ca orice act de conduită a omului, are nu
numai o latură materială fizică, dar şi o latură internă, psihică, alcătuită din totalitatea
fenomenelor şi proceselor psihice care preced şi însoţesc realizarea actului de conduită. Ca
atitudine psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de urmările acesteia 8, vinovăţia
este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţa sau factorul intelectiv şi voinţa sau
factorul volitiv. Conştiinţa creează cauzalitatea psihică, iar voinţa declanşează cauzalitatea
fizică a faptei9 . Având în vedere relevanţa deosebită a celor doi factori în realizarea actului
de conduită, se impune o analiză distinctă a acestora:
Conştiinţa sau factorul intelectiv reprezintă facultatea psihică prin care persoana
devine conştientă de dorinţele sau trebuinţele sale, de modul în care acestea ar putea fi
satisfăcute, de mijloacele necesare, de acţiunea sau inacţiunea pe care ar urma să o
îndeplinească în acest scop . În literatura de specialitate s-a evidenţiat ca o caracteristică a
vinovăţiei „preponderenţa factorului intelectiv asupra celui volitiv, conştiinţa răsfrângânduse
prin intermediul voinţei asupra faptei şi asupra urmărilor acesteia” . În conştiinţă apare mai
întâi ideea săvârşirii faptei şi apoi reprezentarea urmărilor acesteia; aici se ia decizia de
săvârşire sau abţinere, cântărindu-se argumentele pro- şi contra- acţiunii. După terminarea
procesului decizional, se trece la manifestarea de voinţă, care constă în concentrarea energiei
în vederea relizării actului de conduită. Cu alte cuvinte, voinţa de a săvârşi fapta este
determinată numai după reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei. Fără
rezervă, s-a afirmat că factorul intelectiv are rol hotărâtor în reglarea activităţii omului, chiar

7
I. Mircea, Vinovăţia în dreptul penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 27.
8
E. G. Simionescu, op. cit. (Distincţie între vinovăţie…), 2003, pp. 178-188.
9
V. Paşca, Curs de drept penal. Partea generală, volumul I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 232.
a activităţii infracţionale. Cu toate acestea, cei doi factori, intelectiv şi volitiv, se interferează,
se presupun unul pe celălalt. Prezenţa factorului intelectiv, condiţie esenţială, marchează
existenţa vinovăţiei (imputaţiunii psihice), iar factorul volitiv dovedeşte că fapta aparţine
făptuitorului (imputaţiunea de fapt). Deci, factorul intelectiv dezvăluie atitudinea conştiinţei
făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de urmările ei, arată dacă subiectul este vinovat sau
nu.
Voinţa sau factorul volitiv reprezintă un proces psihic ce stă la baza manifestării
exterioare prin care o persoană îşi realizează scopurile urmărite sau un proces psihic de
conducere conştientă a activităţii sub toate aspectele ei . Doctrina penală defineşte voinţa ca
fiind „facultatea psihică prin care sunt mobilizate şi orientate conştient energiile fizice ale
omului în vederea înfăptuirii actului de conduită exterioară” . Voinţa de a săvârşi actul de
conduită face ca acesta să fie atribuit, să aparţină, să fie imputabil persoanei care l-a săvârşit.
Dacă fapta nu este voită de persoana care a săvârşit-o, în sensul că acesta a acţionat nu în
mod liber, ci sub imperiul unei forţe străine, nu poate exista vinovăţie. Pentru ca voinţa să
fie liber determinată se presupune capacitatea psihofizică a persoanei de a se autodetermina şi
de a fi stăpână pe acţiunile sale, adică să fi avut aptitudinea şi posibilitatea de a lua o hotărâre
în mod liber şi, totodată, implică lipsa oricărei constrângeri din afară. Când omul este pus în
situaţia de a-şi manifesta voinţa, de a lua o hotărâre, se produce un proces psihic în care vin
să participe, ca elemente determinative, nu numai senzaţiile şi percepţiile imediate (actuale),
ci întreg patrimoniul spiritual al omului cu imaginile şi reprezentările lui, cu toate conexiunile
făcute de el şi sub aspect afectiv, deci cu tot ceea ce inteligenţa a acumulat prin raţiune,
cultură, experienţă52 . Dacă procesul volitiv a avut loc în condiţii normale, permiţând tuturor
elementelor determinative să concure la actul propus, se presupune că voinţa a fost liber
determinată sau a existat capacitatea psihică de autodeterminare; în sens contrar, dacă
procesul s-a efectuat sub imperiul unei forţe străine ce a împiedicat actul de gândire, atunci
voinţa a fost constrânsă. O astfel de faptă nu poate fi imputabilă decât fizic, nu şi psihic,
făptuitorului, ceea ce exclude vinovăţia. Voinţa fiind o facultate psihică normală, se impune
regula că orice activitate a omului trebuie să fie socotită ca o activitate voită. Cu alte cuvinte,
factorul volitiv este prezumat întotdeauna, ca existent, până la proba contrară. Cel învinuit are
însă dreptul să facă dovada că activitatea sa fizică s-a produs fără participarea voinţei sale şi
că nu a fost decât un instrument fizic sub impulsul unei alte forţe (constrângerea fizică). De
asemenea, cel învinuit sau cei ce se îngrijesc de el pot dovedi că lipseşte capacitatea de a voi,
adică învinuitul este un incapabil, un anormal sau că se află într-o stare de incapacitate
(iresponsabilitatea). Cunoaşterea voinţei este necesară atât pentru stabilirea existenţei
infracţiunii, cât şi pentru determinarea personalităţii infractorului şi a necesităţii reeducării
lui.
Legea penală nu defineşte termenul de vinovăţie, dar dispoziţiile art. 16 C.p..,
consacrând formele vinovăţiei, precizează următoarele:
“(1) Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie
cerută de legea penală.
(2) Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie
depăşită.
(3) Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
(4) Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
(5) Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este
săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o
prevede în mod expres”.
Se poate observa că în sfera faptelor comise cu vinovăţie sunt introduse nu numai cele
săvârşite cu intenţie sau din culpă, dar şi cele comise cu intenţie depăşită sau praeterintenţie.
În concepţia legii penale române actuale (Codul penal român din 2009, cu
modificările şi completările ulterioare), vinovăţia este privită ca un proces de conştiinţă
compus din doi factori: un proces intelectiv şi un proces volitiv. Aşadar, vinovăţia nu
reprezintă o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei şi urmărilor, ci reflectă
atitudinea subiectului faţă de valorile sociale ocrotite de lege. Pentru a exista vinovăţie,
persoana care a săvârşit fapta trebuie să fie responsabilă de semnificaţia şi valorile acţiunilor
sale pe care şi le poate stăpâni şi dirija, responsabilitatea presupunând existenţa celor doi
factori, intelectiv şi volitiv.
Lipsa oricăruia dintre aceştia atrage inexistenţa infracţiunii, datorită lipsei de
vinovăţie. Pentru existenţa infracţiunii, actul de conştiinţă şi voinţă trebuie să fie liber
exprimat, neviciat şi nedeformat; dacă, însă, conştiinţa şi voinţa făptuitorului au fost viciate
prin eroare şi constrângere nu există vinovăţie şi, implicit, infracţiune.
 IV: Forme și modalități
Vinovăţia cunoaşte trei forme principale: intenţia, culpa şi intenţia depăşită
(praeterintenţia). La rândul lor, primele forme sunt susceptibile fiecare în parte de modalităţi
diferite: intenţia directă şi indirectă, culpa cu prevedere şi culpa simplă.
Intenţia este acea formă de vinovăţie prevăzută în dispoziţiile art. 16 alin. 3 C.p., ce
există atunci când persoana care săvârşeşte o faptă, prevede în momentul săvârşirii faptei,
rezultatul socialmente periculos al acesteia şi urmăreşte producerea lui, sau, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă totuşi eventualitatea producerii lui.
Intenţia directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede
rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin comiterea acesteia. Ea este cea mai gravă
formă de conştientizare a conduitei criminale, prin care făptuitorul îşi asumă moral fapta.
Exemplu: persoana care trage cu arma în victimă de la câţiva centimetri 10; persoana care,
lovind victima de mai multe ori în cap cu un corp dur, îi provoacă moartea; persoana care a
aplicat victimei mai multe lovituri într-o zonă vitală etc.
Există această modalitate a intenţiei atunci când făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau
inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi în
aceste condiţii el urmăreşte producerea acelui rezultat. Constatarea că făptuitorul a voit fapta
şi că a prevăzut rezultatul periculos al acesteia reprezintă dovada că el a urmărit producerea
acelui rezultat. Intenţia directă prezintă astfel două componente: prevederea rezultatului şi
urmărirea producerii sale. Prevederea rezultatului nu este posibilă fără o reprezentare
anterioară trecerii la acţiune, a întregii conduite antisociale şi a prevederii consecinţelor sale.
Ea presupune, de asemenea, o implicare conştientă în procesul deliberării şi alegerii opţiunii
criminale în baza unei motivaţii anterioare, pentru luarea unei decizii şi în trecerea conştientă
la săvârşirea unei fapte penale, infractorul reprezentându-şi întreaga desfăşurare a acţiunii sau
inacţiunii sale şi a urmărilor acesteia, atât sub raport fizic, material, cât şi sub raport social,
penal. Reprezentarea şi prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intenţie semnificaţia
esenţială de înţelegere şi asumare morală a faptei penale.
Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin aceea că făptuitorul, deşi
prevede rezultatul faptei, nu-l urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii lui. Exemplu:
lovirea victimei în stomac cu pumnul şi cu picioarele, cu consecinţe mortale pentru aceasta11;
asmuţirea câinilor asupra victimei, provocându-i grave leziuni datorate muşcăturii şi sfâşierii
membrelor etc. Ca formă a vinovăţiei, intenţia indirectă se întâlneşte la săvârşirea faptei ce

10
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 505/1999, disponibilă pe: http://www.scj.ro.
11
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 101/2002, disponibilă pe: http://www.scj.ro.
poate produce cel puţin două rezultate. Faţă de un rezultat, poziţia psihică a infractorului este
de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenţia directă), acest rezultat poate să fie deopotrivă
licit ori ilicit. Faţă de al doilea rezultat, poziţia psihică a infractorului este de acceptare a
posibilităţii producerii lui (intenţie indirectă).
Datorită faptului că al doilea rezultat se poate produce, intenţia indirectă se mai
numeşte şi eventuală. Faţă de acest rezultat eventual, infractorul are o atitudine indiferentă, de
acceptare a producerii lui; dacă însă rezultatul prevăzut de infractor apare ca inevitabil,
intenţia cu care se săvârşeşte o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt
urmărite prin săvârşirea faptei. Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din
conţinutul infracţiunii respective, se referă şi la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta
comisă şi rezultatul periculos produs. Pentru existenţa intenţiei este suficient ca prevederea
legăturii cauzale să existe numai în trăsături generale, de principiu.
Culpa este acea formă de vinovăţie prevăzută în dispoziţiile art. 16 alin. 4 C.p.., care
există atunci când persoana care săvârşeşte o faptă, prevede rezultatul socialmente periculos,
dar nu a urmărit şi nu a acceptat eventualitatea producerii lui, socotind, fără temei, că acesta
nu se va produce, ori nu a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Culpa cu prevedere (cu uşurinţă, cu temeritate) constă în prevederea de către
făptuitor a urmărilor periculoase ale acţiunii sau inacţiunii sale, pe care nu le acceptă,
socotind fără temei însă că ele nu se vor produce. Culpa cu prevedere se caracterizează prin
două elemente: existenţa din partea persoanei a prevederii urmărilor activităţii sale
infracţionale şi existenţa speranţei, lipsită de temei, de a nu se produce ori de a le preveni prin
acţiuni proprii sau cu sprijinul altor persoane. Fapte săvârşite din culpă cu prevedere se
întâlnesc foarte des în practica judiciară, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice. De
pildă, fapta conducătorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă grupuri de
persoane, prevăzând posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu îl acceptă şi consideră, în
mod neîntemeiat, că acesta nu se poate produce, însă rezultatul se produce totuşi. În această
situaţie, conducătorul auto a săvârşit fapta din culpă cu prevedere.
Culpa simplă (fără prevedere, greşeala, neglijenţa)constă în poziţia psihică a
persoanei care n-a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale, deşi din toate împrejurările
cauzei şi pe baza capacităţii sale trebuia şi putea să le prevadă. În cazul săvârşirii unei
infracţiuni din neglijenţă infractorul nesocoteşte în mod conştient regulile de conduită,
măsurile de precauţie ce trebuie luate în diferite situaţii, fără a prevedea urmările periculoase
ale faptelor sale. De aceea, în cazul neglijenţei, nu se pune problema atitudinii persoanei faţă
de urmările faptelor sale, voinţa de a se produce ori acceptarea conştientă a posibilităţii
apariţiei lor, urmări pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă. De pildă, un
farmacist eliberează, din neatenţie, un alt medicament decât cel indicat sau prepară greşit un
medicament nociv; un technician constructor pe un şantier nu ia, din neglijenţă, măsurile de
protecţie a muncii la care era obligat, din care cauză se pricinuieşte cuiva o vătămare
corporală sau chiar moartea. Neglijenţa, ca formă a vinovăţiei, poate fi caracterizată pe baza a
două elemente: un element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a urmărilor
periculoase ale faptei comise de subiectul infracţiunii şi un element pozitiv, ce indică
existenţa unor condiţii care dau posibilitatea de a considera că infractorul trebuia şi putea să
prevadă consecinţele dăunătoare ale acţiunii sau inacţiunii sale. Pentru stabilirea vinovăţiei în
forma culpei simple se folosesc două criterii: un criteriu obiectiv prin a cărui utilizare se
urmăreşte să se stabilească dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente
periculos şi un criteriu subiectiv, prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul, care
trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt posibilitatea să prevadă acest rezultat,
dacă putea să-l prevadă în momentul săvârşirii faptei56. Criteriul obiectiv constă în
verificarea împrejurărilor în care se săvârşeşte fapta, pentru a observa dacă orice om normal
şi atent, din categoria făptuitorului, trebuia să prevadă rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale.
Dacă se stabileşte că rezultatul nu era previzibil, aşadar făptuitorul nu trebuia să îl prevadă,
fapta nu este considerată a fi săvârşită cu vinovăţie (din culpă simplă), ci caz fortuit. Dacă
însă, se stabileşte că rezultatul era previzibil, aşadar făptuitorul trebuia să îl prevadă, se
verifică situaţia dacă acesta putea să îl prevadă. Posibilitatea concretă de prevedere a
făptuitorului este apreciată în funcţie de personalitatea acestuia, experienţa de viaţă,
pregătirea profesională, dezvoltare intelectuală şi alte elemente necesare pentru stabilirea
corectă a situaţiei. Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv, se stabileşte că
făptuitorul putea să prevadă rezultatul, atunci vinovăţia sub forma culpei simple există. Dacă
rezultatul observării, după criteriul subiectiv, este negativ, în sensul că făptuitorul nu a putut
prevedea rezultatul, vinovăţia sub forma culpei nu poate fi reţinută, datorită imposibilităţii
subiective a făptuitorului de a-l prevedea.
Praeterintenţia (intenţia depăşită) este prevăzută în dispoziţiile art. 16 alin. 5 C.p..,
o formă mixtă de vinovăţie, ce rezultă din unirea intenţiei cu culpa, care se caracterizează
prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări
periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a
socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să le prevadă.
Ceea ce caracterizează praeterintenţia este împrejurarea că, urmărind producerea unui anumit
rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni, dar
produce un rezultat mai grav sau în plus, ce caracterizează o infracţiune mai gravă sau o
varianta agravantă a aceleiaşi infracţiuni.
Codul penal român prevede astfel de situaţii, incriminând ca infracţiune de sine
stătătoare, spre exemplu, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.p.)12, fapte
cu urmări praeterintenţionate sau ca variante agravate ale unor infracţiuni în al căror conţinut
complex au fost prevăzute astfel de situaţii, cum ar fi violul care a avut ca urmare moartea
victimei (art. 218 alin. 4 C.p.)13 , tâlhăria sau pirateria care a avut ca urmare moartea victimei
(art. 236 alin. 1 C.p.) etc. În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar
rezultatul mai amplu ori în plus, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi care conduce la o
infracţiune mai gravă este săvârşit din culpă. În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează
cu intenţie directă pentru producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce
din culpă.

Concluzii: Nu putem încheia aceste consideraţii fără a aminti şi faptul că, una dintre
chestiunile care pare să preocupe în mod deosebit doctrina penală vest-europeană este aceea
de a identifica noi cauze susceptibile să înlăture vinovăţia, şi, mai exact, noi „cauze
justificative", de natură să înlăture caracterul ilicit al acţiunii. În orice caz, aceasta este, în
opinia noastră, semnificaţia reală a unora dintre aşa-numitele „teorii ale imputării obiective 14,
printre care se înscrie şi aceea,destul de răspândită, cunoscută sub denumirea de „teoria
creşterii riscului" sau, pur şi simplu, „teoria riscului".

Bibliografie:
Elena-Giorgiana Simionescu, Drept Penal.Partea Generală 1-curs universitar-, Editura
Didactică și pedagogică,București,2014
I. Mircea, Vinovăţia în dreptul penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Curs selectiv pentru licenţă, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002.
M. Ralea, T. Hariton, Sociologia succesului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
V. Paşca, Drept penal. Partea generală, Editura Worldteach, Timişoara, 2005
12
T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 74.
13
Idem, pp. 124-125.
14
Massimo Donini, Lettura sistematica delle teorie dell'imputatiane figgettiva deil'evento, Riv. it. dir. e proc.
pen., 1989 şi urm.